Pretenţii. Decizia nr. 369/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 369/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2013 în dosarul nr. 21971/3/2010
Dosar nr._
(361/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 369
Ședința publică de la 27.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant B. H. C. și de către recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1973 din 18.11.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 13.02.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 20.02.2013 și apoi la 27.02.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 04 mai 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._, reclamantul B. H. C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său, B. O. A. și toate efectele sentinței penale nr. 409 din 03 octombrie 1959 a Tribunalului M. Cluj în dosarul nr. 372/1959 sunt înlăturate de drept; caracterul politic al măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea locului de muncă obligatoriu; să se dispună obligarea pârâtului la plata salariului ce i s-ar fi cuvenit în perioada 01 martie 1959 și până la data decesului din 14 august 1962, ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație; la plata sumei de 1.200.000 euro echivalent lei la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin condamnarea politică și decesul prematur; 30.000 euro reprezentând daune materiale, din care 10.000 euro pentru bunurile mobile confiscate și 20.000 euro pentru bunul imobil confiscat și lipsa de folosință a acestuia.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost conferențiar la Catedra de Fizică din cadrul Institutului de Mecanică Cluj și la data de 19 februarie 1959, a fost arestat preventiv, fiind acuzat că a desfășurat activitate contrarevoluționară, iar ulterior prin sentința penală nr. 409 din 03 octombrie 1959 a Tribunalului M. Cluj în dosarul nr. 372/1959 a fost condamnat la opt luni de închisoare corecțională, trei ani de interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale conform art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal.
Ulterior, înainte de eliberare, în baza Decretului-lege nr. 89/1958 și HCM nr. 282/1958 la data de 10 octombrie 1959, acestuia i se fixează locul de muncă pe timp de 36 luni (16 octombrie 1959 – 16 octombrie 1963) în colonia de muncă Culmea, .> S-a mai arătat că tatăl său a decedat prematur la vârsta de 43 ani, pe fondul traumei psihice îndurate și a condițiilor de muncă și de viață precare, cu doar două luni înainte de a fi eliberat.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221 din 02 iunie 2009.
În ședința publică din data de 03 iunie 2011, reclamantul și-a precizat acțiunea sub aspectul obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la plata salariului ce s-ar fi cuvenit tatălui său în perioada 01 martie 1959 și până la data decesului din 14 august 1962, avându-se în vedere ultimul salariu de 1.950 lei, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care urmează să se calculeze dobânda legală până la data de 31 mai 2011.
Tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri și proba cu expertiza contabilă în condițiile prevăzute de art. 167 Cod de procedură civilă, apreciind că acestea sunt pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.
În cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse la dosar acte de stare civilă, adeverințe salarizare, memoriu, ordonanță de percheziție, mandatul de arestare, procesul verbal de percheziție din 19 februarie 1959, ordonanța de instituire sechestru asigurator, proces verbal de sechestru penal din 10 aprilie 1959, sentința penală nr. 409 din 03 octombrie 1959 a Tribunalului M. Cluj în dosarul nr. 372/1959, mandat de executare a pedepsei, adrese, declarații notariale (filele 190 – 196 dosar fond) etc.
A fost emisă adresă către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fiind atașate înscrisurile deținute de această instituție cu privire la autorul reclamantului (filele 72 – 188 dosar fond).
În ședința publică din data de 11 februarie 2011, instanța a încuviințat pentru reclamant și proba cu expertiza contabilă.
În ceea ce privește proba cu expertiza contabilă aceasta a avut ca obiective evaluarea ipotetică a bunurilor confiscate conform procesului-verbal de confiscare și de sechestru penal (filele 14 – 19 dosar fond), să fie indicată valoarea salariului neîncasat de autorul reclamantului în perioada 01 martie 1959 și până la data decesului din 14 august 1962, urmând a fi actualizată cu indicele de inflație.
În ședința publică din data de 08 aprilie 2011 a fost suplimentat obiectivul expertizei, solicitându-se expertului să evalueze și fracția din bunul imobil confiscat conform procesului-verbal de sechestru penal și sentinței penale.
Concluziile expertului desemnat B. L. au fost consemnate în cadrul raportului de expertiză contabila din 20 octombrie 2011(filele 233 – 240 dosar fond).
Tribunalul București – Secția a III a Civilă, prin decizia civilă nr. 1973 din 18 noiembrie 2011 a admis în parte acțiunea formulata de reclamantul B. H. C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 21.872 lei cu titlu de prejudiciu material, reprezentând contravaloarea actualizată a bunurilor confiscate prin procesul verbal din 20 februarie 1959; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.
A reținut instanța de fond că:
Prin sentința penală nr. 409 din 03 octombrie 1959 a Tribunalului M. Cluj în dosarul nr. 372/1959, B. O. A., tatăl reclamantului, a fost condamnat la opt luni de închisoare corecțională, trei ani de interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale conform art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal combinat cu art. 25 pct. 6 Cod penal.
Ulterior, în baza Decretului-lege nr. 89/1958 și HCM nr. 282/1958 la data de 10 octombrie 1959 prin Ordinul nr._ al MAI (fila 78 dosar fond), acestuia i se fixează locul de muncă pe timp de 36 luni (16 octombrie 1959 – 16 octombrie 1963) în colonia de muncă Culmea, . a reieșit și din adresa aflată la dosar (fila 50 dosar fond).
Din adresa nr. 6929 din 16 august 1996 a MAI Formațiunea 0830 Periprava a reieșit că B. O. A. a decedat la data de 12 august 1962, decesul fiind înregistrat la data de 14 august 1962 la Sfatul Popular al Comnei Periprava sub nr. 35 (filele 54 – 57 dosar fond).
Conform procesului-verbal din 20 februarie 1959, cu ocazia percheziționării imobilului acestuia, au fost ridicate de la domiciliul acestuia mai multe bunuri mobile (filele 16 – 17 dosar fond) iar prin procesul-verbal de sechestru din 10 aprilie 1959 s-a pus sub sechestru penal fracția de 1/10 din imobilul aflat în T., . ce a fost confiscat odată cu sentința penală nr. nr. 409 din 03 octombrie 1959 a Tribunalului M. Cluj în dosarul nr. 372/1959, prin care s-a dispus confiscarea totală a averii acestuia.
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185 – 187, 190, 191, 193, 194, 1941 – 1944, 1961, 197, 207 – 209, 2091 – 2094, 210 – 218, 2181, 219 – 222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258 – 261, 267, 2687, 2688,_,_,_,_, art. 284 ultimul alineat, art. 323 – 329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 02 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 si Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 05 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 02 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 03 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării, tribunalul a reținut că acesta rezultă ex lege, faptele prevăzute de art. 209 Cod penal fiind prevăzute expres de către lege ca fiind o condamnare cu caracter politic, astfel că cererea de constatare a acestui caracter politic apare ca neîntemeiată. Aceeași a fost soluția și cu privire la măsura administrativă de fixare a locului de muncă.
În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a reținut cu prioritate că, în cauză, sunt incidente măsurile administrative prevăzute de art. 3 din lege.
Totodată, instanța a reținut că prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, text de lege pe care reclamantul și-au întemeiat acțiunea.
Art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 prevede că „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.
În motivarea deciziei de neconstituționalitate, Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice – art.4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Or, această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată – adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Decizia nr. 1353/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi(rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după Ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului de liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamantul nu avea la data intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. 1 coroborat cu art. 376 alin. 1 și cu art. 377 alin. 1 pct. 3 Cod de procedură civilă).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație in cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele cel mai devreme, la data soluționării cauzei, ori, din moment ce decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) – datorită caracterului obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanțe la tranșarea la fond sau în apel a substanței pretențiilor deduse judecății.
Instanța a reținut că declararea neconstituționalității dispozițiilor OUG nr. 62/2010 și ale art. 5 alin. 1din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs și are drept consecință neacordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Astfel, pe parcursul judecării procesului, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin OUG nr. 62/2010, publicată în monitorul oficial nr. 446 din 01 iulie 2010.
În Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
La data de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificării Legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Aspectele relevate mai sus au avut mai multe efecte asupra formei și conținutului legii aplicabile în cauză.
Art. 5 alin. 1 lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. 1 lit. a în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1^1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin decizia nr. 1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile (...) art. 4 alin. 6 și art. 5 alin. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin. 1, care a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat că modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. 3 din legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din Legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Litera a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului” stabilește următoarele: „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în spețele de genul celor analizate și au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluției majoritare. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
De altfel, prin decizia în interesul Legii nr.12 în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație, stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin urmare, având în vedere declararea neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010, precum și faptul că, S. R. a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, instanța a apreciat că în cauză nu poate exista o neconcordanță între legea internă și reglementările internaționale, astfel încât, a apreciat că cererea privind acordarea daunelor morale a fost neîntemeiată.
În ceea ce privește repararea prejudiciului constând în daunele materiale, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 sunt admisibile în baza acestui act normativ doar daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Conform procesului verbal din 20 februarie 1959, au fost ridicate de la domiciliul acestuia mai multe bunuri mobile. Prin urmare, față de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat întemeiat acest capăt de cerere și având în vedere actualizarea acestei sume făcută de expertul B. L. prin raportul de expertiză, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 21.872 lei cu titlu de prejudiciu material reprezentând contravaloarea actualizată a bunurilor confiscate prin procesul verbal din 20 februarie 1959.
În ceea ce privește cererea privind salariul care i s-ar fi cuvenit de la arestare și până la deces și contravaloarea lipsei de folosință fracției din imobil, instanța a reținut pe de o parte că Legea nr. 221/2009 nu prevede prin art. 5 lit. a, b sau c posibilitatea solicitării contravalorii lipsei de folosință a imobilului sau a salariului neîncasat, ci numai echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
Sub un alt aspect, în ceea ce privește repararea prejudiciului constând în daunele materiale reprezentând contravaloarea fracției de 1/10 din imobilul confiscat prin procesul-verbal de sechestru din 10 aprilie 1959 s-a pus sub sechestru penal fracția de 1/10 din imobilul aflat în T., . ce a fost confiscat odată cu sentința penală nr. nr. 409 din 03 octombrie 1959 a Tribunalului M. Cluj în dosarul nr. 372/1959, prin care s-a dispus confiscarea totală a averii acestuia, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 sunt admisibile în baza acestui act normativ doar daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Or, tribunalul a reținut că reclamantul nu a făcut nicio dovadă pentru a se constata dacă aceasta și ceilalți moștenitori au urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, deoarece persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni întemeiate pe alte acte normative având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu contra României – 1997 ș.a.).
Totodată, tribunalul reține că prin analizarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358/2010 a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. În analiza constituționalității acestor dispoziții legale, Curtea a reținut că statul român a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, precum și alte acte normative. De asemenea, Curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul unui control de constituționalitate a priori iar referitor la bunurile preluate abuziv, folosind același raționament, a reținut că în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 05 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 02 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus.
De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 01 septembrie 2005.
Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea a constatat că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor Legii speciale de reparație nr. 10/2001, instanțele nu pot dispune acordarea directă de despăgubiri, având în vedere că art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, text ce reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă și care face trimitere expresă la legea specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta fiind Titlul VII din Legea nr. 247/2005, titlu ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată, tribunalul reține că unitatea deținătoare nu poate fi obligată la plata contravalorii acestui teren.
Legea specială menționată în textul citat este Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care în Capitolul III – Măsuri instituționale stabilește că instituția abilitată a analiza și stabili cuantumul despăgubirilor ce se acordă potrivit acestei legi este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru.
De altfel, procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru care entitățile învestite cu soluționarea notificării au propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în forma despăgubirilor este prevăzută în Capitolul V al legii.
Or, prin intermediul Legii nr. 221/2009 s-ar eluda dispozițiile legilor în vigoare privind regimul juridic reparator al imobilelor preluate abuziv.
Mai mult decât atât, instanța reține că prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.
Prin urmare, din modul de redactare a acestei decizii, reiese că deși nu se referă expres la dispozițiile Legii nr. 221/2009, enumerarea făcută este doar una exemplificativă și nu limitativă, reclamantul și intervenienta având deschisă calea unor despăgubiri prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 iar acțiunile îndreptate împotriva Statului prin Ministerul de Finanțe prin care se urmărește obținerea de despăgubiri și care au ca temei de drept altele decât cele prevăzute de Legea 10/2001, sunt inadmisibile
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B. H. C. și pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul – reclamant prin motivele de recurs arată că sentința este nelegală întrucât nu a fost admis și, capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului la plata salariului ce s-ar fi cuvenit tatălui său în perioada 01 martie 1959 (când a fost arestat) și până la data decesului său 14 august 1962, consideră că valoarea salariilor neîncasate poate și trebuie văzută ca și un drept în bani al tatălui său, sumele de bani făcând parte din categoria generică de bunuri. Ca efect al condamnării politice, tatăl său a fost privat și de acest drept la salariu, contravaloarea salariilor neîncasate făcând parte din categoria bunurilor confiscate, motiv pentru care consideră deplin aplicabile dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, iar pretențiile recurentului sunt justificate atât moral cât și legal.
Referitor la capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale, recurentul – reclamant solicită să se observe că, într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010, dar la data pronunțării deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate invocate de instanța de fond în motivarea sentinței, OUG nr. 62/2010 modificase deja art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009. Având în vedere această situație, recurentul consideră că, indiferent de raționamentul juridic, la acest moment sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, respectiv:
- Susține că prin prisma principiului juridic referitor la neretroactivitatea legii, modificările legislative ulterioare datei de înregistrare pe rol a acțiunii introductive produc efecte doar pentru viitor, pentru acțiunile ce urmau să fie introduse ulterior acestor modificări legislative. Deci dispozițiile OUG nr. 62/2010 nu sunt aplicabile în speță. Chiar și decizia Curții Constituționale a României referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu poate opera decât pentru acțiunile noi ce urmează a fi introduse pentru rațiuni ce țin de siguranța și previzibilitatea actului de justiție;
- În măsura în care se consideră schimbările legislative și deciziile Curții Constituționale a României de aplicare imediată speței de față întrucât speța are ca obiect o situație născută dintr-un raport juridic necontractual (legal), recurentul – reclamant solicită să se observe următoarea situație: la data pronunțării deciziilor de neconstituționalitate, art. 5 lit. a astfel cum fusese prevăzut inițial de Legea nr. 221/2009 nu mai producea efecte, fiind modificat de OUG nr. 62/2010. Deciziile Curții Constituționale a României invalidează art. 1 pct. 1 din OUG nr. 62/2010 pe care îl declară ca fiind neconstituțional, însă consideră că, Curtea Constituțională a României s-a pronunțat prematur – și mai ales având în vedere motivele lipsei de substanță invocate de inițiatorii excepțiilor de neconstituționalitate – asupra art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, articol care la acel moment nu mai producea efecte juridice. Ulterior, însă, având în vedere că în termenul de 45 de zile legiuitorul a rămas în pasivitate, dispozițiile OUG nr. 62/2010 se desființează, deci implicit abia atunci art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 reîncepe să producă efecte juridice, atunci ar fi fost momentul în care Curtea Constituțională a României să emită decizia de neconstituționalitate a acestui articol. Însă, acest articol nu a mai fost ulterior modificat, producând și în prezent aceste efecte juridice.
Având în vedere cele de mai sus, recurentul – reclamant consideră pretențiile sale privind daunele morale pe deplin justificate moral și legal.
Cu privire la fracția bunului imobil ce a fost confiscată, recurentul – reclamant arată că în textul de lege invocat (Legea nr. 221/2009) nu există dispoziții care să instituie o obligație în sarcina reclamantului de a face dovada faptului negativ de a nu fi primit despăgubiri anterior. A declarat că nu a primit despăgubiri și, pe de altă parte, în tot cursul procesului nici instanța și nici pârâtul nu i-au solicitat o astfel de dovadă, de aceea, consideră și respingerea acestui capăt de cerere ca netemeinică.
Recurentul – pârât la rândul său critică sentința pentru lipsa de temei legal și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 21.872 lei cu titlu de prejudiciu material reprezentând contravaloarea actualizată a bunurilor confiscate prin procesul-verbal din 20 februarie 1959.
Astfel, cu privire la acest aspect recurentul – pârât solicită să se observe că reclamantul trebuia să dovedească în mod concret că bunurile mobile pentru care solicită despăgubiri materiale se regăsesc între bunurile care au fost confiscate prin sentința de condamnare.
În lipsa acestor documente rezultă în mod clar că instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. 4 Cod de procedură civilă precum și ale art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă, întrucât probele nu erau îndestulătoare pentru soluționarea pricinii.
Mai mult art. 1169 Cod civil, în privința sarcinii probei, dispune că: „ cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească”.
Pentru ca în procesul civil ambele părți fac afirmații în vederea dovedirii sau apărării drepturilor și intereselor lor, rezultă că sarcina probelor este obligatorie atât pentru reclamant cât și pentru pârât.
A proba însemnă, în genere, a stabili adevărul în privința faptului contestat din care rezultă dreptul. Dar noțiunea de „probă” poate avea mai multe accepțiuni, atât în sens larg cât și în sens restrâns. Conform lui A. I., prin probă se înțelege fie acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit raport juridic, fie mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit, fie rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă, adică măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea judecătorului cu privire la existența sau inexistența raportului juridic concret.
Rezultă neîndoielnic, concluzionează recurentul faptul că oricine pretinde un drept trebuie să dovedească existența acestuia, căci altfel dreptul său este lipsit de orice eficientă juridică; în practică, a nu dovedi un drept este ca și cum acesta nu ar exista: idem est non esse .>
Având în vedere cele arătate rezultă fără putință de tăgadă că instanța în mod greșit a reținut ca întemeiat capătul de cerere referitor la acordarea de daunei materiale și a dispus obligarea instituției recurente să plătească reclamantului suma de 21.872 lei cu titlu de despăgubiri materiale întrucât instanța când soluționează o cauză trebuie să vadă fapte probate pe deplin și simple supoziții ale părților.
Mai mult decât atât, prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională, referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți sau bunuri care au fost preluate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra liberalităților statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foști proprietari (hotărârea din 28 septembrie 2001 în cauza Kopeck contra Slovaciei, hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Astfel, din jurisprudența constantă a instanței europene, în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o marjă largă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex Regele Greciei și alții contra Greciei).
Față de cele arătate rezultă că toate prevederile adoptate de legiuitorul român începând cu anul 1990 au fost menite să răspundă interesul public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Având în vedere considerentele expuse anterior, recurentul – pârât solicită să se admită recursul, să se modifice în parte decizia atacată în sensul respingerii ca neîntemeiat și a capătului de cerere privind plata daunelor materiale.
Totodată, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, arătând că aceste dispoziții intră în contradicție cu prevederile art. 1 alin. 3 din Constituția României.
Susține recurentul că în prima parte a alin. 1 lit. b nu se face nicio distincție cu privire la natura reglementării, în cea de a doua parte a acestui text de lege, legiuitorul face referire în mod expres la bunurile al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001, precum și cele ale Legii nr. 247/2001.
Curtea Constituțională prin decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012 a respins excepția reținând că:
În privința acordării despăgubirilor pentru prejudicii materiale, este adevărat că textul art. 5 alin. 1 lit. b din lege nu prevede expressis verbis natura acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, însă acesta nu reprezintă un argument suficient pentru constatarea neconstituționalității normei juridice. În acest sens, Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor de lege examinate, acordarea acestor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate acționează în condițiile în care bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 02 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Totodată s-a reținut că, potrivit art. 5 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, „Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționarea a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
A mai reținut instanța constituțională că, identificarea textelor de lege în vigoare, incidente într-un anumit domeniu la un moment dat și coroborarea acestora și funcție de aprecierea rangului actului normativ din care norma juridică incidentă face parte, urmate de interpretarea și aplicarea acestora în cazuri concrete, caracterizate prin împrejurări de fapt proprii, reprezintă operațiuni ce intră în competența judecătorului a quo.
Curtea, examinând, sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate reține:
Recursul formulat de recurent este nefondat întrucât:
Problema juridică care se ridică în speța de față nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusa analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susținerilor recurentului-reclamant, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de fond.
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 07 noiembrie 2011.
Potrivit art. 329 Cod de procedură civilă (în prezent art. 330 alin. 4 Cod de procedură civilă, astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 33 din Legea nr. 202/2010), dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii anterior menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.
Astfel, conform art. 147 alin. 1 din Constitute, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții sunt suspendate de drept.
La alin. 4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizia Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit ca decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
În concret, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În speță, sentința atacată a fost pronunțata la data de 18 noiembrie 2011, împrejurare din care rezultă că la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, cauza nu era soluționată definitiv.
Este de necontestat că acțiunea reclamantului B. H. C. a fost promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
De asemenea, nici faptul că la data pronunțări deciziilor Curții Constituționale art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, fusese modificat prin OUG nr. 62/2010, nu conduce la concluzia că deciziile civilă Curții sunt inaplicabile.
Este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. 4 din Constituție este una imperativă de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constitute.
Prin urmare, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul reclamantului anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face referire reclamantul.
În cauză, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Procesul nu se poate soluționa făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminentei dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Este adevărat că noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept, iar Legea nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, dar aceste drepturi sunt însă sub condiție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că o creanță de restituire este „o creanța sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. Prin urmare, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol (cauza Caracas împotriva României).
Respectarea principiului egalității în fața legii, principiul echității procesului sub aspectul „egalității armelor” pe care le reclamă recurentul în cauză, și protecția conferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, respectiv principiul egalității în drepturi, ori principiul nediscriminării cum greșit pretinde recurentul.
„Tratamentul distinct”, situația de dezavantaj sau de discriminare în care acesta s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituțional, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate citat, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
De altfel, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii, precum și împrejurarea că, în cauză, la data publicării deciziei Curții Constituționale nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, Înalta Curte constată ca dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu își mai produc efectele și nu mai pot constitui temei de drept pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea dedusă judecății, și, prin urmare, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.
Neîntemeiat este și motivul de recurs privind soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata salarului ce s-ar fi cuvenit tatălui recurentului în perioada 01 martie 1959 – 14 august 1962.
Așa cum în mod corect a reținut tribunalul Legea nr. 221/2009 nu prevede prin art. 5 lit. a, b și c posibilitatea solicitării contravalorii lipsei de folosință a imobilului sau a salariului neîncasat.
Se asemenea, este neîntemeiat și motivul de recurs privind obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata fracției bunului imobil situat în municipiul T., înscris în Cartea funciară nr. 2411 T., nr. topo 1306/1, 1309/2/2, 1310/1/2, deoarece din probele noi administrate în recurs (filele 120 – 140) rezultă că imobilul nu a trecut în proprietatea statului.
Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat întrucât:
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea actualizată a bunurilor confiscate prin procesul-verbal din 20 februarie 1958.
Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, are dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din examinarea acestor dispoziții legale rezultă că, în condițiile art. 5 lit. b din lege pot fi acordate despăgubiri numai pentru bunurile ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.
Or, bunurile mobile nu intră în această categorie.
De altfel, în expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, se menționează „aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind imobile preluate în mod abuziv”.
Așa cum reiese din textul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 citat mai sus, dacă în prima parte a alin. 1 lit. b al acestui articol nu se face nicio distincție cu privire la natura bunurilor care fac obiectul reglementării, în cea de-a doua parte a acestui text de lege, legiuitorul face referire în mod expres la bunurile al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 10/2001 precum și cele ale Legii nr. 247/2005.
Mai mult decât atât, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001definește noțiunea de imobile, în înțelesul acestui act normativ, acestea fiind terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
De asemenea, alin. 2 al art. 6 din actul normativ citat anterior face vorbire despre utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Astfel, din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea specială, rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituire a bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv (în acest sens recurentul invocă cu titlu de practică decizia nr. 2192 din 23 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).
În susținerea celor expuse vin și dispozițiile art. 5 alin. 5 din Legea nr. 221/2009 portivit cărora: „Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b, atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Așa fiind, celelalte critici formulate de recurentul-pârât privind dovada bunurilor confiscate nu vor mai fi analizate, recursul pârâtului urmând a fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă, în referire la art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Față de cele reținute recursul reclamantului va fi respins ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis se va schimba în parte sentința în sensul că se va respinge și capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor confiscate, se vor menține dispozițiile sentinței privind respingerea celorlalte capete de cerere, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant B. H. C., împotriva sentinței civile nr. 1973 din 18 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, ca nefondat.
Admite recursul formulat de recurentul – pârât S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în parte sentințe în sensul că:
Respinge ca nefondat și capătul de cerere având ca obiect contravaloarea bunurilor confiscate prin procesul-verbal de 20 februarie 1989, consecință în raport de care respinge în totalitate acțiunea.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27 februarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
E. V. A. D. T. I. A. H. P.
Grefier,
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
2ex./13.05.2013
T.B.-S.3.-I.P..
| ← Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 192/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
