Acţiune în constatare. Decizia nr. 1454/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1454/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 4514/2/2014
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1454 R
Ședința publică de la 07.10.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – DORINA ZECA
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
GREFIER – S. V.
……………………
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant B. N. împotriva sentinței civile nr. 147 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care se învederează instanței că recurentul reclamant B. N. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Parchetului arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală. Să se constate că s-a respins acțiunea reclamantului atât în ceea ce privește constatarea caracterului politic, având în vedere că acesta nu a administrat dovezi care să susțină caracterul politic al condamnării, la dosar nefiind decât hotărârea de condamnare pentru infracțiunea de refuz de înapoiere în țară. În ceea ce privește cererea de restituire a bunurilor, acestea fiind bunuri mobile nu se pot restitui în baza Legii nr. 221/2009.
CURTEA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.11.2010 pe rolul Tribunalul București Secția a IV a Civilă, reclamantul B. N. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate caracterul politic al condamnării politice prin sentința nr. 49/14.01.1989, în dosarul nr. 24/1989 al Tribunalului M. București.
Reclamantul a învederat prin condamnarea că s-au încălcat prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat să se aibă în vedere și dispozițiile Legii 221/2009, întrucât s-a pronunțat și retrogradarea militare, fapt ce i-a adus un prejudiciu în ceea ce privește calculul pensiei.
Reclamantul a menționat că, în urma acestei condamnări, a decedat soția sa B. M. care a fost bătută, chinuită și a fost alungată din apartamentul său, precizând că apartamentul a fost recuperat.
Reclamantul a precizat că soția sa s-a îmbolnăvit datorită faptului că a fost nevoită să doarmă sub cerul liber, atașând o copie de pe certificatul medical de constatare a decesului.
Reclamantul a mai învederat că valoarea obiectelor pe care le-a lăsat în apartament este de_ lei și 8289 dolari, precizând că singura dovadă pe care o poate prezenta este H.J unde se specifică „ confiscă valută și menține sigiliu asigurator conform art. 68.”
De asemenea acesta, specifică faptul că mama sa B. S. a fost bătută și chinuită pentru a declarat tot ce știe despre el și că fratele său a fost nevoit să accepte să fie informator al miliției întrucât era chemat la interogatoriu tot timpul, era bătut și întrebat despre el.
Față de cele expuse mai sus reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării sale, solicitând judecata cauzei și în lipsa sa. Cu cheltuieli de judecată.
La data de 07.03.2011 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea acestuia la restituirea sumei de 8289 dolari și a dobânzii legale de la confiscare și până în prezent.
Reclamantul a precizat în cerere că este vorba despre o confiscare de bunuri și nu de o retribuție neridicată în termen legal.
La data de 14.09.2011 cauza a fost suspendată în baza art. 155 ind. 1 C.pr.civ. întrucât reclamantul nu și-a îndeplinit obligația pusă în sarcina sa la termenul din data de 11.05.2011.
La data de 14.03.2012 reclamantul a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.
La data de 09.05.2012 reclamantul depus o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la restituirea bunurilor confiscate ilegal.
Prin încheierea din data de 13.06.2013 instanța a respins, ca neîntemeiată cererea de repunere pe rol a cauzei, reținând că reclamantul, deși la termenul din data de 09.05.2012, i s-a pus în vedere, pentru a se putea discuta cererea de repunere pe rol a cauzei, să depună la dosar hotărârea de condamnarea din anul 1989, cât și hotărârea de condamnare din anul 2011, să indice hotărârea prin care i s-a confiscat suma de bani și să depună acte din care să rezulte confiscarea sumei de bani, precum și confiscarea celorlalte bunuri a căror contravaloare o solicită, punându-i-se în vedere să depună și o copie a acțiunii și a hotărârii pronunțate în dosarul nr._/2010, a depus numai un extras al sentinței nr. 49/14.01.1989 a Tribunalului M. București, pronunțată în dosarul nr. 24/1989, iar nu și celelalte acte solicitate.
La data de 26.07.2012 s-a formulat recurs de către reclamantul B. N. împotriva încheierii din data de 13.06.2012.
Prin decizia nr. 1849 R/24.10.2012 Curtea de Apel București a admis recursul formulat de recurentul – reclamant B. N. împotriva încheierii din data de 13.06.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._/3/2010 în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a casat încheierea recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății.
În baza acestei decizii cauza a fost repusă pe rol.
Prin sentința civilă nr. 147/12.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilăs-a respins cererea formulată de reclamantul B. N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța hotărârea atacată, tribunalul a reținut următoarele considerente:
Prin cererea precizată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la restituirea bunurilor confiscate prin sentința penală nr. 49/14.01.1989, respectiv contravaloarea sumei de 531,07 dolari și a sumei de 758,67 dolari, deci un total de 1289,77 dolari, precum și bunurile din casă și un autoturism marca F. 600,cu o valoare de 7000 dolari.
Prin sentința nr. 49/14.01._ pronunțată de Tribunalul M. București în dosar nr.24/1989 reclamantul B. N. a fost condamnat la 7 ani închisoare, interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a,b,c,e C.pen. pe o durată de 5 ani și degradarea militară, pentru infracțiunea de refuz al înapoierii în țară. S- confiscat și valuta și s-a menținut sechestrul asigurător, conform art.68 C.pen.
Din adresa nr.716/07.02.1990 emisă către B. N. de către Romelectro Întreprindere pentru Comerț Exterior rezultă că: „Urmare a sentinței penale nr.49/14.01.1989 dată de Tribunalul M. București prin care s-a dispus confiscarea valutei pe care acesta o deținea ,,ICE Romelectro a virat cu D.P. nr.927/23.03.1989 ,suma de 7865,15 lei (c/v a 531,07 $) economii diurnă la Circa Financiară a Sectorului 6 București. Suma de 758,67 $ (6828,03, lei) a fost virată de ICE Romelectro la „Comturist” de unde, în baza aceleiași sentințe penale, a fost virată tot la Circa financiară a Sectorului 6 București”.
Potrivit art. 5 alin.1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare,dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,precum și unele măsuri adiacente,cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia nr.6/2013 emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a stabilit că art.5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 trebuie interpretat în sensul că pot fi acordate despăgubiri materiale pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative de reparație, respectiv Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
În prezenta cauză, reclamantul a solicitat restituirea bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, constând într-o sumă de bani (1289,77 dolari) bunuri mobile și un autoturism marca F. 600. Or, aceste bunuri nu se încadrează în categoria celor care pot fi restituite în condițiile prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În consecință, cererea reclamantului, astfel cum a fost precizată a fost neîntemeiată și a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B. N., solicitând admiterea recursului și invocând faptul că nu a primit hotărârea tribunalului.
Reclamantul a învederat faptul că nu a păgubit S. R. și nu înțelege de ce nu i se restituie bunurile confiscate.
Recurentul-reclamant a precizat că suma 1289 de dolari americani, i-a fost confiscată ilegal inclusiv, însăși hotărârea tribunalului din dosarul nr. 24/1989 a fost și este ilegală.
În final, recurentul reclamant a solicitat anularea Hotărârii Tribunalului București, rejudecarea dosarului, numirea unei comisii de expertiză care să calculeze aceste sume și să i se comunice cu un timp rezonabil costul, eventual onorariul comisiei de expertiză.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 alin. (1) pct.9) din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu s-a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din codul de procedură civilă și, ținând cont de decizia în interesul legii nr.6/2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, instanța de recurs constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acordarea de despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor confiscate prin sentința penală nr. 49/14.01.1989, respectiv contravaloarea sumei de 531,07 dolari și a sumei de 758,67 dolari, deci un total de 1289,77 dolari, precum și bunurile din casă și un autoturism marca F. 600,cu o valoare de 7000 dolari.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009.
Având în vedere temeiul de drept invocat de către recurent, în raport de pretenția concretă dedusă judecății, Curtea constată că sunt invocate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.b) din Legea nr.221/2009.
Potrivit art.5 alin. (1) lit.b) din Legea nr.221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că, pentru a se obține despăgubiri pentru bunurile confiscate, este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. persoana sau autorul acesteia să fi suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
2. prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să se fi dispus confiscarea unor bunuri;
3. bunurile confiscate făceau obiectul de reglementare al legiilor sepciale de reparații, însă nu au fost restituite în temeiul Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
În ceea ce privește cea de-a treia condiție, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Or, deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.
Astfel, Curtea constată că se pot acorda despăgubiri, în temeiul Legii nr.221/2009, numai pentru bunurile imobile sau mobile devenite imobile prin destinație, nu și pentru celelalate bunuri mobile.
Curtea învederează că nu este îndeplinită cea de-a treia condiție, deoarece bunurile indicate de către recurentul-reclamant reprezintă bunuri mobile (contravaloarea sumei de 531,07 dolari și a sumei de 758,67 dolari, deci un total de 1289,77 dolari, precum și bunurile din casă și un autoturism marca F. 600,cu o valoare de 7000 dolari), și nu bunuri imobile, astfel încât nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.221/2009.
În acest sens, a fost pronunțată și decizia în interesul legii nr.6/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că „ În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
De asemenea, în considerentele deciziei în interesul legii, s-a învederat că „Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractant
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prima instanță a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.b) din Legea nr.221/2009, și că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9) din Codul de Procedură Civilă, va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul – reclamant B. N. împotriva sentinței civile nr. 147 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurentul-reclamant B. N. împotriva sentinței civile nr. 147 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. Z. G. D. FlorelaMoraru D. L.
GREFIER,
S. V.
Red. D.Z.
Tehnored. T.I.
2 ex./23.09.2014
Jud. fond:
L. I. C.
| ← Partide politice. Decizia nr. 377/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1835/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
