Revendicare imobiliară. Decizia nr. 990/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 990/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-05-2013 în dosarul nr. 9883/4/2008
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 990 R
Ședința publică de la 15.05.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
JUDECĂTOR:- D. Y.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant B. C. C. împotriva Deciziei civile nr. 16/09.01.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. C., I. R. L. și M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, având ca obiect, revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-reclamant B. C. C. prin apărător, avocat G. I. I., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 36 dosar și intimata-pârâtă I. R. L. prin apărător, avocat O. A., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 37 dosar, lipsă fiind intimații-pârâți D. C. și M. București prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se comunică apărătorului recurentului-reclamant B. C. C. copie de pe întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă I. R. L. la data de 09.05.2013 prin serviciul registratură.
Apărătorul recurentului-reclamant B. C. C. nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinare.
Apărătorul recurentului-reclamant B. C. C. depune la dosar un înscris, cu mențiunea că acesta se află depus la dosarul de fond, a cărei copie se comunică apărătorului intimatei-pârâte I. R. L..
Părțile prezente prin apărători declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul-reclamant B. C. C. prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, casarea hotărârii atacate și menținerea hotărârii pronunțată la instanța de fond.
Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
Intimata-pârâtă I. R. L. prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Consideră că instanța de apel a apreciat corect asupra probelor administrate de părți.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1638 din 27.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 4 București s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului București pe primul capăt de cerere referitor la constatarea nulității absolute a anexei la decretul 92/1950; s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului București pe capătul de cerere privind revendicarea apartamentului nr.2 situat în București, . – 49, sector 4; s-a respins excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a anexei la decretul 92/1950;s-a admis în parte acțiunea reclamantului B. C. în contradictoriu cu M. București prin Primarul General, I. R. L. și D. C. și în consecință s-a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea nulității absolute a anexei la decretul nr.92/1950 și au fost obligate pârâtele I. R. L. și D. C. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.2 situat în București, . – 49, sector 4.
Pentru a dispune în acest sens instanța de fond analizând cererea de chemare în judecată, întâmpinările și probele administrate a reținut că reclamantul este unicul moștenitor al numitei B. M. M., așa cum rezulta din certificatul de moștenitor (fila 18 dosar). Din decizia civila 818/2008 a Curții de Apel București rezulta ca prin sentința civila 3652/2006 a Judecătoriei Sectorului 4 București, s-a admis cererea numitei B. M. M. în contradictoriu cu M. București, prin care s-a constatat nulitatea absoluta a măsurii de trecere în proprietatea statului a apartamentului ce face obiectul prezentei cauze. S-a reținut ca Baltez M. M. a dobândit imobilul în cauza prin actul de donație autentificat sub nr.8857/1944.
Instanța a reținut că aceste constatări făcute prin hotărârile judecătorești menționate reprezintă autoritate de lucru judecat față de pârâtul M. București. In ce privește primul capăt de cerere al cauzei de față, instanța constată că nu este identic cu capătul de cerere asupra căruia instanțele s-au pronunțat constatând nelegala trecere a imobilului la stat.
Sub aspectul calității procesuale pasive a Municipiului București în ce privește primul capăt de cerere, instanța a reținut că M. București este autoritatea administrativ teritoriala care reprezintă Statul R. în litigiile referitoare la imobilele din raza sa teritoriala și, întrucât actul juridic atacat în cauza este referitor la un astfel de imobil, instanța a apreciat că M. București are calitate procesuala pasiva în privinta primului capat de cerere.
In ce priveste capatul de cerere in revendicare, instanta a constatat ca M. B. nu este posesorul imobilului, ci posesori sunt pârâtele persoane fizice, astfel ca va admite exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Muncipiului în ce priveste revendicarea.
Sub aspectul lipsei de interes al reclamantului în ce priveste primul capat de cerere, instanta a constatat ca din motivarea cererii principale rezulta ca interesul reclamantului este acela de a se stabili lipsa de eficienta a decretului de nationalizare asupra iesirii dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantului. In consecinta, instanta a respins exceptia lipsei de interes.
In ce priveste fondul primului capat de cerere, referitor la nulitatea absoluta a anexei la decretul de nationalizare, instanta a reținut urmatoarele: Fie si in cazul in care un act normativ edictat inainte de Constitutia din 1991 este nelegal, asa cum s-a constatat prin hotaririle mentionate pentru neconformitatea cu Constitutia din 1948, cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului si pentru ca a fost gresit aplicata unei persoana care facea parte din categoriile exceptate de la nationalizare, totusi nu este atrasa sanctiunea juridica a nulitatii actului normativ, asa cum nu este atrasa nici sanctiunea neconstitutionalitatii acelui act, ci sanctiunea este exclusiv nelegalitatea actului normativ. Iar aceasta nelegalitate atrage lipsirea sa de efecte, în speta lipsirea de efectul translativ de proprietate a imobilului in cauza. In consecinta, instanta va respinge primul capat de cerere ca neintemeiat, retinind totusi ca, asa cum au constatat instantele anterior prin hotaririle mentionate, imobilul a fost preluat in mod nelegal de catre stat, iar dreptul de proprietate nu a iesit niciodata din patrimoniul autorului reclamantului.
In ce priveste capatul de cerere în revendicare, instanta a reținut ca reclamantul a invocat în motivarea cererii sale nevalabilitatea titlului statului. Intrucit hotarârile judecatoresti mentionate au fost pronuntate în contradictoriu numai cu M. B., iar in prezenta cauza nevalabilitatea titlului statului este invocata in contradictoriu cu pârâtele I. R. L. si D. C., instanta va analiza si acest aspect.
Instanta a constatat ca este competenta verifice valabilitatea titlului statului, în baza art.6 din legea nr.213/1998 si conform deciziei 1/1998 a Sectiilor Unite ale Curtii Supreme de Justitie. Neconformitatea actelor normative anterioare legii Curtii Constitutionale cu Constitutia sub imperiul careia au aparut, nu duce la “neconstitutionalitate”, termen aplicabil doar actelor normative aparute în urma legii Curtii Constitutionale,ci la “nelegalitate”, care poate fi apreciata de instanta.
Instanta a reținut ca imobilul a fost preluat de Statul R. in baza decretului nr.92/1950 și vândut de acesta prin autoritatea administrativ teritoriala, M. B., in baza legii nr.112/1995.
Imobilul a fost preluat de stat in baza dispozitiilor decretului nr.92/1950, fara ca acest decret sa fie urmat de întocmirea unui act administrativ sau judiciar care sa constate si sa dovedeasca aplicabilitatea acestuia. Decretul a fost aplicat prin mentionarea proprietarilor si a imobilelor, fara alte mentiuni, în tabelul anexa pentru municipiul B.. Aceasta anexa nu a fost publicata în Monitorul Oficial nici în momentul publicarii decretului si nici ulterior, iar o lege lato sensu intra în vigoare numai in momentul sau dupa publicare, ceea ce in cauza nu s-a petrecut. Decretul 92/1950 este nelegal in raport de Constitutia din 1948, sub imperiul careia a aparut. Art.8 din acea Constitutie recunostea si garanta dreptul de proprietate particulara, iar art.10 stabilea ca exproprierile pot fi facute doar cu despagubire si pentru utilitate publica. In cazul decretului nr.92/_ nu a existat despagubire si nici utilitate publica. Pentru acest motive, general aplicabile, instanta constata ca Statul R., reprezentat in cauza prin M. B. a preluat imobilul fara titlu.
Intrucit decretul 92/1950 a fost nelegal aplicat autoarei reclamantului, desi bunul imobil a fost preluat in materialitatea lui de catre Statul R. invocându-se aplicarea acestui decret, totusi dreptul de proprietate nu a iesit niciodata din patrimoniul autoarei reclamantului si a putut fi transmis prin succesiune acestuia. In consecinta, instanta a reținut că în mod întemeiat a sustinut reclamantul in dovedirea cererii principale ca bunul a fost preluat de stat fara titlu, dreptul de proprietate rămânând în patrimoniul autoarei reclamantilor.
In continuare, instanta va compara titlurile partilor pentru a solutiona revendicarea, dar mai întâi, desi în cauza nu s-a ridicat exceptia inadmisibilitatii, instanta va expune motivele pentru care apreciaza revendicarea ca admisibila.
Instanta a reținut ca prin decizia 33/2008 a Sectiilor Unite ale ICCJ s-au dispus prin dispozitiv urmatoarele:
“Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2008.”
Aceasta redactare nu impune de plano respingerea ca inadmisibila a oricarui fel de actiune in revendicare a unor imobile preluate de Statul R. in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa . Legii nr. 10/2001, ci numai a actiunilor in cazul carora Conventia Europeana a Drepturilor Omului nu ar prevala lg.10/2001.
Pentru a evalua incidenta in cauza a dispozitiilor Conventiei, instanta va are in vedere dispozitiile Conventiei si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului mentionate chiar in decizia 33/2008 a Sectiilor Unite ale ICCJ:
“...atât în Cauza P. contra României, cât și în altele ce i-au urmat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare (Cauza P. contra României, paragraful 112 ș.a.). Cu privire la acest aspect se apreciază că, deși Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza J. contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ș.a.).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului. În plus s-a mai arătat că noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza P. contra României - paragraful 34).
Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.”
Or, în speta, instanta a reținut ca, daca s-ar interpreta ca actiunea în revendicare este inadmisibila, reclamantul, care are în patrimoniul lui dreptul de proprietate, nu si-ar mai putea valorifica dreptul decât partial. Aceasta întrucât, asa cum a apreciat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului si cum este de notorietate în România, pe calea administrativa prevazuta de lg.10/2001, reclamantul ar putea fi despagubit numai cu foarte mare întârziere și . valorii bunului aflat in proprietatea lui. In considerarea acestui context, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, citata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in decizia mentionata, a calificat aceste eventuale despagubiri ca “iluzorii”. In plus, instanta a mai reținut ca, prin normele legale in vigoare în Romania, s-a reglementat un tratament inegal al proprietarilor imobilelor nationalizate și al cumparatorilor, cumparatorii imobilelor nationalizate fiind îndreptatiti în baza lg.10/2001 la despagubiri egale cu valoarea de circulatie a imobilelor, achitabile in bani lichizi de catre Ministerul Finantelor, adica de un debitor solvabila, în timp ce proprietarii imobilelor nationalizate sunt supusi unei proceduri de despagubire greu functionala, care ofera bani lichizi doar pentru o parte din valoarea de circulatie, iar pentru rest ofera actiuni la Fondul Proprietatea, a caror valoare este de aproximativ 50% din valoarea nominala. Prin urmare, instanta a reținut ca în speta reglementarile interne care tind, într-o anume interpretare, sa declara inadmisibila revendicarea, sunt, pentru motivele arătate, contrare Conventiei, motiv pentru care instanta va respinge exceptia inadmisibilitatii revendicarii.
Cu privire la fondul revendicarii, instanta a reținut ca actiunea în revendicare este întemeiata în baza art.480 Cod civil. Pentru considerentele expuse mai sus, instanța a reținut ca Statul R. nu a dobândit dreptul de proprietatea asupra imobilului, astfel ca nu îl putea transmite autorilor piritelor persoane fizice. Astfel,prin comparare, apare ca preferabil titlul reclamantului, întrucât acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului conform legii prin moștenire de la același proprietar de la care Statul a preluat bunul imobil fara niciun titlu.
Instanta nu poate retine apararea pârâtelor în sensul ca titlul lor este preferabil pentru ca pentru ca ar fi fost de buna credinta. Instanta a reținut ca la incheierea contractului în baza legii 112/1995, niciuna dintre partile contractului nu au fost de buna credinta. Statul R. nu a fost de buna credinta, el insusi fiind cel care a preluat bunul fara titlu. Imprejurarea ca pârâții cumparatori au fost de rea credinta, rezulta din aceea ca nu s-a interesat in momentul încheierii contractului daca imobilul ce urma a fi cumparat intrunea conditiile legii, adica daca era preluat cu titlu, desi legea cerea expres acest lucru. Piritele nu au administrat probe din care sa rezulte ca la baza încheierii contractului s-au aflat înscrisuri care sa probeze calitatea de proprietar a vânzatorului. Ca în orice alt contract de vânzare cumparare, cumparatorul trebuie sa verifice existenta titlului de proprietate, iar in cazul in care legea prevede o anume forma ad validitatem, trebuie sa verifice daca titlul este încheiat în acea forma. Pârâtele nu ar putea invoca notorietatea de care se bucura Statul R. în calitatea sa de proprietar al spatiilor locative pe care le dadea cu chirie, întrucât însasi legea nr.112/1995 instituia prezumtia ca exista imobile preluate fara titlu. Instanta a mai reținut ca legea nr.10/2001 este ulterioara încheierii contractului atacat si nu poate retroactiva spre a înlatura o cauza de nulitate, adica o cauza de ineficienta ce exista înca în momentul nasterii actului juridic. Pentru aceleasi motive tinind de reaua-credinta a autorilor pârâților, nu s-ar putea sustine ca este aplicabil în cauza principiul error communis facit ius. Instanta a mai reținut ca buna-credinta a nu este echivalenta cu „convingerea psihica a faptului ca statul este adevaratul proprietar” pe care a invocat-o pârâta I., deoarece în speta autorii piritelor,cumparatori în baza lg.112/1995,trebuiau sa faca diligentele obisnuite pe care orice cumparator le are pentru a verifica daca vânzatorul este proprietarul bunului, dar si diligentele impuse de dispozitiile speciale ale lg.112/1995 care prevedeau posibilitatea încheierii contractului doar daca bunul fusese preluat de stat cu titlu.
Împotriva sentinței a formulat apel pârâta I. R. L..
Prin decizia civilă nr.16 din 09.01.2013 A pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului București Secția a IV a Civilă s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința civilă nr.1638/27.02.2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București în sensul că s-a respins în tot acțiunea în revendicare formulată de intimatul reclamant B. C. C. în contradictoriu cu pârâtele I. R. L. și D. C., ca neîntemeiată. S-au menținut celelalte dispoziții ale instanței de fond.
Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel, analizând sentința apelată din prisma motivelor de apel a reținut următoarele:
Tribunalul a constatat temeinicia motivelor de apel în care se critică soluția primei instanțe pe cererea de revendicare, apreciind că în mod incorect prima instanță a dat prioritate, cu ocazia comparării de titluri, reclamantului.
Avem în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii în ședința din data de 09.06.2008 (Decizia nr. 33/2008).
Esențial a se reține din dispozitivul acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuție și asupra cărei s-a constatat existența unei practici neunitare, respectiv a priorității în soluționarea acțiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist și actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii 112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii 10/2001, precum și faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.
În consecință, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii 112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 Cod civil, pe care le-a aplicat instanța de fond, ci din regulile speciale-calificate ca atare - de decizia dată în interesul legii-ale Legii 10/2001.
Acesta este considerentul pentru care vor fi înlăturate considerentele primei instanțe, în care se face aplicarea criteriilor clasice de comparație prevăzute de disp. art. 480 Cod civil, respectiv vechimea și preferabilitatea titlurilor de proprietate invocate de fiecare parte, susținându-se că titlului reclamantului este preferabil, în timp ce titlul pârâtelor provine de la un neproprietar, Statul Român, care a naționalizat abuziv imobilul în litigiu.
Prin urmare, având în vedere situația particulară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul apelantei pârâte (și al intimatei pârâte persoane fizice) devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 132/07.08.1996, ce nu a fost anulat în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea 10/2001 și de disp. art. 18 din Legea 10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent.
În ceea ce privește argumentele reclamantului intimat, preluate de prima instanță, legate de reaua-credință a pârâtelor, respectiv a autorilor lor, la dobândirea imobilului, în condițiile în care aceștia trebuiau să cunoască la momentul cumpărării situația juridică a acestuia, respectiv preluarea abuzivă de către stat, tribunalul a constatat ca întemeiată critica privind greșita reținere a relei-credințe de prima instanță.
Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, atâta timp cât reclamantul nu a obținut în justiție nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă în baza legii 112/1995 în cursul termenului de prescripție, acesta nu mai poate invoca reaua-credință a dobânditorilor sau a autorilor lor în cadrul acțiunii în revendicare.
D. în cadrul acțiunii în nulitate, reclamantul intimat ar fi putut dovedi reaua-credință. Cum în prezent o asemenea acțiune este prescrisă, tribunalul constată că trebuie reținută aplicarea prezumției de bună-credință.
Tribunalul a apreciat că reclamantul intimat nu poate pretinde, așa cum afirmă și cum a reținut prima instanță, încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.
Avem în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului a fost realizată prin Decretul nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate din anul 1950 ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Singura speranță legitimă creată reclamantului a fost cea prin Legea 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist în anul 1950, însă, în măsura în care nu a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâte în baza Legii nr. 112/1995, această reparație va fi sub forma despăgubirilor echivalente și nu sub forma restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii 10/2001 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.
Prin Legea specială 10/2001 li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractele de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun sunt valabil încheiate, nu vor pierde posesia materială.
Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum e Legea 10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.
Prin urmare, tribunalul a reținut că instanța de fond trebuia să facă aplicarea principiului securității raporturilor juridice, principiu învederat și în cuprinsul deciziei în interesul legii și să acorde prioritate la compararea titlurilor, titlului invocat de pârâte, și față de toate considerentele de mai sus, legate de aplicabilitatea Legii 10/2001.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul B. C. C..
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă și art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, în sinteză, s-au susținut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut aplicabilitatea legii nr.10/2001, deoarece legea 10/2001 nu prevede și nici nu putea să prevadă o procedură administrativă de restituire a unor imobile înstrăinate unor persoane fizice și prin urmare nu erau aplicabile dispozițiile art.6 alin.2 ultima teză din Legea nr.213/1998, deoarece procedura specială administrativă, prevăzută de Legea nr.10/2001 nu se aplica imobilului revendicat care a trecut fără titlu în proprietatea statului.
Printr-un al doilea motiv s-a susținut că instanța de apel a fost ținută doar să stabilească care este titlu mai favorabil, din perspective reguli de comparație de titluri care provin de la autori diferiți, regulă pe care nu a respectat-o .
În dezvoltarea motivului s-a arătat că titlul statului l-a reprezentat legea, respectiv art.645 Cod civil, iar imobilul a fost preluat prin Decretul nr.92/1950, dar care trebuia să respecte exigențele constituționale în vigoare la momentul edictării sale, decretul 92/1950 încalcă dispozițiile Constituției din 1948, dispozițiile art.480 – 481 cod civil și art.17 alin.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Spre deosebire de titlul autorului pârâților reclamantul susține că titlul autorilor lui este preferabil deoarece a respectat toate condițiile de valabilitate.
Printr-un al treilea motiv s-a susținut că apartamentul revendicat nu se circumscrie dispozițiilor art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 deoarece a fost înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995, lege care era aplicabilă doar imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, în speță imobilul fiind preluat de stat fără titlu, și deci niciodată nu a fost pierdut dreptul de proprietate, astfel că dreptul continuă să existe în patrimoniul reclamantului ca un bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
În aceste condiții – susține recurentul reclamant, nu se puteau reține efecte favorabile pârâților în baza art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, astfel s-ar recunoaște expres ingerința nejustificată, prin lege, în dreptul de proprietate al reclamanților.
Printr-un al patrulea motiv s-a susținut că problema desființării titlului pârâților nu poate nega instituția acțiunii în revendicare prin care se decide cine este adevăratul proprietar.
În final, recurentul reclamant arată că în practica judiciară a CEDO s-a reținut caracterul nefuncțional al Fondului Proprietatea, fiind citată cauza V. contra României.
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
Referitor la primul motiv de recurs, astfel cum a fost formulat, critica nu poate fi primită, deoarece în decizia recurată instanța de apel nu a reținut faptul că ar exista o procedură prealabilă care ar fi trebuit urmată înainte de formularea acțiunii în revendicare.
Ceea ce a reținut instanța de apel a fost faptul că imobilul revendicat a făcut obiectul de reglementare a Legii nr.10/2001, ceea ce este cu totul altceva decât o procedură prealabilă ce trebuia urmată.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, astfel cum a fost susținut și dezvoltat și această critică nu poate fi primită, deoarece, imobilul fiind obiect de reglementare al Legii nr.10/2001 se aplică principiile speciale din această lege și principiile rezultate de aplicarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv principiul securității raporturilor juridice civile, principiu corect reținut de instanțe de apel prin aplicarea deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii.
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, astfel cum a fost susținut și dezvoltat, critica este de asemenea nefondată, deoarece imobilul fiind obiect de reglementare a Legii nr.10/2001 sunt aplicabile toate dispozițiile Legii nr.10/2001 și deci și art.18 lit.c care arată că în ipoteza în care bunul a fost înstrăinat foștii proprietari au dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent.
Susținerea recurentului – reclamant că dreptul de proprietate continuă să existe în patrimoniul său și că nu se putea reține preferabilitatea titlului pârâților pentru ca titlul lor provine de la un neproprietar, nu poate fi primită, deoarece, principiul aplicabil este cel al securității raporturilor juridice.
În plus, potrivit cauzei A. și alții contra României, pentru ca recurentul reclamant să aibă un bun în sensul convenției, acesta trebuie să dețină o hotărâre prin care să i se recunoască dreptul de proprietate asupra apartamentului (paragraf 143 – 144 din cauza A.).
În aceste condiții recurentul reclamant nu are un bun și nici măcar o speranță legitimă la restituirea în natură a imobilului, și deci nu se poate reține că a existat o ingerință în dreptul de proprietate al recurentului reclamant.
Referitor la ultimul motiv de recurs, astfel cum a fost dezvoltat, critica este nefondată, deoarece instanța de apel nu a reținut că exercitarea acțiunii în revendicare ar fi fost condiționată de anularea titlului intimaților pârâți. Ceea ce spune instanța de apel este faptul că titlul acestora nefiind anulat, orice cauză de nulitate, chiar și vânzarea bunului altuia, nu mai poate fi invocată, iar acest aspect are drept consecință considerarea titlului ca valabil încheiat, și din această perspectivă aceștia au un bun în patrimoniu, potrivit art.1 din Primul Protocol la CEDO.
În ce privește citarea cauzei V. contra României este adevărat că s-a reținut în această hotărâre faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează și că au existat inconsecvențe legislative, dar, aceste aspecte nu sunt de natură a duce la admiterea acțiunii în revendicare, cât timp intimații pârâți dețin un bun în sensul convenției.
Pentru toate aceste considerente în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant B. C. C. împotriva Deciziei civile nr. 16/09.01.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă,în contradictoriu cu intimații-pârâți D. C.,I. R. L. și M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 mai 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. F. M. A. D. Y.
GREFIER
F. J.
RED.PF
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
5.06.2013
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 714/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
