Pretenţii. Decizia nr. 843/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 843/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-04-2013 în dosarul nr. 61780/3/2010
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.843 R
Ședința publică din data de 18.04.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – MEDIAN ANCA-MIHAELA
JUDECĂTOR: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurentul reclamant P. A. C. și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1665/21.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, cauza având, ca obiect, „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul reclamant P. A. C., prin avocat F. P., cu împuternicire avocațială la fila 1 dosar fond, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost reprezentat prin procuror C. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței depunerea la dosar a relațiilor solicitate de la Primăria C. și D.I.T.L. C., precum și faptul că O.C.P.I. C. solicită date suplimentare, în vederea depunerii relațiilor.
Apărătorul recurentului reclamant P. A. C. arată că nu mai insistă în revenirea cu adresă către O.C.P.I. C., având în vedere că de la Primăria Municipiului C. s-a răspuns în sensul că terenul a trecut în domeniul public, acesta fiind motivul pentru care nu apare în evidențele Cărții funciare și ale Direcției de impozite și taxe.
Reprezentantul Parchetului arată că, în măsura în care reclamantul nu insistă, este de acord să nu se mai revină cu adresă.
Curtea, deliberând, constată că nu se impune revenirea cu adresă către O.C.P.I. C., având în vedere că la emiterea adresei au fost furnizate toate datele necesare pentru identificarea imobilului, iar alte date suplimentare nu mai există.
Apărătorul recurentului reclamant P. A. C. arată că în încheierea de la termenul anterior s-a strecurat o eroare, respectiv P. V. a avut doi copii și nu P. S., așa cm s-a consemnat, aceste aspecte rezultând și din actele dosarului.
Curtea ia act de această precizare și nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul recurentului reclamant P. A. C. solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii și a capetelor de cerere privind daunele morale și acordarea de despăgubiri pentru terenul din localitatea Mamaia, jud. C., apreciind că în mod greșit instanța a respins aceste capete de cerere.
În susținerea recursului, apărătorul recurentului reclamant arată că la momentul introducerii acțiunii, a întemeiat-o pe dispozițiile Legii nr.221/2009, ulterior precizând-o cu disp. art.1 ași art.5 paragraful 5 din C.E.D.O. și art.1 din primul Protocol C.E.D.O., iar față de prevederile Convenției Europene, apreciază că instanțele interne au datoria să pronunțe o hotărâre și în funcție de aceste prevederi, nu doar de legislația internă.
Apărătorul recurentului reclamant apreciază că față de temeiul juridic al acțiunii, se poate admite și cererea privind acordarea de daune morale, întrucât în această speță nu a existat o judecată, nu a existat o hotărâre penală de condamnare, deși autorul reclamantului a fost închis aproximativ 6 ani. Astfel, arată că doar pentru faptul că tatăl reclamantului a ocupat o . funcții de demnitate publică, printre care și pe aceea de ministru al justiției, în regimul comunist, acesta a fost ridicat de la domiciliul său și aruncat într-o temniță comunistă, fără o hotărâre de condamnare. Mai arată că unitățile de muncă înființate în anii 1950 au fost pentru reeducarea „elementelor dușmănoase”. Referitor la neconstituționalitatea disp. art.5 din legea nr.221/2009, apărătorul recurentului reclamant arată că rămâne fără efecte juridice, în condițiile în care situația contractă a speței este aceea a lipsei unei hotărâri de condamnare.
În ceea ce privește despăgubirile pentru teren, apărătorul recurentului reclamant arată că acesta nu a putut fi restituit în natură întrucât la acest moment este în domeniul public, este spațiu verde, astfel încât susținerile instanței de fond în sensul că ar fi putut fi restituit în natură prin alte legi, se impun a fi înlăturate. Mai arată că hotărârea instanței de fond nu s-a bazat pe dovezi, sub acest aspect. Mai mult, arată că notificarea pe Legea nr.10/2001 a fost respinsă și a fost depusă la dosar dovada în acest sens. De asemenea, arată că actul de vânzare-cumpărare cu privire la acest teren datează din 19.12.1936, iar la acel moment forma actului era consensuală, nu era nevoie de o formă autentică, actul fiind și înscris în Registrul de transcripțiuni al Tribunalului C.. Prin urmare, apreciază că a făcut dovada dreptului de proprietate iar în ceea ce privește preluarea, arată că în cuprinsul acelei decizii din 1958 nu se face referire la acest teren.
Apărătorul recurentului reclamant mai arată că referința la acel pact comisoriu de gradul IV nu rezultă din nicio probă, iar Primăria C. a comunicat faptul că nu deține actul de proprietate pentru acest teren. Mai arată că de la Arhivele Naționale, singurul act de vânzare-cumpărare este cel depus la dosar, din care nu rezultă existența unui asemenea pact comisoriu. Precizează că, odată cu arestarea, în anul 1950, autorului reclamantului i s-au luat toate bunurile, astfel cum rezultă din relațiile de la C.N.S.A.S. De asemenea, din declarația de avere a defunctului rezultă că a fost achitat integral acest teren și apare ca activ în proprietatea autorului reclamantului, fără nicio mențiune în dreptul rubricii pasiv.
Pentru aceste motive, apreciind că instanța de fond nu a făcut aplicarea rolului activ și, astfel, se impune înlăturarea susținerilor acesteia, apărătorul recurentului reclamant P. A. C. solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinței instanței de fond, admiterea capetelor de cerere privind daunele morale și acordarea de despăgubiri, omologând raportul de expertiză efectuat. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.
În ce privește recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul Parchetului apreciază că este neîntemeiat, având în vedere că autorul reclamantului nu a fost condamnat printr-o decizie penală, ci a suferit o măsură administrativă, arestarea, care nu a fost urmată de o condamnare, astfel încât reclamantul avea interes legitim pentru a solicita constatarea caracterului politic al măsurii.
În ceea ce privește recursul reclamantului P. A. C., reprezentantul Parchetului arată că, raportat la capătul de cerere privind daunele morale, instanța de fond s-a conformat deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 și deciziei nr.12/2011 a Î.C.C.J., pronunțată în recursul în interesul legii, instanța fiind obligată în acest sens, potrivit art.3307 C.pr.civ.
Referitor la capătul de cerere privind despăgubirile pentru teren, reprezentantul Parchetului arată că nu sunt îndeplinite condițiile art.5 lin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, în sensul că nu s-a făcut dovada că terenul a fost preluat abuziv, ca urmare a luptei de rezistență manifestată de tatăl reclamantului împotriva regimului comunist. Astfel, arată că preluarea a fost ca urmare a rezilierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936, prin decizia Primăriei C. din 1958, astfel încât această măsură nu are caracter politic potrivit art. 5 alin. 1 lit. b.
Apărătorul recurentului reclamant P. A. C., având cuvântul pe recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia, ca nefondat, și menținerea soluției privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, la data de 20.12.2010, reclamantul P. A. C. a chemat in judecata pe paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării la pedeapsa de 7 ani temnița grea cu confiscarea averii a tatălui sau, P. V., sa fie obligat pârâtul la repararea prejudiciului moral suferit abuziv, prin acordarea unei despăgubiri bănești in cuantum de_ euro, precum si obligarea la plata sumei de_ euro reprezentând contravaloarea terenului in suprafața de 504,6 mp confiscate o data cu arestarea.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că in anul 1950, tatăl sau, P. V., activist din punct de vedere politic si membru marcant al Partidului Liberal, a fost arestat in anul 1950, încarcerat la închisoarea Sighet in condiții de exterminare fizica pana in iulie 1955, fără a beneficia de o judecata. La scurt timp după arestare, averea familiei a fost confiscata. De asemenea, învederează ca întreaga familie a suferit diverse forme de umilința.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009, art. 1 si art. 5 CEDO.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, acte de stare civila. La termenul de judecata din data de 9.12.2011, instanța, in temeiul art. 167 C.proc.civ a încuviințat pentru reclamant proba cu expertiza tehnica imobiliara, raportul fiind atașat la dosar.
Paratul nu a formulat întâmpinare. A depus note de ședință.
Prin sentința civilă nr.1665/21.09.2012 Tribunalul București- Secția a V-a Civilă a admis excepția inadmisibilității, a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea terenului situate în Stațiunea Mamaia, județul Constanta, a admis capătul de cerere formulat de reclamantul P. A. C. privind constatarea caracterului politic al condamnării numitului V. P., născut la data de 1.11.1958, la pedeapsa închisorii de 7 ani temniță grea și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea paratului la plata daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că persoanele care au făcut obiectul unor condamnări, altele decât cele prevăzute la art. 1 alin 2, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, dacă faptele s-au petrecut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (art. 1 alin. 3-4 din Legea nr. 221/2009). În cauză, condamnarea invocată de reclamant s-a petrecut în perioada 6 mai 1950-5 iulie 1955.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.
Prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Mai mult decât atât, prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in Secțiile Unite, s-a statuat cu putere obligatorie, fata de dispozițiile art. 3307 alin 4 C.proc.civ, ca urmare a celor decizii pronunțate de Curtea Constituționala, citate mai sus, „dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv”.
În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, si anume obligarea paratului la plata contravalorii terenului in suprafața de 504,6 mp, tribunalul constata întemeiata excepția inadmisibilității.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație). Această concluzie rezultă din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005. Înalta Curte a subliniat că numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul Legii nr. 221/2009, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 (Decizia nr. 2192 din 23 martie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect despăgubiri morale și materiale în baza Legii nr. 221/2009).
Tribunalul a reținut în ceea ce privește obiectul material-imobilul in suprafața de 504,6 mp, situat in județul Constanta, că într-adevăr in mențiunile fisei personale atașate la fila 43 din dosar, se precizează că numitului V. P. i s-a naționalizat un lot de 500 mp in Constanta, insa nu exista nicio dovada la dosarul cauzei din care sa reiasă identitatea intre aceasta mențiune si susținerile reclamantului, respectiv daca terenul este același, daca a fost expropriat o data cu condamnarea penala. Mai mult decât atât, o mențiune . comunicata din dosarul de la CNSAS al autorului reclamantului nu poate valora titlu de proprietate, în condițiile Legii speciale nr. 10/2001. De asemenea, observând concluziile raportului de expertiza administrate in cauza, instanța a reținut ca acest teren, astfel cum a fost identificat, este liber de orice construcții, putând fi restituit în natura. Or, in condițiile art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 21/2009, reparația ar fi incidenta sub forma de despăgubiri prin echivalent, daca bunul a fost confiscate prin hotărâre penala de condamnare.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamantul P. A. C. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se invocă excepția lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului politic al măsurii luate față de tatăl reclamantului.
Se precizează că primul capăt de cerere este lipsit de interes, motivat de faptul că în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 221/2009 se regăsește măsura la care a fost supus tatăl reclamantului, și anume, internarea într-o colonie de muncă.
În recursul declarat de către reclamant, se precizează că decizia Curții Constituționale nr.1354/2010 este în conflict cu normele și principiile dreptului internațional, situația în care, instanța judecătorească de drept comun competentă trebuie să rezolve conflictul dintre normele de drept intern și normele dreptului internațional, acestea din urmă trebuind să aibă prioritate conform art. 20 din Constituția României.
Se menționează că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O., art. 2 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Se mai arată că reparațiile morale se impun în condițiile în care reclamantul nu a beneficiat de nici un fel de reparații potrivit Decretului Lege nr. 118/1990 și a OUG nr. 214/1999 menționând și că trebuie luată în considerare Hotărârea C.E.D.O pronunțată în Cauza D. P. contra României, instanțele naționale având posibilitatea să înlăture prevederile dreptului intern care sunt incompatibile cu Convenția sau cu Protocoalele Adiționale.
În al doilea motiv de recurs, se arată că în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea la despăgubiri pentru terenul din Mamaia, se apreciază că în mod greșit a fost respins, ca inadmisibilă această cerere, deși nu s-au pus în discuție probele considerate necesare în vederea aflării adevărului.
Se mai arată că notificarea a fost făcută atât de reclamant, cât și de numita P. S., soția fratelui decedat al petentei, însă notificarea s-a respins cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Recurentul menționează că Decretul nr. 4125/1938 interzicea construcțiile pe terenurile de pe plaja Mamaia, declarată zonă militară, potrivit art. 10 nici o persoană neputându-se stabili în cuprinsul zonelor militare fără o prealabilă autorizație din partea Ministerului Apărării Naționale, ca urmare, se precizează că nu se putea imputa proprietarilor terenului că nu au încercat obținerea autorizației de construcție, cu atât mai mult cu cât, perioada în care se pune problema executării obligației de a construi, se plasa în plin război, existând riscul ca proprietatea edificată să fie distrusă din cauza afectațiunii terenului și desfășurării operațiunilor militare.
Analizând cele două recursuri, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și luând în considerare și dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea de Apel constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele care vor urma:
În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține următoarele:
Așa cum reiese din adresa nr. 231/1994 eliberată de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare, numitul P. V., tatăl reclamantului a fost arestat și internat într-o colonie de muncă în perioada 06.05._55 în baza Deciziei MAI nr. 334/1951 și a Deciziei nr. 559/1953.
Din actele și lucrările dosarului, reiese că tatăl reclamantului a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani temniță grea, reținându-se faptul că în timpul regimului burghezo moșieresc a desfășurat o activitate intensă contra clasei muncitoare reiese că măsura luată împotriva autorului reclamantului are un caracter politic și nu se regăsește printre cele enumerate de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 de drept calificată ca având caracter politic, astfel că în mod corect s-a stabilit acest caracter în conformitate cu art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
Față de acest considerent, reiese că recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este neîntemeiat.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr. 1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamanților în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, începând cu data de 15.11.2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 în forma modificată de OUG nr. 62/30.06.2010 publicată în M. Of nr. 446 din 1 iulie 2010 au fost suspendate de drept, iar începând cu data de 31 decembrie 2010 și-au încetat efectele juridice, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Mai mult, prin decizia nr. 12 din 9 septembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 publicată în M. Of nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J București a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., dispunând următoarele:
Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așa cum s-a reținut în Cauza Nastaca D. și alții împotriva României, în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate a unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiție, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a sublinia necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea a reiterat și faptul că interpretarea legislației interne revine autorităților naționale, în special instanțelor de judecată și nu aparține Curții atribuția de cunoaște erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanțe sau să se substituie, prin aprecierea sa, hotărârii acestora (printre altele, Garcia Ruiz c. Spaniei par, 28, și Coeme și alții G Belgiei, par. 115). Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări În soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unedic c. Franței par. 71).
Curtea a reținut că nici o obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale.
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unei bune administrări a justiției.
Reclamantul nu poate pretinde că deține o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera ca au o "speranță legitimă” ce ar atrage protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009 și a contrario D. c. României, 6 decembrie 2007, par. 40).
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par.1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamanții nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunile lor vor fi soluționate în raport de forma legii de la un moment anterior judecăți.
Referitor la critica din cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea de Apel reține că imobilul care face obiectul litigiului și a fost solicitat spre restituire, a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, notificare care a fost respinsă, și de asemenea și contestația formulată împotriva modului de soluționare al acestei notificări, a fost respinsă în mod irevocabil.
Din decizia nr. 6240/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, atașată la filele 20, 21 dosar C.A.B reiese că respingându-se ca nefondat recursul declarat de către reclamanții P. S. și P. A., în dosarul privind contestația formulată împotriva modului de soluționare al notificării, s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor P. V. asupra terenului situat în Stațiunea Mamaia, lotul 2, Careul nr. 51 bis.
S-a mai reținut că reclamanții nu au depus la dosar titlul de proprietate, și anume actul de vânzare-cumpărare încheiat în 1936, și că transcrierea înscrisului sub semnătură privată din anul 1936, nu are efect constitutiv de drepturi și nu reprezintă titlu de proprietate.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerente, faptul că și în condițiile în care actul de vânzare-cumpărare ar fi fost depus, urma să se rețină că dobândirea dreptului de proprietate a fost făcută sub condiția construirii într-un anumit interval de timp, iar nerespectarea acestei condiții, pact comisoriu de gradul IV, ar fi avut ca efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare.
Curtea de Apel reține că în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, reparația ar fi posibilă sub formă de despăgubiri prin echivalent dacă bunul a fost confiscat prin hotărâre penală de condamnare, ori în speță, reclamantul nu a făcut această dovadă.
Având în vedere aceste considerente, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea de apel a respins ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul reclamant P. A. C. și de recurentul pârât S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.1665/21.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A.-M. S. G. G. D.- M.
GREFIER
M. D.
Red. SG
Tehnored. GC – 2 ex
25.04.2013
Jud. fond C. L. B.
| ← Anulare act. Decizia nr. 889/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1706/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
