Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 123/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 123/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 59142/3/2010
Dosar nr._
(2393/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 123
Ședința publică de la 24.01.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București fost reprezentat de procuror V. D. C..
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții – reclamanți B. T., B. S., B. I., T. (B.) V., împotriva sentinței civile nr.571 din data de 09.03.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât STATUL R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii – reparare prejudicii erori judiciare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat S. B.,în calitate de reprezentant al recurenților – reclamanți B. T. (prezent personal) B. S., B. I., T. (B.) V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 22) și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât STATUL R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în baza delegației pe care o depune.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea procedează la legitimarea recurentului – reclamant B. T., acesta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții – reclamanți B. T. (prezent personal) B. S., B. I., T. (B.) V., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, având în vedere următoarele considerente:
Consideră că Tribunalul București a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală cât și pe cele ale art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, în mod eronat tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada că autorul a fost victima unei erori judiciare.
În opinia sa, instanța de fond trebuia să analizeze dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală și prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Totodată, solicită a se reține că în speță, nu pot fi aplicabile prevederile art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Depune concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul – pârât STATUL R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Arată că recurenții - reclamanții nu au depus nici un înscris între cele prevăzute limitativ de art. 504 din Codul de procedură penală, respectiv o sentință de condamnare, o hotărâre de achitare pronunțată în urma rejudecării cauzei, o ordonanță a procurorului de încetare a măsurii private de libertate.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, reținându-se că autorul reclamanților a suferit o condamnare privativă de libertate, în urma căreia a decedat, dar nu s-a făcut dovada că acesta a fost victima unei erori judiciare
În replică, apărătorul reclamanților, având cuvântul, susține că se impune a fi avută în vedere decizia prin care autorului reclamanților i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă la data de 07.12.2010, sub nr._ , reclamanții B. T., B. S., B. I. și T. (fostă B.) V. au chemat în judecată pârâtul Statul R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri de 4 milioane euro, reprezentând daune materiale și morale suferite prin erorile judiciare, respectiv condamnarea cu caracter politic și privarea de libertate timp de 9 ani, cu consecința directă a decesului în temnița din Aiud, săvârșite împotriva tatălui reclamanților, B. N..
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin sentința nr. 5/09.09.1952 a Tribunalului M. București, B. N. a fost condamnat politic la 22 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, cu obligarea la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii pentru "crima de uneltire contra ordinii sociale" (art. 209 pct. 3 C.pen. ant., art. 25 pct. 6 și art. 26 C.pen. ant., art. 304 și 463 CJM).
Caracterul politic al condamnării este statuat prin art. 1 alin. 2 al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind de drept că reprezintă condamnări cu caracter politic cele pronunțate pentru faptele prevăzute de anumite articole din Codul penal din 1936 (republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare), inclusiv pentru presupusa "crima de uneltire contra ordinii sociale" (art. 209 pct. 3 C.pen.ant.).
Astfel, tatăl reclamanților a fost arestat în anul 1952, la vârsta de 35 de ani, pentru simplul motiv ca s-a opus cu înverșunare comunismului, dorind o societate liberă, o țară și un popor liber, o viață mai bună.
La acel moment el era funcționar public, lucrând la Oficiul stării civile, în Primăria Eschibaba din regiunea Constanta.
Mama reclamanților și bunicii lor (părinții tatălui lor) au făcut mai multe memorii la Consiliul de Miniștri, Prezidiul Marii Adunării Naționale, pentru a cere lămuriri asupra arestării și judecării tatălui lor, dar mereu au fost redirecționați către alte organe de tristă amintire.
Abia în anul 1961, după mai bine de 9 ani, reclamanții au primit o înștiințare de la Formațiunea 0622 Aiud prin care li se comunica că tatăl lor N. B. a murit în această sinistră închisoare.
Din câte au reușit să afle reclamanții după anul 1990, inițial tatăl lor a fost deținut în Penitenciarul C., ulterior fiind transferat la minele din Baia Sprie, pentru ca apoi să fie transferat la Penitenciarul din Aiud - temniță a atrocităților din care nu a reușit să mai iasă în viața.
Urmare a unui articol "Apel la dureroasa memorie" scris de către reclamantul B. I. și publicat de ziarul România Libera la 03.03.1990 prin care apela la cei care l-au cunoscut pe tatăl său, reclamanții au fost contactați de mai multe persoane care le-au povestit împrejurările în care l-au cunoscut pe tatăl lor. Din Iași au fost contactați de frații C., ingineri, care le-au spus că au avut un tată deosebit, un mare suflet, săritor să-i ajute pe cei mai slabi. Era un om voinic, robust, puternic. Făcea greva foamei câte 3-4 zile, cedând porția de mâncare celor aflați în mare dificultate, salvându-le viața.
Referitor la consecințele negative, distrugătoare ale arestării și morții tatălui lor, reclamanții au arătat că la momentul arestării sale, în anul 1952, trei dintre ei erau minori (B. T. - 11 ani, B. S. - 9 ani, B. I. - 5 ani), iar reclamanta T. (fosta B.) V. s-a născut la câteva luni după arestarea tatălui său, acesta neputând practic să își cunoască și să își țină în brațe propria fiică.
Din acel moment al arestării, reclamanții nu au mai știut nimic despre tatăl lor, rămânând toți patru în grija și întreținerea mamei lor, în vârsta de 30 de ani, o femeie care, deși rămasă fără sprijinul soțului, cu averea confiscată, purtând stigmatizarea comunității, i-a ținut alături de ea și nu i-a abandonat, beneficiind doar de sprijinul bunicilor parentali, care însă, deși erau persoane în vârsta și traumatizate de experiența pierderii copilului lor, au reușit să fie un sprijin moral pentru reclamanți.
Copilăria și adolescența reclamanților a fost marcată de arestarea tatălui lor și de calificarea acestuia ca "trădător de țară", "criminal", "terorist", cuvinte pe care le auzeau mereu la adresa tatălui lor, comunitatea în care trăiau arătându-i cu degetul și tratându-i diferit față de oricare alți copii.
Reclamanții au rămas marcați pe viață de frica cuibărită în suflet că oricând securitatea îi poate ridica din casă, mai ales după momentul apariției colonelului F. de la Securitatea Babadag care le-a luat lucrurile din casă, i-a jefuit fără rușine, lovindu-l pe bunicul lor peste față până când acesta a început să sângereze pe nas și gura.
În anul 1953, odată cu condamnarea tatălui lor și confiscarea averii, reclamanții au fost excluși de la școală, li s-a refuzat dreptul de a învață, fiind nevoiți de multe ori să "omită" din cererile lor faptul că tatăl lor a fost deținut politic pentru a putea fi acceptați printre ceilalți școlari și, mai târziu, pentru a putea avea un loc de muncă.
S-a susținut de reclamanți că arestarea și condamnarea autorului lor la munca silnică la vârsta de 35 de ani, reprezintă erori judiciare (în accepțiunea art. 504 din Codul de procedură penală) și au avut ca și consecință directă suprimarea vieții acestuia în detenția din Aiud la vârsta de 44 de ani, după aproximativ 9 ani de privare de libertate și privarea reclamanților - copii minori la acea vreme - de sprijinul financiar și afecțiunea parentală firească.
De asemenea, este cert faptul ca arestarea, condamnarea politică și moartea tragică a tatălui reclamanților le-au afectat în mod dramatic viața privată și profesională, imaginea familiei și sursele de venit.
Suferințele de ordin fizic, psihic și moral ce le-au fost provocate reclamanților de aceasta tragedie a pierderii tatălui lor încă din perioada copilăriei i-au împiedicat să evolueze din punct de vedere social și profesional așa cum și-ar fi dorit, așa cum tatăl lor și-ar fi dorit pentru copiii săi.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 și următoarele C.pr.penală.
În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat și li s-a încuviințat proba cu înscrisuri și cu un martor.
În cadrul probei cu înscrisuri, reclamanții au depus la dosar, în copie, următoarele: articole din presă; pasaje din diferite lucrări literare; adeverințe eliberate de Școala cu clasele I-VIII Beidaud, jud.Tulcea, privind pe B. T.; foaie matricolă a lui B. S.; diploma de bacalaureat a lui B. I.; acte de stare civilă; alte înscrisuri.
Tribunalul a dispus emiterea unei adrese către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității pentru a comunica actele din dosarul penal în care s-a pronunțat sentința penală nr.5/09.09.1952 a Tribunalului M. Teritorial București,acestea fiind atașate la dosar(filele 37-104).
La termenul de judecată din data de 24.02.2012, reclamanții au învederat tribunalului că renunță la administrarea probei testimoniale.
Prin sentința civilă nr.571/9.03.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr.5/09.09.1952 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București în dosarul nr.6/1952 s-a dispus condamnarea lui B. N. la 22 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art.209 alin 3 C.pen.
Această sentință a rămas definitivă prin decizia penală nr.158/10.02.1953 pronunțată de Tribunalul Suprem - Colegiul M. în dosarul nr.1196/1952, prin care a fost respins recursul formulat de numitul B. N..
Din adresa nr.556/06.02.1961 emisă de Ministerul Afacerilor Interne Formațiunea 0622 Aiud, care se coroborează că certificatul de deces . nr._ din 22.05.1979 rezultă că B. N. a decedat în penitenciar, la data de 05.02.1961.
Din actele de stare civilă depuse la dosar reiese că reclamanții B. T., născut la data de 27.01.1941, B. S., născut la data de 22.04.1943, B. I., născut la data de 18.01.1947 și T. (fostă B.) V., născută la data de 08.12.1952 sunt fiii defunctului B. N..
Potrivit art.504 C.pr.pen, „ (1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzuta în art. 10 alin. 1 lit. j).
(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
Potrivit art. 505 C.pr.pen “(1) La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
(2) Reparația constă în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
(3) Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii și timpul cât au fost private de libertate.
(4) Reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.”
În conformitate cu art.506 alin 1-3 C.pr.pen “ (1) Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa.
(2) Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504.
(3) Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Din economia textelor de lege enunțate mai sus rezultă că persoana condamnată pe nedrept are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, doar dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar persoana care a fost privată de libertate în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei doar dacă modul nelegal al privării de libertate a fost stabilit prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.
În cauza de față, reclamanții nu au probat faptul că autorul lor B. N. a fost victima unei erori judiciare, în sensul art.504 C.pr.pen, având în vedere că nu au depus la dosar vreunul din actele de procedură expres și limitativ prevăzute de textul de lege menționat, respectiv o hotărâre de achitare, pronunțată în urma rejudecării cauzei, o ordonanță a procurorului de încetare, scoatere de sub urmărire penală sau revocare a măsurii privative de libertate, o hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.
Dispozițiile deciziei nr.45/10.03.1998 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că prevederile art.504 alin 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale nu sunt incidente în cauză.
Prevederile art.504 alin 1 C.pr.pen - în forma în vigoare la data pronunțării deciziei Curții Constituționale - dispuneau următoarele „Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există”.
Din considerentele deciziei Curții Constituționale rezultă că prin excepția invocată s-a contestat legitimitatea constituțională a art.504 alin 1 C.pr.pen, prin prisma faptului că erau considerate erori judiciare doar situațiile în care fapta nu exista sau nu fusese săvârșită de cel condamnat. Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.504 C.pr.pen. prevedeau numai două cazuri posibile de angajare a răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale (când persoana condamnată nu săvârșise fapta ori fapta imputată nu exista), excluzând angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară care nu ar fi imputabilă victimei, o asemenea limitare fiind neconstituțională față de prevederile art.48 alin 3 din Constituție, care nu permit o astfel de restrângere.
Ulterior pronunțării deciziei nr.45/1998 a Curții Constituționale, art.504 C.pr.pen a fost modificat, prin Legea nr.281/2003, în sensul că nu s-a mai prevăzut că răspunderea statului poate fi angajată numai atunci când fapta nu există sau nu a fost săvârșită de inculpat, însă pe de altă parte, s-a stipulat că este necesar ca eroarea judiciară să fie dovedită printr-o hotărâre de achitare sau de încetarea a procesului penal ori printr-o ordonanță a procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate, această formă a textului legal fiind cea care este în vigoare și în prezent.
Dispozițiile art.504 C.pr.pen, în forma în vigoare în prezent au făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională constatând, prin mai multe decizii că acestea nu sunt contrare prevederilor constituționale.
Astfel, prin decizia nr.417/14.10.2004 a Curții Constituționale s-au statuat următoarele: “Dispozițiile art.504 din Codul de procedură penală reglementează cazurile care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării de nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal. Aceste cazuri pot fi dovedite prin actele de procedură prevăzute în alin.3 al art.504 și anume: prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin 1 lit.j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative ori restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin 1 lit.j).
Curtea constată că aceste prevederi legale sunt o concretizare a principiului constituțional prevăzut de art.52 alin 3 din Constituție,conform căruia “ Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii (…)”.Pe cale de consecință,realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condițiile legii, motiv pentru care este constituțională reglementarea condițiilor în care se face angajarea răspunderii statului pentru plata despăgubirilor cuvenite.
De asemenea, Curtea constată că textele de lege menționate nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiție,ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept,fiind în deplină concordanță și cu dispozițiile constituționale ale art.126 alin 2, în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege.
Reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertății individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiție al acelor persoane care nu se regăsesc în unul dintre cazurile enumerate în art.504 alin 3, acestea având posibilitatea de a-și valorifica dreptul în justiție pe alte căi legale. Orice persoană interesată se poate adresa justiției,dar în condițiile legii și urmând procedura prevăzută de lege.
Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate,iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări,competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului,fiind o aplicare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art.126 alin 2. De altfel,în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut(cazul Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii-1985).Astfel, acest drept care cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului poate fi subiectul unor limitări sau condiționări atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa”.
Pentru considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a respins cererea formulată de reclamanții B. T., B. S., B. I. și T. (fostă B.) V., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții B. T., B. S., B. I. și T. (B.) V., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
Recurenții apreciază sentința recurată ca fiind nelegală și netemeinică, având în vedere faptul că instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.504 și urm. C.proc.pen. și art.3 din Protocolul nr.7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în mod eronat instanța de fond a apreciat faptul că „reclamanții nu au probat faptul că autorul lor, B. N., a fost victima unei erori judiciare, în sensul art.504 C.proc.pen. […]”, interpretând restrictiv și limitativ articolul menționat.
De asemenea, instanța de fond a cenzurat acțiunea introductivă prin prisma Deciziei nr.417/2004 a Curții Constituționale, ignorând dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009 și dispozițiile art.4 alin.3 din același act normativ intrat în vigoare ulterior pronunțării deciziei menționate.
În motivare, recurenții reclamanți au apreciat că, deși din întregul probatoriu administrat în cauză, a rezultat fără putința de tăgada existenta unei erori judiciare săvârșite împotriva autorului lor, instanța de fond a respins ca neîntemeiata cererea de chemare in judecata, apreciind eronat dispozițiile art.504 din C.pr.pen. si pe cele ale Deciziei nr. 417/2004 a Curții Constituționale.
Aceste dispoziții trebuiau interpretate si prin prisma dispozițiile Legii nr.221/2009, adoptata ulterior de către legiuitor tocmai în scopul îndreptării erorilor judiciare săvârșite în perioada comunistă, text de lege pe care reclamanții l-au invocat în cererea de chemare în judecată.
De asemenea, în mod eronat a fost ignorata Decizia nr. 2456/16.10.2008 eliberată autorului reclamanților în conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999 de către Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă din cadrul Ministerului de Justiție, fiindu-i acordată calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, recunoscându-i-se în acest mod rolul avut în rezistența anticomunistă organizată în Dobrogea, rol pe care însă l-a plătit cu prețul vieții.
În altă ordine de idei, referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 si urm. din Codul de procedura penală și art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, recurenții au învederat că reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea Statului este art. 504 Cod procedură penală raportat Ia art. 52 alin.3 din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.
In acest context, Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr. 422 din_, ă reținut următoarele: ""Prin art. 504 alin.1 Cod procedură penală, așa cum a fost reținut ca fiind constituțional prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, legiuitorul a stabilit răspunderea statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
In contextul celor prezentate, prevederile legale în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial îl reprezintă art. 504 Cod procedura penală și art. 52 alin. 3 din constituție, antrenarea răspunderii statului potrivit an. 998-999 cod civil nefiind justificată".
Prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.504 alin.1 Cod procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute în text.
Dispozițiile Deciziei nr. 417/2004 a Curții Constituționale nu pot fi incidente in speța, atâta vreme cat aceasta decizie a fost pronunțata mult anterior Legii nr.221/2009, lege speciala cu caracter de reparație pentru erorile si totodată ororile judiciare săvârșite in timpul regimului comunist, respectiv condamnările cu caracter politic.
Este evident că și erorile judiciare prevăzute de legea
speciala, respectiv condamnările cu caracter politic, se încadrează în
dispozițiile art.504 alin.1 din Codul de procedura penală, cu atât mai mult
cu cât art. 8 din Legea nr. 221/2009 impune modificarea si completarea lit."c" a art.9 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, în sensul adăugării noțiunii de "caracter politic al condamnării", lângă cele referitoare la amnistie, grațiere,
prescripția executării pedepsei, reabilitarea.
Astfel, Legea nr. 221/2009 a fost primul act normativ al statului român care a consacrat caracterul de drept politic al condamnărilor pronunțate pentru anumite fapte (art.1 alin. 2), inclusiv pentru fapta de "crima de uneltire contra ordinii sociale", fapta pentru care tatăl reclamanților a fost condamnat politic la 22 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, cu obligarea la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecata si confiscarea averii.
Caracterul politic al condamnării este statuat prin art.1 alin.2 al Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul stabilind de drept că reprezintă condamnări cu caracter politic cele pronunțate pentru faptele prevăzute de anumite articole din Codul penal din 1936, (republicat in monitorul oficial, partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările si completările ulterioare), inclusiv pentru presupusa "crima de uneltire contra ordinii sociale" (art. 209 pct. 3 C.pen.ant.).
Mai mult, autorului reclamanților i-a fost acordată calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr.2456/16.10.2008 eliberata în conformitate cu O.U.G. nr.214/1999 de către comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul ministerului de justiție, recunoscându-i-se în acest mod rolul avut în rezistența anticomunistă organizată în Dobrogea, rol pe care însă l-a plătit cu prețul vieții.
Art. 2 al Legii nr.221/2009 arată faptul că "toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art.1 sunt înlăturate de drept”, nemaifiind deci necesara pronunțarea vreunei hotărâri de achitare.
In mod evident anihilarea efectele hotărârilor de condamnare cu caracter politic prin voința legiuitorului, printr-o prevedere expresă, reprezintă mai mult decât dovada că fapta pentru care a fost condamnat autorul reclamanților nu a existat, depășind sau cel puțin echivalând forța juridica probatorie a oricărui act de procedură (hotărâre de achitare, ordonanța a procurorului de încetare, etc.).
In opinia recurenților, Legea nr. 221/2009 este primul act normativ care a oferit în mod concret reclamanților speranța legitimă de a obține repararea erorilor judiciare și posibilitatea de a solicita daune materiale pentru arestarea nelegală, condamnarea politică și moartea nedreaptă a tatălui acestora în temnița de la Aiud la vârsta de numai 44 de ani, moarte survenită în urma tratamentelor rele aplicate și a protestului împotriva acestor tratamente, respectiv greva foamei.
Referitor la înțelesul noțiunii de „speranță legitimă", s-a statuat de către C.E.D.O. în numeroase soluții că această noțiune trebuie înțeleasă și interpretată ca avându-și temeiul în dreptul cetățeanului la coerență și siguranță legislativă, astfel că, în temeiul legii, acesta să își poată valorifica, păstra și apăra drepturile.
Cu alte cuvinte este vorba de concretizarea principiului constituțional, propriu oricărui stat de drept, privind supremația legii, lege care prevede inclusiv principiul neretroactivității.
Recurenții consideră că, în speță, nu pot fi aplicabile prevederile art. 505 alin. 2 din Codul de procedura penala, având în vedere faptul că tatăl acestora a decedat în anul 1961 executând o condamnare de 22 de ani muncă silnică dispusă de autoritățile regimului comunist, iar legiuitorul român a condamnat și statuat caracterul politic al acestei condamnări după trecerea a 48 de ani de la moartea sa, prin . Legii nr.221/2009.
Ulterior, art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 care prevedea acordarea de daune morale a fost declarat neconstituțional, creându-se o disfuncție legislativă imensă ce creează grave prejudicii reclamanților, lezându-le drepturile protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In aceste condiții, recurenții consideră că nu se poate invoca prescripția dreptului la acțiunea de a le fi acordate daune morale, atâta vreme cât apariția Legii nr. 221/2009 a instituit un nou termen, iar ulterior Curtea Constituționala a declarat neconstituțional textul de lege care permitea promovarea acțiunii.
Recurenții apreciază că în acest moment, nemaiexistând temei juridic pentru obținerea de daune morale în baza legii speciale - Legea nr. 221/2009 -, aceștia nu puteau promova decât o acțiune în baza art. 504 si urm. din Codul de procedura penală.
O alta interpretare ar fi total contrară practicii CEDO, având în vedere următoarele aspecte:
Textul art. 502 alin. 2 din Codul de procedura penală nu poate fi aplicat rigid și cu violarea art. 21 din Constituție relative la accesul liber la justiție sau/si încălcarea art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi, cu consecința încălcării si a art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si a art.1 alin.l din Protocolul adițional art. 1.
Astfel, Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat prin Decizia nr.5216/2004, următoarele:
„Daca termenul de un an și data de la care curge apar rezonabile în raport cu persoana condamnată pe nedrept și care a fost chemată, conform legii, la data judecății în care s-a pronunțat achitarea, față de alte persoane, victime ale aceleiași erori judiciare, această dispoziție specială și derogatorie nu poate fi aplicată, căci creează o situație de vădită disproporție în raport cu scopul reglementării - accesul liber la repararea erorilor judiciare și despăgubirea victimelor acestora.
Astfel, norma și, ca atare, dreptul conferit ar rămâne iluzoriu și teoretic, ceea ce este inadmisibil și contrar Constituției și Convenției (CEDO) care garantează drepturile ca eficace și concrete.
In aceste circumstanțe, apare un paradox funcționat care constă în aceea că un „drept general stipulat în legea în vigoare nu poate fi concretizat în practică" și, astfel, acest drept devine o „obligație vidă de conținut"" și se reduce la un „nudum jus", ceea ce constituie o vădită îngrădire nelegitimă a exercitării dreptului recunoscut legal.
De principiu, așa cum s-a decis, repetat, de CEDO (și s-a dezvoltat în recenta hotărâre Broniowski - Polonia, nr._/1996 din 22.VI.2004,) „legislatorul nu poate restrânge posibilitatea de a exercita un drept general formal conferit individului, creând, în mod efectiv, un nudum jus. adică un drept patrimonial vidat de substanța sa și care în practică, nu are nici o valoare materială. Necesitatea de a respecta principiul protecției încrederii în Stat implică interdicția de a adopta legi care introduc instituții juridice fictive și cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedică pe titularii drepturilor recunoscute de a se bucura efectiv de ele".
Or, a recunoaște dreptul la reparațiune prin art. 505 (1} C. proc. pen. și altor persoane cum sunt reclamanții și, totodată, a limita exercițiul acestui drept prin alin. (2) din același text la un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a autorului lor, constituie o evidentă disfuncție legislativă care creează o „imposibilitate de a beneficia de acest drept în cadrul legal creat și îl face o instituție juridică iluzorie", astfel că și acest mecanism de despăgubire reglementat devine „un instrument de indemnizație fictiv" (hotărârea CEDO ~ sus-menționată).
Așadar, aplicând direct Convenția, potrivit principiului preeminenței sale consacrat în art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și jurisprudența citată a CEDO, va fi interpretat și aplicat textul art. 505 (2) C.proc.pen. în sensul că termenul curge de la data când s-a născut dreptul reclamanților la despăgubiri, adică de când au luat cunoștință de hotărârea de achitare, în circumstanțele relevate anterior și în acord cu dreptul comun în materie, prevăzut în art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
In alta ordine de idei, dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile instituite de art.504 C.pr.pen. si art.52 alin. 3 din Constituție, se impune repararea integrala de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioara a victimei.
. un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice si psihice, întrucât plata unei sume de bani abia daca poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, care îi permite sa-si aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanța sesizata cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabilească o suma necesara nu atât pentru a repune victima într-o situație similara cu cea avuta anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privata.
Satisfacția echitabila cuprinde doua componente si anume: reparația daunelor materiale si o compensație acordata pentru prejudiciul moral. D. fiind ca în speța în privința prejudiciului moral se remarca faptul ca acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, Tribunalul apreciază ca se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele doua feluri de prejudiciu.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării si fără ca aceasta satisfacție sa aibă o reala corespondenta cu prejudiciul, astfel ca la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauza, suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea si onoarea, libertatea individuala, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale. La stabilirea cuantumului se va avea în vedere însă si concret viata celui în cauza - acesta fiind arestat la vârsta de 19 ani, perioada cât el a fost privat de libertate - de peste 7 ani, împrejurarea ca, în comunitatea din care făcea parte, i-a fost afectat reputația, iar prin condamnarea sa abuzivă, a fost supus la suferințe fizice și psihice, i s-a știrbit onoarea, demnitatea și i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege si a fost lipsit de posibilitatea de a-si continua activitățile anterioare si de a abține venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferita, cât si beneficiul nerealizat, precum si o anumita compensare a posibilităților pe care victima de avea anterior vătămării si acelea care i-au fost accesibile ulterior - extras din sentința nr. 1609 din 15 decembrie 2006 a Tribunalului București, Secția a v-a Civila).
În continuare, recurenții reclamanți au reiterat identic, motivele expuse în cererea de chemare în judecată precizate deja anterior.
În drept, au invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, Curtea observă că în temeiul principiului disponibilității care guvernează procesul civil, reclamanții au indicat temeiul juridic al cauzei prezente, ca fiind art. 504 și urm. din Codul de Procedură Civilă.
Singura mențiune referitoare la Legea 221/2009, este cea referitoare la constatarea de drept, a caracterului politic al condamnării autorului dumnealor, constatare care a și fost realizată de către instanța de fond, prin considerentele sentinței recurate.
De altfel, înșiși recurenții au indicat în cuprinsul motivelor prezente de recurs, de ce cererea dumnealor nu mai putea fi întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009 (fila 7 dosar recurs).
În consecință, având în vedere obligația instanței de a se respecta principiul evocat, al disponibilității, Curtea observă că în mod corect, prima instanță de judecată de fond s-a raportat în analiza sa exclusiv la dispozițiile procesual penale fundament al cererii, astfel cum în mod similar va proceda și prezenta instanță de recurs.
Din perspectiva acestor elemente, devine nefondată invocarea în recurs, a unor argumente legate fie de aplicarea unor dispoziții din Legea 221/2009 (art.4 al.3, art. 5 al.1 lit.a), fie de eventuala speranță legitimă (în sensul promovat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată pe marginea art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția EDO) concretă izvorâtă din ansamblul Legii 221/2009, invocarea acestui nou temei ca și fundament pentru obținerea despăgubirilor solicitate nefiind permisă de prevederile art. 316 Cod Procedură Civilă în referire la art. 294 Cod Procedură Civilă.
În privința art. 1 al.2 din lege, se observă că el a fost corect aplicat de instanța de fond ce a constatat prin considerente caracterul politic de drept al condamnării aplicate, astfel încât toate criticile relative caracterului politic al condamnării, inclusiv cea referitoare la prevederile art. 9 lit. c din Legea 290/2004, sunt cel puțin neîntemeiate, dacă nu lipsite de interes raportat la soluția adoptată sub acest aspect, de tribunal.
2. Sub un al doilea aspect, Curtea observă că din perspectiva dispozițiilor art. 504 și urm. Cod Procedură Penală, ca normă internă de transpunere a prevederilor art.3 din Protocolul nr.7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a art.52 al.3 din Constituția României, într-adevăr, cerințele evocate de legislația internă (cerințe subsumate marjei de apreciere de care se bucură statele în materie), nu sunt îndeplinite, nefiind prezentat instanței vreun act procedural penal (ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) în temeiul căruia să se constate incidența vreunuia dintre cazurile care îndreptățesc la repararea pagubei create.
Din această perspectivă, Curtea observă că invocarea motivului referitor la temeinicia cererii de despăgubiri întemeiate de dispozițiile art. 504 – art. 506 Cod Procedură Penală în referire la art. 2 din Legea 221/2009, formulat în cadrul motivelor de recurs, este nefondată, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 2 din Legea 221/2009 conform cărora „Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor”, nu pot fi echivalate cu consacrarea legală a unui caz de achitare.
Concluzia se impune în primul rând, ca urmare a faptului că potrivit dispozițiilor art. 11 din Codul de Procedură Penală, achitarea se dispune exclusiv judiciar, de către organul judiciar penal – instanța penală.
În al doilea rând, în virtutea naturii legale (nu judiciare) a instituirii dispozițiilor art. 2 din legea specială și a consecințelor sale juridice stipulate, rezultă că legiuitorul a consacrat în realitate, un caz particular de amnistie postcondamnatorie.
Potrivit dispozițiilor art. 119 din Codul Penal, „Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării”.
Potrivit doctrinei și practicii judiciare penale, amnistia reprezintă un act de clemență ce se acordă prin lege organică de forul legiuitor prin care se înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită, după cum se înlătură executarea pedepsei pronunțate pentru infracțiunile ce se înscriu in dispozițiile sale, comise anterior adoptării actului de clemență.
Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunțate, precum și toate celelalte consecințe ale condamnării, la fel cum s-a prevăzut și în dispoziția Legii 221/2009. Amnistia face să înceteze interdicțiile, incapacitățile prevăzute în alte legi penale sau extrapenale.
Amnistia este obligatorie pentru organele judiciare penale care nu pot refuza incidența sa, întrucât potrivit art. 11 al.2 Cod Procedură Penală, amnistia determină din punct de vedere procesual, încetarea procesului penal (și nu achitarea), beneficiul actului de clemență putând fi însă, refuzat de către învinuit sau inculpat în cauză, dacă acesta se consideră nevinovat, conform dispozițiilor art. 13 din Codul de Procedură Penală: „În caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile, precum și în cazul existenței unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) - e), procurorul dispune scoaterea de sub urmărire, iar instanța de judecată pronunță achitarea”.
Din această posibilitate procesuală a inculpatului amnistiat (pentru care în mod normal, s-ar dispune încetarea procesului penal) de a cere continuarea procesului său, cu consecința distinctă a achitării, rezultă diferența clară dintre cele două instituții procesuale: amnistia și cazurile de achitare (inter alia, nevinovăția, inexistența faptei, neîntrunirea elementelor constitutive).
În consecință, întrucât prin dispozițiile în discuție s-a consacrat un caz particular de amnistie postcondamnatorie și nu de achitare, pentru ansamblul argumentelor evidențiate, rezultă că nu se poate realiza o echivalență juridică, astfel cum solicită recurenții, între dispozițiile art. 2 din Legea 221/2009 și cazurile de achitare, pentru a se constata în continuare, incidența dispozițiilor art.504 – art. 506 Cod Procedură Penală.
Aceeași concluzie, a caracterului nefondat, rezultă și în situația în care s-ar avea în vedere semnificația concretă a dispozițiilor art. 2 din Legea 221/2009 (aceea a unui caz legal de amnistie postcondamnatorie). Astfel, potrivit art. 504 ultimul alineat din Codul de Procedură Penală, „Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”. Cazul prezent nu se pliază pe acest text legal, deoarece privarea de libertate s-a desfășurat înainte și nu după intervenția amnistiei evocate.
De asemenea, Curtea observă că instanța de fond nu a interpretat și aplicat greșit dispozițiile procesual penale evocate, nici prin prisma deciziilor Curții Constituționale invocate de recurenți. Astfel, dacă în privința deciziei nr.417/14.10.2004 a Curții Constituționale, tribunalul a redat pasaje întregi relevante sub aspectul elementului de neconstituționalitate pe care l-a surprins, analiză pe care prezenta Curte și-o însușește pe deplin (decizia neputând fi ignorată doar ca urmare a datei sale anterioare adoptării Legii 221/2009, cum solicită recurenții ce pe de altă parte, trimit la o decizie – nr. 45/1998 și mai veche față de același moment de referință) și care nu este de natură a crea o situație diferită recurenților față de cea adoptată, pe de altă parte, în privința deciziei nr. 45/1998 invocată, se observă că aceasta nu a înlăturat posibilitatea și chiar obligația legiuitorului, de a reglementa atât „condițiile specifice de acordare de despagubiri, cat si cele privind calificarea unei solutii juridice ca fiind o eroare judiciara”. Or, prezenta instanță de recurs, dar și cea de fond, tocmai astfel au procedat: au verificat îndeplinirea condițiilor concrete edictate de legiuitor în cadrul procedurii special alese de recurenți (art. 504 și urm. Cod Procedură Penală), edictate, deci, pentru calificarea situației autorului ca eroare judiciară.
Sub același aspect, Curtea observă că în mod neîntemeiat, recurenții se raportează în motivele lor de recurs, la termenul de prescripție extinctivă prevăzut de codul procesual penal, sub aspectul duratei, datei de pornire, cu trimitere și la jurisprudență internă sau convențională. Atât timp cât respingerea cererii s-a grefat exclusiv pe aspectul lipsei unui act procesual penal în sensul evocat, criticile legate de nerespectarea unui termen rezonabil de introducere a acțiunii față de recurenți, sunt neincidente algoritmului juridic al cauzei, astfel încât și invocarea greșitei aplicări în cauză, a art.502 al.2, art. 505 al.2 din Codul de Procedură Penală, art. 21, 53 din Constituția României sau art. 6 din Convenția EDO, este nefondată.
Având în vedere că celelalte critici sunt arondate implicit modului de stabilire a despăgubirilor solicitate, Curtea, constatând neîndeplinită condiția cu valoare de premisă amintită, le va respinge pe cale de consecință, ca nefondate.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
Totodată, se va lua act, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, că nu se solicită cheltuieli de judecată, aferente fazei recursului, de către recurenții-reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenții reclamanți B. T., B. S., B. I. și T. (B.) V. împotriva sentinței civile nr.571/9.03.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât STATUL R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Ia act că recurenții nu au cerut cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. H. I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red.H.M.
Tehnored.M.H/B.I.
2 ex./25.03.2013
T.B.-Secția a V-a – S.C.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 194/2013. Curtea... | Evacuare. Decizia nr. 325/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
