Validare poprire. Decizia nr. 1742/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 1742/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-10-2013 în dosarul nr. 33219/4/2011

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1742R

Ședința publică din data de 18.10.2013

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE - Z. D.

JUDECĂTOR - C. M. STELUȚA

JUDECĂTOR - M. D. L.

GREFIER - D. L.

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică împotriva deciziei civile nr. 243A/11.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – creditori A. C., C. E. C., C. C., C. A., D. I. R., I. C. C., I. M., I. – C. L., L. M. I., M. S., N. D. G., P. S. E., R. E., S. C., Târțău I., T. D. I., Țambulea A. G. și cu intimatul – debitor M. Justiției, cauza având ca obiect „ validare poprire”.

Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței cu privire la intimații – creditori C. C., D. I. R., I. M., M. S., N. D. G., citațiile efectuate la domiciliul procesual ales, respectiv la sediul Tribunalul București, ., cam. 3103, sector 3, au fost restituite la dosar, de către agent, cu mențiunea „ destinatar mutat de la adresă”.

Pentru termenul de astăzi, procedura de citare cu intimatele – creditoare C. C. și M. S., a fost efectuată prin afișare la ușa instanței, iar pentru intimatele – creditoare D. I. R., procedura de citare a fost efectuată la domiciliul procesual ales, respectiv la sediul Curții de Apel București – Secția a IX-a Civilă, I. M. – la domiciliul procesual ales, respectiv Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și N. D. G., procedura de citare a fost efectuată la domiciliul procesual ales, respectiv la sediul Curții de Apel București – Secția a VIII-a civilă.

S-a mai învederat că, la data de 11.10.2013, s-au înregistrat notele scrise formulate de intimata – creditoare I. M., în 2(două) exemplare.

Totodată, s-a învederat că în cauză s-a solicitat în scris, de către recurentul – terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică, judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 pct.2 Cod procedură civilă.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare, având în vedere că în cauză s-a solicitat în scris, de către recurentul – terț poprit, judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 Cod procedură civilă.

CURTEA

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, sub numărul_, la data de 28.12.2011, creditorii A. C., C. C., C. A., C. E. C., D. I. R., I. C. C., I. M., I.-C. L., L. M. I. M. S., N. D. G., P. S. E., R. E., Segărcianu C., T. D. I., Târțău I. Și Țambulea A. G., în contradictoriu cu debitorul M. Justiției si terțul poprit Direcția Generală A Finanțelor Publice A Municipiului București-Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. C. și D. în dosarul de executare nr. 1386/2009,până la concurența sumelor datorate fiecărui creditor în parte, potrivit titlului executoriu reprezentat prin Sentința Civilă nr. 407/05.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-a Civilă.

În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 28.09.2011, B. C. și D. a emis în dosarul de executare nr. 1386/2009, adresa de înființare a popririi asupra sumelor aparținând debitorului M. Justiției, deținute la terțul poprit ACTIVITATEA DE TREZORERIE SI CONTABILITATE PUBLICĂ, având ca obiect plata către creditorii din prezenta cauză a sumelor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Sentința Civilă nr. 407/05.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-a Civilă, conform raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert C. F..

Prin adresa nr._/04.10.2011, emisă de ACTIVITATEA DE TREZORERIE SI CONTABILITATE PUBLICĂ, s-a comunicat executorului judecătoresc faptul că terțul poprit nu poate da curs adresei de înființare a popririi în raport de dispozițiile art. 1 din OUG nr.71/2009 și OUG nr. 45/2010.

Potrivit art. 452 C.proc.civ., ,, Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”.

Potrivit art. 453 C.proc.civ., ,, Poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit”.

Potrivit art. 454 C.proc.civ., ,, Poprirea se înființează fără somație, prin adresă însoțită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 452, înștiințându-se totodată și debitorul despre măsura luată”.

De asemenea, potrivit art.456 C.proc.civ., ,, În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. 1;

b) să plătească direct creditorului suma reținută și cuvenită acestuia, în cazul popririlor prevăzute de art. 453 alin. 2. La cererea creditorului suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reședința indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului”, iar potrivit art. 457, ,, La data sesizării băncii, sumele existente, precum și cele provenite din încasările viitoare sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanței”.

Potrivit dispozițiilor art. 460 C.proc.civ., ,, Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. Instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi”.

S-a solicitat validarea popririi în condițiile în care nu s-a formulat contestație la executare, în procedura de validare nemaiputând fi invocate aspecte legale de legalitatea executării silite.

Dispozițile OG nr. 22/2002, OUG nr. 71/2009, OUG nr. 18/2010,OUG nr. 45/2001 și OUG nr. 113/2010 limitează dreptul creditorilor de a urmări bunurile aflate în patrimoniul instituțiilor publice și restrâng accesul la justiție, și încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6, paragraful I din CEDO.

A fost invocată jurisprudența CEDO, în cauzele Hornsby C. Greciei, Ruianu, S. P., C., C. O., Kocsis, S. c. României, Ouzounis C. Greciei și Karahalios c. Greciei.

Creditorii au mai arătat că, în raport de atitudinea concretă a statului român, nu se poate reține o bună-credință a acestuia în executarea hotărârilor judecătorești, în contextul emiteriiunei noi ordonanțe de urgență, care mai prelungește odată termenul de plată deja eșalonat inițial.

Dispozițiile legale invocate nu pot reprezenta limitări care să urmărească un scop legitim și nici nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat, în accepțiunea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 453-460 C.proc.civ., art. 242, alin. 2 C.proc.civ..

Au fost depuse la dosar copie, cererea de încuviințare a executării silite, adresa nr._/04.10.2011, adresa de înființare a popririi din data de 28.09.2011, înștiințare privind măsura înființării popririi, cerere de executare silită, extras de pe raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, Sentința Civilă nr. 407/05.12.2008, comunicare hotărâre civilă.

În ceea ce privește timbrajul, prin încheierea din data de 16.02.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, a fost admisă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, constatând că, cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

La data de 09.03.2012, creditorii au formulat precizări cu privire la sumele cuvenite fiecăruia dintre creditori, în temeiul titlului executoriu reprezentat prin Sentința Civilă nr. 407/05.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-A Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, arătând că sumele cuvenite fiecăruia dintre creditori sunt: pentru creditorul A. C. suma de 98.090 lei, pentru creditoarea C. C. suma de 109.138 lei, pentru creditorul C. E. C. suma de 97.683 lei, pentru creditoarea D. I. R. suma de 98.554 lei, pentru creditoarea I. C. C. suma de 110.564 lei, pentru creditoarea I. M. suma de 100.798 lei, pentru creditoarea I. C. L. suma de 53.956 lei, pentru creditoarea L. M. I. suma de 104.449 lei, pentru creditoarea N. D. G. suma de 100.224 lei, pentru creditoarea Segărcianu C. suma de 103.679 lei, pentru creditoarea T. D. I. suma de 69.694 lei, pentru creditoarea R. E. suma de 102.860 lei, pentru creditoarea P. S. E. suma de 104.424 lei, pentru creditorul Târțău I. suma de 101.506 lei, pentru creditoarea Țambulea A. G. suma de 91.752 lei, pentru creditoarea M. S. suma de 114.299 lei, iar pentru creditoarea C. A. suma de 5738 lei.

Ca urmare a adresei instanței, au fost înaintate toate actele din dosarul de executare nr. 1386/2009.

La data de 22.02.2012, prin serviciul registratură, debitorul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de validare a popririi, ca neîntemeiată.

S-a mai solicitat instanței de judecată să observe că în materia executării silite a obligațiilor de plată ale instituțiilor publică există OG nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, care reglementează o procedură derogatorie de la dreptul comun: ,,Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.»

Având în vedere aceste dispoziții legale, împrejurarea că, potrivit Legii nr. 286/2010, legea bugetului de stat pe anul 2011, în bugetul Ministerului Justiției nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, la acest moment se impune respingerea cererii de validare poprire.

S-a mai arătat că executarea se va realiza de bunăvoie, potrivit dispozițiilor OUG nr. 71/2009.

Legat de aplicarea OUG nr. 71/2009, s-a solicitat instanței să constate că în cauză creditoarea nu poate cere executarea obligației stabilite prin titlul executoriu, deoarece creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență.

S-a mai învederat faptul că, potrivit art. I din OUG nr. 45/19.05.2010, pentru modificarea art. 1 din OUG nr. 71/2009, s-a dispus că ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până în data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (1¹) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”

La data de 12.12.2011 a intrat în vigoare Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009, prin care se modifică art. 1 al ordonanței, după cum urmează:

Plata sumelor prevazute prin hotarari judecatoresti avand ca obiect acordarea unor drepturi de natura salariala stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2011, se va realiza dupa o procedura de executare care incepe astfel:

a) in anul 2012 se plateste 5% din valoarea titlului executoriu;

b) in anul 2013 se plateste 10% din valoarea titlului executoriu;

c) in anul 2014 se plateste 25% din valoarea titlului executoriu;

d) in anul 2015 se plateste 25% din valoarea titlului executoriu;

e) in anul 2016 se plateste 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) In cursul termenului prevazut la alin. (1) orice procedura de executare silita se suspenda de drept.”

S-a mai arătat că eșalonarea plății mai sus menționate echivalează cu o executare volunatră programată, instituită prin lege, justificată pe de o parte de influența substanțială asupra bugetului de stat pe anii 2010-2011, pe care ar putea-o avea executarea, în condițiile dreptului comun, iar pe de altă parte, de imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit de necesitatea respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, apreciind că în cauză nu există o încălcare a drepturilor creditorilor în sensul art. 6 paragraful I din Convenție.

Mai mult, plata deja efectuată în cursul anului 2010 în conformitate cu HG nr. 442/2010 în mod cert trebuie luată în considerare la aprecierea comportamentului autorității în scopul determinării caracterului rezonabil al intervelului de executare stabilit prin OUG nr. 71/2009, astfel încât în cauză nu există o încălcare a drepturilor creditorilor, în sensul art.6, poaragraful 1 din Convenție.

Terțul poprit, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare.

Instanța a administrat în soluționarea cererii proba cu înscrisuri.

Prin sentinta civila nr. 2130/12.03.2012, pronuntata de Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, a fost admisa cererea formulata de creditorii A. C., C. C., C. A., C. E. C.,D. I. R., I. C. C., I. M., I.-C. L., L. M. I. M. S., N. D. G., P. S. E., R. E., Segărcianu C., T. D. I., Târțău I. Și Țambulea A. G., în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generală A Finanțelor Publice A Municipiului București-Activitatea De Trezorerie Si Contabilitate Publică, a fost validata poprirea înființată la data de 28.09.2011 în dosarul de executare nr. 1386/2009 al B. B. D. (actualul BIROUL EXECUTORILOR JUDECĂTOREȘTI ASOCIAȚI ,,D. ȘI D.”, fost B. C. și D.) si a fost obligat terțul poprit să plătească creditorilor, în limita creanței de 1.567.408 lei, suma datorată debitorului M. JUSTIȚIEI, din care pentru creditorul A. C. suma de 98.090 lei, pentru creditoarea C. C. suma de 109.138 lei, pentru creditorul C. E. C. suma de 97.683 lei, pentru creditoarea D. I. R. suma de 98.554 lei, pentru creditoarea I. C. C. suma de 110.564 lei, pentru creditoarea I. M. suma de 100.798 lei, pentru creditoarea I. C. L. suma de 53.956 lei, pentru creditoarea L. M. I. suma de 104.449 lei, pentru creditoarea N. D. G. suma de 100.224 lei, pentru creditoarea Segărcianu C. suma de 103.679 lei, pentru creditoarea T. D. I. suma de 69.694 lei, pentru creditoarea R. E. suma de 102.860 lei, pentru creditoarea P. S. E. suma de 104.424 lei, pentru creditorul Târțău I. suma de 101.506 lei, pentru creditoarea Țambulea A. G. suma de 91.752 lei, pentru creditoarea M. S. suma de 114.299 lei, iar pentru creditoarea C. A. suma de 5738 lei.

Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta a retinut ca, prin sentința civilă nr. 407/05.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-A Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din data de 15.05.2009, instanța de judecată a obligat pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul București și M. Justiției la plata către reclamanți a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la indemnizația de încadrare bruă lunară, după cum urmează: pentru reclamanta C. A. pentru perioada octombrie_07, pentru reclamantele I.-C. L. și Țambulea A. pe perioada 01.03._07 și în continuare lunar pentru ceilalți reclamanți pentru perioada octombrie_07 și în continuare lunar, fiind obligași pârâții să actualizeze sumele susmenționate în raport de rata inflației pentru perioada cuprinsă între data nașterii dreptului și data plății efective. Totodată, au fost respinse pretențiile reclamantei Țambulea A. G. pentru periuoada octombrie_07, ca neîntemeiate.

Prin Decizia Civilă nr. 4269R din data de 10.06.2009, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-A Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, a fost admis recursul formulat de recurenta-reclamantă Țambulea A. G., împotriva Sentinței Civile nr. 407/05.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-A Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, fiind modificată în parte sentibnța recurată, în sensul că au fost obligați pârâții să plătească reclamantei Țambulea A. G. contravaloarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la indemnizația de încadrare bruă lunară, pentru intervalul cuprins între octobrie 2004 și 28.02.2007, contravaloare care va fi actualizată în raport de rata inflației aplicabilă la data plății efective.

La data de 27.04.2009, a fost întocmit raportul de expertiză contabilă extrajudiciară de către expertul contabil C. F..

Creditorii au formulat la data de 30.07.2009, cerere de executare silită adresată B. C. ȘI D., solicitând punerea în executare a titlului executoriu reprezentat prin Sentința Civilă nr. 407/05.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-A Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, fiind format dosarul de executare nr. 1386/2009.

B. C. ȘI D. a solicitat la data de 31.07.2009, Judecătoriei Sectorului 4 București încuviințarea executării silite, iar prin încheierea din data de 21.08.2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosar nr._/4/2009, a fost încuviințată executarea silită împotriva debitorului M. Justiției, la cererea creditorilor, în dosarul de executare nr. 1386/2009, prin poprire.

La data de 16.02.2010 a fost emisă somație către debitorul Tribunalul București.

La data de 28.09.2011, a fost formulată cerere de continuare a executării silite de cătree creditori.

La data de 28.09.2011, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit Trezoreria Municipiului București, prin care s-a dispus înființarea popririi asupra conturilor debitorului M. Justiției, până la concurența sumei de 1.662. 142 lei, în temeiul titlului executoriu reprezentat prin Sentința Civilă nr. 407/05.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VII-A Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, debitorul fiind înștiințat cu privire la înființarea popririi.

Prin adresa înregistrată sub nr._/04.10.2011, terțul poprit a comunicat B. B. D. refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1, alin. 1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2014 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.

Instanța a aprecitat întemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditori, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu art.456 C.proc.civ., ,, În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. 1;

Potrivit art. 460 alin. 1 C.pr.civ., „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Conform alin.2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.

Cu privire la incidența dispozițiilor OG nr. 22/2002, instanța a constatat că pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale Ordonanței Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, M. JUSTIȚIEI trebuia să facă dovada că neexecutarea până în prezent a obligației de plată stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu în cauză s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora. Or, în prezenta cauză, debitorul nu a făcut această dovadă, situație în care nu se poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea art.110/2007.

Pe de altă parte, nu se poate invoca lipsa includerii în buget a sumelor de bani necesare plății, astfel cum a susținut debitorul în cuprinsul întâmpinării, invocând dispozițiile art.1, alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, precum și ale Legii nr. 286/2010, debitorul având obligația de a procura sumele respective, în vederea executării obligației de plată stabilite în sarcina sa prin titlurile executorii.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor OUG 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, aduse prin OUG nr. 18/2010,OUG nr. 45/2001 și OUG nr. 113/2010, inclusiv cu modificarea adusă prin Legea nr. 230/2011, la care face referire debitorul în cuprinsul întâmpinării, precum și terțul poprit în adresa nr._/04.10.2011, instanța apreciază că acestea încalcă dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.

Astfel, începând cu cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

În Hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. impotriva Romaniei, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecatorești.

F. de excepția ridicată de Guvern in sensul incompatibilitatii ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza S. impotriva Romaniei nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit careia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie in primul rand sa fi exclus in mod expres accesul la o instanta in ceea ce priveste postul sau categoria de salariati in discutie; conflictele obisnuite de munca nu pot fi excluse din garantiile art. 6, in masura in care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autoritatii de stat.

In ceea ce priveste fondul cauzei, Curtea a constatat incalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventie ca urmare a neexecutarii hotararii judecatoresti de plată a salariilor restante.

Astfel, Curtea a conchis ca statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune in executare hotararea judecatoreasca in cauza, existand o incalcare a art. 6 paragraful 1 din Conventie.

Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".

De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.

Nu au fost avute în vedere considerațiile mai sus expuse, iar OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces ( în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).

Mai mult, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012, iar prin modificarea adusăOUG nr. 71/2009 prin Legea nr. 230/2011 s-a prevăzut o nouă eșalonare a executării obligațiilor, până în anul 2016.

De această dată, instanta a considerat ca perioada este nejustificat de mare, iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menționați în actul normativ se va achita procentul astfel ales) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului.

Mai arata instanta ca, debitorul nu s-ar putea considera surprins de începerea executării silite împotriva sa și de înființarea în cadrul acesteia a măsurii popririi asupra conturilor deținute.

Potrivit dispozițiilor art. 373¹ alin.1 C.pr.civ., debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Instanța a retinut că atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă.

În acest sens, dispozițiile art.1, alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, pentru aprobarea OUG nr. 4/2011, precum și împrejurarea invocată de debitor în cuprinsul întâmpinării în sensul că potrivit Legii nr. 286/2010, legea bugetului de stat pe anul 2011, în bugetul Ministerului Justiției nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, la acest moment impunându-se respingerea cererii de validare poprire, nu sunt de natură a exonera debitorul și terțul poprit de obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu către creditori, debitorul având obligația de a asigura resursele bugetare necesare plății drepturilor bănești prevăzute în titlul executoriu, în vederea realizării integrale a drepturilor creditorului.

Mai mult decât atât, în motivarea Deciziei nr. 188 din data de 02.03.2010, Curtea Constituțională a reținut că ,, O atare situație extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătorești în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv codul de procedură civilă sau Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluții pentru executarea conformă a hotărârilor judecătorești, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidență elemente de oportunitate legislativă”.

S-a apreciat, prin urmare, ca exista un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11, alin. 2, conform căruia ,,Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” și 20 alin. 2 din Constituția României, ,,Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”, astfel încât în mod legal creditoarele s-au adresat instanței de executare în vederea validării popririi.

Instanța a retinut că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât instanța va constata că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului.

De asemenea, terțul poprit nu a invocat afectarea sumelor de bani asupra cărora s-a înființat poprirea unor destinații speciale, conform art. 452 alin. 2 lit. a C.pr.civ., cu consecința imposibilității înființării popririi. Cu toate acestea, în mod nejustificat, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a consemna sumele de bani menționate în adresa de poprire și de a trimite dovada executorului în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, astfel cum dispune art. 456 alin. 1 C.pr.civ. Instanța reține și faptul că, în ceea ce o privește pe debitoarea din prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că actele executare din dosarul nr. 1386/2009 al B.E.J. „B. D.” au fost anulate până în prezent de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite în condițiile art. 403 C.pr.civ.

Prin urmare, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța a admis cererea și a dispus validarea popririi înființate la data de 28.09.2011 în dosarul de executare nr. 1386/2009 al B. B. D. (actualul BIROUL EXECUTORILOR JUDECĂTOREȘTI ASOCIAȚI ,,D. ȘI D.”, fost B. C. și D.), obligand terțul poprit să plătească creditorilor, în limita creanței de 1.567.408 lei, suma datorată debitorului M. JUSTIȚIEI, din care pentru creditorul A. C. suma de 98.090 lei, pentru creditoarea C. C. suma de 109.138 lei, pentru creditorul C. E. C. suma de 97.683 lei, pentru creditoarea D. I. R. suma de 98.554 lei, pentru creditoarea I. C. C. suma de 110.564 lei, pentru creditoarea I. M. suma de 100.798 lei, pentru creditoarea I. C. L. suma de 53.956 lei, pentru creditoarea L. M. I. suma de 104.449 lei, pentru creditoarea N. D. G. suma de 100.224 lei, pentru creditoarea Segărcianu C. suma de 103.679 lei, pentru creditoarea T. D. I. suma de 69.694 lei, pentru creditoarea R. E. suma de 102.860 lei, pentru creditoarea P. S. E. suma de 104.424 lei, pentru creditorul Târțău I. suma de 101.506 lei, pentru creditoarea Țambulea A. G. suma de 91.752 lei, pentru creditoarea M. S. suma de 114.299 lei, iar pentru creditoarea C. A. suma de 5738 lei.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, solicitând modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii în principal a excepției prematurității cererii de validare a popririi, iar, în susbsidiar, a respingerii cererii, ca neîntemeiată,cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V a Civilă, sub nr._ .

Prin motivele de recurs, recurenta a solicitat calificarea caii de atac incidenta in cauza ca fiind apelul.

S-a mai arătat că prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1 din O.U.G nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din O.U.G nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora „În cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept."

Prin dispozițiile O.U.G nr.71/2009 si O.U.G nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2009, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

S-a susținut că nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din O.U.G nr.71/2009 modificată pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din O.U.G nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din O.U.G nr.71/2009, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Față de cele arătate mai sus, rezulta fără putință de tăgadă că refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare a fost pe deplin justificat.

Prin dispozițiile O.U.G nr.71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de fond.

S-a învederat, totodată, că dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011 au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.92/2011, "Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva."

Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție si legea finanțelor publice.

Astfel, în deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca "Formarea, administrarea, întrebuințarea si controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

În acest context, O.G. nr.22/2002 cu modificările si completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție si în legea finanțelor publice.

Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii si ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

Față de această dispoziție legală imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare si a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare a faptului că în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5 % din valoarea titlului executoriu.

Mai mult decât atât, dispozițiile O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 au instituit si un termen în care instituția debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru a-si îndeplini obligația de plată.

Astfel, potrivit art. 2 din O.G nr.22/2002 „ Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”

Potrivit art. 3 din O.G nr.22/2002 „ În cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.”

Contrar prevederilor instanței de fond potrivit cărora termenul de 6 luni prevăzut de O.G. nr.22/2002 modificata si completata nu este un termen de gratie, ci un termen care începe să curgă numai dacă debitorul aduce la cunoștința lipsa fondurilor, s-a susținut că prin O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 se instituie o procedura speciala, constând în acordarea unui termen de gratie de 6 luni debitorului instituție publica, dând acestuia posibilitatea să-și execute voluntar obligațiile în termenul stabilit de lege, executarea silita conform dreptului comun având un caracter subsidiar, numai în situația neîndeplinirii obligației de buna voie, în condițiile art. 2 al actului normativ menționat.

Prin urmare, față de dispozițiile menționate, rezultă că legiuitorul a stabilit un termen limita în care instituția publica debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru punerea în executare în mod voluntar a unui titlu executoriu.

În situația de fata, executorul judecătoresc a procedat la emiterea adresei de înființare a popririi către terțul poprit potrivit dreptului comun ce reglementează materia executării silite, iar ulterior la introducerea cererii de validare a popririi, deși termenul de 6 luni calculat de la data somației nu expirase.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9. din Codul de procedura civila; O.U.G nr. 22/2002 modificata si completata, O.U.G nr. 71/2009 cu modificările si completările ulterioare.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs debitorul M. Justiției, solicitând modificarea sentinței recurate,în sensul respingerii cererii de validare a popririi formulate de creditor ca fiind neîntemeiată.

In motivare, s-a aratat ca hotărârea pronunțata este criticabila pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila fiind pronunțată cu aplicarea greșită legii, respectiv a dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009 modificată și completată și O.G nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea 92/2011 și solicită de asemenea, în temeiul art. 3041 examinarea cauzei sub toate aspectele.

l. Adoptarea Legii nr. 92/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii. Acest act normativ modifică art. 1 din OG 22/2002 după cum urmează:

„(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Solicită să se observe principiul aplicării imediate a legii civile, astfel că orice procedură de executare silită nefinalizată la momentul adoptării actului normativ urmând a intra sub incidența dispozițiilor acestuia.

Strict cu privire la această chestiune, solicită admiterea recursului și respingerea cererii cu privire la instituirea popririi asupra conturilor destinate cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv de personal potrivit art. 1 alin. 2 din O.G nr. 22/2002.

II. În susținerea motivelor sale, sunt dispozițiile O.U.G nr. 71 din 17.06.2009,privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar, prin care s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza eșalonat, astfel:

a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu.

De asemenea, la art. 1 alin.2 din OUG 71/2009 se prevede că „în cursul termenului prevăzut la alin.1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept."

Totodată, învederează faptul că potrivit art. l din OUG nr. 45 din 19 mai 2010, pentru modificarea art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, „Articolul 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 416 din 18 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

În fine, subliniaza că la 12.12.2011 a intrat în vigoare Legea 230/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar prin care se modifică art. 1 al ordonanței după cum urmează:

„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011. se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."

De asemenea, arată că simpla împrejurare că instanța a încuviințat executarea silită nu duce la concluzia inaplicabilității dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009, executarea silită a început, fiind încuviințată de instanță, însă, potrivit legii, la acest moment ea este suspendată de drept, cele două instituții, a încuviințării executării și a suspendării executării nefiind incompatibile, putând coexista.

Ca atare, executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de actul normativ menționat mai sus și, drept urmare, nu poate solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării.

Față de dispozițiile legale citate mai sus și având în vedere calitatea creditorilor și a debitorului, natura debitului precum și data pronunțării sentinței care constituie titlu executoriu, arată că de la data de 18.06.2009, când a intrat în vigoare O.U.G nr. 71/2009, a intervenit suspendarea de drept a executării silite în acest caz.

III. De altfel, solicita a se constatata că M. Justiției și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlurilor executorii, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.

Astfel, prin Hotărârea Guvernului din data de 03.05.2010 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 288/2010, Partea l, privind suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului Public și Consiliului Superior al Magistraturii, la titlul „Cheltuieli de personal", pentru plata titlurilor executorii prevăzute în O.U.G nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, au fost alocate fonduri pentru executarea unor hotărâri judecătorești.

De asemenea, deși O.U.G nr.71/2009 reglementează o procedură de executare voluntară și eșalonată a titlurilor executorii, excluzându-se astfel prin ipoteză plata oricăror cheltuieli de executare suplimentare, debitorul este pus în situația de a suporta și cheltuieli de executare, situație exclusă așa cum menționam mai sus de O.U.G nr. 71/2009.

Intimatii au formulat note scrise prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

La termenul din data de 11.02.2013, instanta a calificat calea de atac exercitate de debitorul M. J. si tertul poprit Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului Bucuresti ca fiind apel.

In apel nu au fost administrate probe noi.

Prin decizia civilă nr. 243 A/11.03.2013 Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantii D. G. a Finantelor Publice a Muncipiului Bucuresti- Activitatea si Contabilitate Publica a Municipiului Bucuresti și M. J. în contradictoriu cu intimatii A. C., C. C., C. A., C. E. C.,D. I. R., I. C. C., I. M., I.-C. L., L. M. I. M. S., N. D. G., P. S. E., R. E., Segărcianu C., T. D. I., Târțău I. Și Țambulea A. G. împotriva sentinței civile nr. 2130/12.03.2012, pronuntată de Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti, in dosarul nr._ .

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că situatia de fapt a fost corect stabilita de prima instanta si nu a fost contestata prin motivele de apel, motiv pentru care tribunalul nu a mai reluat-o în prezenta decizie.

Tribunalul a reținut că atat apelantul debitor, cât și apelantul terț poprit au criticat deopotrivă hotărârea primei instanțe în privința imposibilității validării popririi față de împrejurarea că în raport de prevederile OUG nr. 71/2009 cu modificările ulterioare și OUG 45/2010, orice executare silită pornită pentru realizarea creanțelor asupra bunurilor debitorului este suspendată cât și prin prisma reglementărilor OG nr. 22/2002.

Sub acest aspect, are în vedere că, întrucât aceste critici vizează executarea silită însăși, ele nu pot fi formulate în cauza de față, în raport de calea procedurală aleasă, respectiv validarea popririi la cererea creditorilor, față de împrejurarea că instanța este ținută a verifica numai îndeplinirea condițiilor prevăzute de disp. art. 460 Cod procedură civilă.

Potrivit alin. 2 al acestui text legal, instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată debitorului în limita creanței, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar va hotărî desființarea popririi.

În consecință, în instanța de validare se examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atât doctrina cât și practica instanțelor judecătorești, dar și viitoarea reglementare cuprinsă în Noul Cod de Procedură Civilă. (art. 778 alin. 3 teza finală, conform cu care, în instanța de validare, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului, (iar nu creditorului) în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi).

Prin urmare, față de argumentele expuse, toate aspectele invocate și care privesc executarea silită însăși, puteau fi invocate numai pe calea unei contestații la executare în temeiul prevederilor art.399 Cod procedură civilă, cu respectarea termenului de introducere a acesteia, reglementat de disp. art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă.

A considera că în cadrul unei cereri de validare de poprire ar putea fi primite apărări ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis.

În raport de cele expuse, nu pot fi invocate și prin urmare nu pot fi supuse analizei instanței de apel, criticile referitoare la dreptul creditorilor de a declanșa executarea silită, față de faptul că ele puteau fi valorificate numai în calea procedurală a contestației la executare.

Cum în ceea ce îl privește pe apelantul debitor M. Justiției, tribunalul reține că aspectele invocate pe calea prezentului apel, au fost deja supuse analizei instanței în cadrul contestației la executare, ce a format obiect al dosarului nr._/4/2010, soluționat irevocabil prin decizia nr. 467 R/21.02.2012, pronunțată de Tribunalul București-secția a III- a civilă, toate susținerile sale reiterate în prezentul apel, fiind apreciate ca nefondate, apreciază ele nu mai pot fi examinate, față de puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești evocate.

În ceea ce îl privește pe apelantul terț poprit, instanta are în vedere că atât timp cât nu a făcut dovada că ar fi uzat de mijlocul procedural al contestației la executare, instanta consideră că apărările formulate în prezentul apel nu pot fi valorificate pe această cale, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, ar echivala cu recunoașterea în favoarea sa a posibilității de a promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă.

În fine, cu privire la susținerile apelantului M. J., în sensul că poprirea nu poate fi înființată asupra conturilor destinate cheltuielilor de personal, organizare și funcționare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 92/2011 pentru aprobarea O.U.G. 4/2011, ce a modificat art. 1 din O.G. 22/2002, respectiv că în contul debitorului, destinat executării creanțelor, nu există sume disponibile, instanta reține că nu s-a făcut dovada în cauză că poprirea ar fi fost înființată asupra unor conturi cu destinația amintită, validarea popririi nefiind de natură a conduce la concluzia că s-ar dispune plata din asemenea conturi. În orice caz, este obligația debitorului și a terțului poprit de a proceda la efectuarea plăților din conturile prevăzute de lege, lipsa disponibilului nefiind un impediment la validarea popririi, în acest sens fiind și Decizia nr.IV din 12.09.1998 dată de Curtea Supremă de Justiție în recurs în interesul legii, așadar obligatorie, prin care s-a stabilit că „poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.”

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică.

În motivarea recursului, s-a arătat că validarea de poprire, in general este admisa si aplicata ca o accelerare a executării silite, si in ultima instanța ca o sancțiune aplicata terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credința obligațiile sale prevăzute de actele normative in vigoare in materia executării silite prin poprire.

Or, in condițiile in care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.

Recurenta a reiterat dispozițiile art. 460, alin. (1) Cod proc.civ potrivit cărora: « Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popriri. »

În opinia recurentei, punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele considerente:

Prin validarea popririi, atât instanța de fond, cat si instanța de apel au nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspenda de drept."

Prin urmare, având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile in cauza, astfel încât, deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 si OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2011, astfel încât validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . nu are temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Recurentul terț poprit a mai arătat că instanța nu poate constata existenta unei neconcordante între dispozițiile art. 1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

La data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile ari. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile ari. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par.43).

Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a tării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par. 46-49).

De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților fiind unul rezonabil (par.51).

În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din și art.4 din Convenție (par.52).

Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudența a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentatele de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, se solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

F. de cele arătate mai sus, rezulta fără putința de tăgada ca acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG 71/2009 a fost pe deplin justificata.

Totodată, prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanțele de fond si apel.

Recurentul a mai învederat că dispozițiile imperative ale O.G nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

F. de cele învederate este fără putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.

În final, recurenta terț poprit a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 243A/11.03.2013 pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila, in sensul admiterii apelului formulat de recurentă declarat împotriva sentinței civile nr. 2130/12.03.2012 pronunțata de Judecătoria Sectorului 4 București si respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta terț poprit a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civil, O.G. nr.22/2002. O.U.G nr. 71/2009 art.460 si urm. Cod Procedura Civila, Constituția României.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare, fiind depuse numai note de ședință.

În calea de atac a recursului, nu a fost administrat niciun mijloc de probă.

Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește lipsa fondurilor bănești, Curtea învederează că autoritățile statului nu pot invoca lipsa fondurilor bănești pentru executarea unor hotărâri judecătorești, prin care se instituie obligația acestora de plată a unor sume de bani.

Lipsa disponibilităților bănești nu reprezintă un impediment pentru respectarea obligației pozitive de punere în executare a hotărârilor judecătorești irevocabile. Considerentul că valorificarea creanțelor reclamanților ar avea ca rezultat perturbarea gravă a activității debitorului, nu poate fi reținut, deoarece aceasta ar echivala cu o recunoaștere a principiului că activitatea „administrației” în sensul noțiunii stabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi perturbată, în schimb este acceptabilă perturbarea rezultatului activității justiției prin neexecutarea plăților aferente unei creanțe exigibile ce reprezintă un „bun” ca efect al unor acte normative succesive

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în mod constant în jurisprudența sa că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby,citată anterior, pct. 40; Jasiūnienė împotriva Lituaniei,nr._/98, pct. 27, 6 martie 2003; Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr._/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7352/03, pct. 60, 22 august 2006).

Criticile cu privire la suspendarea executării silite, în temeiul O.U.G. nr.71/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.45/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, vor fi înlăturate de către instanța de recurs, care va confirma susținerile instanței de apel referitoare la faptul că nu fac obiectul analizei cererii de validare legalitatea actelor de executare, astfel de neregularități putând fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare.

Se învederează că, atâta timp cât împotriva actelor de executare nu a fost formulată contestație la executare, terțul poprit sau debitorul nu pot invoca în faza de validare poprire suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de lege în materia contestației la executare în art. 401 c.pr.civ., golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.

Mai mult, Curtea constată că cererile de încuviințare a executării silite au fost formulate, după . O.U.G. nr.71/2009, iar instanța de executare a apreciat cu privire la inaplicabilitatea normelor juridice invocate.

Față de conținutul dispozițiilor art. 452-457 C.pr.civ., în mod corect, au arătat instanțele de fond că, în cadrul, soluționării cererii de validare poprire se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.

Considerentele deciziei recurate ilustrează o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză de către instanța de apel, care în mod corect a reținut că la data înființării popririi creditorul avea o creanță exigibilă, iar în limita acestei sume, terțul poprit, nu putea refuza înființarea popririi

În cauza de față, Curtea constată că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile legale, comunicând executorul judecătoresc refuzul de a proceda la executarea silită prin poprire.

Cu privire la deciziile Curții Constituționale, invocate în susținerea motivelor de recurs, instanța de recurs învederează că Curtea Constituțională nu constituie o instanță de judecată în sensul art. 6 din CEDO și nici nu are competența să se pronunțe cu privire la convenționalitatea legii interne față de dispozițiile CEDO, ci numai cu privire la neconstituționalitatea legii interne față de dispozițiile Constituției României, iar deciziile acesteia prin care s-a pronunțat asupra conformității actului normativ în discuție cu Convenția Europeană, nu leagă instanța judecătorească de drept comun.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul în interesul legii nr. 29/2011, cu referire la efectele deciziilor Curții Constituționale asupra controlului de convenționalitate realizat ulterior de instanțe, a stabilit că "deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatări ale conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spete, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului." Această soluție a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. l din 16 ianuarie 2012 într-un recurs în interesul legii referitor tocmai la interpretările divergente ale OUG nr. 71/2009; Se confirmă astfel că instanțele de drept comun sunt competente să analizeze compatibilitatea în concreto cu CEDO a OUG nr. 71/2009, chiar dacă anterior Curtea Constituțională a constatat conformitatea actului normativ cu dispozițiile Constituției.

Faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.

Pentru aceste motive, va considera ca fiind neîntemeiate susținerile cu privire la incidența și constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.45/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de către recurent, instanța de recurs va realiza o analiză acesteia prin raportare și la decizia recentă invocată în susținerea motivelor de recurs, respectiv cauza D. și alții împotriva României.

În primul rând, Curtea Europeană a statuat că este obligatorie executarea hotărârilor judecătorești, prin care s-au stabilit obligații de plată, autoritățile naționale fiind obligate să se conformeze într-un interval rezonabil hotărârii judecătorești, fără a aștepta ca reclamanții să obțină plata sumelor datorate, folosind procedura executării silite. Demararea procedurii executării pentru satisfacerea creanței, în opinia Curții, nu este oportună, deoarece creează în persoana celor care au obținut o creanță contra statului, în urma unei proceduri judiciare, o sarcină disproporționată.

Rezultă din cele arătate anterior, că art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impune statului și instituțiilor publice obligația pozitivă de a respecta hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care au fost obligate la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță contra statului în urma unei proceduri judiciare să inițieze și procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Statul și, implicit, instituțiile publice nu pot refuza, omite sau întârzia într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, iar lipsa fondurilor nu este considerată un motiv justificat pentru întârziere.

De asemenea, în cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat jurisprudența sa subliind împrejurarea că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III).

În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cauza de față, se constată că intimații beneficiază de un drept de creanță împotriva Statului Român recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Acest drept patrimonial se bucură de protecția instituită de art.1 Protocolul 1 la Cedo și impune statului obligația generală de a executa într-un termen rezonabil creanța stabilită în favoarea intimaților.

În acest sens, instanța de recurs va constata că intimații beneficiază de titluri executorii din anii 2008-2009 și că nu s-a făcut dovada de către recurent că s-ar fi plătit vreo parte substanțială din creanță.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat în cauza D. și alții împotriva României jurisprudența sa referitoare la obligativitatea statelor de executa creanțele într-un termen rezonabil.

În aprecierea caracterului rezonabil al termenului pentru executarea creanțelor s-a avut în vedere comportamentul autorităților, dar și al persoanelor reclamante. De asemenea, s-a statuat posibilitatea statelor membre de a adopta politici economice și sociale, care permit adoptarea unor măsuri (eșalonarea plăților pe o perioadă de timp ) prin care să se urmărească un scop de utilitate publică.

În cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că Statul Român a recunoscut existența creanțelor prin măsurile legislative adoptate și că măsura eșalonării urmărea realizarea unui scop de utilitate publică – restabilirea echilibrului bugetar. În acest, s-a invocat jurisprudența sa anteriroară, prin care s-a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].

Totuși, pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 6 din Cedo și art. 1 din Protocolul 1 la Cedo, era necesar ca aceste măsuri de utilitate publică să fie proporționale cu scopul urmărit-restabilirea echilibrului bugetar.

Pentru a aprecia asupra respectării cerinței proporționalității, Curtea Europeană a avut în vedere situația de fapt a părților implicate.

În acest sens, s-a reținut că reclamanții din cauza D. și alții împotriva României, deși aveau titluri judecătorești din anul 2008, li se achitase acestora în perioada 2009-2010 o treime din suma totală acordată de către instanțe, suma care fusese indexată. În raport de plățile care fuseseră realizate, Curtea a apreciat că nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită.

Instanța de recurs, înainte de proceda la analiza efectelor deciziei pronunțate de către instanța europeană, subliniiază faptul că Curtea Europeană a apreciat, în primul rând că eșalonarea plății constituie o măsură de utilitate publică, necesară pentru realizarea echilibrului bugetar, în al doilea rând că este necesar ca această măsură să fie proporțională cu scopul urmărit, proporționalitatea stabilindu-se în raport de circumstanțele personale ale fiecărei cauze, și nu în ultimul rând că, eșalonarea trebuie să fie realizată într-un termen rezonabil.

De asemenea, prin decizia în interesul legii nr.1/2012, Înalta Curte de Justiție a învederat că Curtea Constituțională însăși, prin deciziile prin care a analizat constituționalitatea O.U.G. nr.71/2009, a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză"; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21. Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.

În raport de aceste constatări, instanța de recurs învederează că Cauza D. și alții împotriva României nu poate fi invocată mutandis mutandis în prezenta cauză, deoarece situația intimaților este diferită de cea a reclamanților din cauza menționată.

Astfel, instanța de recurs constată că intimaților nu li s-a achitat nicio sumă substanțială de bani din titlurile executorii invocate, nefiind administrate probe de către recurent.

Din tabelul aflat la fila 120 din dosarul primei instanțe, rezultă că au fost achitate numai două tranșe pentru fiecare dintre intimat, respectiv în anul 2010, nefăcându-se dovada cu privire la achitarea tranșelor în anii 2011-2012.

Instanța de recurs apreciază că era necesar să se probeze, în prezenta cauză, efectuarea plăților eșalonate și pentru anii 2011-2012, deoarece au fost situații în care aceste plăți eșalonate, în temeiul O.U.G. nr.71/2009 modificată și aprobată prin Legea nr.230/2011, nu au mai fost efectuate dacă se începuse executarea silită de către beneficiari.

În raport de plățile efectuate în anul 2010, instanța de recurs constată că aceste plății nu reprezintă o treime din valoarea creanței, ci sumele sunt mult mai mici.

Având în vedere considerentele din cuprinsul deciziei în interesul legii nr.1/2012, care statuează „că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg”, precum și considerentele Curții europene din cauza D. și alții, în sensul că, compatibilitatea eșalonării cu Convenția se apreciază în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze, instanța de recurs a procedat la analizarea, in concreto la respectarea caracterului rezonabil și al proporționalității, în cauza dedusă judecății.

Astfel, intimații au titluri executorii din 2008 și 2009 și nu li s-a achitat decât o parte foarte mică din creanță.

Nefiind achitată o parte semnificativă din creanță instanța de recurs învederează că nu se poate reține aplicabilitatea cauzei D. și alții împotriva României, deoarece dreptul intimaților este afectat în substanța sa, în lipsa executării într-un termen rezonabil a unei părți considerabile din creanță, respectiv cel puțin o treime, așa cum a reținut instanța europeană.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică împotriva deciziei civile nr. 243A/11.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații – creditori A. C., C. E. C., C. C., C. A., D. I. R., I. C. C., I. M., I. – C. L., L. M. I., M. S., N. D. G., P. S. E., R. E., S. C., Târțău I., T. D. I., Țambulea A. G. și cu intimatul – debitor M. Justiției

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică împotriva deciziei civile nr. 243A/11.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații – creditori A. C., C. E. C., C. C., C. A., D. I. R., I. C. C., I. M., I. – C. L., L. M. I., M. S., N. D. G., P. S. E., R. E., S. C., Târțău I., T. D. I., Țambulea A. G. și cu intimatul – debitor M. Justiției.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi 18.10.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

Z. D. C. M. Steluța M. D. L.

GREFIER

D. L.

Red. ZD

Tehnored. GC – 2 ex

28.10.2013

Jud. apel: S. V.

L. G.

← Anulare act. Decizia nr. 1027/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Revendicare imobiliară. Decizia nr. 251/2013. Curtea de Apel... →

Validare poprire. Decizia nr. 1742/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 1742/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI