Acţiune în constatare. Decizia nr. 1006/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1006/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 4007/236/2009
Dosar nr._
(317/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1006
Ședința publică de la 12.06.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul reclamant O. R., împotriva deciziei civile nr. 95 din 28.06.2013, pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. A. INVESTIȚII COMPANY S.R.L. prin administrator N. M., S.C. A. INVESTIȚII COMPANY S.R.L., S.C. L. OR I. S.R.L., I. N., I. M. și R. ANIȘOARA.
P. are ca obiect – acțiune în constatare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 22.05.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 29.05.2014, la data de 05.06.2014, apoi la data de 12.06.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1902/13.06.2006 (_ ) pe rolul Judecătoriei G., reclamantul O. R. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții I. C. și I. N., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea terenului arabil extravilan de 1 ha și 2400 m.p. în Adunații C..
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că a cumpărat terenul arătat de la defunctul I. Gh. I., pârâții fiind fiul și respectiv nepotul de fiu al acestuia. Prețul a fost plătit astfel: 4.000.000 lei s-au plătit la 6.03.2001 când s-a întocmit înscrisul sub semnătură privată, 850.000 lei la 13.01.2003 iar 150.000 lei depuși la CEC.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art.111 C.proc.civ.
Reclamantul a depus la dosar titlul de proprietate nr._/1996 emis pe numele lui I.. Gh. R. I., actul sub semnătură privată intitulat Proces verbal din 6.03.2001, chitanța din 13.01.2003, acte de stare civilă.
Ulterior, în cauză este introdusă și I. Sevastița, dar la termenul din 25.04.2007, reclamantul arată că înțelege să se judece numai cu I. N..
Acest pârât formulează întâmpinare prin care, în esență, solicită respingerea acțiunii întrucât nu s-a achitat integral prețul.
Pârâtul I. N. depune la dosar certificat de moștenitor nr.336/2006 însoțit de un act de partaj succesoral, precum și contractul de vânzare-cumpărare nr.7353/18.12.2006 prin care terenul ce face obiectul dosarului a fost vândut către . SRL.
În raport de acest înscrisuri, reclamantul depune o cerere completatoare prin care solicită: constatarea nulității absolute a actului de partaj succesoral, anularea contractului de vânzare-cumpărare și chemarea în garanție a numitului I. C. pentru a răspunde pentru evicțiune și pentru repararea pagubei. Prin cererea completatoare se cere introducerea în cauză a lui I. C., precum și a . SRL și . SRL.
Cele două societăți formulează o întâmpinare comună prin care solicită respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, invocând, în esență, neajunsuri ale actului sub semnătură privată. Depun la dosar documentația cadastrală.
Prin sentința civilă nr.7249/18.12.2007 Judecătoria G. a respins acțiunea reclamantului, cu motivarea că terenul în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul defunctului I. I., iar actul de vânzare nr.7353/2006 este încheiat în mod legal.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul.
Prin decizia civilă nr.43/21.01.2009, Tribunalul G. a casat sentința recurată și a trimis cauza la rejudecare.
Instanța de recurs a stabilit o . obligații la rejudecare, legate de administrarea unor probe suplimentare pe existența sau nu a unei înțelegeri frauduloase între cei doi moștenitori (I. C. și I. N.) la momentul partajului, precum și stabilirea valorii pretențiilor în cazul în care vânzarea-cumpărarea nu este posibilă.
Cauza a fost reînregistrată spre rejudecare la Judecătoria G. la data de 23.03.2009, iar după admiterea cererii de abținere sub nr._ /29.04.2009.
Ca urmare a decesului pârâtului I. C., în cauză au fost introduși moștenitorii acestuia, I. M. și R. Anișoara.
La 14.12.2009, reclamantul a precizat că, în cazul în care nu se va constata vânzarea-cumpărarea, solicită obligarea pârâților la plata contravalorii suprafeței de 1 ha și 2400 m.p., respectiv 2 euro/m.p., precum și cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 3092/26.04.2010 Judecătoria G. a admis în parte, acțiunea astfel cum a fost completată și precizată, a obligat pârâții I. N., I. M. ȘI R. Anișoara la plata sumei de 485 lei, către reclamant, cu titlul de despăgubiri și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 46,50 lei.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că la data de 6.03.2001, între reclamant și I. Gh. I. (ulterior decedat), s-a încheiat un înscris sub semnătură privată intitulat proces verbal prin care reclamantul cumpăra 1,24 ha în . vânzării a fost stabilit de părți la 5.000.000 lei (500 lei RON), din care 4.000.000 lei s-au plătit pe loc, la 6.03.2001, făcându-se mențiunea că diferența de 1.000.000 lei se va plăti la întocmirea actului notarial.
Din declarațiile martorilor audiați a rezultat că cel care s-a interesat de găsirea cumpărătorului și de intermedierea întâlnirii dintre părți a fost nepotul de fiu al vânzătorului, pârâtul I. N.. Acest înscris este semnat de mai mulți martori, printre care și fiul vânzătorului, pârâtul I. C. (decedat în cursul procesului).
Natura juridică a acestui înscris nu poate fi alta decât a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare (antecontract), aspect ce reiese din forma actului (act sub semnătură privată, ce nu este apt prin el însuși să transfere dreptul de proprietate), din titulatura acestuia (proces verbal, iar nu act/contract de vânzare-cumpărare) și din mențiunile din cuprinsul său (părțile au prefigurat necesitatea încheierii ulterioare a unui act notarial).
La data de 29.12.2003, I.. Gh. I. a decedat.
La 13.01.2003, reclamantul mai achită 850.000 lei (85 lei RON) lui I. C., fiul lui I. Gh. I., încheindu-se o chitanță de mână.La 21.03.2006 se dezbate succesiunea după defunctul I. Gh. I., stabilindu-se că moștenitorii acestuia sunt I. C. (fiu) și I. N. (nepot de fiu predecedat), în cote egale de 1/2. În masa succesorală este reținută și suprafața de 1,24 ha ce face obiectul antecontractului. Cu aceeași ocazie, cei doi moștenitori își împart masa succesorală printr-un partaj voluntar, terenul de 1,24 ha fiind preluat de pârâtul I. N..
La data de 11.04.2006, I. N. împuternicește pe numitul R. N. să vândă suprafața de 1,24 ha.
Inițial s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu . SRL (nr.5715/14.09.2006). La data de 18.12.2006, I. N., prin mandatar, vinde suprafața de 1,24 ha către . SRL, beneficiara promisiunii din 14.09.2006 renunțând prin același act la dreptul său.
Potrivit art.1073 C.civ. și art.5 alin.2 din Titlul X al Legii nr.247/2005, pentru a fi admisă acțiunea, trebuie să se verifice mai întâi condițiile generale de valabilitate pentru orice act juridic: capacitate, consimțământ, obiect cauză, pentru care considerăm că nu se ridică niciun fel de probleme în prezenta cauză, cu privire la actul sub semnătură privată din 6.03.2001.
Totodată trebuie să se verifice o condiție specifică acestui tip de contract: vânzătorul să aibă calitatea de proprietar, urmează să revenim asupra acestei chestiuni esențiale.
În fine, se analizează condițiile speciale impuse de lege: reclamantul să dovedească că și-a îndeplinit propriile obligații și că pârâții au refuzat să încheie contractul. Dacă refuzul pârâților de a încheia contractul este evident, reclamantul nu a dovedit că a achitat prețul în totalitate ci din prețul total de 500 lei, s-a achitat suma de 400 lei la data actului sub semnătură privată (06.03.2001) și încă 85 lei lui I. C. la 13.01.2003. Diferența de 15 lei reclamantul susține că a depus-o la CEC, însă o astfel de dovadă nu s-a făcut. Nici declarațiile martorilor nu lămuresc nici ce sume s-au mai achitat și nici cu ce titlu.
În referire la condiția vizând calitatea de proprietar a vânzătorului, instanța a reținut că această condiție este de esența vânzării, în sensul că deși este acceptat că un antecontract este valabil chiar dacă promitentul vânzător nu este proprietar, niciodată nu se poate constata o vânzare, dacă la momentul vânzării, promitentul inițial nu este (sau nu a devenit) proprietarul bunului.
În cauza dedusă judecății, nu există probleme de dovedire a dreptului de proprietate, el fiind constatat prin titlu de proprietate emis pe numele defunctului In Gh. I.. Ulterior, moștenitorii săi au efectuat un partaj voluntar. Moștenitorul care a preluat bunul, I. N., a vândut cu act autentic către . SRL, bunul fiind scos astfel din patrimoniul moștenitorilor promitentului inițial.
În scopul readucerii bunului în patrimoniul promitenților, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a actului de partaj și anularea actului de vânzare.
În motivarea cererii de constatare a nulității, se arată că actul de partaj a fost făcut în frauda legii, pentru îndepărtarea reclamantului de la bunul cumpărat. Referitor la anularea actului de vânzare, se susține că cele două firme aveau cunoștință că terenul nu aparține vânzătorului, fiind proprietatea reclamantului.
Instanța a apreciat că niciuna dintre apărările enunțate nu este întemeiată.
Astfel, nu contestă că cei doi moștenitori au avut intenția de a înlătura beneficiul reclamantului născut în baza antecontractului. Din probele administrate rezultă că ambii aveau cunoștință de promisiune, unul semnând ca martor actul sub semnătură privată, iar celălalt găsindu-l pe reclamant ca potențial client. Întrucât I. C. semnase ca martor, cel mai probabil cei doi moștenitori au decis ca I. N. să preia bunul, ca, ulterior, să poată pretinde că nu a știut de promisiunea de vânzare. Scopul acestei operațiuni a fost obținerea unui preț mult mai mare decât cel oferit de reclamant (6200 euro față de 500 lei).
Totuși, această înțelegere dintre părți nu poate fi considerată ca fiind făcută în frauda legii. Nicio dispoziție legală, ce apără un interes public, nu a fost nesocotită la încheierea partajului. Cei doi moștenitori au lezat doar interesele private ale reclamantului. Nerespectarea unui contract dintre părți nu poate fi considerată fraudă la lege, chiar dacă convențiile ... au putere de lege între părți (art.969 C.civ.)
Așa cum se prezintă situația de fapt și cum a formulat reclamantul apărările sale, cererea sa se circumscrie mai degrabă unei acțiuni revocatorii (acțiunea pauliană). Art.975 C.civ. prevede dreptul creditorului de a ataca actele viclene făcute de debitor în prejudiciul intereselor lor. În prezenta cauză, reclamantul are poziția unui creditor, întrucât el este beneficiarul doar al unei promisiuni de vânzare. Actul viclean nu poate fi partajul singur, ci partajul urmat de vânzare, pentru că așa a ieșit bunul din patrimoniul promitenților vânzători. Or, este unanim acceptat că, în cazul actelor cu caracter oneros, pentru a fi admisă acțiunea pauliană, este necesar a se dovedi complicitatea la fraudă a terțului. În cauză nu s-a dovedit că . SRL sau . SRL ar fi avut cunoștință despre vreo promisiune anterioară cu privire la același teren. Din acest motiv acțiunea este neîntemeiată atât pe tărâmul acțiunii pauliene, cât și pe cel al acțiunii în anulare (cele două societăți nu doar că nu au avut cunoștință, dar, în cazul acțiunii în anulare, nu ar avea nicio importanță existența unei alte promisiuni neînscrise în cartea funciară).
În concluzie, nu sunt întrunite condițiile constatării nulității actului de partaj și nici a anulării actului de vânzare, motiv pentru care nu se poate constata intervenită vânzarea-cumpărarea, terenul ne mai aflându-se în patrimoniul promitenților vânzători.
Întrucât aceste pretenții sunt neîntemeiate, se pune problema răspunderii promitenților vânzători pentru neîndeplinirea obligațiilor.
Reclamantul s-a întemeiat pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, pentru a solicita despăgubiri de 2 euro/m.p. (valoarea bunului la momentul evicțiunii – art.1337, art.1344 C.civ.), însă această întemeiere este greșită, întrucât ea intervine numai în situația unei vânzări valabile, iar nu a unei simple promisiuni.
În realitate, ne aflăm sub incidența art.1073 teza a II-a C.civ., potrivit căruia, dacă obligația nu se poate îndeplini exact, creditorul are dreptul la dezdăunare. Fiind vorba de o răspundere contractuală, pârâții persoane fizice răspund de prejudiciul efectiv suferit, precum și de daunele previzibile în momentul nerespectării obligației.
Or, din datele cauzei, rezultă că prejudiciul suferit de reclamant îl reprezintă partea de preț plătită (actualizată cu indicele de inflație). Nu se justifică un prejudiciu egal cu valoarea actuală a bunului, întrucât acesta nu aflat niciun moment în patrimoniul reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul O. R. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
S-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a apreciat că nu există dovezi pentru constatarea nulității partajului și a vânzării-cumpărării ulterioare făcută de pârâți a terenului pentru care el era beneficiarul promisiunii de înstrăinare deoarece s-a probat că moștenitorii I. N., I. M. și R. Anișoara știau de angajamentul tatălui lor I. Ghe. R I., așa încât s-a demonstrat că respectivele acte au fost făcute cu știință în frauda legii și astfel însăși cauza lor a fost coruptă.
Se solicită, în consecință schimbarea sentinței în tot, anularea actelor criticate și constarea vânzării-cumpărării.
În subsidiar se cere ca cuantumul despăgubirii să fie în raport cu valoarea terenului pentru care nu mai este posibilă îndeplinirea obligației de transfer al proprietății.
În drept, se invocă dispozițiile art. 282 și următoarele.
I. N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat deoarece promitentul-vânzător nu ar fi avut discernământul la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare fiind în prealabil îmbătat de apelant.
Consideră că nu se poate vorbi de o fraudare a legii deoarece el nu a fost parte a actului disputat.
De asemenea se invocă și scăderea valorii terenurilor în zonă, apreciată la aproximativ 75%.
În drept se invocă dispozițiile art. 115-118 și 274 Cod procedură civilă.
S-a încuviințat administrarea probelor cu înscrisuri și interogatoriul părților.
Prin decizia civilă nr.95/28.06.2013, Tribunalul G. a respins apelul ca nefondat.
Astfel, instanța de apel și-a însușit poziția exprimată de instanța de fond în privința actelor juridice atacate de reclamantul-apelant, ca fiind nule.
Mai mult chiar, dacă o discuție pe validitatea cauzală a partajului, ar putea, ipotetic orienta instanța de apel către o altă concluzie decât cea a primei instanțe, există un obstacol prealabil, ce închide opțiunea analizei în fond a acestei probleme, respectiv folosul practic, lipsa acestuia, a interesului pentru cel ce o urmărește, apelantul O. R. .
Lipsa partajului ar face loc ficțiunii de a-i aprecia pe toți pârâții moștenitori proprietari ai obiectului promisiunii de vânzare-cumpărare.
S-a apreciat că apelantul nu ar obține nici un folos, într-o astfel de poziționare, atâta timp cât nu s-a probat că, cei cărora, prin vânzare-cumpărare li s-a transferat dreptul de proprietate au fost, la rândul lor, de rea credință nu numai sub simpla cerință că le-ar fi fost cunoscută promisiunea ci, că, prin tranzacție au urmărit chiar fraudarea intereselor apelantului.
În ce privește dezdăunarea, instanța de fond a găsit norma de drept aplicabilă situației faptice demonstrate în cauză în concordanță totală cu caracteristicile acesteia, exigențele de natură logică conducând exclusiv către textul din Codul civil identificat de ea.
Dacă cumva a mai existat, și un alt argument, el nu a fost invocat și nici instanța de apel nu a fost în măsură să-l identifice pentru al aduce în atenția părților.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de O. R. împotriva sentinței civile nr.3092/2010 a Judecătoriei G..
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul O. R., criticând-o pentru următoarele considerente:
După expunerea cursului litigiului, recurentul arată că în mod greșit s-au stabilit cheltuieli de judecată de 85 lei, în fond deși numai taxa de timbru a fost de 380 lei și în plus, s-au cheltuit bani cu martorii pentru a veni la tribunal (transport, mâncare, etc.) .
Susține că nu s-a avut în vedere că în anul 2001 prețul unui hectar era de 2 milioane lei, că a plătit 4 milioane lei, valoare corespunzătoare de vânzare în anul respectiv.
Reclamantul a cerut anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între numitul I. N. și societățile respective și repunerea sa în drepturi sau, dacă acest lucru nu este posibil, să i se plătească cheltuielile de judecată sau 2 euro pe metru pătrat. Acțiunea a fost respinsă pe motivul că pământul nu a fost cumpărat de la proprietarul de drept al pământului, că actul s-a încheiat fără ca cel ce a vândut, să fie proprietar, or, tranzacția făcuta între reclamant și acesta a fost în anul 2001, perioadă când pământurile extravilan, nu se puteau vinde, iar I. G. I. avea adeverință eliberată de Primărie, de punere în posesie a pământului, care face obiectul dosarului, la acea vreme aceste adeverințe fiind perfect legale.
Pe adeverința respectivă a fost trecut numai I. G. I., ca proprietar, (decedat în anul 2003). Părțile au încheiat actul de vânzare-cumpărare,sub semnătură privată și în prezența martorilor care figurează pe documentul încheiat în locuința lui I. G. I., numit C. I..
In documentul scris de mână figurează suma de 4 milioane vechi, iar un milion trebuia să-l plătească reclamantul la momentul apariției legii vânzării pământurilor extravilane. Deci, alt motiv de respingere a acțiunii sale a fost faptul că martorii propuși de către reclamanți, audiați la tribunal, nu au adus în discuție suma de 4 milioane lei vechi, deși martora C. F. a declarat că acești bani au fost dați în fața familiei ei, printre altele a demascat pe verișorul ei, I. N., care i-a relatat cum și în ce fel prin vicleșug a furat titlul de proprietate al bunicului, l-a xeroxat, a pus la loc copia xerox, iar cu originalul a căutat complici pentru a-l îndruma să facă această fraudă, adică vânzarea, spunând că a luat legătura cu R. N., funcționar la Primăria Adunații C., care i-a facilitat vânzarea la firma S.C. A. Investiții Company. Astfel, acesta a mers la bunica I. Sevastița și la unchiul lui I. C., obligându-i pe aceștia să semneze pentru împuternicirea de a vinde, deși I. C. luase parte la vânzarea făcută între reclamant și I. G. I., unde semnase ca martor. Pe timpul ședințelor de judecată, nu a fost chemat să dea declarație în fața completului de judecată nici I. C. și nici bunica lui I. N., pentru a evita o demascare și o denaturare a adevărului, fiind complici. Neaudierea acestor martori a fost acceptată de instanță, la propunerea avocatului Paunica, reprezentând pe I. N., care a înscenat diverse motive pentru ca aceștia să nu fie audiați.
Recurentul reclamant menționează că, după moartea lui I. C., nu au participat la audieri, tot la propunerea avocatului Paunica, nici copiii lui I. C., numiții I. D. și R. Anișoara.
Pe parcursul procesului, martorii C. I. și I. F. au recunoscut în fața instanței că vânzarea s-a făcut în casa lor, că I. G. I. a primit suma de 4 milioane lei vechi și că restul de 1 milion urma să se plătească la data întocmirii actelor. Banii aceștia figurează și în documentul încheiat între reclamant și I. G. I., existând și la dosar.
Din ultima sumă de 1 milion vechi a fost plătită lui I. C., care i-a cerut să achite restul banilor, conform chitanței sub semnătură privată.
Martora P. I. a declarat că reclamantul a muncit pământul din anul 2001 până în anul 2006, ea participând la muncile agricole și tot ea a declarat că I. N. a venit cu bunicul lui la reclamant pentru a facilita prima vânzare.
Apreciază că pe parcursul procesului, completul de judecată a dovedit indulgență în favoarea pârâților, s-a dovedit cele arătate prin faptul că a acceptat ca pârâții să nu depună mărturie. S-au acordat patru termene de judecată numai pentru neprezentarea administratorului firmei care deține pământul, deși a fost citată, dar pentru că nu s-a prezentat deloc a fost citată prin mica publicitate. Intenția completului de judecată a fost de rea-credință și prin faptul că a obligat reclamantul să depună la dosar certificatul de deces al lui I. C., familia lui care figurează deja în proces nedepunând la Primărie copia certificatului de deces.
Având în vedere toate motivele expuse, faptul că existau la doar și nu au fost luate în considerare, instanțele fabricând motive de respingere a acțiunii, recurentul reclamant solicită admiterea recursului pentru restudierea dosarului.
În plus, instanța i-a comunicat decizia fără nici o semnătură a completului de judecată.
Intimata S.C. L. OR I. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea recursului ca nemotivat, iar în subsidiar ca neîntemeiat.
În motivare, intimata susține că prin recursul formulat, recurentul reiterează situația de fapt prezentată la instanțele de fond și apel.
Cu privire la recursul formulat, intimata consideră că se impune anularea acestuia în condițiile în care recurentul nu a indicat niciun motiv de recurs, acesta expunând doar situația de fapt - relatare care, face imposibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art.304 C.proc.civ.
Din studierea recursului se poate observa că recurentul nu a precizat care sunt motivele de nelegalitate ale hotărârilor instanțelor de fond, intimata presupunând ca recursul vizează doar acordarea unor despăgubiri de la pârâții I. N., I. M. și R. Anișoara într-un cuantum mai mare.
În consecință, intimata solicită anularea recursului ca nemotivat și în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat.
În recurs nu au fost administrate probe noi, în conformitate cu prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea retine următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei G. - 13.06.2006 - prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocata de intimata . SRL, Curtea o apreciază ca nefondată.
Astfel, o prima constatare vizează faptul că în dezvoltarea criticilor inserate în cererea de recurs, recurentul nu indică motivul de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac pe care a exercitat-o, conform obligațiilor care ii reveneau conform art. 3021 lit. c din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
Verificând din aceasta perspectivă, conținutul concret al susținerilor recurentului, Curtea constată că acestea vizează modul de soluționare al acțiunii pe care a promovat-o reclamantul din perspectiva manierei în care instanța de apel a procedat la realizarea cercetării judecătorești în apel, acesta invocând tratamentul inechitabil aplicat părților litigante, nelegalitatea hotărârii - susținând că acesta i-a fost comunicată, fără a cuprinde semnăturile judecătorilor, făcând, totodată, referire la omisiunea analizării de către instanța de apel a criticii referitoare la executarea propriilor obligații, la reaua credință a părților care au încheiat contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate a invocat-o recurentul respectiv la greșita soluționare a cererii sale de despăgubiri și la greșita stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată în cauză.
În raport de aceste constatări, Curtea făcând aplicarea prevederilor art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, va respinge această excepție, urmând a proceda la analiza acestor critici, din perspectiva incidentei motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.5, 7 și 9 din Codul de procedură civilă.
În referire la criticile formulate de recurent.
În ceea ce privește susținerea vizând lipsa de imparțialitate a instanței de apel, dedusă de recurent din obligația stabilită în sarcina acestuia de a depune la dosar certificatul de deces al numitului I. C..
Critica este nefondată.
Astfel, în susținerea acestei critici recurentul susține că instanța de apel a aplicat un tratament inechitabil, prin faptul că i s-a pus în vedere să depună la dosar certificatul de deces al numitului I. C., deși în cauza figurau în calitate de părți membrii familiei defunctului, care dețineau acest înscris.
Procedând la verificarea actelor de procedură realizate în apel, Curtea constată că încă de la termenul de judecată din data de 01.04.2011, Tribunalul G., având în vedere mențiunile realizate de agentul procedural, în cadrul citațiilor emise pentru această parte, a dispus, în considerarea prevederilor art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, emiterea unei adrese către Primăria Adunații C., pentru comunicarea unui extras din actul de deces întocmit pentru I. C..
Ulterior, ca efect al adresei nr. 611/26.01.2012 a Primăriei Adunații C., care a încunoștințat că nu deține acest act și a solicitării Camerei Notarilor Publici, de a se comunica data decesului numitului I. C., în lipsa cărora a comunicat că nu poate răspunde solicitării instanței de a furniza date privind deschiderea succesiunii acestui defunct, la termenul de judecată din data de 09.03.2012, Tribunalul G. a dispus nu doar în sarcina recurentului ci a prezumtivilor succesori ai lui I. C., care au fost și citați cu această mențiune, obligația de a depune la dosar, certificatul de deces al acestuia.
Prin urmare, în raport de actele de procedură realizate în cauză, nu se poate aprecia că măsura dispusă în sarcina recurentului ar fi de natură a conduce la concluzia inegalității de tratament aplicat părților litigante de către instanța de apel.
Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de împrejurarea că apelantul reclamant, fiind cel care a declanșat litigiul, avea și sarcina de a stabili în mod corect și complet cadrul procesual, astfel că, stabilirea în sarcina sa a obligației anterior menționate, nu poate fi apreciată nici ca fiind una excesivă, cum se susține în recurs, mai ales în contextul în care, partea a beneficiat de asistență juridică calificată a unui avocat, era interesat în soluționarea cu celeritate a litigiului și era în măsura să cunoască date care puteau conduce la obținerea relațiilor solicitate, dovada că a fost în măsură să obțină aceste relații, conform înscrisului aflat la fila 124 dosar apel.
În ceea ce privește susținerea vizând lipsa de imparțialitate a instanței de apel, în legătură cu omisiunea audierii administratorului pârâtei care deține în prezent terenul în litigiu.
Critica este nefondată.
Astfel, așa cum rezultă din încheierea de ședința de la termenul de judecată din data de 14.09.2012, în apel, apelantul reclamant, asistat de avocat, a solicitat completarea probatoriului administrat în fața instanței de fond cu probele cu înscrisuri și interogatoriul pârâților, probe care i-au fost încuviințate, în integralitate.
Așa cum rezultă din actele dosarului de apel, pricina a fost amânată la termenele de judecată din data de 26.10.2012, 23.11.2012 și respectiv 01.02.2013, în vederea administrării probei cu interogatoriul pârâților, constatându-se nelegala îndeplinire a procedurii de citare a pârâtei . SRL.
La termenul de judecată din data de 15.03.2013, termen la care procedura de citare a fost apreciată îndeplinită legal, deși apelantul reclamant a depus la dosar interogatoriul propus spre a fi administrat pârâților persoane fizice, acesta nu a înțeles să anexeze și interogatoriul propus pentru pârâtele societăți comerciale chemate în judecată.
Curtea reține că atât la acest termen de judecată în apel dar și la cele precedente, la care s-a făcut referire, reclamantul a fost asistat de avocat, astfel că acesta a putut cunoaște consecințele omisiunii sale, de a proceda la administrarea unei probe care îi fusese încuviințată, scop în vederea căruia cauza și fusese amânată de mai multe ori.
Or, o atare conduită, echivalează cu o renunțare a sa, parțială, la administrarea probei cu interogatoriul pârâților, proba care, așa cum s-a arătat îi fusese încuviințată.
În aceste condiții, recurentul reclamant nu se poate plânge, invocând propria sa conduita culpabilă, de lipsa de imparțialitate a instanței de apel, sub acest aspect, în realitate, neadministrarea probei cu interogatoriul pârâților societăți comerciale, datorându-se însăși voinței recurentului, care, nu a înțeles să se mai folosească de acesta probă și să solicite și în privința acestor pârâte (așa cum a procedat în privința pârâților persoane fizice), aplicarea art. 225 din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, în condițiile în care, doar la termenul de judecată din14.09.2012, au fost discutate probatoriile (Curtea reținând că în prezenta cale de atac nu se contestă măsurile dispuse de către instanța de apel anterior acestui termen, recurentul neexercitând nici căile de atac la care ar fi fost îndreptățit, în ceea ce privește măsura suspendării pricinii) iar ulterior acestui termen, la care s-a dispus administrarea probei cu interogatoriul pârâților, citația emisă pentru pârâta . SRL, pentru termenul de judecată din 26.10.2012, a fost restituită cu mențiunea „firmă mutată de la adresă”, din relațiile comunicate de la Registrul Comerțului, rezultând că această pârâtă figura cu sediul la aceeași adresă ( în baza unei convenții de închiriere valabilă până la 19.02.2017), în mod judicios a dispus instanța de apel citarea acestei pârâte, la termenul menționat, prin publicitate, în conformitate cu prevederile art. 298 coroborat cu art. 95 din Codul de procedură civilă.
Astfel, contrar susținerilor recurentului, Curtea observă că această procedură s-a realizat în considerarea obligațiilor impuse instanței de prevederile imperative ale art. 85 din Codul de procedură civilă, respectiv că pricina a fost ulterior amânată pentru omisiunea citării pârâților cu mențiunea de a prezenta la interogatoriu, conform prevederii înscrise în art. 153 alin. 2 pct.2 din Codul de procedură civilă, așa cum rezultă de altfel și din încheierea de ședință de la termenul din 01.02.2013 .
În referire la critica vizând neaudierea de către instanțele de fond a numiților I. C. și a bunicii pârâtului I. N..
Sub acest aspect, verificând cererea de apel, Curtea reține că în această cale de atac, nu a fost formulată o critică cu acest obiect.
Așa fiind, recurentul invocă în recursul de față aspecte care nu au format obiect de analiză în apel, cu toate că puteau fi invocate pe calea apelului datorită soluției de respingere a petitelor având ca obiect anularea actului de partaj și a actului de vânzare cumpărare respectiv a cererii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic de vânzare cumpărare, de către prima instanță de fond. Or, este unanim acceptat că principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, dacă partea care a declarat apel nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, aceasta nu mai are deschisă calea de atac a recursului, întrucât controlul de legalitate s-ar realiza „omisso medio”, adică s-ar verifica aspecte de legalitate cu care instanța, care a pronunțat hotărârea supusă controlului de legalitate, nu a fost investită, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, aceste chestiuni nu constituie motive de ordine publică, astfel că nici din această perspectivă, criticile aduse de recurent nu pot fi invocate pentru prima dată în recurs.
Tot astfel, așa cum s-a arătat anterior, în faza procesuală devolutivă a apelului, singurele probe solicitate de apelantul reclamant au constat în înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâților. Or, în măsura în care ar fi apreciat că se impune audierea în calitate de martor și a altor persoane decât cele deja audiate în fața primei instanțe, acesta, în conformitate cu art. 295 alin. 2 din Codul de procedură civilă, avea obligația de a propune respectivele probe,în condițiile art. 295 și 129 alin.1 din Codul de procedură civilă, indicând, totodată, datele necesare identificării lor.
Mai mult, așa cum rezultă din cele ce preced, la data formulării apelului, pârâtul I. C. era decedat, astfel că nu se poate imputa instanței de apel, neadministrarea interogatoriului acestuia. În același timp, Curtea nu poate să nu facă abstracție de împrejurarea că inițial, reclamantul și-a îndreptat pretențiile și împotriva numitei I. Sevastița, însă la termenul de judecată din data de 25.04.2007, acesta a precizat că înțelege să continue procesul doar cu pârâtul I. N., astfel că acesta în mod cert a cunoscut și persoana acesteia și datele de identificare, putând aprecia, totodată, în mod facil în ce măsura s-ar fi impus audierea acestei persoane în calitate de martor, în rejudecare.
În plus, analiza acestei susțineri nu poate face abstracție de prevederile înscrise în art. 189 din Codul de procedură civilă, care stabilesc că nu pot fi audiați ca martori rudele și afinii până la gradul trei, or, chiar recurentul susține că respectiva persoană de a cărei neaudiere se plânge este bunica pârâtului I. N..
Mai mult, așa cum rezultă din cererea de recurs, în aprecierea recurentului, probele la care se face referire erau utile pentru dovedirea conduitei frauduloase a pârâților I. C. și I. N.. Or, în cadrul situației de fapt, care nu a fost înlăturată în apel, s-a stabilit că cei doi pârâți au avut intenția de a înlătura beneficiul reclamantului născut în baza antecontractului, reținându-se că din probele administrate rezultă că ambii aveau cunoștință de promisiune - unul semnând ca martor actul sub semnătură privată, iar celălalt găsindu-l pe reclamant ca potențial client - respectiv că aceștia au decis ca I. N. să preia bunul, ca, ulterior, să poată pretinde că nu a știut de promisiunea de vânzare, scopul acestei operațiuni fiind obținerea unui preț mult mai mare decât cel oferit de reclamant (6200 euro față de 500 lei).
Așa fiind, o atare probă nici nu poate fi apreciată ca fiind utilă cauzei, în raport de situația de fapt stabilită prin sentința care a făcut obiectul apelului soluționat prin decizia civilă recurată, astfel că nici din această perspectivă critica nu poate fi primită.
În referire la critica vizând nulitatea deciziei recurate ca urmare a faptului că acesta a fost comunicată reclamantului fără a conține semnăturile membrilor completului de judecată.
Critica este nefondată.
Astfel, în considerarea prevederilor înscrise în art. 266 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 261 alin. 1 pct.8 și alin. 3 din Codul de procedură civilă respectiv cu cele înscrise în art. 110 din Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, condiția ca hotărârea să poarte semnătura membrilor completului de judecată, este impusă de lege, sub sancțiunea nulității doar în ceea ce privește cele două exemplare originale, la care face trimitere art. 266 din Codul de procedură civilă. Așa fiind, consecința ce se deduce din interpretarea sistematică a acestor norme este aceea că hotărârea judecătorească care se comunică părților, nu trebuie să poarte semnătura membrilor completului de judecată, ea fiind o copie.
Cum recurentul nu invocă un motiv de nulitate din această perspectivă (aspect care nici nu se confirmă de altfel, din verificarea exemplarului deciziei recurate aflat în dosarul de apel, rezultând că această cerință a fost respectată, în privința acestui exemplar original) ci susține că exemplarul ce i-a fost comunicat nu poartă respectivele semnături, Curtea nu poate reține incidența acestui motiv de nulitate a deciziei recurate în cauză, astfel că va aprecia si această critica ca nefondată.
Tot astfel, în referire la critica vizând cheltuielile de judecată, Curtea constată că, prin decizia recurată nu s-a dispus o atare măsură, singura mențiune referitoare la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată regăsindu-se în hotărârea primei instanțe.
În același timp, verificând cererea de apel formulată de același reclamant, Curtea constată că în cuprinsul acesteia nu se regăsește nici o critică referitoare la soluția adoptată de instanța de fond în ceea ce privește stabilirea cheltuielilor de judecată, în sarcina pârâților persoane fizice, prin includerea doar a sumelor avansate în legătura cu cererea admisă.
Întrucât obiectul prezentei căi de atac îl constituie în acest caz potrivit art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, decizia pronunțată de instanța de apel, recursul nu poate fi exercitat „omisso medio”, adică trecând peste calea de atac a apelului. Pe cale de consecință, Curtea nu are conferită de lege posibilitatea de a analiza susținerile recurentului în legătură cu acest aspect.
Pe de altă parte, deși în recurs, recurentul face referire la faptul că în mod eronat s-a reținut că acțiunea sa nu este fondată, dat fiind faptul că promitentul vânzător deținea la data încheierii antecontractului doar o adeverință care nu valora titlu de proprietate, Curtea, verificând considerentele hotărârilor pronunțate în cauză, în prezentul ciclu procesual, constată că acestea sunt lipsite de relevanță, câtă vreme nu constatarea unei atare stări de fapt a justificat respingerea cererii sale principale ci, aprecierea că înstrăinarea ulterioară a terenului de către succesorii promitentului vânzător și neîndeplinirea condițiilor pentru anularea actelor de înstrăinare, împiedică pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic de vânzare cumpărare, respectiv constatarea că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a diferenței de preț.
Astfel, instanța de fond a apreciat, sub acest aspect, că nici la data încheierii convenției sus intitulate proces verbal, și nici la data sesizării instanței nu există probleme de dovedire a dreptului de proprietate al cocontractantului reclamantului, acesta fiind constatat prin titlu de proprietate emis pe numele defunctului I. Gh. I..
Instanțele de fond au avut în vedere că reclamantul a încheiat cu autorul pârâților un înscris sub semnătură privată, datat 06.03.2001, care avea ca obiect terenul arabil, în suprafață de 1 ha și 2400 mp., părțile menționând că înțeleg să vândă respectiv să cumpere acest teren identificat în titlul de proprietate emis pe numele vânzătorului nr._/1996. Or, la data încheierii acestui act, erau în vigoare prevederile art. 67 din Legea nr. 18/1991, care stabileau că: „Terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeței, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică”. Cum înscrisul exhibat de reclamant nu îndeplinea această condiție de formă impusă imperativ de prevederea legală anterior citată, iar forma autentică reprezenta o condiție necesară ad validitatem, pentru încheierea valabilă a vânzării, în mod judicios a fost calificată sus menționată convenție, în aplicarea conversiunii actelor juridice lovite de nulitate, ca fiind un antecontract de vânzare cumpărare, instanțele de fond procedând în consecință la analiza condițiilor impuse de legislația în vigoare la data formulării acțiunii introductive, din perspectiva cărora se impuneau a fi analizate efectele în curs ale acestei convenții, pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.
În ceea ce privește criticile vizând greșita reținere a neîndeplinirii de către reclamant a obligației de plată a prețului stabilit în antecontract, și cea vizând omisiunea analizării de către instanța de apel a probatoriului administrat în susținerea criticii referitoare la reaua credință a părților care au încheiat contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate a invocat-o recurentul.
Sub acest aspect, Curtea reține că în apel, reclamantul a susținut greșita soluționare a cererii sale vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare și anularea contractului de vânzare având ca obiect terenul în litigiu, invocând pe de o parte, faptul că a administrat dovezi din care rezultă că și-a îndeplinit obligația de plata integrală a prețului stabilit prin antecontract, iar pe de altă parte, complicitatea la fraudă a terțului cumpărător, respectiv faptul că acesta avea cunoștință de faptul că terenul îi fusese înstrăinat, susținând că reclamantul avea posesia asupra acestuia, că posesia nu a fost niciodată predată cumpărătorilor, respectiv că era de notorietate la nivelul comunității locale faptul că reclamantul era „proprietar” al terenului din anul 2001.
Așa fiind, instanța de apel avea obligația de a proceda la analiza concretă a acestor critici și de a stabili pe baza probatoriului administrat, situația de fapt existentă în cauză.
Sub acest aspect, Curtea reține că instanța de apel nu a analizat deloc susținerea apelantului referitoare la executarea integrală a obligațiilor asumate de acesta prin contract, iar în ceea ce privește restul susținerilor apelantului, a reținut că nu s-a probat că, cei cărora, prin vânzare-cumpărare li s-a transferat dreptul de proprietate au fost de rea credință în sensul că au cunoscut promisiunea și că prin încheierea actului de vânzare au urmărit chiar fraudarea intereselor apelantului. În același timp, această ultimă constatare nu face trimitere la probatoriile care au justificat formarea convingerii instanței de apel sub acest aspect și nici nu justifică, care sunt considerentele pentru care au fost apreciate ca lipsite de relevanță probele administrate și încuviințate, în cauză, la propunerea reclamantului.
Așa fiind, în raport de cele anterior precizate, Curtea reține că instanța de apel deși aparent s-a pronunțat asupra temeiniciei petitelor principale deduse judecății de reclamant, nu a procedat la o examinare concretă și obiectivă a criticilor formulate de apelantul reclamant, cu acest obiect, cu care a fost legal investită.
În aceste condiții, întrucât apelul are caracter devolutiv, tribunalul avea obligația de a proceda la stabilirea deplină a situației de fapt, existente în cauză, prin raportare atât la mijloacele de dovadă administrate în prima instanța, care au rămas astfel câștigate cauzei dar și prin raportare la probele încuviințate în calea de atac.
Curtea are în vedere, totodată, împrejurarea că dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevăd elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar. În acest sens, pct. 5 al textului menționat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea clară, convingătoare și pertinentă a hotărârii constituie o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
Or, motivarea se impune pentru asigurarea legalității hotărârii în sensul explicării dispozitivului ce intră în puterea lucrului judecat, lipsa acestei motivări sau argumentarea insuficientă neechivalând cu o nesoluționare în fond a cauzei.
Instanța trebuie sa procedeze la un examen aprofundat și serios al motivelor reclamantului, conform exigențelor unui proces echitabil, în caz contrar existând o încălcare a disp. art. 6 al. 1 din Convenție.
Chiar dacă, așa cum s-a evidențiat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Burzo vs. România și Ruiz Torija vs. Spania, o instanță nu trebuie să expună considerentele respingerii fiecărui argument al unei părți, ea nu este scutită să examineze temeinic și să răspundă principalelor motive invocate.
În acest sens, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…). Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).
Curtea reține că instanța de apel are obligația de a se pronunța cu privire la fiecare motiv în conformitate cu prevederile art. 261 Codul de procedură civilă și că analizarea direct în recurs a criticilor aduse hotărârii primei instanțe ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și la încălcarea principiului „non omisso medio", ceea ce este inadmisibil.
În consecință, Curtea va reține că instanța de apel a nesocotit această obligație procedurală, vătămarea pricinuită în această situație recurentului fiind evidentă.
Potrivit art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, în cazul în care instanța, a cărei hotărâre este recurată, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad.
În raport de aceste constatări dar și pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, care impun, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menționate anterior, în condiții de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicție și aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret și efectiv, găsind întemeiată aceasta critică, care este de natură să atragă rejudecarea apelului, în temeiul considerațiilor expuse, având în vedere, totodată, caracterul subsidiar al criticii vizând modul de soluționare al cererii reclamantului având ca obiect despăgubiri, în ceea ce privește întinderea acestora, astfel că nu se mai impune analiza acesteia în prezentul cadru procesual dar și prevederile art. 312 alin. 4 Codul de procedură civilă, cu referire la art. 304 pct. 7 și 304 pct. 5 Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de recurent, la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant O. R. împotriva deciziei civile nr.95/28.06.2013 pronunțată de Tribunalul G., în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. A. INVESTIȚII COMPANY S.R.L. prin administrator N. M., I. C., S.C. A. INVESTIȚII COMPANY S.R.L., S.C. L. OR I. S.R.L., I. M., R. ANIȘOARA și I. N. (fiul lui Cranciuc V.).
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 12.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I
2 ex/30.06.2014
-------------------------------------------
T.G. – G.T.
- I.C.-M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 126/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1213/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
