Acţiune în constatare. Decizia nr. 1943/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1943/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-12-2014 în dosarul nr. 20883/300/2010
Dosar nr._
(2444/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1943
Ședința publică de la 19.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. CONSTATINESCU
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă, M. E., împotriva deciziei civile nr.1333.A. din 26.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți, C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G. și S.C. A. SA.
P. are ca obiect – acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă mandatarul, I. A. C., pentru recurenta-reclamantă, M. E., în baza procurii aflată la fila 50 dosar fond, fiind identificată cu C.I. . nr._/24.11.2007, consilier juridic, R. I. B., pentru intimatul-pârât, M. București prin Primarul G., în baza împuternicirii avocațiale de la dosar, lipsesc, intimații-pârâți, C. G. al Municipiului București și S.C. A. SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea unei întâmpinări din partea intimatei, S.C A. SA, în data de 16.12.2014, care nu a fost comunicată părților.
Curtea constată că întâmpinarea depusă de intimata S.C. A. SA,, în data de 16.12.2014, nu respectă termenul de a fi depusă cu 5 zile înainte de termenul de judecată și o apreciază ca fiind note de ședință.
Părțile prezente, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat în cauză.
Curtea ia act de declarația părților, în sensul că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursul declarat.
Mandatarul recurentei reclamante solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și depune note de ședință.
Consilierul juridic al intimatului-pârât, M. București prin Primarul G., având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile recurate, cu mențiunea că în opinia sa, în mod corect s-a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 14.06.2010 sub nr._ reclamanta M. E. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul G., S.C. A. S.A. și C. G. al Municipiului București solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se constate preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului compus din teren și construcție situate în București, ., sector 2 prin Decretul nr.92/1950.
Prin sentința civilă nr._/11.11.2013, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată prin întâmpinare de pârâtul M. București prin Primarul G.,a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta M. E. în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului București, S.C. A. S.A., și M. București prin Primarul G., ca fiind inadmisibilă, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a constatat că pentru realizarea drepturilor de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv, legiuitorul a reglementat o cale specială, reprezentată de dispozițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
S-a mai reținut că potrivit art.2 din același text legal, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele și imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, ori reclamanta, în ceea ce privește imobilul ce face obiectul prezentei cauze, arată că acesta a fost preluat tocmai prin decretul mai sus amintit.
În condițiile în care legiuitorul a stabilit deja faptul că toate imobilele preluate prin Decretul nr.92/1950, sunt imobile preluate abuziv de către stat, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede această lege.
Existând reglementată o cale de realizare a dreptului invocat de reclamantă, acțiunea în constatare promovată de aceasta nu a putut fi primită și astfel că excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtul M. București prin Primarul G. apare ca fiind întemeiată, cu consecința respingerii acțiunii de față ca fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta M. E., apel care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București la data de 16.04.2014.
Apelanta reclamantă solicită anularea sentinței apelate, iar pe fond solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulata si precizată și să se constate că imobilul situat în București, sector 2, . a fost preluat fără titlu valabil de către stat prin Decretul de naționalizare nr.92/1950, ceea ce echivalează cu recunoașterea că "bunul" nu a ieșit niciodată din proprietatea celui ce a avut calitatea de proprietar la data naționalizării, respectiv autorul său M. F..
Arată apelanta că prin pronunțarea sentinței s-au încălcat dispozițiile dreptului comunitar european ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că nu a beneficiat de un proces echitabil in virtutea dreptului de acces, la instanță, drept reglementat de art.6 al Convenției, dar și de art.21 din Constituția României.
Totodată s-au încălcat dispozițiile Curții Constituționale pronunțate prin Decizia nr.136/1998, hotărâre cu caracter definitiv și obligatoriu.
In virtutea accesului liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la un tribunal independent și imparțial, drept de acces care include nu doar posibilitatea de a sesiza o instanță, dar si obținerea unei hotărâri pe baza meritelor cazului după o analiză substanțială a argumentelor invocate de părți și a probelor administrate în cauză, apreciază că are dreptul de a se adresa instanțelor de judecată pentru a solicita verificarea valabilității titlului în baza căruia imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului R..
Câtă vreme textul de lege invocat ca temei juridic în susținerea petiției este în vigoare, art.6 din Legea nr.213/1998, care prin alin.3 statuează că "Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului", lege cu caracter special, care derogă de la legea comună, și nicio prevedere a legii speciale nr. 10/2001 nu interzice contestarea de către persoana interesată si verificarea de către instanță a valabilității titlului statului, consideră ca acțiunea este admisibilă.
Inadmisibilitatea unei cereri poate interveni atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau în cazul în care condițiile de admisibilitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală; inadmisibilitatea unei acțiuni nu trebuie să fie confundată cu temeinicia sau netemeinicia acesteia, care urmează a fi stabilită în funcție de materialul probator administrat în cauză de părți.
Precizează că autorul său M. F. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren și construcție situat în București, ..08, sector 2, în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat sub nr._ din 26 august 1927 și transcris în Registrul de Transcripțiuni la 26 august 1927 sub nr._.
Prin actul de vânzare-cumpărare datat 12 septembrie 1949, act sub semnătură privată, autorul său M. F. îi vinde acest imobil. În anul 1950 imobilul din prezentul litigiu a trecut în posesia statului, invocându-se dispozițiile Decretului de naționalizare nr.92/1950, astfel că actul juridic legal, valabil, cu titlu oneros nu a mai putut fi autentificat și înscris în cartea funciară, întrucât imobilul a fost scos din circuitul civil în perioada comunistă.
Prin recunoașterea de către instanță a faptului că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, se constată că Decretul nr.92/1950 este un act normativ neconstituțional, lovit de nulitate absolută.
Or, unul din efectele nulității este cel al repunerii părților în situația anterioară, nulitatea producându-și efecte retroactive, ceea ce implică întoarcerea dreptului de proprietate asupra imobilului naționalizat în patrimoniul celui căruia i s-a preluat imobilul în mod abuziv, respectiv autorul său M. F. și pe cale de consecință se recunoaște transferul de proprietate ce a avut loc prin încheierea actului de înstrăinare datat 12 septembrie 1949, în patrimoniul reclamantei.
Actul sub semnătură privată încheiat pe data de 12 septembrie 1949 a fost recunoscut prin expertiză grafoscopică conform Raportului de Expertiză Criminalistică nr.412/2010.
Totodată, actul de vânzare-cumpărare nr.5549/2003 prin care imobilul în litigiu a fost vândut chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat prin Sentința Civilă nr.6168/08.09.2004 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, definitivă și irevocabilă, în dosarul nr. 1114/2003.
S.C. A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Arată intimatul pârât că daca legiuitorul a stabilit deja faptul ca toate imobilele preluate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile sunt imobile preluate abuziv de către stat, acțiunea este nefondata întrucât instanța nu are cum sa constate altceva decât ceea ce aceasta lege prevede.
Prin decizia civilă nr.1333A/26.09.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – reclamantă M. E..
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că instanța de fond a constatat în mod corect că cererea este inadmisibilă.
Astfel, potrivit art.2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001 în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr.119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare.
Potrivit art.2 alin 1 lit. i și h din lege se prevede că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art.6 alin.(1) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Art.6 din Legea nr.213/1998 prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, iar instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că prin imobile preluate de stat în mod abuziv prin Decretul nr.92/1950 se înțelege atât imobile preluate cu titlu, cât și imobile preluate fără titlu valabil, cele preluate fără titlu valabil putând face obiectul revendicării dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În cazul de față, imobilul face obiectul Legii nr.10/2001 conform art.2 alin 1 lit. a din Legea nr.10/2001.
Așa cum și instanța de fond a reținut, prin Legea nr.10/2001 se prevede că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, astfel că a se constata aceasta prin hotărâre judecătorească este inadmisibil.
Tribunalul nu a putut reține susținerea apelantei reclamante că se aplică dispozițiile art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 întrucât, la data sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată, respectiv 14.06.2010, erau în vigoare dispozițiile art.2 alin 1 lit. a din Legea nr.10/2001 astfel cum au fost modificate prin Titlul I art.I pct.3 din Legea nr.247/2005.Dispozițiile art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 sunt anterioare adoptării acestor modificări și reglementau situațiile ivite anterior acestor modificări .
De asemenea, nu se poate susține că apelantei reclamante i se încalcă dreptul de acces la o instanță consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art.21 din Constituția României având în vedere că pentru recunoașterea dreptului apelantei reclamante nu este necesar a se adresa instanței de vreme ce prin lege se prevede caracterul preluării abuzive a imobilului.
Decizia Curții Constituționale nr.136/1998 se referă la situații anterioare modificării Legii nr.10/2001 prin care s-a consacrat caracterul abuziv al preluării imobilelor prin Decretul nr.92/1950, iar Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție are în vedere situația acțiunilor în revendicare, ceea ce nu este cazul în speță.
Tribunalul a constatat că apelanta reclamantă nu are un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor.
Astfel cum rezultă din hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A. și alții contra României din 12 octombrie 2010 și din decizia nr.33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului.
În cauză apelanta reclamantă nu are un „bun actual”, nefiind pronunțată nici o hotărâre prin care instanțele să îi recunoască calitatea de proprietar și să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.
Împotriva acestei decizii la data de 19.11.2014 a declarat recurs reclamanta M. E. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 02.12.2014.
În motivarea recursului său, reclamanta a arătat că prin pronunțarea deciziei civile nr.1333A/26.09.2014 și a sentinței civile nr._/11.11.2013 s-au încălcat dispozițiile dreptului comunitar european ale Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că nu a beneficiat de un proces echitabil, drept reglementat de art.6 și i s-a încălcat dreptul fundamental de proprietate, drept garantat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană.
Astfel, imobilul compus din teren și construcție situat în București, sector 2, . a aparținut tatălui său M. F., intrând în proprietatea acestuia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1927 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov.
Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat pe data de 12 septembrie 1949, ca înscris sub semnătură privată, autorul său M. F. i-a vândut dreptul de proprietate asupra imobilului, dar acesta nu a mai putut fi autentificat și transcris, întrucât prin Decretul nr.92/1950 imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv și scos din circuitul civil.
Prin efectuarea unei expertize judiciare grafoscopice asupra actului datat 12 septembrie 1949, finalizată cu Raportul de Expertiză Criminalistică nr.412/07.12.2010 emis de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București s-a statuat faptul că înscrisul este scris în întregime de către vânzător și semnat de părțile contractante.
În acord cu disp.art.1295 cod civil în vigoare la data vinderii, respectiv la data de 12 septembrie 1949, care consacra principiul consensualismului în materia contractului de vânzare-cumpărare, actul încheiat în 12 septembrie 1949 este valabil atât sub aspectul condițiilor de fond prevăzute de art.948 Cod civil, cât și cel al condițiilor de formă; acesta face dovada calității de proprietar pe care o are recurenta asupra imobilului în litigiu.
Constatarea nelegalității preluării imobilului are drept efect recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv al dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului, astfel cum și Curtea Constituțională statuează în cuprinsul deciziei nr.136/1998.
Ca atare, constatarea nelegalității preluării imobilului are drept efect recunoașterea cu efect retroactiv și nerevocabil a dreptului de proprietate asupra imobilului a celui ce a avut calitatea de proprietar la data naționalizării, respectiv recurenta M. E., motiv pentru care apreciază că prin pronunțarea Deciziei civile nr.1333A/26.09.2014, i se încalcă dreptul fundamental de proprietate garantat de art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.
Totodată, hotărârea recurată încalcă dreptul de acces la o instanță consacrat de dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art.21 din Constituția României.
Tribunalul afirmă că "pentru recunoașterea dreptului apelantei-reclamante nu este necesar a se adresa instanței de vreme ce prin lege se prevede caracterul preluării abuzive a imobilului".
Sub acest aspect, în jurisprudența sa, CEDO a subliniat ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Așadar, prin Legea nr.l0/2001 se statuează că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege si imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1960, dar nu se face deosebire între imobilele preluate cu titlu de cele preluate fără titlu valabil, noțiunea fiind de "imobile preluate abuziv".
In vederea identificării imobilelor preluate cu titlu valabil se face trimitere la art.6 din Legea nr.213/1998, text de lege în vigoare și care își produce efecte juridice.
Consideră că interpretarea pe care Tribunalul o face și anume că nu se aplică disp.art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 deoarece sunt în vigoare disp.art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, întrucât dispozițiile art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 sunt anterioare Legii nr.10/2001 și nu ar mai putea produce efecte juridice, este o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, dar și o aplicare greșită a legii.
În virtutea accesului liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la un tribunal independent și imparțial, drept de acces care include nu doar posibilitatea de a sesiza o instanța, dar și obținerea unei hotărâri pe baza meritelor cazului după o analiză substanțială a argumentelor invocate de părți și a probelor administrate în cauză, apreciez că am dreptul de a mă adresa instanțelor de judecată pentru a solicita acestora verificarea valabilității titlului în baza căruia imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român, anterior datei la care România a devenit un stat de drept.
Inadmisibilitatea unei cereri poate interveni atunci când dreptul nu este recunoscut de lege sau în cazul în care condițiile de admisibilitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală; inadmisibilitatea unei acțiuni nu trebuie să fie confundată cu temeinicia sau netemeinicia acesteia, care urmează a fi stabilită în funcție de materialul probator administrat în cauză de părți.
Regimul juridic al cererii pe care a promovat-o se stabilește nu doar prin raportare la dispozițiile art.111 Cod procedură civilă și la cele ale Legii nr.10/2001, ci și cu aplicarea disp.art.6 din legea specială nr.213/1998, care derogă de la dreptul comun, text de lege pe care l-a invocat ca temei juridic în susținerea acțiunii.
Din interpretarea logică și sistematică a normelor juridice reglementate prin dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 se desprinde concluzia admisibilității acțiunilor implicând analiza valabilității titlului statului, căci a recunoaște competența instanțelor judecătorești în acest sens presupune a admite și caracterul admisibil al unei astfel de cereri prin care se contestă legalitatea/valabilitatea titlului statului.
Motivarea cu privire la faptul că legiuitorul a stabilit deja prin art.2 din Legea nr.10/2001 că toate imobilele preluate prin Decretul nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile sunt imobile preluate abuziv de către stat, iar instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede această lege, este eronată, raportat la petitlul cererii, întrucât Legea nr.10/2001 republicată în temeiul Legii nr.247/2005 nu face deosebire între imobilele preluate cu titlu valabil s,i cele preluate fără titlu valabil, noțiunea fiind de "imobile preluate abuziv".
Așadar, instanța are competența, în temeiul normelor juridice reglementate prin disp.art.6 din Legea nr.213/1998 (text de lege în vigoare și în prezent) să analizeze valabilitatea titlului statului, iar dacă se recunoaște competenta" instanțelor judecătorești, în acest sens, trebuie să se admită și caracterul admisibil al unei astfel de cereri prin care se contestă legalitatea/valabilitatea titlului statului.
Față de cele prezentate, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, anularea deciziei civile nr.1333A din 26.09.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă și Sentința civilă nr._ din 11.11.2013 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, ca fiind hotărâri nelegale și, pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată și să se constate că imobilul situat în București, sector 2, ., compus din teren și construcție a fost preluat de stat fără titlu valabil, de la autorul reclamantei M. F., prin decretul de naționalizare nr.92/1950.
La data de 16.12.2014, intimata . depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că legiuitorul a stabilit deja că toate imobilele preluate prin Decretul nr.92/1950, sunt imobile preluate abuziv de către stat, astfel încât recursul este nefondat, întrucât instanța nu are cum să constate altceva decât ceea ce prevede art.2 din Legea nr.10/2001.
Examinând susținerile recurentei – reclamante, Curtea a constatat că acestea se subsumează dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă și urmează a fi analizate din această perspectivă.
Din cuprinsul motivelor de recurs rezultă că recurenta critică decizia civilă recurată și din perspectiva art.304 pct.8 Cod procedură civilă fără a arăta care este actul juridic dedus judecății și care a fost interpretat greșit de către instanța de apel.
Conform prevederilor art.304 pct. 8 C.pr.civ., modificarea hotărârii se poate cere când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.8 C.pr.civ. invocat de reclamanta-recurentă trebuie să precizeze în mod concret care este actul pretins denaturat de către instanța de judecată și în ce constă denaturarea lui, o simplă afirmație făcută în acest sens nefiind suficientă pentru a decide modificarea hotărârii recurate.
Denaturarea înțelesului actului juridic are loc atunci când concluziile instanțelor de fond deduse din interpretarea actului sunt în mod evident eliminate și contrazise prin sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutului actului interpretat.
Prin urmare, Curtea constată că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ. a fost invocat recurentă în mod formal, fără ca aceasta să dezvolte în vreun mod critica de nelegalitate raportat la vreun act juridic pretins interpretat greșit de către instanța de fond astfel încât Curtea se află în imposibilitatea verificării hotărârii atacate din această perspectivă, considerent pentru care sentința recurată urmează a fi analizată în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct. 9 C.pr.civ.
Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, în esență se critică modalitatea de soluționare a cauzei prin admiterea excepției inadmisibilității.
S-a invocat de către recurentă încălcarea dreptului la un proces echitabil și a accesului liber la instanță prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de constatare a preluării fără titlu valabil de către stat, în baza Decretului nr.92/1950, a imobilului în litigiu.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că în condițiile în care reclamanta nu a uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație și nu a obținut anterior litigiului de față o hotărâre judecătorească executorie, care să justifice, din perspectiva C.E.D.O., deținerea unui bun, solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului apare, într-adevăr, inadmisibilă, astfel cum au apreciat instanțele fondului, neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale, respectiv a normelor convenționale.
Soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obține, în afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., satisfacerea pretențiilor lor legate de imobil ce cad sub incidența legii speciale, ceea ce este de natură să încalce principiul prevalenței legii speciale față de legea generală, principiul prevalenței normelor convenționale față de cele interne, naționale.
Este adevărat că în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea de drept comun, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situație, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Or, în speța de față, reclamanta nu se află în niciuna din aceste situații de excepție, neavând un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în litigiu.
Curtea reține că este adevărat că, potrivit art. 11 din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, iar art. 20 din legea fundamentală consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern, prioritatea normelor internaționale, cu excepția situației în care legea română conține dispoziții mai favorabile.
În speță, însă, nu se poate vorbi de vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european (art. 6 din Convenție; art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și, ca atare, nici încălcarea textelor sus menționate din Constituție, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.
Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și art. 21 din Constituția României, reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența Curții Europene în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de recurentă.
Articolul citat garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Art. 6 din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.
Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la . Legii nr. 10/2001.
În cauză, deși fac referiri la o . hotărâri din jurisprudența C.E.D.O., recurenta ignoră dezlegarea dată de instanța europeană în cauza-pilot M. A. și alții împotriva României, în legătură cu existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane care este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140).
În ce privește simpla constatare a ilegalității naționalizării, în aceeași cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiționat de întrunirea, de către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
Or, reclamanta nu au făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de aceste acte normative și obținerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.
În același timp, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu confirmase dreptul reclamantei, în așa fel încât aceasta să nu trebuiască să urmeze procedura legii speciale și să se adreseze instanței de judecată pentru valorificarea unui drept pe care nu-l avea, de fapt, în patrimoniu.
De aceea, aplicarea directă a jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce o privește, astfel cum pretinde recurenta, nu poate avea drept consecință constatarea existenței unui bun în patrimoniul acesteia, ci, dimpotrivă, inexistența dreptului actual, posibil de valorificat pe calea acțiunii în constatare promovată.
Curtea apreciază că accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Împrejurarea că reclamanta se adresează instanței pentru a obține constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului în litigiu în proprietatea statului, iar solicitarea nu a fost admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor naționalizate, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acord cu instanța de apel, Curtea reține că, în speță nu sunt incidente dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, întrucât la data introducerii cererii erau în vigoare dispozițiile Legii nr.10/2001 care reglementează o procedură specială în privința imobilelor preluate abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, astfel încât după . Legii nr.10/2001, dispozițiile Legii nr.213/1998 nu mai pot constitui temei legal în proceduri judiciare având ca obiect imobile naționalizate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluția instanțelor de fond, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatare este legală, criticile formulate prin prezenta cale de atac fiind nefondate, așa încât, potrivit art.312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct.9 C. proc. civ., recursul va fi respins în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă M. E., împotriva deciziei civile nr.1333 A din 26.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți, C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G. și S.C. A. SA.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.M.C.
Tehnored.C.S./M.C.
Ex.2/2015
T.B.Secția a III-a Civilă – L.C.
- T.S.
Jud.sector 2 București – C.C.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 136/2014. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 907/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
