Legea 10/2001. Decizia nr. 747/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 747/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-04-2014 în dosarul nr. 5086/3/2012*
DOSAR NR._
(360/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.747
Ședința publică de la 30.04.2014
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - I. B.
JUDECATOR - M.-G. R.
GREFIER - S. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta – pârâtă M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.893 din 25.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant C. O. I..
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației aflată la fila 32 în dosarul nr._ al Curții de Apel București – Secția a IX-a Civilă și avocat T. V. – M., în calitate de reprezentant al intimatului-reclamant C. O. I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/19.11.2013, eliberată de Baroul București - Cabinet de avocat, aflată la fila 25 în dosarul nr._ al Curții de Apel București – Secția a IX-a Civilă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că intimatul-reclamant, prin avocat a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 24.04.2014, cerere prin care solicită în temeiul dispozițiilor prevăzute la art.244 alin.2 din codul de procedură civilă 1865, judecarea recursului în lipsa părților. Totodată, solicită obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, anexând dovada în acest sens (factura . nr.176/24.09.2013), efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte sentinței instanței de fond, în sensul diminuării cheltuielilor de judecată care, în opinia sa, sunt mai mari (fiind exprimate în euro). Totodată, solicită să se aibă în vedere și incidența Deciziei nr.88/2014 pronunțate de Curtea Constituțională.
Avocatul intimatului-reclamant, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Apreciază că, în raport de dispozițiile Deciziei nr.88/2014 a Curții Constituționale, urmează să se aibă în vedere considerentele exprimate în întâmpinare cu privire la caracterul nefondat al recursului sub aspectul excepției de prematuritate a acțiunii.
Referitor la cheltuielile de judecate, solicită să se constate faptul că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale acordând acest onorariu.
De asemenea, solicită obligarea recurentului și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât, având cuvântul, în completarea celor susținute, solicită a se cenzura cheltuielile de judecată ocazionate în recurs și să se aibă în vedere incidența Legii nr.165/2013 și cu privire la fondul pricinii, în sensul acordării de măsurilor compensatorii prin puncte potrivit acestei legi.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, sub nr._, reclamantul C. O. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin Primar General obligarea acestuia la emiterea dispoziției conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr.8 situat în București, . nr.45, ., compus din 2 camere, bucătărie, baie, vestibul, WC serviciu, 2 holuri, 2 cămări, 3 balcoane, boxă, cameră de serviciu în suprafață utilă de 115,47 mp, plus cota indiviză de 4,97% din părțile aflate în proprietate comună.
De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului M. București la transmiterea documentației prevăzute la art.16 alin.2 din Titlul VII al Legii 247/2005 la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin cererea completatoare formulată la 15.11.2012 reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Municipiului București la plata de daune morale în cuantum de 6.000 Euro pentru repararea prejudiciului creat ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării
În motivarea acțiunii, se arată că apartamentul nr.8 a fost transmis reclamantului prin moștenire de la defunctul O. C.. Imobilul a fost preluat abuziv prin decizia 2022 din 27.12.1975 emisă de CPMB în aplicarea Decretului 223/1974.
Prin sentința civilă nr._/1999 Judecătoria sector 2 a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamant și a obligat pârâta PMB să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul menționat. Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 81/1996 apartamentul în litigiu a fost vândut numitei M. Letiția în baza Legii 112/1995.
Prin decizia civilă nr.340/26.02.2003 a Tribunalului București Secția a III -a Civilă a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu M. Letiția, decizia fiind irevocabilă prin respingerea recursului.
Reclamantul a formulat notificarea nr. 1740/2001, însă pârâtul M. București nu a soluționat această notificare.
Lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii apartamentului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă însăși Constituția prevede la art.21 alin.2 că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În drept, reclamantul și-a motivat acțiunea pe disp. art.25 din Legea 10/2001.
Prin sentința civilă nr.893/25.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile art.16 din Titlul VII din Legea 247/2005 pentru apartamentul nr.8 din București . nr.45, . 2 camere, bucătărie, baie, vestibul, WC serviciu, 2 holuri, 2 cămări, 3 balcoane, boxă, cameră de serviciu, în suprafață utilă de 115,47 mp plus cota indiviză de 4,97% din părțile aflate în proprietate comună; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea Municipiului București la transmiterea dosarului aferent notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București la plata daunelor morale și a obligat pârâtul la plata sumei de 700 Euro în echivalent în lei la data plății cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin notificarea nr.1740/2001 reclamantul C. O. I. a solicitat Prefecturii Municipiului București în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001 acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr.8 situat în . nr.45, .> Potrivit certificatului de moștenitor nr.65/1957 reclamantul este singurul moștenitor legal al defunctului C. O..
S-a reținut de asemenea că prin Decizia nr. 2022 din 27.12.1975 apartamentul nr.8 a fost preluat în proprietatea statului pe numele reclamantului C. O. I. ca urmare a aplicării Decretului 223/1974.
În conformitate cu art. 24 alin.2 din Legea 10/2001, republicată, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Tribunalul a reținut caracterul abuziv al deciziei de trecere în proprietatea statului în conformitate cu art.2 lit.i) din lege, având în vedere că la data emiterii Deciziei nr.2022/1975 erau în vigoare disp. art.481 Cod civil, în conformitate cu care nimeni nu putea fi silit a ceda proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, dispoziții care nu au fost respectate, reclamantul neprimind nici o despăgubire.
Față de refuzul nejustificat de soluționare a notificării devine incidentă Decizia 20/2007 a Î.C.C.J. care a interpretat dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001 în sensul că instanța competentă în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, este deopotrivă competentă să judece și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare, prin examinarea fondului cererii de restituire.
Având în vedere că deciziile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în conformitate cu art. 329 alin. 3 C.proc.civ., tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile art.16 din Titlul VII al Legii 247/2005 pentru apartamentul nr.8 din . nr.45, . din 2 camere, bucătărie, baie, vestibul, WC serviciu, 2 holuri, 2 cămări, 3 balcoane, boxă, cameră de serviciu, în suprafață utilă de 115,47 mp, plus cota indiviză de 4,97% din părțile aflate în proprietate comună.
Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului aferent notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost respins, deoarece reclamantul nu a făcut dovada refuzului pârâtului de a transmite dosarul. Singura solicitare adresată de către reclamant pârâtului se referă la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii pentru apartamentul în litigiu.
Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru nesoluționarea în termen a notificării a fost anulat ca netimbrat în conformitate cu art.20 din Legea 146/1997.
În conformitate cu art.274 C.proc.civ. tribunalul a obligat pârâtul M. București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 Euro în echivalent în lei la data plății reprezentând onorariu de avocat.
Prin încheierea pronunțată în ședința din Camera de consiliu de la 20.02.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamant, de îndreptare a erorii materiale, respectiv a omisiunii din dispozitivul sentinței civile nr.893/25.04.2013 pronunțată în dosarul nr._, în sensul de a se trece și suprafața aferentă apartamentului 8 de 10,78 m.p. teren sub construcție.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Invocând dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurentul pârât susține că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Prioritar, recurentul pârât invocă excepția de prematuritate a cererii, față de . Legii nr.165/2013.
Astfel, prin dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.165/2013, entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
Astfel, se constată că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din legea nr.10/2001 mai mult prin art.32.1 din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 90 de zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege.
În consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv Legea nr.165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult, prin dispoziția art.4 din Legea nr.165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Astfel, recurentul pârât apreciază că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi, conform art.1 alin.1 și 2, art.4, art.16 și art.50 din Legea nr.165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Totodată, în temeiul art. 274 C.proc.civ., instanța a obligat pârâtul recurent la 700 euro cheltuieli de judecată, deși, în opinia acestuia, nu datorează aceste cheltuieli.
Astfel, potrivit art.274 alin.1 C.proc.civ., „partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Or, recurentul pârât nu are calitatea de parte căzută în pretenții, întrucât, în opinia acestuia, instanța de judecată nu a stabilit decât competența de judecare a cauzei în primă instanță, dosarul urmând a fi repartizat în vederea judecării acestuia pe fond.
Recurentul pârât consideră că poate fi obligat la cheltuieli de judecată doar în situația în care, după judecarea dosarului de către tribunal, ar avea calitatea de parte căzută în pretenții.
Intimatul reclamant C. O. I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la "excepția de prematuritate a cererii față de . Legii nr. 165/2013", intimatulsolicită respingerea acesteia ca nefondată pentru următoarele considerente:
1. Caracterul prematur al unei acțiuni se stabilește la momentul învestirii instanței, în raport de existența/inexistența unei dispoziții legale care, fiind în vigoare la momentul introducerii acțiunii, reglementează un termen prohibitiv (dilatoriu) pentru inițierea respectivului demers judiciar (sesizarea instanței).
O cerere de chemare în judecată care nu este prematură la momentul investirii instanței, nu poate "deveni prematura", ca urmare a survenirii unei legi noi.
O astfel de concluzie ar însemna că dispozițiile de drept material ale Legii nr.165/2013 ar produce efecte și pentru trecut, concluzie care contravine principiului neretroactivității legii civile prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituția României.
Prin urmare, împrejurarea ca prin Legea nr. 165/2013 s-au stabilit noi termene maximale de finalizare a procesului de soluționare, de către entitățile investite de lege, a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la concluzia ca acțiunea ce face obiectul cauzei ar fi prematură. Dreptul persoanelor îndreptățite, de a solicita și obține soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a născut chiar de la . legii. Dispozițiile art.4 din Legea nr.165/2013 se interpretează conform metodei istorico-teleologice, respectiv având în vedere scopul edictării actului normativ, astfel cum acest scop este relevat de expunerea de motive ce a însoțit proiectul de act normativ.
Prin urmare, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, potrivit căruia dispozițiile actului normativ se aplica cererilor precum și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, se interpretează în sensul că voința legiuitorului a fost aceea de a stabili, prin Legea 165/2013 un cadru legislativ unic al procedurii și modalităților (măsurilor) de restituire în natura sau prin echivalent a tuturor imobilelor preluate abuziv în perioada de referința, concluzie confirmata și de conținutul art. 3 alin. l pct. l din lege, care definește noțiunea de "cerere" avuta în vedere de legea în discuție.
Întrucât scopul Legii nr.165/2013 este acela de reglementare a masurilor de finalizare a procesului de restituire/despăgubire, acțiuni judiciare (în concordanta cu dispozițiile legale în vigoare la data inițierii demersurilor judiciare), în scopul urgentării desfășurării procedurii de restituire/despăgubire, ca urmare a nerespectării de către autorități a termenelor legale și a nerespectării principiului urgentării realizării drepturilor, nu pot fi aduse în situația anterioară inițierii demersurilor lor legitime Aceasta ar însemna ca procese în curs, nefinalizate să fie zădărnicite de o lege noua, al cărei scop este tocmai acela de finalizare a procedurilor, în concordanta cu scopul urmărit de persoanele îndreptățite care au inițiat proceduri judiciare în curs.
Sunt nefondate susținerile recurentului în sensul că acesta ar urma să emită dispoziția în sensul art.1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013.Menționarea în dispozitivul sentinței recurate a sintagmei "în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005" nu poate conduce la concluzia nelegalitatii sentinței.
Legalitatea sentinței recurate este neîndoielnică și față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 în conformitate cu care actul normativ se aplică cererilor precum și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor.
Situația este particulară în cazul în care litigiile aflate pe rol în momentul adoptării legii noi sunt în faza căilor de atac, prin care se realizează controlul judiciar al hotărârilor pronunțate, potrivit Codului de procedura civilă.
Cenzurarea legalității sentinței de fond, se realizează (în acord cu principiul neretroactivității) în raport de legea civilă în vigoare la momentul pronunțării, și nu poate conduce la alta concluzie decât aceea a legalității hotărârii și menținerii acesteia.
Dispozițiile art.4 din legea nouă privitoare la aplicarea noii legi și drepturilor ("cauzelor") deduse judecații prin acțiuni anterioare, nu pot fi interpretate cu încălcarea principiului neretroactivitații legii, deoarece o astfel de interpretare ar determina măsura în care dispoziția legala în discuție este neconstituțională.
Cenzurarea legalității hotărârii în raport de o lege intrată în vigoare ulterior pronunțării ar însemna extinderea pentru trecut a efectelor legii civile materiale, deci încălcarea principiului neretroactivității legii civile, ceea ce nu este permis.
În cauzele aflate în etapa în care se realizează controlul judiciar al hotărârilor pronunțate în temeiul și la epoca în care era în vigoare legea anterioara, se pune, în realitate, problema daca menținerea hotărârilor anterioare poate realiza concilierea intre dreptul de a obține executarea unei hotărâri (ca parte a dreptului de acces la instanța), caracterul efectiv al protecției conferite unui astfel de drept, pe de o parte, și posibilitatea efectiva de punere în executare a unei hotărâri în care, obligațiile executorii sunt exprimate în raport de proceduri, instituții și norme care nu mai exista, fiind înlocuite de altele prin noua lege.
"Curtea amintește ca executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunța, trebuie considerata ca făcând parte integranta din "proces", în sensul art. 6 alin. l din Convenție. Dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitiva și obligatorie sa rămână fără efect în detrimentul unei părți "(Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999"; paragraful 23 din Hotărârea pronunțata în Cauza S. împotriva României).
Concluzia care conciliază principiul cenzurării legalității în raport de legea în vigoare la momentul pronunțării cu cel al caracterului efectiv al dreptului de a obține executarea hotărârii, este aceea ca, întrucât dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost abrogate prin normele Legii nr. 165/2013, după pronunțarea sentinței, sintagma din dispozitiv "în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea 247/2005" nu poate afecta legalitatea soluției care vizează obligarea recurentului să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent; nu poate afecta executarea obligației menționate întrucât legea noua nu înlătura o astfel de obligație a recurentului (de emitere a deciziei/dispoziției), ci restrânge doar noțiunea de "măsuri reparatorii în echivalent" la compensarea prin puncte, compensarea prin puncte fiind o atribuție care excede competentelor recurentului întrucât revine CNCI.
Sunt nefondate și criticile recurentului privind obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecata.
Recurentul susține că nu ar datora cheltuieli de judecată, întrucât apreciază că nu ar fi căzut în pretenții, motivat de faptul că, în opinia acestuia, "instanța de judecată nu a stabilit decât competența de judecare a cauzei în primă instanță, dosarul urmând a fi repartizat în vederea judecării acestuia pe fond".
Critica este nefondată, întrucât prin sentința civila recurată s-a realizat o soluționare a fondului cauzei cu privire la petitul dedus judecății prin acțiunea introductivă.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată următoarele:
Recursul declarat de pârâtul M. București vizează pe de o parte solicitarea de aplicare a Legii nr. 165/2013, atât sub aspectul prematurității cererii de chemare în judecată, cât și al emiterii dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii potrivit noului act normativ, iar pe de altă parte are în vedere aplicarea greșită a prevederilor art. 274 C.pr.civ.
Curtea constată că excepția prematurității cererii, invocată de recurentul pârât în calea de atac este neîntemeiată. Astfel, prin cererea de chemare în judecată de la data de 12.03.2012, reclamantul a solicitat - față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001- aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și analiza în fond a cererii de restituire formulate de acesta conform Legii nr. 10/2001. Trebuie observat că acest din urmă act normativ era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că Legea nr. 165/2013 a întrat în vigoare la data de 20.05.2013.
Prin urmare, este incontestabil că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond și a interpretării obligatorii date art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv a art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța supremă, dreptul reclamantului de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea adresată pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
S-a stabilit astfel că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
Astfel, la data formulării cererii, Legea nr. 10/2001 stabilea un termenul de 6o de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Or, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea formulată de reclamant nu a fost soluționată de către pârâtă, deși trecuse un interval de timp de circa unsprezece ani. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
De asemenea, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu conține norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
În plus, termenul stabilit prin Legea nr. 165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 25.04.2013.
În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de Statul Român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
În ce privește, însă susținerea recurentului vizând incidența procedurii noi de stabilire și acordare a despăgubirilor, Curtea constată că este întemeiată. Astfel, potrivit art. 4 din acest act normativ, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor...
Așa fiind, Curtea constată că sunt aplicabile prezentei cauze, precum și modului în care decizia obținută în soluționarea notificării poate fi valorificată, prevederile Legii nr. 165/2013, instanțele fiind ținute la aplicarea dispozițiilor legale, câtă vreme acestea sunt în vigoare și nu s-a constatat că sunt neconstituționale.
De asemenea, trebuie observat că nu este incident un motiv de nelegalitate cât privește hotărârea pronunțată de instanța de fond, decurgând din aplicarea greșită a legii, câtă vreme prevederile Legii nr. 165/2013 nu erau în vigoare la data pronunțării hotărârii, însă dată fiind opțiunea pe care legiuitorul a adoptat-o în ce privește aplicarea imediată a prevederilor actului normativ menționat, Curtea va da eficiență acestora, neputând să le ignore pentru motivele arătate.
Așadar, prevederile art. 21 din Legea nr. 165/2013 descriu procedura ce trebuie urmată în vederea emiterii deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv. Trebuie observat, pe de o parte, că decizia de compensare prin puncte a imobilului trebuie emisă numai după desfășurarea acestei proceduri, iar pe de altă parte că soluționarea notificării s-a realizat de către instanță prin hotărâre, astfel că trebuie respectată succesiunea etapelor procedurii menționate, inclusiv sub aspectul evaluării imobilului care se realizează de către Secretariatul Comisiei Naționale (prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii), urmând validarea ori invalidarea de către Comisia Națională care are atribuția aprobării punctajului.
Este o procedură asemănătoare celei pe care Titlul VII din Legea nr. 247/2005 o prevedea pentru regimul stabilirii și plății despăgubirilor pentru imobilele ce nu se pot restitui în natură, prevederi legale ce au fost abrogate expres prin art. 50 lit. c din Legea nr. 165/2013, procedura privind stabilirea și plata despăgubirilor fiind înlocuită de cea a acordării de măsuri compensatorii în condițiile prevăzute de Legea nr. 165/2013.
În fine, cât privește susținerile vizând aplicarea greșită de către tribunal a dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., critica este nefondată. Câtă vreme s-a constatat că reclamantul a efectuat în cadrul primei etape a procesului, pentru a-și dovedi pretențiile, cheltuieli constând în onorariu de avocat, iar aceste pretenții au fost considerat întemeiate și admise, s-a apreciat corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C.pr.civ, culpa procesuală ce stă la baza reglementării acestei obligații de plată fiind dovedită chiar de pierderea procesului prin admiterea cererii reclamantului. Trebuie observat, în plus, că în dezvoltarea motivului de recurs, recurentul face referire la aspecte ce nu au legătură cu modul de soluționare a cauzei, hotărârea primei instanțe nevizând stabilirea competenței, ci soluționând chiar fondul pretențiilor reclamantului
În consecință, ținând seama de cele expuse, Curtea constată că recursul este fondat sub aspectele arătate, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și 2 C.pr.civ., îl va admite și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pârâtul să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin compensare cu puncte în condițiile Legii nr.165/2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr.893/25.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. O. I..
Modifică în parte sentința, în sensul că măsurile reparatorii în echivalent vor fi acordate în condițiile Legii nr.165/2013.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. I. B. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.G.R
Tehdact.MGR/B.I
2 ex/20.05.2014
----------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.L.M.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 246/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1433/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
