Uzucapiune. Decizia nr. 412/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 412/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-10-2014 în dosarul nr. 12992/3/2013*
Dosar nr._
(804/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.412 A
Ședința publică de la 9.10.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 277 din 04.02.2014, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. C. și cu intimata pârâtă P. M..
P. are ca obiect – uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, precum și faptul că apelantul pârât a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat și față de împrejurarea că s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamantul M. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții P. M. și M. București să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 477 mp (LOTUL I) situat în București . nr 34 sector 2 prin uzucapiunea de 30 de ani (teren cumpărat de părinții reclamantului M. M. și M. M. prin act sub semnătură privată înregistrat sub nr. 39/_ la Circa Financiară a Capitalei de la M. G. și M. E.) și prin accesiune asupra construcției edificate pe teren de 72 mp (în urma decesului lui M. M. au rămas moștenitori, soția M. M. cu o cotă de 5/8, T. N., M. M. și M. C., iar în urma partajului autentificat sub nr. 1234/26.08.2011 la BNP M. G. O., A. A. Jean și asociații, reclamantul exercită o posesie exclusivă asupra terenului și construcțiilor).
Reclamantul a indicat că a exercitat posesia împreună cu autorii săi, din 1970 până în prezent. După decesul tatălui său, atât vecinii cât și rudele, apropriații familiei au cunoscut faptul că stăpânește imobilul ca un proprietar. Timp de 30 ani s-a ocupat de teren, l-a amenajat, întreținut și a plătit impozitele și taxele. În ce privește construcția, reclamantul a menționat că locuiește în casa edificată pe teren din copilărie, iar după decesul tatălui său a fost unica persoană care s-a ocupat de teren, a plătit taxele și impozitele aferente.
Totodată reclamantul a solicitat să se constate că a dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra unei alte construcții cu suprafața de 128 mp și arie utilă de 105,03 mp, edificată pe o altă suprafață de teren de 474 mp (LOTUL II) situată însă la aceeași adresă ca terenul de mai sus de 477 mp, acest ultim teren fiind cumpărat prin act autentic nr. 2365/570/15.05.1957 de părinții reclamantului, reclamantul dobândind proprietatea exclusivă asupra acestui teren prin partaj autentificat sub nr. 1234/26.08.2011 la BNP M. G. O., A. A. Jean și asociații.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei P. M., pe capetele de cerere 1 și 2 (privind terenul de 477 mp și construcția de pe el) reclamantul a arătat că urmare a demersurilor efectuate la Camera Notarilor Publici, aceasta e unica moștenitoare a lui M. G. și E..
În dovedirea cererii întemeiată pe dispozițiile art. 1890, 1859, 1860 C.Civ. au fost administrate probele cu martori, acte, expertize.
Prin sentința civilă nr.277/04.02.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant, a constatat dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București . nr.34 sector 2, identificat de expert A. M., în suprafață de 493 m, în valoare de 290.071 lei; a constatat în temeiul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate în favoarea reclamantului asupra construcției edificate pe teren lot I: construcție locuință de 105,03 mp arie utilă cu valoare de 233.540 lei, identificată de expert Nemneș G.; a respins ca neîntemeiat capătul 2 de acțiune și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de partaj autentificat sub nr. 1234/26.08.2011 la BNP M. G. O., A. A. Jean și asociații, asupra imobilului inclus în masa succesorală a defunctului M. M. (decedat la 06.03.1983, și de pe urma căruia a fost eliberat certificat de moștenitor nr. 715/12 mai 1983 fila 27 dosar JS2) reclamantului i-a revenit exclusiv în proprietate terenul de 948 mp și construcția C1 cu suprafața construită la sol de 128 mp și construcția C2 magazie de 72 mp, fără sulte, terenul fiind alcătuit din două suprafețe de teren: de 477 mp dobândit de părinții reclamantului de la soții M. prin act sub semnătură privată din 12.03.1952 (fila 35) și de 474 mp dobândit prin act autentificat sub nr._ de aceeași autori de la soții F. (fila 34 dosar JS 2).
Construcțiile, se arată în actul de partaj, au fost edificate în regie proprie și nu se indică vreo autorizație de construire în baza căreia ar fi fost realizate. În ce privește pe M. E. și M. G., aceștia figurează decedați (fila 23 dosar JS2). De pe urma defunctei M. E. nu a fost realizată dezbaterea succesorală, iar de pe urma defunctului M. G. a rămas moștenitor unic P. M. (fila 26).
Potrivit declarației martorului P. M. (fila 165) părinții reclamantului au stăpânit imobilul din litigiu, fiind vecină cu reclamantul de 50 ani, acesta și părinții săi fiind considerați proprietari.
Expertul în construcții desemnat în cauză a identificat construcțiile de la adresa . nr.34 sector 2 astfel: C1 locuință din zidărie de cărămidă – edificată în 1959 reabilitată după 1989, arie utilă 105,03 mp; C2 magazie din zidărie de cărămidă – edificată în 1959, arie utilă 37,38 mp; C3 garaj zidărie de cărămidă – edificată în 1959, arie utilă 23,06 mp; C4 magazie și atelier din zidărie de cărămidă construit în 2011, arie utilă 78,77 mp; C5 construcție cu destinație organizare de evenimente, jocuri și relaxare, edificată în anul 2011, arie utilă 60 mp și anexe ca: țarc pentru câini, țarc pentru găini, coteț găini.
Expertul topografic a identificat terenul de la adresă și a arătat că acesta are o suprafață totală împrejmuită de 973 mp și se compune din fostele imobile pentru care la nivelul anilor 1952 se utilizau numerele poștale nr. 34 și nr. 36: lotul I cu o suprafață de 493 mp (fostul imobil cu o suprafață de 477 mp cumpărat prin act sub semnătură privată) pe care se găsesc construcțiile C1, C2 și C3 edificate în perioada 1960-1976; lotul II cu o suprafață de 480 mp (fostul imobil în suprafață de 474 mp cumpărat cu act autentificat de autorii reclamantului) pe care se găsesc construcțiile C4 edificat în 1976 și C5 edificat după 1990.
Experții topo și în construcții au exprimat opinii divergente cât privește perioada edificării construcțiilor, dar având în vedere specializarea expertului în construcții a fost luată în considerare opinia acestuia.
Tribunalul a constatat că relativ la imobilul litigios nu există cereri de restituire întemeiate pe Legea nr. 10/2001 și Legea nr.18/1991, potrivit relațiilor furnizate de Primăria Municipiului București.
Din declarația martorului audiat, coroborat cu actul de partaj prin care reclamantul a primit în proprietate exclusivă terenul întreg și construcțiile C1 și C2, rezultă că reclamantul a exercitat în mod exclusiv stăpânirea asupra terenului, după decesul tatălui său. Instanța va reține totodată că posesia defunctului său tată și a mamei sale s-a exercitat în nume propriu asupra terenului întreg, ulterior partajului transmițându-se în același fel către reclamant.
Potrivit art.1860 C.civ., posesorul actual poate uni posesia sa cu posesiile autorilor săi, invocând dobândirea proprietății prin joncțiunea posesiilor. Posesia reclamantului a început a se exercita asupra întregului teren cel mai târziu de la momentul eliberării certificatului de moștenitor de pe urma defunctului său tată, respectiv din 1983. Totodată, părinții reclamantului au stăpânit terenul întreg identificat de expert, din 1952 și 1957, raportul la cele două loturi indicate de expert.
Constatându-se îndeplinite condițiile pentru joncțiunea posesiilor, rezultă o perioadă a posesiei autorilor reclamantului și acestuia din urmă de peste 30 ani asupra lotului I în suprafață de 493 mp (fostul imobil cu o suprafață de 477 mp cumpărat prin act sub semnătură privată).
Posesia asupra terenului a fost exercitată de reclamant asupra fiecărei părți materiale din teren și construcțiile de pe acesta. Posesia poate fi invocată de unul dintre coproprietari împotriva celorlalți coproprietari dacă se dovedește că a intervertit coposesia sa în posesie exclusivă. Or, tatăl reclamantului decedând 1983, din acel moment reclamantul a exercitat exclusiv posesia asupra întregului teren, intervertind practic coposesia sa în posesie exclusivă. Așadar termenul de exercitare a posesiilor autorilor reclamantului și a reclamantului depășește termenul de 30 ani, prin urmare se constată împlinit termenul de prescripție achizitivă stabilit de art. 1847 C.civ..
Totodată, instanța a constatat că pe teren au fost identificate construcții de către expertul în construcții, folosite de reclamant și autorii săi în aceleași condiții, în exclusivitate față de ceilalți posesori eventuali moștenitori ai autorilor, anume construcțiile C1 cu destinație de locuință, C2 cu destinație de magazie și C3 cu destinație garaj schițate la fila 181 dosar JS2. Atât expertul topo, cât și expertul în construcții au identificat aceste construcții pe lotul I – teren de 493 mp (477 mp) ce face obiectul capătului de cerere privind uzucapiunea. Prin urmare se constată că locuința C1 la care se referă reclamantul în capătul 3, având ca obiect accesiune se află nu pe lotul nr. 2, așa cum indică reclamantul, ci pe lotul nr.1. Având în vedere că locuința a fost edificată de părinții reclamantului și luând în considerare posesia exercitată de aceștia și de reclamant în continuu asupra acesteia din perioada anilor 1960-1970 până în prezent, tribunalul în temeiul art.492 C.Civ. a constatat dobândirea dreptului de proprietate de către reclamant, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale asupra construcției C1 cu destinație de locuință identificată de expert.
Cât privește capătul 2 din acțiune, referitor la construcția indicată de reclamant ca fiind în suprafață de 72 mp și pe terenul uzucapat, tribunalul a constatat că expertul în construcții nu a identificat o asemenea construcție pe terenul lotul I. Celelalte construcții de pe lotul I (care face obiectul uzucapiunii) sunt C2 și C3 care nu au suprafața indicată. Reclamantul nu a indicat nici destinația construcției cu suprafața de 72 mp și nici anul în care a fost edificată, dacă a obținut sau nu autorizație de construire ori măcar certificat de urbanism pentru edificarea ei, dacă a fost edificată de părinți sau exclusiv de el. În situația în care se califică capătul 2 de acțiune ca referindu-se la construcție C5, singura care prin suprafață corespunde cu cea indicată de reclamant, se notează că aceasta a fost edificată în anul 2011 și că nu se situează pe lotul I de teren ci pe lotul nr. II de teren. Or, aplicarea art. 492 C.civ. pentru această situație, față de construcția C5, va valida din punct de vedere legal edificarea unei construcții cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.50/1991. Prin urmare, tribunalul a reținut că nu a fost învestit cu o cerere întemeiată cât privește capătul 2 de acțiune.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând, în principal, schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, apelantul pârât susține că instanța de judecată a constatat dreptul de proprietate al reclamantului în contradictoriu cu pârâtul, deși în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale în materie, nu se justifică calitatea procesuală pasivă a municipalității nici măcar pentru opozabilitate.
Astfel, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea în contradictoriu cu pârâtul apelant, trebuia să facă mai întâi dovada că apelantul este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atât a calității procesuale active, cât și a celei pasive incumba reclamantului.
Or, prin actele depuse la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada apartenenței la domeniul privat al municipalității a imobilului în litigiu, din contră rezultă că terenul a fost dobândit prin înscris sub semnătură privată – chitanța de mână încheiată în 12.03.1952 între terțe persoane, respectiv de la soții M..
În opinia apelantului, calitatea municipalității nu poate fi reținută, nici măcar pe considerente de opozabilitate.
Pe de altă parte, pentru a constata dreptul de proprietate al reclamanților, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispoz.art.1846 și urm. C.civ. și art.1890 C.civ., fiind necesar ca reclamanții să dovedească existența unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
Conform art.1847 C.civ., este considerată utilă posesia continuă neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar exercitată cu bună credință, iar termenul cerut de lege pentru a prescrie este de 30 de ani.
Conform dispoz.art.1846 C.civ. posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru asupra unui lucru.
În cazul de față, deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani, reclamantul nu au exercitat o posesie în sensul legii, fiind doar detentor precar. Pentru a exista posesia, persoana care o invocă trebuie să dovedească că întrunește ambele elemente ale posesiei, respectiv animus și corpus. Reclamantul a dovedit doar faptul că a exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul că folosința exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Apelantul pârât apreciază total eronate argumentele instanței de judecată din considerentele hotărârii, câtă vreme neîndeplinirea acestei condiții nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia nefăcându-se și sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar. Consideră că folosința exercitată asupra bunului nu s-a făcut sub nume de proprietar, iar pe parcursul timpului nu s-a intervertit precaritatea în posesie conform art.1857 C.civ. și ca atare, posesia exercitată de către reclamanta nu a fost una utilă pentru a prescrie achizitiv bunul.
În ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra construcției, consideră că argumentul instanței de judecată, în sensul că realizarea construcției a avut loc anterior intrării în vigoare a Legii nr.50/1991, nu are nici un suport legal câtă vreme și anterior acestei legi existau acte normative ce reglementau problematica construcțiilor, respectiv Decretul nr.144/1958, iar temeiul de drept invocat de către reclamantă este art.488 C.civ.
Prin definiție, accesiunea reprezintă incorporarea materială a unui lucru mai puțin important în un lucru mai important, adică în sensul mai larg dat de art.482 C.civ.; „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește drept de accesiune”.
Întrucât, în cazul în care cele două lucruri aparțin unor proprietari diferiți, titularul dreptului asupra lucrului mai important devine și titularul dreptului asupra lucrului mai puțin important, accesiunea apare și ca un mod de dobândire a proprietății.
În speță, apelantul consideră că nu s-a făcut dovada incidenței dispozițiilor art.489 C.proc.civ., în sensul că materialele folosite la construcție ar aparține municipalității, că aceasta ar pretinde vreun drept asupra lor sau că ar pretinde un astfel de drept.
Pe de altă parte, apelantul pârât arată că, în astfel de spețe în care, prin eludarea dispozițiilor legale se încearcă . obținerea unei autorizații de construcție, singura autoritate care ar putea opune vreun drept reclamantei în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate este primăria de sector care, potrivit O.G. nr.5/2002, este autoritatea publică competentă în eliberarea autorizațiilor de construire, iar nu pârâtul recurent.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în speță, ca atare, legitimitatea procesuală pasivă a municipalității nu poate fi justificată nici pe considerente de opozabilitate și nici prin raportare la dispozițiile Legii nr.215/2001.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
Intimatul reclamant M. C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată pentru prima dată de către apelantul-pârât în fața instanței de apel, intimatul solicită respingerea acesteia ca fiind nefondată, având în vedere faptul că imobilul în litigiu nu este și nici nu poate fi în domeniul public al statului, întrucât nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege în acest sens, putând fi proprietate particulară sau proprietatea unității-administrativ teritoriale, M. București, iar dacă nu există dovezi că acesta ar aparține unei persoane fizice, reiese că aparține Municipiului București, fiind în domeniul privat al acestuia.
Bunurile fără stăpân intră, potrivit art. 477 cod civil coroborat cu art. 25 din Legea nr. 213/1998, în domeniul privat al statului sau unității administrativ teritoriale. În același timp, art. 26 alin.1 din Legea nr.18/1991 prevede ca terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului.
Prin urmare, având în vederii toate aceste texte legale, precum și lipsa dovezii existentei unui titlu de proprietate cu privire la acest imobil, intimatul a apreciat că imobilul construcție aparține unității administrativ teritoriale și se află în domeniul privat al acesteia, astfel încât calitatea procesual pasivă aparține apelantului-pârât din prezenta cauza.
În alta ordine de idei, calitatea procesual pasiva a Municipiului București este determinată de: dispozițiile art.646 C.civ. si art.18, 19, 21 din Legea nr.215/2001, art.75 alin.3 din Legea nr.36/1995 și art.78 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995 și art.5 din Legea nr.69/1991 privind administrația publica locala.
Pe fondul cauzei, intimatul arată că, autorul său a stăpânit imobilul situat în București, . nr. 34, sector 2, compus din teren în suprafața de 477 mp. (lotul nr. 1) și construcția edificata pe acest teren, în mod continuu, public și sub nume de proprietar, posesie care, după decesul tatălui său, a fost continuată de către acesta.
Mai arată că potrivit dispozițiilor art.489 și art.492 C.civ. proprietarul terenului, cum este și cazul intimatului, este prezumat a fi proprietarul construcțiilor ce au fost edificate pe acesta până ce se dovedește contrariul de către partea interesată.
In acest sens este și practica instanței supreme exprimata prin deciziile ce au fost pronunțate in cauza ce constituie un îndrumar pentru instanțele subordonate si care se refera la faptul ca proprietarul terenului este și proprietar al construcțiilor ce a edificat pe acel teren, conform art.489 și următoarele C.civ., chiar dacă nu a avut autorizație de construire.
Pentru constatarea dreptului, este admisibilă acțiunea în constatare, reglementata prin art.111 C.proc.civ. și, în speță, se judecă în contradictoriu cu persoana care ar putea să conteste dreptul, cum ar fi autoritatea publică locală.
Inexistența contractului de construire și a procesului verbal de predare-primire și lipsa autorizației de construcții pot avea consecințe pe planul raporturilor de natură administrativă, iar nu inadmisibilitatea acțiunii în constatarea dreptului de proprietate – a se vedea Decizia nr.3668 din 6 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală.
Cu privire la stabilirea cadrului procesual, arată că M. București prin Primarul General este autoritatea publică în măsură să conteste faptul că a dobândit prin efectele secesiunii imobiliare dreptul de proprietate asupra construcției cu destinația de locuința edificată pe terenul intimatului.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, prin prisma criticilor cu care a fost legal investită, în limitele stabilite de art. 295 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Referitor la prima critică adusă hotărârii instanței de fond, vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului în ceea ce privește cererea având ca obiect uzucapiunea, Curtea reține că, potrivit art. 109 Cod procedură civilă, oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă.
Calitatea procesuală pasivă presupune așadar existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Aplicând această regulă de drept în cazul acțiunii formulate de reclamant, se reține că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, este o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligentă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acțiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu cu vechiul proprietar.
În cauză, apelantul susține în cadrul primului motiv de apel, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, prin raportare la faptul că în opinia sa nu au fost administrate suficiente probe din care să rezulte că terenul care face obiectul litigiului face parte din domeniul privat al Municipiului București.
Astfel, este adevărat că la dosarul cauzei a fost anexat un înscris sub semnătură privată, nedatat, din care rezultă că mama reclamantului a încheiat cu numiții M. G. și M. E. o convenție prin care aceștia din urmă au declarat că vând imobilul din București, .. 34, Raionul 1 Mai, respectiv că au calitatea de proprietari ai imobilului, în temeiul convenției nr._/1947.
Curtea reține însă că apelantul nu a administrat probe din care să rezulte că o atare declarație a cocontractanților M., corespunde realității și nici aptitudinea convenției nr._/1947 de a transmite dreptul de proprietatea asupra imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, nici din dosarul fiscal întocmit pentru imobil (atașat la filele 90-146 dosar nr._/300/2011) și nici din adresele comunicate de autorități referitoare la situația juridică a imobilului (fila 158 ) nu rezultă o atare împrejurare.
Or, în condițiile în care nici autoritățile publice nu au identificat un alt proprietar al terenului în litigiu, așa cum rezultă din evidentele fiscale ale imobilului și relațiile comunicate de pârât, referitoare la situația juridică a imobilului, acestea considerând că are o atare calitate autorul reclamantului, nu s-ar putea reproșa reclamantului lipsa de diligență în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă.
Mai mult, chiar dacă, în considerarea acestui înscris și a adresei nr. 4801/2012 eliberată de Arhivele Naționale, s-ar reține calitatea de foști proprietari ai acestor cocontractanți, Curtea nu poate face abstracție de faptul că aceștia au decedat la data de 26.03.1981 și respectiv 1979, însă din probele administrate în cauză rezultă că, bunul a început să fie stăpânit, sub nume de proprietar, în lipsa unui titlu translativ de proprietate, încă din anul 1957 de părinții reclamantului.
Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. d din Decretul nr. 111/1951 abrogat în prezent, dar în vigoare la momentul începerii exercitării posesiei asupra terenului în litigiu, coroborat cu art. 646 Cod civ., „sunt considerate bunuri fără stăpân bunurile de orice fel părăsite timp de un an de zile de către titularii lor - necunoscuți sau absenți”. Așadar, se poate considera că bunul aparținea statului, fără a se impune și constatarea respectivei situații printr-un act emis de o autoritate în acest sens.
Curtea reține, totodată, că potrivit art. 4 din Legea nr.213/1998, în măsura în care nu se face dovada apartenenței bunului la domeniul public, acesta se consideră că face parte din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. Art. 5 alin. 2 din aceeași Lege prevede că: „Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat, este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel”.
În plus, conform art. 119 din Legea nr. 215/2001: “Constituie patrimoniu al unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial.”, iar în conformitate cu art. 121 alin. 1 din acest act normativ: ”Domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege”.
În același timp, în cauză, nu s-a probat prin nici un mijloc de dovadă că bunul imobil ar fi fost destinat să servească unui interes public.
În consecință, Curtea apreciază critica apelantului ca nefondată, urmând a o respinge.
Cu privire la critica relativă la lipsa calității procesuale pasive a apelantului pe capătul de cerere având ca obiect accesiunea imobiliară, Curtea pornește în analiza sa de la faptul că accesiunea imobiliară artificială( în varianta cel mai frecvent întâlnită în practică) este un mod originar de dobândire a proprietății, prin faptul realizării, cu materialele sale, a unei construcții, plantații sau a altei lucrări asupra unui teren, aflat în proprietatea altei persoane. Pentru valorificarea drepturilor care decurg din accesiune, fapt juridic a cărei esență este dată de incorporarea materialelor în teren, constructorul trebuie-și dispute pretențiile în contradictoriu cu cel care are legitimitatea procesuală de a fi titularul dreptului de proprietate asupra terenului sau de a-i reprezenta drepturile.
Așa fiind, în ce privește cererea de constatare a dobândirii unui drept de proprietate asupra unei construcții prin accesiune, calitatea procesuală pasivă aparține fostului proprietar al terenului, care ar putea invoca faptul că este cel care a edificat-o și, implicit, calitatea de proprietar asupra acesteia. Curtea are în acest sens în vedere pornind de la dispozițiile art. 488 Cod civ. faptul că accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-un lucru mai important.
Cum calitatea de proprietar nediligent asupra terenului a fost stabilită în sarcina Municipiului București, în mod corect instanța de fond a apreciat că acest pârât poate fi chemat a recunoaște calitatea de proprietar a constructorului de bună credință asupra construcției edificate pe acest teren, în acord cu dispozițiile art. 492 Cod civil, conform cărora proprietarul terenului se prezumă a fi și proprietarul construcției situată pe acesta.
Astfel, accesiunea presupune încorporarea lucrului mai puțin important la cel principal, astfel că, dând eficiență acestui principiu și luând în considerare faptul că accesiunea imobiliară este o consecință a uzucapiunii asupra terenului, Curtea constată că ambele pretenții au a se judeca în același cadru procesual, sub aspectul laturii pasive, motiv pentru care, Curtea apreciază ca nefondată și această critică.
În referire la criticile vizând modul de soluționare a fondului pricinii, Curtea reține că uzucapiunea sau prescripția achizitivă este acel mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale prin posedarea neîntreruptă a unui imobil în timpul și în condițiile prevăzute de lege. Persoana care invocă dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real prin uzucapiunea de 30 de ani trebuie să dovedească îndeplinirea a două condiții: posesia utilă a bunului și exercitarea posesiei timp d e30 de ani.
În pricina de față, Curtea constată că apelantul pârât nu contestă exercitarea de către autorii reclamantului și apoi de către acesta a elementului corpus al posesiei asupra terenului în litigiu, un interval de 30 ani.
În acest context, Curtea constată că, drept urmare a aplicării prezumției instituite de art. 1854 Cod civ., care face din elementul material al posesiei dovada elementului intențional, era necesar ca reclamantul să administreze dovezi prin care să răstoarne prezumția instituită prin această normă.
Or, în cauză nu au fost administrate astfel de dovezi, din declarațiile martorului audiat în fata primei instanțe coroborată cu proba cu înscrisuri, constând în dosarul fiscal întocmit pentru imobil, rezultând, că autorii reclamantului și ulterior decesului tatălui reclamantului, acesta din urmă, au exercitat o stăpânire neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar asupra terenului, în litigiu, pe care au ridicat o . construcții, s-au legitimat în fata autorităților statului, cu o atare calitate, deschizând rol fiscal și achitând impozitele aferente, ceea ce demonstrează intenția de a stăpâni bunul pentru sine și de a se comporta ca proprietar.
În raport de cele expuse, reținând exercitarea posesiei asupra terenului timp de 30 de ani și îndeplinite condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească posesia potrivit art. 1847 Cod civil, respectiv să fie utilă, în sensul că posesia nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuității, violenței, clandestinității și echivocului, se constată că în mod corect tribunalul a apreciat drept întemeiată cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii, admițând-o în temeiul art. 1837 Cod civil.
În referire la susținerea apelantului în sensul că construcția asupra cărora reclamantul a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune a fost edificată fără obținerea autorizației și avizelor prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la momentul construirii, Curtea apreciază că acest aspect este nerelevant față de obiectul acțiunii introductive, în condițiile în care lipsa unei astfel de documentații nu este de natură să împieteze asupra recunoașterii dreptului de proprietate asupra construcției situate în curtea reclamantului, din moment ce sunt îndeplinite celelalte cerințe legale. Obținerea unei astfel de autorizații constituie o cerință legală, de ordin administrativ, a cărei nerespectare atrage sancțiunile prevăzute de lege dar nu are un efect direct asupra dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune, deoarece nu constituie o condiție pentru această modalitatea de dobândire.
Nici susținerile apelantului privitoare la intenția intimatului reclamant de eludare a normelor legale relative la obligativitatea obținerii unei autorizații de construire nu pot fi reținute, dat fiind că prin constatarea dobândirii de către acesta din urmă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul din . B. nr.34 sector 2, București pe calea accesiunii, intimatul nu devine exonerat de obligațiile ce îi revin, în calitate de proprietari și de constructor al clădirilor în cauză, izvorâte din legislația adoptată în materia disciplinei în construcții și nici apărat de eventualele sancțiuni contravenționale de care s-ar face pasibil ca urmare a nerespectării acestor obligații.
Dispozițiile Legii nr.50/1991, republicată și modificată, nu exclud de la aplicare dispozițiile art.492 Cod civil, după cum nici acestea din urmă nu au un asemenea efect în privința celor dintâi, fiecare reglementând raporturi juridice distincte și nesuprapuse.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, găsind nefondate criticile formulate, va respinge ca nefondat apelul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.277/26.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. C., domiciliat în București, ..6, sector 2, și intimata pârâtă P. M., domiciliată în București, ..333, ., sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 09.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.M.I/B.I
5 ex./28.10.2014
--------------------------------------------
T.B- Secția III-a – R.M.C.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1840/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la legea electorală. Decizia nr. 157/2014. Curtea... → |
|---|
