Pretenţii. Decizia nr. 305/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 305/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2013 în dosarul nr. 56649/3/2010
Dosar nr._
(2571/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.305
Ședința publică din 19.02.2013
Curtea constituită din:
Președinte - M. V.
Judecător - L. D.
Judecător - S. G. P.
Grefier - E. C.
- XX -
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă, H. B. împotriva sentinței civile nr.1635 din 20.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea pune în discuție cererea de repunere a cauzei pe rol, formulată de recurenta H. B..
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea cererii și repunerea cauzei pe rol.
Curtea constată că sunt îndeplinite prevederile art. 245 C. proc. civ., astfel că dispune repunerea cauzei pe rol și, având în vedere că recurenta a solicitat, prin cererea de repunere pe rol, ca judecata să se facă și în lipsa acesteia, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, apreciind că tribunalul a reținut, în mod corect, faptul că măsura administrativă aplicată tatălui recurentei nu se încadrează în perioada de referință a Legii nr.221/2009, fiind anterioară datei de 6 martie 1945.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1635/20.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice T., s-a respins cererea formulată de reclamanta H. B., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut că reclamanta a formulat acțiunea expres și împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice T., temeiul juridic indicat fiind art. 5 alin. 1 rap. la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Conform prev. art. 4 alin. 4 teza finală „cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice”.
S-a constatat astfel că legiuitorul atribuie calitate procesuală pasivă exclusivă unei singure entității juridice, astfel că orice altă instituție în mod evident nu are o astfel de calitate procesuală.
Urmare celor de mai sus, tribunalul a admis excepția și a constatat că pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, cu consecința respingerii acțiunii împotriva acesteia ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Analizând actele și lucrările efectuate în cauză cu privire la constatarea caracterului politic al măsurilor luate împotriva tatălui reclamantei și despăgubirile morale solicitate, tribunalul a apreciat că cererea este nefondată .
Reclamanta este fiica lui HOFFMANN R. și V., din fișa declarație nr._/15.05.1947 dată de tatăl reclamantei, reieșind că acesta a fost trimis la muncă obligatorie în U.R.S.S la data de 16.01.1945, fiind repatriat la data de 30.04.1947.
Adeverința nr._/02.10.1946 emisă de NCO U.R.S.S. Unitatea Militară atestă că fostul intern HOFFMAN R. GHEORGH este liberat din lagărul de prizonieri.
Raportând această situație de fapt la prevederile legale în materie, tribunalul a reținut că, dislocarea tatălui reclamantei de la domiciliul său și instituirea unui domiciliu forțat nu este o măsură cu caracter politic prin raportare la ipoteza de aplicare a Legii nr. 221/2009.
Aceasta deoarece din chiar titulatura legii rezultă că aceasta se aplică doar pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Măsura dispusă în cauză împotriva tatălui reclamantei, chiar dacă are natura unei măsuri cu caracter politic, nu este luată în perioada de referință a Legii nr. 221/2009, astfel că sunt aplicabile prevederile acestei legi. Astfel, acesta a fost dislocat în ianuarie 1945, deci înainte de perioada vizată de lege.
Pentru considerentele de mai sus, tribunalul a respins și cererea reclamantei de acordare de despăgubiri morale pentru faptul că temeiul indicat de aceasta nu este aplicabil în cauză, deci prin raportare la prev. Legii nr.221/2009 aceasta nu are dreptul la despăgubiri morale.
În plus, tribunalul a reținut că prev. art.5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu mai subzistă ca urmare a Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 prin care s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin decizia nr 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectiile Unite, s-a statuat cu putere obligatorie, față de dispozitiile art.330 ind.7 alin.4 C.proc.civ, că urmare a celor decizii pronuntate de Curtea Constitutionala, citatate mai sus, „dispozitiile art 5 alin 1 lit a teza I L 221/2009 si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv”.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului declarat, aceasta a susținut următoarele critici:
-în mod greșit instanța a apreciat că măsura administrativă la care a fost supus tatăl reclamantei nu se încadrează în categoria măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Legea nr.221/2009.
Deportările în URSS au avut un vădit caracter politic, iar măsura a fost edictată urmare a contextului istorico-politic în care România se afla la acea dată.
Prevederile DL 118/1990 includ in categoria persoanelor cărora li se cuvin păgubiri si pe cele "deportate in străinătate". Ar fi absolut inechitabil a exclude din sfera de aplicare a Legii 221/2009 categoria larga a persoanelor față de care s-a dispus măsura administrativa ( abuziva si cu vădit caracter politic ) a deportării pentru munca forțată in URSS.
A aprecia ca despăgubirile morale se acorda doar pentru anumite "masuri administrative" ori anumite "condamnări politice" care se înscriu in sfera termporală 06.03._89, ar însemna să se realizeze o disociere nepermisa și total contrară spiritului si finalității acestei legi de reparație. Faptul ca deportările în URSS s-au inițiat in perioada 14-18 ianuarie 1945 si au durat pana la finele anului 1949 nu poate duce la excluderea acestora din sfera de aplicabilitate a Legii 1/2009. Daca ar fi fost așa, legiuitorul nu ar fi inclus în cuprinsul Legii, posibilitatea analizării de către instața de judecată a măsurii administrative descrisa de reclamant .
A susține ca deportările în URSS nu au avut caracter politic și a considera că acestea au fost generate doar de motive etnice, ar fi excesiv si restrictiv. Este cât se poate de clar ca hotărârea eportarilor in URSS a fost luata din considerente strict politice, in contextul Tratatului de la Yalta.
Măsura administrativa a avut si un vădit caracter etnic, dar acesta este subsidiar caracterului politic, justificat de conjunctura istorică din acea perioadă.
Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva reclamantei nu numai că a continuat după 6 martie 1945, dar chiar după luarea acestei masuri S. R. a fost complice si a acceptat ca cetățenii săi sa fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul sau, fără a întreprinde nici o măsura de împiedicare a acestora. S. Româ a contribuit direct la efectuarea deportărilor, asistând cu trupe de miliție, punând la dispoziție mijloace de transport si asigurând întreprinderea masurilor pe teritoriul tarii.
Nu exista nici o dovada ca după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive împotriva acestora.
- în mod greșit prima instanță a respins și cererea reclamantei de acordare a daunelor morale.
Raportându-se la data introducerii acțiunii, recurenta a susținut că prevederile art 5 alin 1 lit a teza I din Legea 221/2009, îi sunt aplicabile, pledând pentru soluționarea cererii sale în raport de cadrul legislativ existent la acel moment.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, pentru mai multe considerente, recurenta a susținut că vine în contradicție cu dispozițiile art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu cele ale art. l al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, ale art.14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și ale art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Ar fi absolut inechitabil a exclude din sfera de aplicare a Legii 221/2009 categoria largă a persoanelor față de care s-a dispus măsura administrativa ( abuziva si cu vădit caracter politic ) a deportării pentru munca forțată in URSS.
Fără îndoială că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanelor în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-le afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
Intimatul pârât nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
La termenul de judecată din 8.01.2013, Curtea a luat măsura suspendării judecării recursului în baza art.242 alin.1 pct.2 C.proc.civ., iar la cererea formulată de recurenta reclamantă, la 19.02.2013 a dispus repunerea cauzei pe rol.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, Curtea apreciază că recursul declarat este nefondat.
În acest sens, Curtea are în vedere că prin înscrisurile administrate ca probe în cauză, reclamanta a dovedit că este fiica lui Hoffman R., care a fost plecat pentru munca de reconstrucție în U.R.S.S., în perioada 16.01._47, când s-a înapoiat în țară.
Pentru acest motiv, prin cererea cu care s-a adresat instanțelor la 13.05.2010, a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată luată față de tatăl său și acordarea de despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciilor de ordin moral decurgând din acest fapt.
Cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art.4 alin. 2 și art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009.
Prin hotărârea sa, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, observând că măsura administrativă dispusă față de autorul reclamantei nu se înscrie în câmpul de aplicare a Legii nr.221/2009, care vizează măsurile administrative luate de organele fostei miliții în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Curtea mai are în vedere că prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii privind „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 alin.3 din același act normativ și art.2 alin.1 din O.U.G. nr.214/1999, în ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării și prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945”, nr.15 din 12.11.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu titlu general și obligatoriu că „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 alin.3 din același act normativ și art.2 alin.1 din O.U.G. nr.214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6.03.1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009”.
În conformitate cu dispozițiile art.3307 alin.4 C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept, prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, partea I, cerință îndeplinită în prezenta cauză la momentul judecării prezentului recurs, întrucât respectiva decizie a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.837/12.12.2012.
Prin urmare, Curtea va ține seama în judecata sa de dezlegarea dată problemei de drept care face obiectul și prezentei judecăți, având în vedere, pe de o parte, caracterul obligatoriu al deciziilor publicate în soluționarea recursurilor în interesul legii, iar pe de altă parte, rolul acestor decizii, acela al uniformizării practicii judiciare diferite a instanțelor judecătorești și al înlăturării opiniilor și soluțiilor contrare prezente în cauze similare.
Cum această cerință ține de garanția unui proces echitabil, care presupune, printre altele, asigurarea unei jurisprudențe clare, coerente și predictibile a instanțelor judecătorești, cu evitarea soluțiilor contrare pronunțate asupra aceleiași probleme de drept, Curtea apreciază că modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr.15/12.11.2012 justifică modificarea propriei jurisprudențe, în sensul celor dezlegate prin amintitul recurs în interesul legii.
În acest sens, Curtea notează că, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art.3, 4 alin.1 și 2 și art.1 alin.1 ale Legii nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, măsuri dispuse față de fapte săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Pe de altă parte, măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamantei din prezenta cauză a fost dictată de considerente de ordin etnic și și-a avut sorgintea în consecința participării României la cel de-al Doilea Război Mondial, astfel că nu poate fi circumscrisă condițiilor și sferei de aplicare a Legii nr.221/2009.
Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și poziției asumate de S. român la acel moment istoric, preexistente statului comunist. Împrejurarea menținerii acestor măsuri de către statul comunist ulterior instalării sale nu justifică aprecierea ori calificarea acestor măsuri ca având caracter politic atâta timp cât cauza lor nu se regăsește în săvârșirea unor fapte de împotrivire față de regimul politic ce guverna statul român la acea vreme.
Curtea reține, de asemenea, că în considerentele deciziei nr.15/12.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a arătat că norma de trimitere a Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul – lege nr.118/1990 și prin O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, este de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art.1, 3 și 4 din Legea nr.221/2009. Or, aceasta înseamnă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul – lege nr.118/1990 și O.U.G. nr.214/1999, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art.1 alin.2 și art.3 din Legea nr.221/2009, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art.1 alin.4 din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6.03.1945 – 22.12.1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art.2 alin.1 din O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai afirmat că, criteriul temporar avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acestora, este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 06.03.1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22.12.1989 vizează sfârșitul acesteia în România.
Pe cale de consecință, nefiind vorba despre o măsură administrativă în privința căreia să poată fi constatat caracterul politic, nici cererea în daune formulată de către recurenta reclamantă nu și-ar putea găsi o soluționare favorabilă în dispozițiile Legii nr.221/2009. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin1 lit.a din Legea 221/2009, dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic ori prin suportarea de măsuri administrative cu caracter politic a fost recunoscut subiecților împotriva cărora s-au dispus astfel de măsuri, precum și, după decesul acestora, soțului sau descendenților până la gradul al doilea inclusiv. Cum însă, a rezultat din cele prezentate mai sus, recurenta reclamantă nu este succesoare în drepturi a unui astfel de subiect, întrucât măsura administrativă luată împotriva tatălui său nu are un caracter politic, Curtea apreciază că este exclusă în cazul său incidența prevederilor legale pentru a căror aplicare recurenta a pledat prin cea de-a doua critică a recursului său.
În considerarea acestor motive și a dezlegării în drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.15/12.11.2012, Curtea apreciază că recursul declarat în prezenta cauză este neîntemeiat, impunându-se respingerea sa ca fiind neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă H. B. împotriva sentinței civile nr.1635 din 20.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. V. L. D. S.-G. P.
GREFIER
E. C.
Red.L.D.
Tehdact.B.I.
2 ex./5.03.3013
-----------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – F.I.C.
| ← Întoarcere executare. Decizia nr. 1843/2013. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 889/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
