Pretenţii. Decizia nr. 391/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 391/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-02-2013 în dosarul nr. 13415/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.391R
Ședința publică de la 22 februarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - AGLAIA VĂLAN
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - A. P.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror B. M..
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurenta-reclamantă M. A. împotriva sentinței civile nr.2158/04.12.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea, având în vedere că recurenta-reclamantă are domiciliul în Germania, că a cerut la prima instanță judecarea în lipsă, apreciază că se menține și în calea de atac cererea de judecare a cauzei în lipsă și o reține spre soluționare.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ la data de 19.04.2012, reclamanta M. A. a solicitat obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri ca urmare a deportării acesteia și a soțului său, în perioada ianuarie 1945 - noiembrie 1949, constatându-se caracterul politic al măsurii.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr.221/2009, lege care priveștecondamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin legea nr.221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative precum și la despăgubiri, acelor persoane în sarcina cărora s-au reținut fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România la 6 martie 1945.
Legea invocată de reclamantă nu cuprinde în domeniul său de aplicare pe cei care au fost constituiți în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituiți ca atare, înainte de această dată, au fost reținuți în captivitate după încheierea armistițiului. De asemenea, nu intră în domeniul de aplicare al legii nici situația etnicilor germani care au fost deportați în URSS în baza aceleiași convenții de armistițiu, începând cu ianuarie 1945.
Faptul că Lg. 221/2009 nu are în vedere și situația etnicilor germani deportați în URSS în baza convenției de armistițiu anterior instaurării regimului totalitar la 6 martie 1945 rezultă și din faptul că, atunci când legiuitorul a dorit să acorde drepturi pentru persoanele persecutate în timpul regimurilor existente între 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945, a făcut-o explicit și distinct (vezi Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, cu referire cu precădere la art. 1 lit. d).
Situația reclamantei este diferită de ipoteza Legii 221/2009, din adeverință rezultând că aceasta a participat de munca de reconstrucție în URSS, în perioada ianuarie 1945 - noiembrie 1949.
Măsura luată față de reclamantă și soțul său nu este prezumată de lege ca având caracter politic, urmând a se analiza dacă acestea reprezintă măsuri administrative cu caracter politic.
Sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art. 1 alin.3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 2 alin.1 și art. 3 din OG nr.214/1999.
Potrivit art. 3 din OUG nr.214/1999 au caracter politic numai măsurile administrative luate împotriva persoanelor care au săvârșit fapte în scopul menționat la art. 2 alin.1 din aceeași ordonanță, cu titlu de exemplu, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist.
Față de cele anterior expuse și din probele administrate de reclamantă nu rezultă că măsura deportării în URSS a fost determinată de o faptă a sa și a soțului săvârșită pentru unul din scopurile enumerate exemplificativ de art. 2 alin.1 din OUG nr.214/1999, motivul deportării fiind, astfel cum s-a arătat anterior, exclusiv etnia germană a celor doi.
Se reține așadar, că reclamanta și soțul său nu au suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul legii nr.221/2009, astfel încât tribunalul va respinge cererea ca neîntemeiată.
De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că situația reclamantei s-ar încadra în ipotezele Legii 221/2009 și că măsura administrativă luată cu privire la aceasta ar fi de natură politică în înțelesul Legii 221/2009, soluția ar fi similară, din următoarele considerente:
În privința cererii în despăgubiri nu mai există un temei legal care să permită acordarea lor, art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 fiind declarat neconstituțional încă dinaintea introducerii acțiunii, prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
În motivarea deciziei, Curtea a reținut că există deja o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice (prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001)
Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Curtea reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
După ce exemplifică pe larg situațiile în care norma criticată ca neconstituțională (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009) vine să acorde despăgubiri sau drepturi pentru aspecte care făcuseră deja obiectul unor reparații legale prin actele normative anterioare, având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată prin nerespectarea interdicției instituirii aceleiași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Or, Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Apoi, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă alte reguli de tehnică legislativă, referitoare la temeinicia fundamentării dispozițiilor instituite, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. (…)”
Tribunalul a reținut că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor (art. 147 alin. final din Constituție). Oricât de criticabilă ar putea părea decizia aici discutată, tribunalul este dator să aplice legea; or, art. 147 alin.1 din Constituție dispune imperativ că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, la pronunțarea prezentei hotărâri nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază cererea reclamantei având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale, de unde urmează că această cerere va fi respinsă, ca neîntemeiată.
Hotărând astfel, tribunalul nu statuează că nu au existat prejudicii morale, cauzate de dislocarea reclamantei și soțului său în URSS, ci doar că nu mai există temeiul legal care permite repararea pecuniară a respectivelor prejudicii morale; or, o situație de fapt produce consecințe juridice în măsura în care se încadrează în ipoteza unei norme de drept, care ordonă ori permite respectiva consecință juridică.
Norma declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată, nefiind admisă prelungirea efectelor sale după data publicării în Monitorul Oficial al deciziei prin care s-a declarat neconstituționalitatea.
Prin sentința civilă nr.2158/4.12.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta M. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea acestuia modificarea sentinței atacate iar pe fond admiterea acțiunii.
Sentința civilă atacată este nelegală deoarece în mod greșit s-a apreciat cu privire la primul capăt de cerere că măsura administrativă de dislocare și stabilire de domiciliul obligatoriu și loc de muncă obligatoriu în URSS aplicat soțului reclamantei nu se încadrează în categoria măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Legea nr.221/2009.
Însăși Legea nr.221/2009 face trimitere la alte acte normative anterioare, incidente în domeniu precum Decretul Lege nr.118/1990 și OUG nr.214/1999 atunci când definește noțiunea de măsuri administrative abuzive.
A aprecia că despăgubirile morale se acordă doar pentru anumite „măsuri administrative” sau „anumite condamnări politice” ce se înscriu în perioada de referință a legii 06.03.1945 – 22.12.1989 ar echivala cu o disociere nepermisă și total contrară spiritului și finalității aceste legii de reparație.
Faptul că deportările în URSS s-au inițiat în perioada 14 – 18 ianuarie 1945 și au durat până la finele anului 1949 nu conduce la excluderea acestora în sfera de aplicare a Legii nr.221/2009.
De altfel nu există nici o dovadă că ulterior lunii martie 1945 statul ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive împotriva acestora invocându-se decizii în speță cu caracter irevocabil pronunțate în acest sens.
Este nelegală soluția instanței de fond și cu privire la despăgubirile solicitate de reclamantă în temeiul art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 aplicabile la data introducerii acțiunii, având în vedere și practica neunitară a instanțelor judecătorești în sensul că după apariția deciziilor de neconstituționalitate nr.1358/21.10.2010 și 1360/21.10.2010 s-a recunoscut neretroactivitatea prevederilor acestora și ca atare aplicarea legii de la momentul introducerii acțiunii.
Este invocat art.6 CEDO ce garantează la un proces echitabil și impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil principiul ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite.
Ori aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr.221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă.
Este evocat și dreptul la discriminare reglementat prin art.14 din Constituție precum și art.1 din Protocolul nr.12 Adițional la Convenție, Curtea Europeană evidențiind că pe baza art.14 din Convenție o distincție este discriminatorie dacă „ nu are o justificare obiectivă și rezonabilă” adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (cauza Marchx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr.31, pag.16, paragraful 33).
Chiar Curtea Constituțională a constatat în considerentele deciziei nr.1354/2010 că prin limitarea despăgubirilor conform OUG nr.62/2010 se creează premizele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit.
În ceea ce privește garanția egalității armelor, aceasta semnifică în jurisprudența europeană tratarea egală a părților pe durata procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, ori câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unui litigiu unde pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale se apreciază că această garanție poate fi afectată cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil.
Recurenta reclamanta face referire și la art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO ce garantează în esență dreptul de proprietate fiind enunțate cauzele soluționate de Curtea Europeană relativ la noțiunea de „speranță legitimă” cadrul juridic adoptat de fiecare stat privind măsurile de reparație pentru persoanele ce au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic iar în ce privește cauzele împotriva României sunt enunțate cauza B. și respectiv cauza D..
Se susține de către parte și incidența regulilor aplicării legii civile în timp în sensul că legea nr.9 substanțială se poate aplica litigiilor declanșate anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căruia aceste litigii au fost declanșate, astfel că efectele deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate ca neconstituționale.
Se precizează în continuare că aplicarea acestei decizii prezentului litigiu ar duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, potrivit art.20 din Constituție și în consecință reclamanta este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate prin art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009.
Relativ la cuantumul despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare și ca atare daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de anumite criterii de cuantificare a prejudiciului subordonate conotații aprecierii rezonabile pe o bază echilibrată, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
În consecință se solicită a se avea în vedere că prin măsura administrativă luată împotriva reclamantei și familiei sale li s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constatat în cerințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei ce influențează relațiile sociale – onoare, reputație etc.
Mutarea forțată într-o altă localitate a avut consecințe și în planul vieții private și profesionale a persoanelor în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-le afectate imaginea și chiar și sursele de venit urmând a se reține că reclamanta și familia sa nu au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului Lege nr.118/1990.
Asupra recursului declarat Curtea constată:
În ce privește solicitarea reclamantei de acordare a daunelor morale pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a stabilirii deportării acesteia și a soțului său în perioada ianuarie 1945 – noiembrie 1949 în cuantum de 200.000 Euro Curtea are în vedere că prin decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a stabilit că dispozițiile art.I pct.1 și art.II din OUG nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr.1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională s-a reținut că prevederile art.5 alin.1 lit.a Teza 1 din Legea nr.221/2009 sunt neconstituționale.
În același timp prin Decizia nr.12/12.09..2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a statuat că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a Teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Cu privire la același aspect Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior, ci scopul instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare dreptului omului.
Întrucât nu mai există cadru real în limite reclamanta și-a întemeiat acțiunea, dispărând temeiul de drept menționat în domeniul acordării de despăgubirii pentru daunele morale Curtea constată că acest capăt de cerere este nefondat.
Relativ la petitul acțiunii vizând constatarea caracterului politic al măsurii deportării reclamantei și a soțului său în URSS în perioada 14.01.1945 – noiembrie 1949 Curtea constată că, în fapt, conform adeverinței nr._/19.08.1959 emisă de Ministerul Afacerilor Interne reclamanta și soțul său au participat la munca de reconstrucție în URSS în perioada enunțată .
În drept, însă reclamanta și soțul său nu au suferit o măsură administrativă cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009 având în vedere că măsura deportării nu se circumscrie cerințelor art.2 alin.1 și art.3 din OG nr.214/1999 la care fac trimitere prevederile art.4 din Legea nr.221/2009.
Prin Decizia nr.839/2011 Curtea Constituțională a statuat că „…legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice”.
Sfera de aplicare a Legii nr.221/2009 nu vizează și situația etnicilor germani ce au fost deportați în URSS începând cu luna ianuarie 1945, considerente pentru care capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al deportării în URSS va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește susținerea reclamantei în sensul aplicării cu prioritate a CEDO, conform art.20 din Constituție, Curtea reține că legiuitorul a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile interne privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
Acordarea de despăgubiri pentru daunele morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept.
În conformitate cu Decizia nr.12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „ o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, decât dacă el a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez – Molina Gonzales ș.a contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
Așadar se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art.1 din Protocolul nr.1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, nu intervenției interpestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Astfel că având în vedere deciziile Curții Constituționale Curtea reține că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost lipsite de efecte juridice astfel că ținând seama și de jurisprudența instanței europene urmează ca în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă M. A. împotriva sentinței civile nr.2158/04.12.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. V. R. P. A. P.
GREFIER
G. – M. V.
RED...MȘ/ 2 ex.
28.03.2013
Jud. Trib.B.. – L. E. F.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 328/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 14/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
