Cereri. Decizia nr. 45/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 45/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2014 în dosarul nr. 4817/2/2012*
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 45 A
Ședința publică de la 11.02.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
……………………
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă Fundația C., cu sediul S.C.A. D. & Asociații în București, .. 55, vila nr. 6, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 697/18.05.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. G. al Municipiului București, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6 și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., cu sediul în București, . Gerota nr. 13, sector 2, având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta reclamantă Fundația C. reprezentată de avocat B. T., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimații pârâți C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este nelegal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către apelanta reclamantă Fundația C. o cerere prin care solicită citarea și comunicarea actelor de procedură la sediul S.C.A. D. & Asociații din București, .. 55, vila nr. 6, sector 1.
Apărătorul apelantei reclamante Fundația C. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apărătorul apelantei reclamante Fundația C. solicită admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, cu consecința obligării intimaților să plătească suma stabilită prin raportul de expertiză, cu titlu de despăgubiri pentru terenul care a fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii întemeiată pe dreptul comun solicită a se avea în vedere că prin decizia civilă nr. 3450/17.05.2012, pronunțată de Î.C.C.J., acest aspect a fost tranșat. În această decizie se dispune ca hotărârea să fie casată, cu trimitere spre analiza fondului apelului. Aceste considerente obligă instanța să analizeze cauza și să aibă în vedere următoarele condiții: dacă legea internă intră în conflict cu dispozițiile CEDO, admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere sau nu unui alt drept de proprietate.
Arată că în această cauză dispozițiile legii speciale nu le sunt aplicabile. Consideră că o altă valorificare a dreptului de proprietate nu există. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Soluționând apelul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18.02.2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, reclamanta Fundația "C." a chemat în judecată pârâții C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, pe calea acțiunii în revendicare imobiliară, să se constate dreptul reclamantei de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp, situat în București, .. 22, sectorul 3, în subsidiar, dacă terenul nu poate fi restituit în natură, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor aferente în cuantum de 1.146.992 lei.
Prin sentința civilă nr. 697 din 18.05.2010 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta Fundația „C.” în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că însăși reclamanta arată că nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legilor nr. 18/191 și nr. 10/2001, cu motivarea că a sperat să beneficieze de prevederile legilor speciale ce vizau restituirea imobilelor către fostele comunități de cetățeni aparținând minorităților naționale. Reclamanta a susținut că la apariția O.U.G. nr. 83/1999 și nr. 94/2000 a constatat că nu erau îndeplinite cerințele art. 1 din aceste acte normative, astfel că revendicarea întemeiată pe dreptul comun ar fi fost singura cale de a redobândi proprietatea.
Tribunalul a constatat, în primul rând, că Legea nr. 10/2001 permitea reclamantei să urmeze procedura de restituire reglementată de această lege, în condițiile în care terenul intravilan a intrat în proprietatea statului în temeiul unui Decret de expropriere. Susținerea reclamantei, în sensul că a așteptat apariția legilor speciale de retrocedare și că nu a putut astfel să apeleze la dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu a putut fi reținută, având în vedere că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare după adoptarea O.U.G. nr. 83/1999 și nr. 94/2000, astfel că reclamanta a avut posibilitatea să observe și să verifice dacă întrunea cerințele actelor normative speciale de retrocedare, în caz contrar, având la dispoziție termenul de notificare prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 inițială, termen prelungit ulterior.
Având în vedere că reclamanta nu a uzat de prevederile legii speciale de retrocedare, ținând cont și de considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat că formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun apare ca inadmisibilă, în condițiile în care reclamanta nu a folosit procedura legii speciale. În aceste condiții, s-a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru că, atâta vreme cât nu a apelat la legea specială, reclamanta nu poate susține că are o speranță legitimă pentru obținerea unui bun sau că are un bun în sensul Convenției.
Pentru aceste considerente a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta Fundația „C.” a formulat apel la data de 27.07.2010, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 08.11.2010, sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 58 din 13.04.2011, Curtea de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Fundația „C.”, împotriva sentinței civile nr. 697 din 18.05.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, Curtea analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către apelantă conform dispozițiilor art. 294 Cod procedură civilă, a reținut că reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, respinsă ca inadmisibilă de către instanța de fond care a apreciat că reclamanta trebuia să recurgă la dispozițiile legilor speciale de reparații, Legea nr. 10/2001 reprezentând norma generală față de dispozițiile OUG nr. 83/2009 și OUG nr. 94/2000.
Reclamanta a susținut că dispozițiile legilor speciale nu îi sunt aplicabile.
Curtea a apreciat că este dreptul reclamantei de a supune dreptul litigios pretins judecății, inclusiv pe calea dreptului comun, în ipoteza în care consideră inaplicabilă norma specială.
Acțiunea în revendicare are ca finalitate redobândirea de către proprietar posesiei și folosinței bunului său, de care a fost deposedat.
În acest sens, prin decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a arătat că potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă. În cazul în care se constată neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au prioritate; această prioritate, analizată și pe calea dreptului comun, poate fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin aceeași decizie în interesul legii.
Prin urmare, întrucât problema concursului între norma specială și cea generală nu a fost soluționată, prima instanță a aplicat eronat dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nefiind dovedită incidența situației în care norma specială o înlătură pe cea a dreptului comun. Negarea accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă. În cauză, însă, nu s-a făcut dovada existenței unei căi speciale care permite realizarea rezultatului ce ar putea fi atins urmând calea generală. Astfel nu se poate aprecia că legea 10/2001 se aplică în toate situațiile în care imobilul preluat abuziv nu figurează în listele anexă ale OUG nr. 83/2009 și OUG nr. 94/2000, în condițiile în care art. 8 din Legea nr. 10/2001 le exclude expres din domeniul de reglementare al acestei legi.
Prin urmare, instanța de fond trebuia să verifice temeinicia dreptului pretins pentru a nu încălca dreptul de acces la instanță având în vedere dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care analiza valabilității titlurilor de proprietate în funcție de izvorul acestora și a priorității unuia dintre ele sunt mecanisme ce țin de natura acțiunii în revendicare, nefiind aspecte ale admisibilității acesteia. În speță aplicarea sau nu a unei norme legale respectiv a art. 480 cod civil acțiunii pendinte reprezintă o problemă ce trebuie analizată în mod corect în funcție de raporturile juridice ale părților, ce izvorăsc din drepturile invocate de acestea și astfel aparține fondului dreptului.
Împotriva deciziei nr. 58 din 13 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale au declarat recurs pârâții C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, iar prin decizia civilă nr. 3450 din 17.05.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursurile declarate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Înalta Curte a reținut în motivarea soluției pronunțate că, prin Decizia nr. 33/2008 dată asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit faptul că în acțiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.
De asemenea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prin urmare, pentru a stabili cărui titlu urmează să-i dea preferabilitate, și, în același timp, cu observarea principiului securității raporturilor juridice, instanțele învestite cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect imobilele menționate, trebuie să analizeze, pentru a ajunge la determinarea titlului preferabil, în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În alte cuvinte, pornind de la faptul că persoana interesată nu are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun, instanțele trebuie să stabilească dacă există sau nu conflictul legislativ arătat, caz în care, dând prioritate Convenției europene, să analizeze titlurile de proprietate ale părților în raport de criteriile acesteia.
De vreme ce, în esență, acesta este fondul raportului juridic dedus judecății prin acțiunea în revendicare, și care trebuie cercetat de instanțe, atunci când prima instanță respinge acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, instanța de control judiciar trebuie să stabilească în ce măsură această soluție este sau nu urmarea verificării aspectelor menționate.
În speță, prima instanță, cu o justificare într-adevăr destul de superficială, însă suficientă pentru ca hotărârea să poată fi considerată motivată din perspectiva art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, a arătat de ce titlul reclamantei nu este preferabil, respectiv pentru că nu a urmat procedura legii speciale interne, Legea nr. 10/2001.
De asemenea, prima instanță a arătat că și-a întemeiat soluția pe considerentele Deciziei nr. 33/2008, fiind suficientă referirea la decizia asupra recursului în interesul legii câtă vreme aceasta este obligatorie pentru instanțe. Așadar, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie considerată că a fost dată cu aplicarea și respectarea unei decizii de recurs în interesul legii nu trebuie să reia în considerentele sale motivarea deciziei instanței supreme.
În aceste condiții, numai pentru că în loc să se pronunțe asupra caracterului eventual nefondat al acțiunii în revendicare ci, urmând criteriile de analiză impuse prin Decizia nr. 33/2008, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare este absolut formală și de natură să ducă la prelungirea duratei procesului.
Pronunțând o hotărâre de desființare a sentinței, instanța de apel a vătămat interesele procesuale ale pârâților, prin prelungirea insecurității raportului juridic asupra imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Rejudecând cauza în apel, Curtea a încuviințat completarea probelor cu înscrisuri, în sensul că au fost emise adrese către Primăria Municipiului București Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, pentru a se comunica dacă s-au formulat cereri în temeiul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 18/1991 cu privire la terenul din București, .. 22, sector 3 și să fie comunicată situația juridică a acestuia.
De asemenea, Curtea a încuviințat efectuarea unui raport de expertiză pentru identificarea terenului stabilirea vecinătăților și pentru a se constata dacă este ocupat de construcții sau utilități și pentru a se stabili valoarea de circulație a terenului.
Din adresa emisă de către Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu Serviciu Domeniul Public și Privat rezultă că, în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986 figurează înscris imobilul cu adresa poștală .. 22, sector 3, cu suprafața de 190 mp teren, din care 60 mp figurează ca proprietate particulară, categoria de folosință curți și construcții, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Federația Comunităților Evreiești. Imobilul de la această adresă a făcut obiectul Decretului nr. 130 din 29.05.1989 privind proprietatea unor imobile, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație situate în Municipiul București, în a cărui anexă la poziția 103 este înscrisă Comunitatea Evreiască din București cu suprafața expropriată de 190 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 152 mp.
Din aceeași adresă rezultă că . imobilului care a purtat adresa .. 22, sector 3, este afectată de aleea acces ..
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, rezultă că terenul din București, care a fost situat pe .. 22, sector 3, a fost identificat pe locul unde astăzi sunt amplasate blocuri de locuințe, trotuare, alei pietonale și spațiu verde aferent blocurilor, având în imediata apropiere Biserica Dobroteasa.
Din același raport de expertiză rezultă că terenul care a fost situat la această adresă este afectat de sistematizare și se învecinează cu .-dul O. G., . .>
Prin decizia civilă nr. 30 A din 06.02.2013, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului București, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp situat în București .. 22, sector 3 și în situația în care terenul nu poate fi restituit în natură să fie obligat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor aferente în cuantum de 1.146.992 lei.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul dreptului comun, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 480 și art. 481 Cod civil și s-a precizat de către apelanta-reclamantă că nu s-a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legilor nr. 18/1991 sau nr. 10/2001.
De asemenea, apelanta-reclamantă a arătat că nu îi sunt aplicabile prevederile OUG nr. 83/1999 și nr. 94/2000 constatând că nu îndeplinea cerințele art. 1 din aceste acte normative, astfel că revendicarea întemeiată pe dreptul comun ar fi singura cale de a redobândi proprietatea.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că imobilul a fost preluat de către stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 130/29.05.1989 emis pentru demolarea unor construcții, cât și pentru edificarea unor artere de circulație situate în Municipiul București.
De asemenea, Curtea constată că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare, fiind edificate pe acest teren blocuri de locuințe, alei pietonale și amenajate locuri de parcare.
Din analiza situației juridice a imobilului, rezultă că apelanta-reclamantă nu deține nici un titlu de proprietate asupra imobilului, acesta fiind trecut în proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publică. Restituirea imobilului în natură nu se poate realiza, fiind afectat de elemente de sistematizare, iar faptul că nu a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu justifică existența unei speranțe legitime a apelantei-reclamante, la momentul formulării acțiunii în revendicare.
De asemenea, Curtea constată că din considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, în situația în care reclamanta nu a folosit procedura legii speciale. În condițiile arătate, apelanta-reclamantă nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nu poate susține că are o speranță legitimă pentru obținerea unui bun sau că ar deține un bun în sensul Convenției.
Deoarece apelanta-reclamantă nu a folosit dispozițiile legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul preluat prin expropriere de către stat, acțiunea formulată este inadmisibilă, astfel cum în mod corect a stabilit prima instanță.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 4935 din 31.10.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, în opinie majoritară, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că, potrivit minutei aflate la fila 5 verso din dosarul de apel, la 6 februarie 2013 instanța a decis respingerea apelului, ca nefondat. Dispozitivul deciziei civile nr. 30 A din 6 februarie 2013 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă cuprinde mențiunea „admite apelul declarat de reclamanta fundația C.” ( fila 95 dosar apel). În același timp, considerentele deciziei sunt în sensul respingerii apelului ca nefondat.
Dacă prin sentința instanței de fond se respinge acțiunea, iar prin decizia pronunțată în apel se admite apelul, fără nicio altă dispoziție procedurală, se ajunge la situația în care nu se poate stabili ce intră în puterea lucrului judecat și nici dacă hotărârea poate fi pusă în executare.
Or, de esența soluționării pe cale jurisdicțională a litigiului este tranșarea procesului prin înscrierea soluției în dispozitivul hotărârii judecătorești, în caz contrar, dispozițiile instanței rămânând fără efect.
Potrivit dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele prin care s-au înlăturat cererile părților, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților.
În măsura în care se poate observa că există contradicție, nu numai între dispozitivul hotărârii și considerentele acesteia, dar și între dispozitivul hotărârii pronunțate în apel și cel al hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.
În practica judiciară s-a apreciat în mod constant, că în situația în care există neconcordanță între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, nu reprezintă o eroare materială, în sensul art. 281 C. proc. civ., acesta putând constitui numai motiv de recurs împotriva hotărârii.
În raport de prevederile art. 258 alin. 1 C. proc. civ., minuta trebuie considerată adevărata hotărâre pronunțată de instanță, întrucât reflectă rezultatul deliberării, fiind nelegal, după pronunțarea hotărârii, ca judecătorul să revină asupra părerii sale, în conformitate cu prevederile alin. 3 al aceleiași norme.
Minuta astfel întocmită reprezintă pe scurt dispozitivul hotărârii și trebuie să fie reprodusă în hotărâre, fără a mai putea fi modificată.
Or, pronunțarea în cauză a unei hotărâri cu conținut diferit, respectiv o soluție de admitere a apelului după ce în minută s-a consemnat respingerea apelului, s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale anterior arătate, reprezentând o revenire a judecătorilor asupra soluției inițiale.
Atare nelegalitate impune anularea hotărârii, a cărei pronunțare a produs recurentelor o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură nelegal, în aplicarea și a dispozițiilor art. 105 alin. 2 C. proc. civ., atrăgând astfel incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În aceste condiții, în aplicarea dispozițiilor art. 312 - 313 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă, aceleiași instanțe de apel, care va stabili deplina concordanță dintre dispozitivul și considerentele hotărârii.
În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, Curtea apreciază că apelul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri administrative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.
Noțiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr._/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: Cauza Z. din 14.12.2006, Cauza C. 29.07.2006, Cauza L. din 26.01.2006 sau Cauza C. din 11.06.2002).
În speță, apelanta reclamantă se află în situația de a fi inițiat prezenta acțiune pentru restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a terenului în suprafață de 200 mp situat în București .. 22, sector 3, în temeiul dreptului comun, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 480 și art. 481 Cod civil.
Anterior formulării prezentei cereri, reclamanta nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietății menționate, nici pe cale administrativă și nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislația specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Prin urmare, ea nu deține nici o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu S. R. sau cu Municipiul București, prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.
Mai mult, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, anume, Legea nr. 10/2001, prin care au fost au fost instituite norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă, fiind diversificată gama măsurilor reparatorii, acestea fiind supuse unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, cenzurat de instanță.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelantei reclamante să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată.
Sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
În speță, Curtea constată că acțiunea în revendicare formulată de reclamată, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanța de fond, întrucât apelanta nu este titulara unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene, iar respingerea acțiunii în revendicare formulată pentru prima dată în anul 2010 nu poate reprezenta o privare de bun contrar art.1 din Protocolul nr.1 de la CEDO.
Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa apelantei care a fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficiență nu este în măsură să o invoce.
Sancțiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenței dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispozițiilor procedurale în favoare anumitor persoane, ceea ce nu este permis.
Principiul preeminenței dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziție cu procedurile judiciare.
Acest principiu semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiției, credibilă, sigură și imparțială pentru cei care ajung în fața instituțiilor judiciare, înțelegând prin aceasta și instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul contradictorialității dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective.
Or, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot solicita verificarea ingerințelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu a fost instituit nici un drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilității apărării lui printr-o acțiune în justiție.
În ce privește accesul la justiție, în sensul art. 21 din Constituție și art. 6 par. 1 din CEDO, acesta este pe deplin asigurat, întrucât persoana îndreptățită la restituire are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării.
Accesul liber la justiție în sensul CEDO presupune existența posibilității de a supune judecății unei instanțe care întrunește toate condițiile de independență impuse de textul menționat o contestație ce poartă asupra unui drept sau obligații civile. Însă dreptul la un proces echitabil nu presupune obligativitatea pentru statul contractant de a recunoaște pentru toate persoanele posibilitatea de a recurge la toate mijloacele prevăzute de legile interne pentru a valorifica un drept, deoarece în sistemul CEDO dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut. În jurisprudența sa, Curtea a arătat că pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor” ( Golder c. Marii Britanii ). Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anume mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.
Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca după parcurgerea procedurilor administrative partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze și unei instanțe judecătorești, numai în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la o instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate dreptul de acces la justiție nu este afectat.
Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitatea de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel, potrivit art. 26 „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
De asemenea, persoana interesată poate contesta lipsa răspunsului unității deținătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, cu putere obligatorie, prin decizia nr. IX din 20.03.2006 pronunțată în recursul în interesul legii, ÎCCJ a decis că Tribunalul este competent să soluționeze cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001.
Așadar, persoana interesată are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice deținătoare de a emite decizia de soluționare a notificării, refuz manifestat și sub forma lipsei răspunsului în 60 de zile de la înregistrarea notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin urmare, accesul reclamantei la justiție nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun în paralel cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Accesul liber la justiție nu presupune și o obligație pozitivă a statului de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru protecția unui drept subiectiv civil. Dacă s-ar admite o asemenea obligație pozitivă a Statului, aceasta ar însemna că nu ar fi posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac. Pe de altă parte, nici faptul că pentru imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare, deși înainte de 14.02.2001 putea fi formulată, nu reprezintă o limitare a accesului liber la justiție. Posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 o procedură administrativă de soluționare a cererilor de restituire, procedură care să excludă posibilitatea formulării și a unei acțiuni în revendicare de drept comun se circumscrie marjei de apreciere a statului recunoscută potrivit art. 6 din CEDO.
În consecință, dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituția României, implică obligativitatea părții interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă o opțiune a persoanei între norma de drept material și cea procedurală, astfel cum eronat susține reclamantul.
Aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranța socială și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, cât timp aceiași normă de drept procedurală (în speță, cea referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerință, cum ar fi, în speța supusă analizei, deposedarea abuzivă de către stat de un anumit bun într-o perioadă de timp determinată.
În raport cu cele ce preced, Curtea constată că apelul este nefondat, reclamanta neputând obține imobilul pe calea dreptului comun în condițiile în care a pierdut dreptul de a sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea deținătoare cu notificare sau, după caz, instanța de judecată pentru restituirea în natură sau pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
De altfel, prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă asupra acțiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 Cod civil după . Legii nr. 10/2001, statuându-se că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. Această soluție firească și reprezintă o aplicare elementară a principiului specialia generalibus derogant (norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală) care guvernează concursul dintre o lege specială și o lege generală.
De altfel, mutatis mutandis, în speță se pot aplica concluziile formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat v. România ( cererea nr._/02, hotărârea din 13.01.2009), în care a statuat că “respingerea acțiunii nu este contrară Convenției, în măsura în care Legea 10/2001 oferă un remediu efectiv” și că “nu se contestă posibilitatea statelor de a plasa proceduri administrative prealabile înainte de accesul efectiv la o instanță” .
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinței, Curtea în baza art.296 Cod procedură civilă va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă Fundația C., cu sediul S.C.A. D. & Asociații în București, .. 55, vila nr. 6, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 697/18.05.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. G. al Municipiului București cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6 și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., cu sediul în București, . Gerota nr. 13, sector 2.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G.
GREFIER
S. V.
Red. Tehnored. DLM
5 ex/05.03.2014
Jud. fond S. A.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 387/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1557/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
