Acţiune în constatare. Decizia nr. 246/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 246/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-02-2014 în dosarul nr. 5754/2/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A IV-A CIVILA
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 246R
Ședința publică de la 05.02.2014
Curtea constituită din :
P. - M. STELUȚA C.
JUDECĂTOR - P. F.
JUDECĂTOR - A. C. B.
GREFIER - F. J.
----------------
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă T. (B.) D. împotriva deciziei civile nr. 331A/03.04.2013 și împotriva încheierii din Camera de Consiliu din data de 26.06.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B. M., având ca obiect, acțiune în constatare.
Dezbaterile orale și concluziile pe fond au avut loc în ședința publică din data de 29.01.2014 când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 05.02.2014, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 sub nr._/2002 la data de 19.12.2002, reclamanta T. D. l-a chemat în judecată pe pârâtul B. M. solicitând să se constate validității înscrisului sub semnătură privată încheiat între părți la data de 24.06.1991.
In motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că în urma decesului mamei părților intervenit la 20 mai 1970, atât ea cât și pârâtul în calitate de descendenți au moștenit cote de câte 3/8 din ½ din imobilul situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 34,56 mp și construcție.
S-a mai arătat că prin înscris sub semnătură privată din data de 24.02.1991, pârâtul i-a vândut cota lui de moștenire, astfel cum fusese de fapt stabilită prin certificatul de moștenitor nr. 1430/1974 emis după defunctă, în schimbul sumei de 150.000 lei, sumă pe care a primit-o la data încheierii chitanței.
Reclamanta a arătat că consideră perfect valabilă acea chitanță, pârâtul renunțând la cota sa de 3/8 de pe urma defunctei, astfel că în prezent acesta nu mai deține din masa succesorală decât ½ din cota tatălui de 5/8, iar în temeiul dispozițiilor art. 696 și 697 C.civ. eredele ce a renunțat este considerat că nu a fost niciodată erede, iar partea renunțătorului profită coerezilor săi.
Reclamanta a mai arătat că ulterior pârâtul a vândut cota de ½ din imobil unei alte persoane, nesocotind astfel convenția încheiată între părți la data de 24.06.1991.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.pr.civ., art. 696, 697 C.civ., art. 1174, 1176 și urm. C.civ.
Pârâtul B. M. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de soluția pronunțată în dosarul nr. 4275/2001 al Judecătoriei Sectorului 3 București, și excepția lipsei de interes.
Prin încheierea din 12.02.2003, Judecătoria sector 3 a respins excepția autorității de lucru judecat, reținând că între cele două cereri nu există identitate de cauză, prima fiind o acțiune în constatare iar cealaltă o acțiune de partaj.
Prin sentința civilă nr. 1770/12.03.2003 Judecătoria sector 3 a admis excepția lipsei de interes și a anulat cererea de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la stabilirea masei partajabile în dosarul nr. 4275/2001, s-a ținut cont de împrejurarea că reclamanta a cumpărat cota de ½ de la pârât dar s-a mai reținut în considerente că înscrisul este lovit de nulitate absolută nefiind încheiat în formă autentică.
Împotriva sentinței civile nr. 1770/2003 a declarat apel reclamanta T. D., iar împotriva încheierii din 12.02.2003 a formulat apel pârâtul B. M..
Prin decizia civilă nr. 2244A/26.11.2003, pronunțată în dosarul nr. 1912/2003, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins apelul declarat de pârât împotriva încheierii din 12.02.2003 și a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1770/2003, pe care a anulat-o și a acordat termen pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul București a reținut că apelanta are interesul în promovarea acțiunii pentru a-și apăra cota indiviză ce i se cuvine ca urmare a achitării sumei de 150.000 lei către pârât, pentru renunțarea acestuia la cota de 3/8 din masa partajabilă.
În privința apelului declarat de pârât împotriva încheierii din data de 12.02.2003, s-a arătat că în mod corect a considerat instanța de fond că nu există autoritate de lucru judecat față de dosarul nr. 918/2002 întrucât obiectul acestui dosar a fost ieșirea din indiviziune, pe când al acestuia este acțiune în constatare.
Împotriva deciziei civile nr. 2244A/2003 a formulat recurs pârâtul B. M., înregistrat pe rolul Curții de apel București Secția a IV-a civilă sub nr. 2838/2004.
Prin încheierea din data de 1.02.2005 Curtea de apel București a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării cererii de recuzare formulată de pârâtul B. M..
Prin încheierea din data de 12.04.2005 pronunțată în dosarul nr. 261/2005 Înalta Curte de Casație și Justiția a respins cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de apel București formulată de petentul B. M..
Prin încheierea din data de 5.10.2005 Curtea de apel București a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării cererii de recuzare formulată de pârâtul B. M..
Prin încheierea din data de 20.01.2006 pronunțată în dosarul nr._/1/2005 Înalta Curte de Casație și Justiția a luat act de renunțarea la judecarea cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de apel București, formulată de petentul B. M..
Prin decizia civilă nr. 650/21.03.2006 Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a respins recursul declarat de pârâtul B. M. împotriva deciziei civile nr. 2244A/2003 a Tribunalului București.
Prin încheierea din data de 6.02.2004 pronunțată în dosarul nr. 1912/2003, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a suspendat judecarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 2 C.pr.civ., până la soluționarea dosarului de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 privind pe B. M..
Recursul formulat de pârâtul B. M. împotriva încheierii din data de 6.02.2004 a Tribunalului București a fost admis prin decizia civilă nr. 1846/19.11.2006 pronunțată în dosarul nr._ de Curtea de apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; care a modificat încheierea recurată în sensul că a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată și a dispus trimiterea dosarului pentru continuarea judecății la Tribunalul București Secția a IV-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 244/02.03.2007 pronunțată în dosarul nr. 1912/2003, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a constatat prescris dreptul la acțiune.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, pentru că cererea reclamantei-apelante este întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.pr.civ., aceasta având interesul să se constate, în contradictoriu cu pârâtul-intimat, existența înscrisului intitulat „chitanță” prin care reclamanta a cumpărat pentru suma de 150.000 lei de la pârât cota de 3/8 din masa succesorală rămasă de pe urma decesului mamei părților, B. A.. Apelanta-pârâtă nu avea la îndemână calea unei acțiuni în realizarea dreptului său, respectiv acțiunea în revendicare, întrucât a cumpărat o cotă ideală din dreptul de proprietate care putea fi valorificat cu ocazia acțiunii de ieșire din acțiune asupra bunurilor ce compun masa succesorală în raport cu toți succesorii. Apelanta-reclamantă a ales acest cadru procesual întrucât nu avea un titlu de proprietate pe întreg imobilul pentru a solicita compararea titlurilor.
Instanța a apreciat însă că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată. Conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de prescripție a dreptului la acțiune și a dreptului de a cere executarea silită este de 3 ani de la data nașterii acestuia, în acțiunile patrimoniale; iar conform art.7 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Or, a arătat instanța, dreptul la acțiune a început să curgă de la data întocmirii înscrisului sub semnătură privată intitulat chitanță și anume, 24.06.1991.
Împotriva deciziei civile nr. 244/2007 a formulat recurs reclamanta T. D..
În motivarea recursului, reclamanta a susținut că în mod greșit tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, deși acțiunea în constatare formulată este imprescriptibilă, conform art.111 Cod procedură civilă, iar dreptul la acțiune a fost încălcat la 24.07.2001, când pârâtul a înstrăinat cota de 1/4 din imobilul situat în București, ., sector 3, către numitul Carabet P. T., fără a se ține cont de înscrisul denumit chitanță, prin care pârâtul îi înstrăinase recurentei cota de 3/8 din masa succesorală rămasă de pe urma mamei acestora.
Un alt moment ce trebuia să fie analizat de tribunal, l-a reprezentat data pronunțării încheierii din 06.07.2001, în dosarul nr.4275/2001 al Judecătoriei Sectorului 3 București, prin care s-a apreciat că înscrisul denumit „chitanță” este lovit de nulitate absolută, cu toate că nu fusese investită cu o astfel de cerere.
Prin decizia civilă nr. 311/20.02.2008 Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă T. (B.) D., a casat decizia civilă nr. 244/2007 a Tribunalului București și a trimis apelul spre rejudecare la același tribunal - Tribunalul București.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că domeniul prescripției extinctive îl formează numai acele drepturi subiective civile ale căror acțiuni sunt prescriptibile extinctiv.
Față de dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958 – potrivit cărora „dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie” – Curtea a constatat că acțiunea a fost în mod greșit considerată de tribunal ca prescrisă extinctiv, deoarece este o acțiune prin care se tinde la recunoașterea unui drept de proprietate asupra unei cote de 3/8 vândută printr-un înscris sub semnătură privată, astfel că nu este prescriptibilă în termen de 3 ani de la data întocmirii înscrisului.
Termenul general de prescripție este aplicabil în domeniul drepturilor de creanță și a celorlalte acțiuni, ori de câte ori nu-și găsește aplicație un termen special de prescripție. Or, a arătat instanța de recurs, acțiunea formulată de reclamantă este imprescriptibilă, conform art. 21 din Decretul nr. 167/1958.
Prin decizia nr. 3496/19.03.2009 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul B. M. împotriva deciziei civile nr. 311/2008 a Curții de apel București.
Prin decizia nr. 534/22.06.2009 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 3496/19.03.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 880/23.11.2009 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 534/22.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 144/2.02.2010 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 880/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 218/22.03.2010 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat ca netimbrată contestația în anulare formulată de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 880/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 2247/11.03.2011 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca tardivă contestația în anulare formulată de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 3496/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 286/12.09.2011 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 2247/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 1643/8.03.2012 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat ca netimbrată contestația în anulare formulată de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 2247/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 6972/14.11.2012 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 1643/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 2087/10.04.2013 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat ca netimbrată cererea de revizuire formulată de pârâtul B. M. împotriva deciziei nr. 1643/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În rejudecarea apelului, cauza a fost re-înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr._, la data de 08.01.2013.
Apelanta T. D. a formulat note scrise prin care a arătat că numitul Carabet P. T. vrea sa intre in stăpânirea imobilului din ., sector 3; că este dreptul său constituțional să-și apere dreptul de proprietate in fața unei instanțe independente si imparțiale; că la data de 06.04.2004, B. D. si Asociații a trimis somație de executare pentru imobilul moștenire de la părinți, înainte de pronunțarea recursului in dosarul de partaj judiciar, în timp ce Breahna M., prin cereri de recuzare nelegale a instanțelor, tergiversează judecarea dosarului de constatare a validității chitanței din data de 24.06.1991; că prin decizia civila nr. 146R/07.02.2007 Tribunalul București a respins contestația la executare „întrucât reclamanta parata T. D. nu si-a îndeplinit obligația de plata a sultei stabilita in sarcina sa si in favoarea intervenientului creditor Carabet P. T.”.
Intimatul B. M. a formulat note de ședință din care a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată este pretenția reclamantei de a se constata valabilitatea unui înscris sub semnătură privată, a rezultat că ceea ce ar fi de analizat este chiar înscrisul în contra sau cu privire la aceasta s-ar putea produce numai înscrisuri, în considerarea dispozițiilor art. 1171 - 1178 și art. 1182 C.civ. Intimatul a mai arătat că, în condițiile art. 137 C.pr.civ., administrarea de noi probe este inutilă pentru că în legătură cu eficiența chitanței sub semnătură privată s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă. Hotărârea în legătură cu care operează autoritatea de lucru judecat este încheierea din 6 iulie 2001 pronunțată de Judecătoria Sectorul 3 București în dosarul nr. 4275/2001 (definitivă prin respingerea apelului conform deciziei civile nr. 528 A din 27 martie 2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 1446/2002 și irevocabilă conform deciziei civile nr. 2338 din 30 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 1770/2002. Astfel, intimatul a precizat că încheierea invocată este pronunțată în condițiile art. 673 C.pr.civ. și a stabilit asupra partajului succesiunii defuncților B. A. si B. I.; în cauză a fost deja soluționată excepția autorității de lucru judecată în legătură cu soluția pronunțată în dosarul nr. 4275/2001 (soluționată în sensul respingerii ei, prin încheierea de ședință de la 12 februarie 2003); autoritatea de lucru judecat invocată prin prezentele note este diferită pentru că: este vorba de o altă hotărâre; astfel cum este formulată în aceste note, autoritatea de lucru judecat vizează considerentele încheierii din 6 iulie 2001 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr. 4275/2001.
Nu se poate contrazice conținutul unei hotărâri judecătorești prin dispozitivul alteia, în condițiile aceleiași situații de fapt și de drept; înfrângerea efectelor hotărârii de partaj - „soluția pronunțată în dosarul nr. 4275/2001” (avuta in vedere de încheierea de la 12 februarie 2003) - este scopul litigiului.
Prin decizia civilă nr. 331A/03.04.2013 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, evocând fondul, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta T. D. în contradictoriu cu pârâtul B. M..
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, raportat și la decizia Curții de Apel București nr. 311/20.02.2008 pronunțată în dosarul_ care prin respingerea excepției prescripției extinctive a considerat că acțiunea reclamantei, „fiind o acțiune prin care se tinde la recunoașterea unui drept de proprietate asupra unei cote de 3/8 vândută printr-un înscris sub semnătură privată, nu este prescriptibilă în termenul de 3 ani de la data întocmirii înscrisului”, va cerceta înscrisul intitulat „chitanță” prin prisma normelor juridice care reglementează transmiterea dreptului de proprietate.
Este adevărat că nu există autoritate de lucru judecat între prezenta cauză și cauza soluționată prin sentința civilă nr. 918/06.02.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 4275/2001, devenită irevocabilă și investită cu formulă executorie, sentință pronunțată după data la care părțile au încheiat acest înscris, dar există putere de lucru judecat cu privire la cotele succesorale și la componența masei partajabile, la valoarea imobilului situat în București . sector 2 sub aspectul obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei pârâte T. (B.) D., instanța analizând prin încheierea din 06.07.2001 acest înscris și constatând că este lovit de nulitate absolută.
Tribunalul a analizat acest înscris sub aspectul condițiilor de validitate cerute de lege pentru un înscris sub semnătură privată prin care se vinde și respectiv se cumpără o cotă parte dintr-un drept de proprietate asupra imobilului succesoral așa cum a dezlegat pricina instanța de recurs.
Ca prim aspect, s-a constatat că în materia drepturilor reale cum este și dreptul de proprietate dobândit prin succesiune, legea prevede obligativitatea încheierii unui înscris în formă autentică atât ad validitate cât și ad probationem.
Legea prevede această formă de încheiere a actului juridic de transmitere a unui drept de proprietate în condițiile art. 1171 din vechiul C. civ., tocmai pentru a se înlătura posibilitatea interpretărilor diferite, echivoce, prevenindu-se ivirea unor litigii în legătură cu actele juridice de dispoziție. Sub acest aspect, înscrisul intitulat chitanță nu îmbracă forma unui înscris autentic.
Pe de altă parte, pentru a putea produce efecte juridice, înscrisul sub semnătură privată, în condițiile prevăzute de art. 1176 și urm din vechiul C. civ., trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris sau cel puțin înainte de asta sau de a semna, să adauge la finele actului cuvintele „bun și aprobat” arătând totodată suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească.
Martora audiată în acest dosar a declarat că înscrisul intitulat chitanță a fost scris de către soțul reclamantei din prezenta cauză, deci nu de părțile care și-au asumat drepturi și obligații.
Pe de altă parte, așa cum s-a reținut din cuprinsul celorlalte hotărâri judecătorești pronunțate între părțile litigante cu privire la același litigiu, B. M. a restituit suma de 150.000 lei pe care o achitase reclamantei prin înscrisul a cărui valabilitate se cere a se constata, fapt reținut și de către instanța care a soluționat acțiunea de partaj succesoral dintre cele 2 părți de pe urma defunctei B. A..
Din cuprinsul încheierii din data de 06.07.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. 4275/2001 și anume prin încheierea de admitere în principiu, s-a reținut cu putere de lucru judecat, din declarațiile martorilor, coroborate cu poziția reclamantei la interogatoriu, că suma de 150.000 lei a fost restituită.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată, constatând pe de o parte că acest înscris nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru transmiterea unui drept real de proprietate, iar pe de altă parte, că urmare a restituirii sumei de 150.000 lei de către B. M., reclamantei B. (T.) D., lipsește cauza actului juridic încheiat și contraprestația.
Prin cererea formulată în cadrul dosarului nr._ la data de 03.06.2013 petenta T. D. a solicitat îndreptarea erorilor materiale din considerentele deciziei civile nr. 331 A/03.04.2013, în următorul sens: la pagina 1 a deciziei în loc de „se arată că prin înscrisul sub semnătură privată din data de 24.02._” corect data înscrisului sub semnătură privată este 24.06.1991; la pagina 2 la ultimul paragraf în mod corect dreptul la acțiune a fost încălcat la data de 27.04.2001 și nu greșit la data de 24.07.2001; corect pârâtul a înstrăinat cota de ½ din imobilul situat în București, ., sector 3 și nu din imobilul din .; la pagina 3, paragraful 4 în mod corect adresa este ., sector 3 și nu au realizat o vânzare-cumpărare de cota indiviză asupra imobilului situat în București, .; la pagina 5 paragraful nr. 2, corect nr. de contract este 2003/27.04.2001 și nu greșit 27.05.2001; la pagina 6 paragraful 13 este înscris greșit numele P. M., corect validitatea actelor încheiate între B. M. și T. D..
Prin încheierea din data de 26.06.2013 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, cererea petentei T. D., și a dispus îndreptarea erorilor materiale din considerentele deciziei civile nr. 331A/03.04.2013, în sensul că: la pagina 1 se va menționa corect înscrisul sub semnătură privată din data de 24.06.1991, în loc de 24.02.1991 cum din eroare s-a consemnat, la pagina 5, paragraful 2, corect se va menționa contractul 2003/27.04.2001 și nu 27.05.2001 cum din eroare s-a consemnat; a respins punctele 2, 3 și 5 din cerere, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această încheiere, tribunalul a reținut cu privire la punctul 1, că în mod corect înscrisul sub semnătură privată datează din data de 24.06.1991, iar cu privire la punctul 4, în mod corect contractul nr. 2003 a fost încheiat la data de 27.04.2001 și nu la data de 27.05.2001, cum din eroare s-a consemnat.
Tribunalul a respins cererile petentei de la punctele 2, 3 și 5, întrucât cele consemnate la pagina 2 ultimul paragraf și la pagina 3 paragraful 4 sunt considerente ale deciziei civile 311/20.02.2008 a Curții de Apel București, iar cele menționate la punctul 5 și anume pagina 6 paragraful 13 sunt susținerile intimatului B. M. de la fila 82 dosar, astfel încât tribunalul nu a dispus îndreptarea unor înscrisuri care nu-i aparțin.
Împotriva încheierii din data de 26.06.2013 și a deciziei civile nr. 331/2013 a formulat recursuri reclamanta T. D..
În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 26.06.2013, reclamanta T. D. a susținut următoarele critici de nelegalitate:
În data de 03.06.2013 a solicitat la punctul 5 îndreptarea erorii în sensul că înscrisul din data de 24.06.1991 a fost încheiat între ea și Breahna M., numele P. M. neexistând pe înscrisul din data de 24.06.1991. Instanța în mod greșit a respins cererea invocând susținerile pârâtului Breahna M. de la fila 82 din dosar, ignorând cuprinsul și semnăturile din chitanța din data de 24.06.1991, ignorând că Breahna M. a semnat chitanța din data de 24.06.1991 prin care a renunțat la cota de 3/8 din imobilul din ., sector 3 și ignorând că P. M. nu are nici o calitate în imobilul din ., sector 3.
În motivarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 331/2013, reclamanta T. D. a susținut următoarele critici de nelegalitate:
Decizia civilă nr. 331/03.04.2013 este pronunțată de aceeași judecători care au pronunțat și decizia civilă nr. 244/02.03.2007 din dosar 1912/2003, care a fost casată.
Deși prin încheierea din data de 30.01.2013 din dosar_ tribunalul a încuviințat proba cu interogatoriul apelantului B. M. și a dispus citarea acestuia pentru termenul de judecată următor cu mențiunea personal la interogatoriu sub sancțiunea prevăzută de art. 225 Cod procedură civilă și, deși B. M. nu s-a prezentat la interogatoriu, instanța, în mod greșit a ignorat solicitarea reclamantei de aplicare a dispozițiilor art. 225 Cod procedură civilă.
În mod nelegal tribunalul a respins acțiunea, invocând în mod greșit încheierea de admitere în principiu din data de 06.07.2001 și sentința civilă nr. 918/06.02.2003 devenită irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosar nr. 4275/2001, ignorând dispozițiile deciziei irevocabile pronunțată de Judecătoria Sector 3 în dosar nr. 4275/2001, ignorând dispozițiile deciziei civile irevocabile nr. 311/20.02.2008 prin care Curtea de Apel București a precizat că acțiunea este imprescriptibilă.
În mod greșit tribunalul a ignorat că prin încheierea din data de 12.02.2003 excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâtul B. M. a fost respinsă.
În mod greșit tribunalul a ignorat decizia nr. 2244/26.11.2003 prin care tribunalul a constatat că este interesul acesteia în promovarea acțiunii în constatare a validității înscrisului din data de 24.06.1991 în sensul apărării dreptului acesteia asupra cotei de 3/8 rămasă în urma decesului numitei B. A., cotă cumpărata de la Breahna M. prin înscrisul din data de 24.06.1991, inscris care a fost semnat si de doi martori.
Instanța ignoră ca înscrisul din data de 24.06.1991 există, a fost arătat de reclamantă în copie la indigo deoarece in anul 1991 nu avea calculator.
Recurenta-reclamantă a arătat că a solicitat admiterea unor probe: proba cu interogatoriul martorilor D. P., Ciaudcanu A., interogatoriul lui Breahna M., proba cu acte, probe solicitate in acțiunea principala pentru ca o instanță sa constate că este adevărat ca prin chitanța din data de 24.06.1991 Breahna M. a renunțat in anul 1991, in prezența a doi martori la cota de 3/8 în schimbul sumei de 150.000 lei. În mod greșit instanța tribunalului ignoră declarația martorei Gaudianu A. dată în fața instanței și ignoră că martora Gaudianu A. a recunoscut înscrisul sub forma prezentată de recurenta – reclamantă instanței cât și semnătura ei pe înscrisul din 24.06.1991.
Recurenta-reclamantă a arătat că în mod greșit instanța a ignorat că există înainte de semnături precizarea „întocmit și aprobat” cât și suma de 150.000 lei.
Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei civile nr. 331/03.04.2013.
Intimatul-pârât a formulat concluzii scrise prin care a invocat nulitatea recursurilor în temeiul dispozițiilor art. 3021 alin. 1 lit. c) C.pr.civ. și art. 304 alin. 1 C.pr.civ., întrucât niciuna dintre critici nu este o critică de nelegalitate; pe fondul cauzei, având în vedere că pricina a suportat o perioadă lungă de examinare judiciară, a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate; arătând că nu există cauză de incompatibilitate, de abținere sau de recuzare în ceea ce privește completul care a judecat cauza în apel după casarea cu trimitere, deoarece casarea nu a vizat fondul pricinii și nu a fost formulată cerere de recuzare. Cu privire la lipsa la interogatoriu, a arătat că lipsa răspunsului la interogatoriu nu constituie în sine o achiesare la pretențiile reclamantei. Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a arătat că reclamanta invocă un înscris asupra căruia instanțele s-au pronunțat deja în mod irevocabil, prin hotărârile judecătorești aflate la dosarul cauzei stabilindu-se că „convenția este lovită de nulitate absolută, nefiind încheiată în formă autentică așa cum prevede legea pentru încheierea sa valabilă”. Mai mult, așa cum rezultă din declarațiile martorilor, coroborat cu poziția reclamantei la interogatoriu, rezultă că suma de 150.000 lei a fost restituită” – încheierea din iulie 2001 în dosarul nr. 4275/2001.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:
Deliberând cu prioritate asupra excepției nulității recursurilor declarate de recurenta-reclamantă T. D., invocată de intimatul-pârât B. M., Curtea constată căexcepția este nefondată.
Astfel, Curtea constată că prin recursul declarat împotriva încheierii din data de 26.06.2013, recurenta-reclamantă a susținut greșita respingere a cererii de îndreptare a erorilor materiale; iar prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 331/3.04.2013 recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea este nelegală deoarece a fost pronunțată de aceiași judecători care au pronunțat decizia civilă nr. 244/2.03.2007, care a fost casată; că în mod greșit nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 25 C.pr.civ.; că în mod greșit au fost ignorate dispozițiile deciziei de casare nr. 311/20.02.2008; sau că în mod greșit s-a reținut că înscrisul sub semnătură privată nu cuprinde mențiunea „bun și aprobat”.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 302l alin. (1) lit. c) C.pr.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. 1 C.pr.civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. 3 C.pr.civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.pr.civ.
Or, examinând criticile susținute de recurenta-reclamantă în dezvoltarea motivelor de recurs, se constată că acestea pot fi încadrate în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 C.pr.civ. (când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale) și de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii). Mai mult, Curtea constată că intimatul-pârât a răspuns criticilor formulate de recurentă în cadrul celor două recursuri, arătând că nu există cauză de incompatibilitate și că nu sunt întemeiate criticile privind aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor art. 225 C.pr.civ., ale art. 1176 și urm. C.civ. sau ale art. 281 C.pr.civ.
În consecință, Curtea constată că dezvoltarea motivelor de nelegalitate din cadrul recursurilor face posibilă încadrarea acestora în cazurile de recurs prevăzute la pct. 1-9 al art. 304 C.pr.civ., motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 3 C.pr.civ., Curtea va respinge excepția de nulitate a recursurilor, ca nefondată.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta T. D. împotriva încheierii din data de 26.06.2013:
Prin încheierea din data de 26.06.2013 tribunalul a respins punctele 2, 3 și 5 din cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de reclamantă la data de 3.06.2013, reținând că ceea ce se solicită a se îndrepta reprezintă fie considerentele instanței, fie susținerile intimatului-pârât de la fila 82 din dosar.
La pct. 2 al cererii reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale de la pag. 2 ultimul paragraf, în sensul a se scrie corect „dreptul la acțiune a fost încălcat la data de 27.04.2001”, iar nu la 24.07.2001 cum greșit s-a consemnat; respectiv ., iar nu nr. 35 cum greșit s-a consemnat.
La pct. 3 al cererii reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale de la pag. 3 paragraful 4, în sensul a se scrie corect ., iar nu nr. 35 cum greșit s-a consemnat.
La pct. 5 al cererii reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale de la pag. 6 paragraful 13, în sensul de a se înlătura numele de P. M. deoarece actul a fost încheiat între B. M. și T. D..
Curtea constată că ultimul paragraf de la pag. 2 a deciziei civile nr. 331A/2013 reprezintă penultimul paragraf de la pag. 2 a deciziei civile nr. 311/2008 a Curții de apel București Secția a IV-a civilă; iar paragraful 4 de la pag. 3 a deciziei civile nr. 331A/2013 reprezintă considerentele instanței de recurs.
În consecință, Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 281 C.pr.civ., respingând pct. 2 al cererii de îndreptare a erorii materiale, deoarece cererea de îndreptare a erorilor materiale are natura juridică a unei cereri incidentale, astfel încât ea este de competența instanței care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare se urmărește.
Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins și pct. 5 al cererii, reținând în mod corect că acest paragraf reprezintă o copiere a susținerilor intimatului-pârât de la pct. 1.2 din Notele de ședință, așa încât nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 281 C.pr.civ. potrivit cărora pot face obiect al procedurii de îndreptare a erorilor materiale doar acele erori materiale strecurate în actele de procedură ale instanței, iar nu și din actele de procedură întocmite de părți.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 281 C.pr.civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din Camera de Consiliu din data de 26.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta T. D. împotriva deciziei civile nr. 331/2013:
Prin prima critică formulată, recurenta-reclamantă invocă faptul că decizia civilă recurată este nelegală deoarece a fost pronunțată de aceiași judecători care au pronunțat și decizia civilă nr. 244/02.03.2007 din dosar 1912/2003, care a fost casată.
Critica este întemeiată, Curtea constatând incidența în cauză a motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ. referitor la legalitatea alcătuirii completului de judecată care a pronunțat decizia civilă recurată.
Astfel, potrivit art. 24 alin. 1 C.pr.civ. judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare.
În cauza de față, decizia civilă recurată a fost pronunțată de aceiași judecători care au pronunțat și decizia civilă nr. 244/2.03.2007, hotărâre ce a fost casată prin decizia civilă nr. 311/20.02.2008, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță Tribunalul București spre rejudecarea apelului.
Față de dispozițiile imperative ale art. 24 C.pr.civ., care nu fac distincție în privința soluției pronunțate de judecător, Curtea apreciază că exista stare de incompatibilitate în situația de față, întrucât judecătorii care au pronunțat decizia civilă recurată s-au pronunțat în ciclul procesual anterior prin decizia civilă nr. 244/2.03.2007.
Curtea respinge apărarea intimatului-pârât conform căreia nu există stare de incompatibilitate atunci când decizia din primul ciclu procesual nu a soluționat fondul pricinii, deoarece dispozițiile art. 24 C.pr.civ. nu disting în funcție de soluția pronunțată de judecător, astfel încât instanța va face aplicarea principiului conform căruia interpretului nu-i este dat să distingă acolo unde legea nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos ditinguere debemus). Textul de lege este imperativ și nu lasă loc de interpretări asupra cazului de incompatibilitate, iar jurisprudența instanțelor este constantă în sensul că judecătorul care a pronunțat o hotărâre prin care a dezlegat o problemă litigioasă devine incompatibil să judece aceeași cauză în caz de rejudecare după casare.
Curtea va respinge și susținerea intimatului-pârât conform căreia nu este întemeiat acest caz de recurs deoarece nu a fost formulată cerere de recuzare a completului, deoarece excepția de incompatibilitate este o excepție de procedură ce privește încălcarea normelor referitoare la compunerea instanței și este o excepție absolută întrucât normele care reglementează incompatibilitatea sunt norme imperative, iar nu de ordine privată – deoarece reiese intenția legiuitorului de a nu lăsa la latitudinea părților să decidă asupra alcătuirii completului de judecată. În consecință, ca excepție absolută, excepția de incompatibilitate poate fi invocată de oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, în orice stare a pricinii, conform dispozițiilor art. 136 C.pr.civ., deci inclusiv în faza de recurs.
Pentru aceste considerente, Curtea reține că sancțiunea care operează în cauză este nulitatea absolută a deciziei civile recurate, deoarece dispozițiile art. 24 C.pr.civ. au caracter imperativ.
Pentru a constata că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ., Curtea a avut în vedere inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin care s-a stabilit că noțiunea de instanță este o noțiune autonomă; și că instanța trebuie să fie independentă, imparțială, instituită de lege. O instanță imparțială este o instanță lipsită de prejudecăți și care are o atitudine nepărtinitoare. În jurisprudența Curții Europene se subliniază că nu trebuie ca același judecător să se pronunțe în aceeași cauză de două ori în căile de atac, sau să participe la rejudecarea fondului sau a recursului (cauza De Haan contra Olandei din 26.08.1997).
De asemenea, Curtea a avut în vedere inclusiv faptul că eventualele divergențe de opinie asupra modalității de interpretare a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 24 din codul de procedură civilă din 1865 și-au pierdut suportul legal după . Noului Cod de procedură civilă, având în vedere că prin dispozițiile art. 41 alin. 1 din noul act normativ s-a prevăzut un caz de incompatibilitate absolută a judecătorului care a pronunțat (chiar și) o încheiere interlocutorie într-o pricină, de a participa la judecarea aceleiași pricini după trimiterea spre rejudecare.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că este întemeiată prima critică susținută de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, privind pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 24 Cod procedură civilă, care precizează că judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu mai poate lua parte la judecata aceleiași pricini în caz de rejudecare după casare; fiind întemeiat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ.
Prin cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține că tribunalul a ignorat dezlegările obligatorii ale deciziei civile nr. 311/20.02.2008 și că în mod greșit a reținut că înscrisul sub semnătură privată în litigiu nu a fost semnat de ambele părți sau că nu cuprinde mențiunea „bun și aprobat”.
Curtea reține că decizia de casare nr. 311/2008 a Curții de apel București a dezlegat, cu caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare, problema de drept a caracterului prescriptibil sau nu a acțiunii deduse judecății. În considerentele acestei decizii de casare instanța de recurs a mai reținut că prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat să se constate validitatea înscrisului încheiat între părți la data de 24.06.1991, prin care părțile, în calitate de descendenți ai mamei acestora, au realizat o vânzare-cumpărare de cotă indiviză asupra imobilului situat în București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 34,56 m.p. și construcție.
Potrivit dispozițiilor art. 1176 C.civ. „Actul sub semnătură privată, recunoscut de acela cărui se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic, între acei care l-au subscris și între cei care reprezintă drepturile lor”.
Recurenta susține greșita aplicare a acestei norme juridice deoarece tribunalul nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 225 C.pr.civ.
Curtea constată că prin încheierea din data de 30.01.2013 tribunalul a încuviințat administrarea de către reclamantă a probei cu interogatoriul pârâtului, interogatoriu care a fost depus la dosar la fila 78, iar prin administrarea acestei probe reclamanta urmărea dovedirea tezei probatorii avută în vedere de dispozițiile art. 1176 C.civ. în sensul de a proba că pârâtul a recunoscut actul sub semnătură privată ce i se opune, sau că acest înscris este privit, după lege, ca recunoscut. Întrebarea nr. 1 din interogatoriu viza tocmai lămurirea unui aspect de fond al procesului, respectiv dacă pârâtul recunoaște că a semnat înscrisul sub semnătură privată aflat în litigiu, în caz contrar reclamanta solicitând tribunalului să deducă această recunoaștere din lipsa pârâtului la interogatoriu, conform art. 225 C.pr.civ.
Or, Curtea constată că tribunalul nu a lămurit acest aspect de fond, esențial pentru corecta soluționare a cauzei deduse judecății, având în vedere că prin hotărârea recurată tribunalul a reținut numai aspectul că înscrisul nu a fost scris în întregime de către părți; fără a lămuri aspectul de fond dacă acest înscris a fost semnat de către pârât sau dacă cuprinde mențiunea „bun și aprobat” cerută de art. 1180 C.civ..
Potrivit dispozițiilor art. 1177 alin.1 C.civ. „Acela cărui se opune un act sub semnătură privată este dator a-l recunoaște sau a tăgădui curat scriptura sau subsemnătura sa”, iar potrivit dispozițiilor art. 1178 C.civ. „Când cineva nu recunoaște scriptura și subsemnătura sa, sau când succesorii săi declară că nu le cunosc, atunci justiția ordonă verificarea actului”.
Prin urmare, pentru corecta aplicare a acestor dispoziții legale care reglementează condițiile de valabilitate ale unui înscris sub semnătură privată, era necesar ca tribunalul să lămurească dacă pârâtul recunoaște sau nu înscrisul sub semnătură privată ce i se opune sau semnătura sa.
În consecință, Curtea constată că este întemeiat cazul de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1176 C.civ. și ale art. 25 C.pr.civ., recurenta-pârâtă susținând în mod întemeiat faptul că instanța de apel nu a stăruit prin orice mijloace legale pentru aflarea adevărului în cauză și nu a dispus administrarea tuturor probelor necesare pentru soluționarea cauzei.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 5 C.pr.civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Spre acest demers, judecătorul poate administra probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. În acest fel este reglementat rolul activ al instanței, care trebuie să stăruiască prin toate mijloacele legale pentru stabilirea situației de fapt, la care ulterior va aplica norma de drept substanțial incidentă.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, 3 și 5 C.pr.civ. rap. la art. 304 pct. 1 și 9 C.pr.civ., având în vedere că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului litigiului, Curtea va admite recursul, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului cu evocarea fondului, la aceeași instanță de apel - Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă T. (B.) D. în contradictoriu cu intimatul-pârât B. M., împotriva încheierii din Camera de Consiliu din data de 26.06.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă.
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă T. (B.) D. în contradictoriu cu intimatul-pârât B. M., împotriva deciziei deciziei civile nr. 331A/03.04.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă.
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului, cu evocarea fondului, la aceeași instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5.02.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. Steluța F. P. B. A. C.
Grefier,
F. J.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. TI/2 ex.
Jud. apel: C.Segărcianu
E.R.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 240/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 747/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
