Pretenţii. Decizia nr. 251/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 251/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2014 în dosarul nr. 75472/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 251 A
Ședința publică de la 10 iunie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - ION POPA
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice cu sediul în București, . Gerota nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1369/28.06.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant C. A. cu domiciliul ales la Cav. I. L. în București, .. 36, ., sector 1 având ca obiect: Legea nr. 247/2005, pretenții, daune moratorii.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 2.06.2014 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 10.06.2014.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 06.XII.2011 la Tribunalul București, reclamantul C. A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe, solicitând: 1) obligarea pârâtului la plata sumei de 2750 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 5000 de acțiuni din creanța garantată asupra statului în cuantum de 7.837.696 lei conferită de Titlul de despăgubiri nr. 3333/10.11.2008 emis de Guvernul României -Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; 2) obligarea pârâtului la plata sumei de 7.832.696 lei reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire nr. 3333/10.XI.2008 emis de Guvernul României–Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub condiția suspensivă ca reclamantul să restituie pârâtului cantitatea de 7.832.696 de acțiuni destinată la Fondul Proprietatea; 3) în subsidiar obligarea pârâtului să remită o sumă de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 7.832.696 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 7.832.696 lei conferită de titlul de despăgubire menționat; 4) obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 7.832.696 lei începând cu data de 10.11.2008 și până la momentul plății efective a sumei; 5) să fie obligat pârâtul la plata sumei de 200 RON, reprezentând daune moratorii pentru fiecare și de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executării a hotărârii.
Prin sentința civilă nr. 1369/28.06.2013 Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive, a inadmisibilității acțiunii invocate de pârât și a admis în parte acțiunea reclamantului. Tribunalul a obligat pârâtul la plata sumelor de 2750 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 500 de acțiuni din creanța garantata asupra statului în cuantum de 7.837.696 lei conferită de Titlul de despăgubiri nr. 3333/10.11.2008 emis de Guvernul României - Comisia pentru stabilirea Despăgubirilor și la suma de 7.832.696 lei reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului conferită de Titlul de Despăgubire nr. 3333/10.11.2008 emis de Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub condiția suspensivă ca reclamantul sa restituie pârâtului cantitatea de 7.832.696 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 7.832.696 lei și referitor la plata de daune moratorii de 200 RON pe zi de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că, în cauză, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 3333/10.11.2008 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 7.837.696 lei ce a fost convertit la data de 28.01.2009 prin Decizia nr. 103/2009 într-un număr de 7.337.696 de acțiuni la Fondul Proprietatea, la o valoare nominală de 1 leu/acțiune, iar pentru restul sumei de 500.000 lei a fost emis titlul de conversie nr. 1171/25.08.2010 în cuantum de 500.000 acțiuni la valoarea nominală de 1 leu/acțiune.
Tribunalul a reținut că reclamantul a vândut la data de 16.11.2011 un număr de 5000 acțiuni la Fondul Proprietatea la cotația de 0,4506 RON/acțiune încasând suma de 2250 lei, deținând în continuare un număr de 7.832.696 de acțiuni. În cauza de față, reclamantul a invocat, pentru considerentele arătate, răspunderea delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, în calitatea acestuia de debitor al unei creanțe garantate și care fără vreo culpă din partea reclamantului nu a putut fi valorificată decât într-o anumită proporție.
Tribunalul a considerat că excepția inadmisibilității acțiunii este nefondată în raport de prevederile art. 6 din CEDO care reglementează accesul liber la justiție al fiecărei persoane într-un stat de drept. Pe de altă parte, reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii de chemare în judecată și prevederile art. 13 din Convenția CEDO care dă posibilitatea titularilor drepturilor și libertăților pe care aceasta le garantează să ceară autorităților naționale să înlăture orice încălcare a acestora prin intervenția directă înainte de a se recurge la protecția internațională.
Tribunalul a arătat că pretențiile deduse judecății au fost analizate în raport de modalitatea și termenul în care Fondul Proprietatea a fost listat la B. de Valori București.
Tribunalul a constatat că, deși crearea pe plan legislativ a Fondului Proprietatea s-a realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestui fond s-a realizat de abia de la data de 25.01.2011, fiind astfel evidentă culpa Statului R. pentru nefinalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca Fondul Proprietatea să poată fi listat la bursă. S. R. a stabilit în mod unilateral și artificial că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea. Cum s-a arătat în raportul de expertiză contabilă depus la dosarul cauzei, în anii 2009 – 2010 S. R. putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu/acțiune. Răspunzând obiectivelor fixate, expertul desemnat concluzionează în sensul că neinițierea conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din OUG nr. 81/2007 a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII al legii nr. 247/2005 a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursă a acțiunilor.
Tribunalul a constatat că, în cauza de față, reclamantul a invocat ca temei de drept răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 – 999 cod civil și respectiv de art. 1357 din Noul Cod Civil și care presupune îndeplinirea unor condiții și anume existența unei fapte ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre fapta respectivă și prejudiciul cauzat.
Tribunalul a considerat că, în speță, au fost îndeplinite aceste elemente, fiind evidentă culpa pârâtului care nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în cadrul termenelor imperative stabilite de lege, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării, datorită culpei pârâtului care a ignorat principiile elementare ale funcționării pieței de capital, acțiunile s-au tranzacționat cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.
Tribunalul a considerat că, dacă pârâtul ar fi efectuat la termen acele operațiuni stabilite în art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acțiunile care formează participațiile deținute de societățile comerciale, de societățile naționale și de companiile naționale neadmise la tranzacționare ar fi fost evaluate real și ar fi influențat pozitiv prețul de tranzacționare la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, fără a se crea discriminări între acționarii listați anterior și după anul 2011.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, calificat drept apel prin încheierea din 25.11.2013, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea apelului, apelantul pârât a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Apelantul pârât a considerat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de instituția pârâtă. Potrivit dispozițiilor Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului R., nu are atribuții în emiterea titlurilor de despăgubire/titlurilor de plată/titlurilor de conversie și deci implicit în plata despăgubirilor prevăzute în astfel de titluri. Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în emiterea titlurilor de despăgubire. În speță, așa cum rezultă din actele de la dosar, decizia nr. 3333/2008 care reprezintă titlu de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Apelantul a arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în emiterea titlurilor de conversie și/sau a titlurilor de plată și nu are atribuții în plata despăgubirilor care se face de către Direcția Pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar aflată în structura Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Apelantul a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii, considerând că hotărârea instanței de fond este criticabilă și sub acest aspect. Procedura de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv este reglementată în mod expres de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției. Or, atâta timp cât nu a fost finalizată procedura administrativă de valorificare a titlului de despăgubire instituită prin Lege nr. 247/2005, solicitările reclamantului C. A. sunt inadmisibile.
Pe fond, apelantul pârât a solicitat respingerea acțiunii întrucât, în privința despăgubirilor solicitate de reclamant, Legea nr. 247/2005 nu prevede o astfel de posibilitate și prin urmare instanța de fond prin obligarea directă a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri pe lângă schimbarea debitorului obligației de plată schimbă însăși mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite conform Titlului VII. Prin decizia nr. 3333/10.11.2008 emisă de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul din prezenta cauză a obținut titlul de despăgubire în cuantum de 7.832.696 lei; astfel, urmând procedura specială, acesta a fost despăgubit.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare solicitând admiterea excepției lipsei calității de reprezentant al A.N.A.F. Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, respectiv lipsa calității procesuale active a acestei instituții de a declara apel în cauză și lipsa calității procesuale pasive a A.N.A.F. Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în sensul participației pasive în acest litigiu, iar pe cale de consecință constatarea nulității recursului ori în subsidiar a apelului.
În motivare, intimatul a arătat că, în litigiile ce au drept obiect valorificarea integrală a unor creanțe garantate asupra statului ce își au originea în aplicarea defectuoasă a legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005 atunci când statul român este chemat în judecată în nume propriu și în mod nemijlocit în calitatea sa de garant și debitor al unei creanțe garantate asupra statului, acesta din urmă este reprezentat conform legii de Ministerul Finanțelor Publice, în prezent neexistând nici o dispoziție ori prevedere legală care să îndrituiască ANAF Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București să reprezinte statul român în litigiile de natura celor de mai sus arătate. Or, în prezenta cauză pârâtul a chemat în judecată statul român în mod nemijlocit și în nume propriu. Atât Ministerul Finanțelor Publice cât și ANAF Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București reprezintă subiecte distincte de drept, bucurându-se de o organizare de sine stătătoare și de un patrimoniu propriu, îndreptat spre realizarea unui anumit scop, neexistând nicidecum identitate de persoană între aceste două subiecte de drept distincte.
Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea reține următoarele:
Excepțiile invocate de intimat, și anume, excepția lipsei calității de reprezentant a A.N.A.F. Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, lipsa calității procesuale active a acestei instituții de a declara apel în cauză și lipsa calității procesuale pasive a A.N.A.F. Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în sensul participației pasive în acest litigiu, sunt neîntemeiate. Astfel, reclamantul a chemat în judecată S. român prin Ministerul Finanțelor Publice iar acest pârât a participat ca atare la judecata în primă instanță, astfel încât nu se poate invoca în cauză lipsa calității procesuale pasive a A.N.A.F. Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, aceasta neavând calitatea de parte în prezentul proces, neputându-se discuta, în consecință, calitatea sa procesuală.
Calea de atac a fost declarată în cauză de S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, parte chemată în judecată de către reclamant, astfel încât lipsa calității procesuale active a A.N.A.F. Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București de a declara apel în cauză nu poate fi reținută, calea de atac nefiind declarată de această persoană.
De asemenea, în cauză nu poate fi reținută lipsa calității de reprezentant a A.N.A.F. Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București, mandatul de reprezentare decurgând din lege, A.N.A.F. Direcția Generală a finanțelor publice având ca atribuție legală reprezentarea intereselor statului în fața instanțelor de judecată, astfel cum rezultă din art. 7 pct. 33 și art. 23 din H.G. nr. 520/2013.
Excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii invocate de apelantul pârât sunt, de asemenea, neîntemeiate, reclamantul chemând în judecată S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, considerând că acesta a săvârșit cu vinovăție, fapta ilicită, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, a cărei formulare nu este interzisă de lege. În acest cadru procesual, astfel cum a fost fixat de reclamant, urmează a se stabili dacă sunt întrunite condițiile angajării răspunderii pârâtului chemat în judecată, problemă care ține de fondul raportului juridic dedus judecății.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul derogă de la general, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme în materie s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun, respectiv a instituției răspunderii civile delictuale, ar echivala cu încălcarea principiului expus mai sus.
O asemenea abordare nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. În acest sens, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției.
În această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit alin. (6) și (7) al textului de lege invocat, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, decizie pe care, partea nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate, o poate ataca în contencios administrativ.
Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, prin care prevederile legislației aplicabile în domeniul restituirii proprietăților au fost completate cu dispoziții care conduc la reguli de procedură clare și simplificate în ceea ce privește procedura administrativă de stabilire și acordare a acestora, pentru a se evita interpretările divergente ale autorităților implicate în procedura de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. În acest sens, prin art. 22 și următoarele din Legea nr. 165/2013 sunt stabilite regulile de urmat pentru stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile acestei legi se aplică proceselor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor.
Acest act normativ a urmărit realizarea unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire, pentru a se evita situațiile în care se manifesta lipsa de diligență din partea autorităților competente.
Dispozițiile Legii nr. 165/2013, care stabilesc un mecanism unitar de despăgubire, aplicabil tuturor persoanelor aflate în situații similare, nu pot fi eludate, nefiind posibilă înlăturarea de la aplicare a prevederilor legii pentru unele persoane în defavoarea altora, prin stabilirea de instanță a unor alte despăgubiri în condițiile în care legea prevede mecanismul de urmat în acest sens.
Astfel, această lege este destinată să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație, nefiind permisă eludarea sa în cauzele aflate pe rolul instanțelor.
Procedura respectivă are scopul de a asigura, în mod nediscriminatoriu, accesul tuturor persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001, egalitatea de tratament pentru toate persoanele îndreptățite putând fi asigurată numai cu respectarea procedurii prevăzute de lege.
În Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a stabilit că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Obligarea directă a Statului R. la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Instanțele de judecată nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți în punerea în executare a hotărârilor prin care S. prin Ministerul Finanțelor Publice este debitor, substituindu-se legiuitorului.
În ceea ce privește dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că acesta instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare a drepturilor recunoscute prin Convenție, în sensul posibilității analizei în fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un "recurs efectiv" în fața unei autorități naționale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Art. 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acțiuni în pretenții adresate direct instanței de judecată și nici măcar un temei al unui control de convenționalitate, în ceea ce privește eventuala neconformitate a unei norme naționale cu dispozițiile Convenției, astfel cum preconizează recurentul - reclamant în cauză.
Din perspectiva exigențelor art. 13, este suficient, după cum rezultă din considerentele deja expuse, că reglementarea actuală a legilor speciale de reparație a permis reclamantului recunoașterea unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., iar în ceea ce privește valorificarea titlului de despăgubire, nu este posibilă intervenția instanței de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv pe calea dreptului comun.
Apelantul a invocat deficiențe ale sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sancționate în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă Curtea constată că judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot M. A., C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. În acest sens, astfel cum s-a arătat mai sus, a fost adoptată Legea nr. 165/2013.
Reținând că motivele de apel sunt întemeiate, pentru considerentele de mai sus, prima instanță aplicând greșit legea, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea va admite apelul declarat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va schimba sentința în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice cu sediul în București, . Gerota nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1369/28.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul- reclamant C. A. cu domiciliul ales la Cav. I. L. în București, .. 36, scara 1, ..
Schimbă sentința în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. P. D. F. B.
GREFIER
V. Ș.
Red. D.F.B.
Tehnored. T.I.
4 ex./23.06.2014
Jud. fond: C. T.
| ← Contestaţie la legea electorală. Decizia nr. 151/2014. Curtea... | Pretenţii. Decizia nr. 948/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
