Accesiune. Decizia nr. 169/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 169/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2014 în dosarul nr. 1714/302/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APERL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 169 R
Ședința publică de la 28.01.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – F. C.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
…………………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 265A/19.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. S. și intimații pârâți A. F. și N. G., având ca obiect „uzucapiune”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul reclamant A. S. personal, lipsind recurentul pârât M. București prin Primarul General și intimații pârâți A. F. și N. G..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către recursul pârât M. București prin Primarul General dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 3115 lei (ordinul de plată nr. 8479/17.12.2013) și timbru judiciar de 5 lei, iar de către intimatul reclamant A. S. s-a depus întâmpinare, în 2 exemplare.
Intimatul reclamant A. S. personal arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Intimatul reclamant A. S. personal solicită respingerea recursului, conform susținerilor din întâmpinare.
CURTEA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 28.01.2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr._ /2010, reclamantul A. S. a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. F., N. G. și C. P. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 150 mp situat în București, ., sectorul 5 și prin accesiune imobiliară artificială asupra construcției ridicate de acesta.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul a fost cumpărat de către părinții reclamantului și că, așa cum rezultă și din certificatul de moștenitor nr._, după decesul numitului A. N. au rămas trei moștenitori și anume: A. F., soția supraviețuitoare, N. G., în calitate de fiică și reclamantul în calitate de fiu.
A arătat reclamantul că a stăpânit continuu și neîntrerupt imobilul fiind îndeplinite cele două condiții esențiale ale uzucapiunii și că terenul este împrejmuit și nu a suferit modificări, taxele și impozitele fiind achitate la zi. A mai arătat reclamantul că vecinii îl consideră adevăratul proprietar al imobilului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1837, art. 1847, art. 1890 și art. 492 C.civ.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 25.05.2011, reclamantul a arătat că înțelege să introducă în cauză în calitate de pârât și M. București prin Primarul General.
Prin sentința civilă nr. 5566/20.06.2012, Judecătoria Sectorului 5 București a admis cererea, a constatat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani prin joncțiunea posesiilor asupra terenului în suprafață de 165 mp situat în București, ., sector 5, având următoarele vecinătăți: la nord-. lungime de 11,35 m; la sud-C. P. pe o lungime de 10,80 m; la est-. lungime de 15, 10 m; la vest - Sincu F. pe o lungime de 14,80 m; a constatat că reclamantul a dobândit ca efect al accesiunii imobiliare dreptul de proprietate asupra construcțiilor efectuate pe terenul susmenționat, astfel cum au fost identificate în raport de expertiză specialitatea construcții efectuat în cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 02.04.1972 între A. N. și C. P. a intervenit o convenție de vânzare-cumpărare a unei suprafețe de teren de 150 mp situat în București, ., sector 6 în dovedirea căreia a fost încheiat un înscris sub semnătură privată.
Din coroborarea declarațiilor martorilor G. I., M. I. și M. S., s-a reținut că în jurul anului 1971 A. N. a ridicat o construcție pe terenul care actualmente are nr. 38 pe . a locuit în imobil împreună cu familia sa până în anul 1988, când a decedat, dată de la care imobilul a fost stăpânit de reclamant. Au mai arătat aceștia că în tot acest timp terenul a fost îngrădit și nu au fost deranjați de nimeni în stăpânirea lor.
Deși potrivit certificatului de calitate moștenitor nr.03/12.05.1999 de pe urma defunctului au rămas în calitate de moștenitori și pârâtele A. F., în calitate de soție supraviețuitoare și N. G., din declarația martorului M. S., instanța a reținut că acestea nu mai au posesia asupra imobilului în litigiu, astfel că nu ar putea invoca joncțiunea posesiei. În plus, din chitanța depusă la fila 156 din dosar rezultă că nu au avut nicio pretenție cu privire la imobil și sunt de acord cu dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra acestuia.
Având în vedere situația de fapt reținută, instanța a apreciat că posesia exercitată de reclamanți și de autoarea lor, îndeplinește cerințele necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani prin joncțiunea posesiilor, prevăzute de art. 1847 C.civ., art. 1860 C.civ., art. 1890 C.civ., fiind utila, exercitata sub nume de proprietar, in mod continuu, neechivoc, pașnic, in mod public.
Astfel, primul caracter reiese cu evidență din faptul încheierea chitanței din 1972, fiind direct aplicabile dispozițiile art.978 C.civ. privind conversiunea actului juridic. Deși nu s-a putut transmite proprietatea asupra terenului în cauza, date fiind reglementările stipulate in Decretul nr. 144/1958, care impuneau forma ad validitatem pentru înstrăinarea terenurilor, totuși instanța are în vedere manifestarea de voință a părților exprimată la încheierea actelor, apreciind ca atât autorii reclamantului, cât și reclamantul a exercitat o posesie sub nume de proprietar. În plus, au achitat la zi taxele si impozitele aferente imobilului, conform adresei nr._/119/11.05.2011 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei Sector 5(fila 21), aceste sarcini incumbând proprietarului terenului.
În ceea ce privește continuitatea și durata de peste 30 de ani în stăpânirea imobilului rezultă din declarațiile martorilor, care sunt vecini cu reclamanții. De asemenea, cu cele declarate de martorii audiați în cauză, este dovedita și exercitarea pașnica, neechivoca si publica a posesiei asupra imobilului.
Având în vedere faptul că, odată constatată intervenită uzucapiunea asupra terenului din speță, acest mod de dobândire a proprietății operează în mod retroactiv, instanța a reținut că în perioada edificării construcției, reclamantul avea calitatea de proprietar asupra terenului, fiind incidenta accesiunea imobiliara artificiala, in conformitate cu prezumția născuta în baza art.492 C.civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL.
Prin decizia civilă nr.265A/19.03.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL,
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, pe care a considerat-o netemeinică și legală pentru motivele ce succed:
Hotărârea este dată cu încălcarea și greșită aplicare a dispozițiilor art.304 pct.9 proc.civ.
S-a considerat că în mod greșit instanța a respins apelul formulat de instituție ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește uzucapiunea:
S-a considerat că M. București prin Primar General nu are calitate procesual pasivă întrucât din motivarea cererii de chemare în judecată nu reiese că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a fost (sau mai este încă) în proprietatea instituției .
Totodată, s-a considerat că nu are calitate procesual pasivă nici dacă ar fi vorba de un bun fără stăpân. Astfel, în ceea ce privește bunurile fără stăpân, potrivit art.646 civil "Bunurile fără stăpân sunt ale Statului"; conform art. 25 din Decretul 31/1954 " Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".
S-a considerat că în speța de față nu sunt incidente nici prevederile Legii .18/1991, pentru următoarele considerente:
a) nu poate fi invocat art.26 din legea nr.18/1991 pentru a justifica legitimarea procesuală a Municipiului București, întrucât acest text de lege are în vedere terenurile reluate anterior anului 1991 de către fostele C.A.P. -uri, și care nu au putut fi restituite foștilor proprietari (fie că au fost membrii cooperatori, fie că au pierdut sau refuzat această calitate) datorită împrejurării că aceștia au decedat fără moștenitori, terenurile rămânând la dispoziția comisiilor locale de fond funciar; în speță însă, nu este vorba despre un astfel de teren preluat de CAP sau, eventual, de primărie anterior anului 1989; b) în speță nu își are aplicarea nici art.36 alin.l din legea nr.18/1991, potrivit căruia terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor,la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art.26, având în vedere faptul că reclamantul nu face dovada că terenul respectiv se afla în administrarea Municipiului București la data apariției legii nr.18/ 1991.
B. În ceea ce privește accesiunea ,s-a invocat lipsa calității procesuale pasive a instituției motivat de faptul că nu este proprietarul terenului și nici al materialelor de construcție folosite pentru edificarea acesteia.
Potrivit art.492 Cod civ, orice construcție plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și sunt ale lui până ce se dovedește contrariul.
Nu s-a arătat care este calitatea procesuală pasivă atâta timp cât instituția este terț față de reclamant și nu are cu acesta raporturi juridice în ceea ce privește terenul, construcția sau materialele folosite.
Faptul că s-a ridicat o construcție și nu s-au solicitat aprobările necesare nu justifică calitatea sa procesuală în prezenta cauză, iar în dreptul civil român nu există instituția opozabilității.
În cazul în care se va trece peste aceste excepții, PE FOND se solicită să se respingă acțiunea ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Uzucapiunea (sau prescripția achizitivă) este un mod originar de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege. Pentru a-și produce efectele sunt necesare unele condiții: posesia, împlinirea termenului, buna credință, justul titlu și mai ales existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). Într-adevăr, conform art.1849 C. civ. "nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase fară din comert".
De la . Codului civil - în 1864 - practica instanțelor judecătorești și doctrina au fost constante în a aprecia că nu pot fi uzucapate în general bunurile inalienabile, deoarece "imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al alienabilității" (M. B. C.). În actualul sistem legislativ românesc sunt considerate inalienabile bunurile proprietate publică (art.135 pct.5 Constituție). Legea .213/1998 - privind proprietatea publică și regimul acesteia consfințește cele trei caractere juridice specifice dreptului de proprietate publică inalienabilitate, prescriptibilitate, insesizabilitate (art.11 alin 1 Legea nr.213/1998). Rezultă în mod Iar că proprietatea publică nu poate fi sub nici o formă uzucapată.
Până la apariția Legii nr.15/1990,respectiv Legilor nr..35/1990,nr.18/1991, 50/1991, nr.58/1991 și nr.31/1990 nu se făcea distincție cu privire la proprietatea statului, ca fiind publică sau-privată. Dreptul de proprietate de stat era un drept absolut, exclusiv, în principiu inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. Înseamnă că dreptul de proprietate al statului nu se putea dobândi nici pe calea uzucapiunii, fapt care duce la concluzia că termenul de prescripție nu putea să curgă decât începând cu anul 1990.
De asemenea, s-a considerat că în speță nu sunt aplicabile nici reglementările Deciziei nr.86/2007 dată în interesul legii de către Î.C.C.l., aceasta dispunând, din punctul lor de vedere, numai cu privire la terenurile ce, anterior și după . legii nr.58 și nr.59/1974 au fost în proprietatea și (sau) posesia persoanelor fizice, deci nu cu privire la cele ce se aflau în proprietatea statului.
Față de cele arătate, se solicită să se admită recursul, astfel cum a fost motivat, să se modifice decizia civilă recurata, iar pe fond să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.
În drept art.304 pct.9, cod proc.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed :
Prin actiunea formulata de reclamantul, aceasta urmărește sa se constate ca a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 150 mp situat în București, și prin accesiune imobiliară artificială asupra construcției ridicate de acesta, ceea ce înseamnă ca pentru a-si stabili dreptul si a-l si realiza,în absența vreunui act care să ateste existența altui proprietar trebuie sa se judece în contradictoriu cu unitatea administrative teritorială respectiv M. Bucuresti
În situatia în care s-ar constata lipsa calitatii procesuale pasive a pârâtului chemai în judecata, s-ar ajunge la lipsirea reclamantei de un mijloc juridic efectiv de a-si stabili dreptul de proprietate.
Recunoașterea calității procesual pasivă a unităților administrativ teritoriale se bazează pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 care stabilește că terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din aceeași lege, care la rându-i prevede că terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără mostenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosința celor care solicita să își construiasca locuințe și nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevazute la art. 24.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat, iar bunurile fără stăpân intră, potrivit art. 477 C.civ. coroborat cu art. 25 din Legea nr.213/1998, în domeniul privat al statului sau unității administrativ-teritoriale.
Legea fondului funciar stabilește definiția fondului funciar al României în art. 1, ca fiind alcătuit din terenurile de orice fel indiferent de destinație, de titlul pe baza cărora sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte. Acest articol asigură aplicabilitatea generală a legii fondului funciar privind situația juridică a tuturor terenurilor.
În unele cauze deduse judecății sale, Curtea Europeană a reținut existenta unui drept protejat de Convenție din situații de fapt, cu mare persistență în timp. Având a se pronunța cu privire la existența dreptului de proprietate asupra unor terenuri, instanța europeană a arătat că „ea acordă o deosebită importanță dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, datorită absenței (…) unor planuri cadastrale și imposibilității înscrierii proprietății în registrele de publicitate imobiliară” (a se vedea, spre exemplu, cauza Sfintele Mănăstiri c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).
D. fiind că niciun alt proprietar nu a putut fi identificat, reclamantul s-ar afla în imposibilitate de valorificare a drepturilor lor rezultând dintr-o îndelungată stăpânire a unui teren din cauza lipsei unei activități coerente a statului privind publicitatea imobiliară referitoare la înscrierea dreptului de proprietate. Or, apărarea efectivă a dreptului de proprietate impune și adoptarea unor măsuri pozitive de protecție, ce semnifică existența unor obligații pozitive în sarcina autorităților statale competente, acolo unde există o legătură între măsurile pe care un reclamant le-ar putea aștepta în mod legitim de la acestea, raportate la exercitarea prerogativelor conferite de stăpânirea unui bun. Aceasta ar fi însemnat inclusiv obligația de a reglementa și implementa activitatea privind publicitatea imobiliară în așa fel încât să permită instanțelor naționale să soluționeze în mod eficace și echitabil orice eventual litigiu referitor la un teren cu privire la care reclamanții au cel puțin o speranță legitimă de a obține dreptul de proprietate cu privire la un teren (speranță legitimă decurgând dintr-o îndelungată stăpânire, de care legea leagă producerea unor efecte juridice).
Prin urmare, nu rămâne decât ca instanța să constate că, atunci când reclamantul dintr-o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune depune diligențe rezonabile pentru identificarea adevăratului proprietar și, cu toate acestea, nu reușește să-l identifice, intră în aplicare prezumția simplă că bunul respectiv nu a avut niciodată un proprietar și, ca atare, unitatea administrativ-teritorială în circumscripția căreia se află situat ar fi singura care ar putea invoca un drept asupra acestuia (art. 1199 C.civ.).
Aceste aspecte au fost retinute în jurisprudenta CEDO, de pilda în cauza Malhous contra Cehiei, si în cauza Faimblat contra României, ceea ce impune fiecarui stat semnatar al Conventiei sa reglementeze cai juridice interne pentru ca orice persoana ce invoca o încalcare a Conventiei sa aiba acces la acestea si sa fie eficiente, în masura care permit sa se ajunga la o decizie cu privire la temeinicia plângerii si la un remediu adecvat pentru orice încalcare constatata.
Pe fondul cauzei criticile sunt nefondate având în vedre cele ce urmează.
Uzucapiunea de 30 de ani (uzucapiune logisimi temporis) este recunoscuta în art.1890 cod civil in favoarea posesorului bunului care prescrie prin 30 de ani, fara sa fie obligat sa produca vreun titlu si fara sa i se poata opune reaua credinta cu conditia ca el sa posede bunul tot timpul prevazut de lege, iar posesia sa fie utila adica neafectata de vreun viciu aspecte de fapt reținute ca dovedite de ambele instanțe și careținând de temeinicia soluției nu pot face obiectul cercetării legalității potrivit art 304 c pr civ.
Susținerea potrivit căreia până la apariția Legii nr.15/1990,respectiv Legilor nr..35/1990,nr.18/1991, 50/1991, nr.58/1991 și nr.31/1990 nu se făcea distincție cu privire la proprietatea statului, ca fiind publică sau-privată iar în prezent ar fi intervenit cauză de întrerupere a termenului de prescripție, întrucât bunul ar fi aparținut până în 1990 domeniului public al statului, nu poate fi primită întrucât chiar și reglementările anterioare anului 1991, admiteau că statul era atât titularul unui drept de proprietate publică cât și privată. În domeniul proprietății publice intrau numai acele bunuri care fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii, erau de uz sau utilitate publică, restul urmând regimul proprietății private.
În cauză se constată că terenul în cauză nu era nici prin natura lui și nici prin vreo destinație a legii, de uz sau utilitate publică, astfel cum rezultă din situația juridică a imobilului în litigiu emisă chiar de M. București (fila 21 dosar fond ).
Față de cele reținute se impune concluzia, se impune concluzia că acesta aparținea proprietății private a statului și prin urmare, pute fi dobândit prin efectul prescripției achizitive.
În ceea ce privește constatarea accesiunii imobiliare chiar dacă reclamanta nu a făcut dovada obținerii autorizației de construire devin incidente dispozițiile art.492-494 c.civ.,potrivit cărora proprietarul terenului este prezumat a fi și proprietarul construcțiilor aflate pe acesta, tribunalul constatând că în mod corect calitatea procesuală pasivă a Municipiului București și cu privire la cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune.
Pentru considerentele arătate în baza art. 312 c pr civ Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 265A/19.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. S. și intimații pârâți A. F. și N. G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. C. D. L. M. D. F. G.
GREFIER
S. V.
RED.FC/10.02.2014
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
31.01.2014
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1213/2014. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 403/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
