Pretenţii. Decizia nr. 948/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 948/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 1572/2/2013
Dosar nr._
(394/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.948
Ședința publică din 04.06.2014
Curtea constituită din:
Președinte - Andreea Doris Tomescu
Judecător - M. G. R.
Judecător - E. V.
Grefier - N. C. I.
* * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost legal reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă R. A. împotriva deciziei civile nr.2078 din 16.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, precum și că recurenta-reclamantă, prin cererea înregistrată la data de 31.03.2014 – a solicitat repunerea pe rol a cauzei, și judecarea cauzei potrivit dispozițiilor art.242 pct.2 C.pr.civ.
Având cuvântul asupra cererii de repunere pe rol formulată de recurenta-reclamantă, reprezentantul Ministerului Public, pune concluzii de admitere.
Curtea dispune repunerea cauzei pe rol și constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, apreciind că în mod corect a fost respinsă cererea de constatare a caracterului politic a măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta, întrucât aceasta este o măsură prevăzută în mod expres de lege, ca atare nu există interes pentru a formula o astfel de cerere. Instanța în mod corect a respins cererea de acordare a despăgubirilor morale solicitate având în vedere că actul normativ care îndreptățea reclamanta la acordarea acestor despăgubiri a fost declarat neconstituțional. Consideră că nu se poate reține încălcarea art.6, 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau de încălcare a art.1 din Protocolul adițional 12 sau art.1 din Protocolul adițional 1, așa cum s-a arătat în motivele de recurs, Curtea Europeană hotărând în mod constant că dispozițiile convenției nu impun statelor obligația de a repara nedreptățile cauzate de predecesorii lor.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2078/16.11.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia MAI nr 200/1951, numita Holz E., mama reclamantei (după cum a statuat chiar instanța de control cu putere de lucru judecat) a fost strămutata in localitatea Iecea M., restricțiile domiciliare durând până la data de 20.12.1955. Reclamanta s-a născut in această perioada, respectiv la data de 17.04.1953.
Cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al acestei masuri administrative, tribunalul a observat că potrivit art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, constituie de drept măsura administrativa cu caracter politic cea dispusa in baza deciziei MAI nr. 200/1951.
Așadar, stabilirea caracterului politic al măsurii a făcut-o deja legiuitorul, nemaifiind necesara intervenția instanței de judecata in acest sens.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect repararea prejudiciului moral, in raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009, tribunalul l-a constatat neîntemeiat.
Prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Mai mult decât atât, prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție in Secțiile Unite, s-a statuat cu putere obligatorie, fata de dispozițiile art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod de procedură civilă, ca urmare a celor decizii pronunțate de Curtea Constituționala, citate mai sus, „dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv”.
Prin urmare, tribunalul a avut in vedere ca la data pronunțării prezentei sentințe civile, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 și-au încetat efectele.
Împotriva sentinței civile nr.2078/16.11.2012 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă a declarat recurs reclamanta, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în tot, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, se arată că, prin acțiunea civilă înregistrată la data de 29.10.2010 pe rolul Tribunalului București reclamanta R. A. a solicitat constatarea, potrivit art.3 lit.e din Legea nr.221/2009, a caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă, prin stabilire de domiciliu obligatoriu în B., timp de 2 ani și 8 luni și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri către reclamantă, in cuantum de 80.000 euro (în echivalent lei la data plății), potrivit art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, pentru prejudiciul moral suferit, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic dispusă asupra sa.
A. Cu privire la caracterul politic al măsurii administrative la care reclamanta a fost supusă
Prin decizia nr.1324/R/22.06.2012 Curtea de Apel București a decis cu putere de lucru judecat că reclamanta R. A. (nascută Holz) este fiica numitei Holz E., deportată în B. în perioada 18.06._55, iar din punct de vedere legal, situația juridică a reclamantei născută în deportare la data de 17.04.1953, minoră în tot răstimpul dislocării, este identică cu ce a mamei sale, respectiv de deportată în B. în intervalul 17.04._55.
Prin hotărârea pronunțată în fond în rejudecare, Tribunalul a reținut că reclamanta nu justifică interes în cererea privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării în B., întrucât acesta este prevăzută de art.3, lit.e) din Legea nr.221/2009.
Această reținere este eronată în fapt și în drept întrucât prevederea legală amintită este aplicabilă doar celor 4 persoane menționate în Adresa nr.3486/2010 a M.., fond 1), nu și reclamantei, persoană care nu este amintită în adresa respectivă ca fiind supusă măsurii administrative. Statutul reclamantei de deportată în B. rezultă doar prin coroborarea Adresei nr.3486/2010 a M.. de stare civilă și cu prevederile Codului familiei, constatare care este atributul exclusiv al puterii judecătorești.
Prin urmare, era obligația instanței de fond să constate că reclamanta R. A. are calitatea de deportată în B. în perioada 17.04._55, măsura administrativă la care a fost supusă având caracter politic potrivit art.3, lit.e) din Legea nr.221/2009.
Admiterea acestui capăt de cerere se impunea și în considerarea stării de drept potrivit căreia, entitatea administrativă abilitată legal, sesizată fiind cu o cerere de acordare a drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990 privind persoane persecutate politic, nu ar putea să o admită fără ca persoana care se consideră îndreptățită să producă o dovadă directă (înscris) care să ateste măsura administrativă Ia care a fost supusă, ceea ce în cazul reclamantei este cu neputință, aceasta nefigurând în bazele de date deținute de S. român ca fiind supusă vreunei măsuri administrative.
Ori, în acest caz, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate faptul că reclamanta a fost supusă măsurii administrative descrisă la art.(3), lit.e) din Legea nr.221/2009, singura persoană care ar putea beneficia de măsurile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990 este doar mama reclamantei Holz E., reclamanta neputându-și valorifica aceste drepturi conferite de lege, reparații care au constituit temeiul de drept (evitarea dublei despăgubiri) la pronunțarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.5, alin.(1), lit.a) din Legea nr.221/2009.
B. Cu privire la daunele morale
Recurenta – reclamantă consideră că, prin hotărârea pronunțată a fost supusă unor încălcări ale prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale sale Protocoalelor Adiționale, pentru următoarele motive:
Legea nr.221/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.396 din 11.06.2009, intrând în vigoare începând cu data de 14.06.2009. Potrivit art.5, alin.(1) din lege: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-Iea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi…": Prin urmare, intervalul de aplicare de 3 ani prevăzut de lege cuprinde perioada 14.06._12, cererea reclamantei fiind înregistrată la 29.10.2010, dată la care art.5, alin.(1), lit.a) din Legea nr.221/2009 producea efecte depline.
În aceste condiții, respingerea cererii reclamantei de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ea este nelegală, întrucât măsura administrativă a deportării în B. se încadrează în cele prevăzute în mod expres de lege la art.3, lit.e) a având de drept caracter politic, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 29.10.2010, deci înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, când art.5, alin.(1), lit.a) din Legea nr.221/2009, așa cum a fost legiferat în forma inițială a legii, producea efecte depline.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că este în parte fondat pentru următoarele considerente:
Prima critică vizând respingerea, ca lipsit de interes, a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării este întemeiată.
Deși real că, deportarea în baza deciziei MAI nr.200/1951 constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic, conform art.3 lit.e din Legea nr.221/2009, Curtea constată că recurenta – reclamantă nu figurează în adresa nr.3486/2010 a M.. s-a născut în perioada în care familia ei (compusă din 4 persoane) era deja deportată.
Prin urmare, în lipsa oricărui act din care să rezulte că recurenta – reclamantă a fost deportată, în mod greșit tribunalul a reținut lipsa sa de interes în promovarea acestui prim capăt de acțiune.
Ca atare, constatând că recurenta este fiica lui Holz E., astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia de casare, că mama sa a fost strămutată la 18.06.1951 conform deciziei MAI nr.200/1951, Curtea reține că și recurenta are calitatea de persoană deportată în baza aceleiași decizii, având fixat domiciliul obligatoriu în localitate Roseții Noi – Călărași, restricție domiciliară ce i-a fost ridicată în data de 20.12.1955, la fel ca și mamei sale.
Cea de-a doua critică vizând greșita respingere a capătului doi de cerere vizând acordarea daunelor morale nu este întemeiată.
Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr.1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin.1 din Constituție: "Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie, anterior pronunțării hotărârii în primă instanță, instanța de fond, în mod corect a procedat la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a alin. 1 al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul că, în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).
O atare interpretare a fost deja însușită de Curtea Constituțională prin decizia nr. 98/ 2001, decizie în care s-a statuat: ,,caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității rezultă nu numai din dispozițiile art. 147 din Constituție, ci și din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. 1, potrivit cărora "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", precum și în art. 1 alin. 5, conform căruia "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".
În lumina acestor texte constituționale este de observat că, în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația inacceptabilă ca una și aceeași dispoziție legală - a cărei neconstituționalitate a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare, în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice -art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, fiindcă ar însemna, sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept, iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți într-un proces în cadrul căruia excepția a fost ridicată. Tot astfel, asemenea consecințe ar fi contrare și principiului respectării Constituției art. 151 din Legea fundamentală.
Recurenta reclamantă susține că aceste decizii nu ar trebui aplicate în cauză, în caz contrar ajungându-se la o discriminare, apreciind că dispozițiile legii interne trebuie nu numai să fie conforme cu dispozițiile internaționale, ci și aplicarea și interpretarea lor trebuie să respecte aceeași cerință.
Curtea reține însă, sub acest aspect, că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alții, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale. Totodată, Curtea apreciază că efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, ori, în cazul de față, hotărârea de primă instanță nu era nici măcar pronunțată.
Curtea constată că, în fața primei instanțe, unde se face o judecată în fond, nu există deci nici un impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi, astfel că persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.
În speța de față, nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii prin pronunțarea sentinței recurate, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată .
Curtea retine totodată că, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat în cuprinsul deciziei, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
În același sens, Curtea reține că, așa cum s-a statuat în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente, astfel că reclamanții nu se puteau aștepta, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative,în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea a constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „încredere legitimă" de a obține despăgubiri și că este greu de admis ca un act normativ care, imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa.
În același timp, în cauză, nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Ori, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, (cauza Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005,cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).
Curtea apreciază că trebuie amintită in acest context și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat între altele că „nici Convenția, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 12/19.09.2011 prin care a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru aceste considerente în baza dispozițiilor art. 312 alin. 3 C. pr. civ. curtea admite recursul, modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite primul capăt de acțiune și constată caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pentru recurenta - reclamantă în B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă R. A. împotriva deciziei civile nr.2078 din 16.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite primul capăt de acțiune și constată caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu în B..
Menține restul dispozițiilor sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. D. T. M. G. R. E. V.
GREFIER
N. C. I.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L.
2 ex./24.06.2014
TB-S.5 – C.B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 251/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 449/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
