Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 153/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 153/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-04-2014 în dosarul nr. 1114/2/2013*

Dosar nr._

(2457/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.153 A

Ședința publică de la 15.04.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE -I. S.

JUDECĂTOR -C. G.

GREFIER -N. - C. I.

**********

Pe rol se află soluționarea apelului (după casare) declarat de apelantul-reclamant S. M.-R., împotriva sentinței civile nr.2041 din 19.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. DE INFORMAȚII ȘI PROTECȚIE INTERNĂ din cadrul MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE (fostă DIRECȚIA GENERALĂ DE INFORMAȚII și PROTECȚIE INTERNĂ), M. ADMINISTRAȚIEI și INTERNELOR, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.

Obiectul cauzei: acțiune în răspundere delictuală.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelantul-reclamant S. M. R., personal, legitimat cu CI . nr._, lipsind intimații-pârâți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul și stadiul dosarului, după care:

Apelantul-reclamant, solicită a i se comunica modalitatea de repartizare aleatorie a cauzei, dar și de stabilire a componenței completului de judecată.

Curtea, deliberând asupra cererii apelantului, cu privire la modul de repartizare aleatorie a cauzei, constată că aceasta excede cadrului judiciar, fiind o cerere de natură administrativă, care nu formează obiectul prezentei judecăți, apelantul putând obține un răspuns pe cale administrativă. Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului:

Apelantul-reclamant solicită admiterea apelului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Tribunalul București.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă, sub nr._/3/26.11.2007, reclamantul M. R. SINTION a solicitat în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, precum și M. Internelor și Reformei Administrative, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se constate că i-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale prev. de art. 3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să fie obligate pârâtele la plata sumei de 4 milioane EURO reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale, ca urmare a încălcării drepturilor mai sus menționate.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că are calitatea de procuror începând cu anul 1996 exercitându-și pe rând activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria C., fiind promovat ulterior la Parchetului de pe lângă Tribunalul C., iar din anul 2002 la P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În luna martie a anului 2005 a fost detașat în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative pe o perioadă de 3 ani unde a ocupat prin concurs funcția de Director General al Direcției Generale Anticorupție.

Prin natura activității desfășurate, Direcția Generală Anticorupție și în mod implicit reclamantul în calitate de director al acestei direcții și-au atras o . antipatii atât din partea celor vizați în mod direct de anchetele derulate, cât și din partea altor personaje implicate în exercițiul autorității administrației și internelor care si-au văzut probabil periclitate interesele personale.

Încă din toamna anului 2006, foști angajați ai Direcției Generale Anticorupție au demarat acțiuni de denigrare a capacităților profesionale si chiar intelectuale ale echipei sale manageriale printr-o . articole de presă pline de neadevăruri, de natura a crea o atmosfera tensionata în cadrul direcției, publicate în cotidiane naționale și pe site-uri de internet, acțiuni care, pe lângă aceea că prezentau stări de fapt inexistente, contraveneau chiar statutului de ofițeri de politie al celor implicați.

A mai arătat acesta că, în încercarea de a găsi sprijin în conducerea ministerului, a constatat că se acorda mai mult credit acelor persoane, foste cadre ale Direcției, deși a justificat fiecare decizie luata în funcția deținuta. S-a încercat subminarea poziției sale prin numirea unor comisii de anchetă care sa verifice activitatea echipei manageriale. In afara faptului ca existau vicii in derularea procedurilor legale de numire a acestor comisii si de efectuare a verificărilor, întreaga activitate manageriala a Direcției Generale Anticorupție era cunoscută pas cu pas de către conducerea ministerului, niciun act ori politica manageriala nefiind pusa în aplicare fără aprobările necesare.

Negăsind sprijin din partea conducerii ministerului in continuarea activității Direcției si datorita calității sale de procuror, având in cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative un statut complex, implicând calitatea de manager si cea de magistrat, care nu îi permitea implicarea într-o disputa deschisa, inclusiv pe plan mediatic, cu încercările de acaparare a factorului decizional în cadrul Direcție, fiind direct subordonat Ministrului de Interne, a hotărât sa se retragă și sa își continue activitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție.

Ulterior schimbărilor intervenite la nivelul conducerii Ministerului, începând cu luna mai a anului 2007, a fost din nou detașat prin decizie a Consiliului Superior al Magistraturii, pe o perioada de trei ani, de la P. de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, în cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative, unde a ocupat până, la data de 05 noiembrie 2007, funcția de consilier al Ministrului de Interne.

In această calitate, conform atribuțiilor trasate chiar de către ministru, a formulat o . propuneri reformatoare ale sistemului Ministerului Internelor si Reformei Administrative.

In acest sens, in acord cu dispozițiile legale in vigoare si spre o fundamentare obiectiva si transparenta a modalităților concrete de reformare a Ministerului si structurilor subordonate acestuia, a solicitat verificarea unor persoane ce ocupa funcții importante in actuala configurație a Ministerului Internelor si Reformei Administrative, pentru a se stabili daca au fost sau nu cercetate pentru fapte de corupție, daca au fost sau nu cercetate pentru implicarea in evenimentele din decembrie 1989 si ulterior in evenimentele din ianuarie, februarie 1990, iunie 1990 si septembrie 1991 privind "mineriadele", daca au ocupat sau nu funcții politice in cadrul Partidului Comunist R. si daca au fost sau nu colaboratori ai fostei securități.

Pe fondul acestor activități care au atras antipatia multora în interiorul Ministerului Internelor si Reformei Administrative, a constatat ca este supus unei supravegheri operative de proporții, constând în activități de filaj și interceptare video, supraveghere care a culminat în datele de 25 si 26 octombrie 2007 prin manifestări specifice, insa de o evidență ieșita din comun, cu un suport logistic considerabil, situație de natura a intimida orice cetățean de buna credința. Ulterior, urmare investigațiilor mass media si declarațiilor ministrului in cadrul unei emisiuni de televiziune, a aflat că supravegherea operativa a fost realizata de către o echipa a Direcției Generale de Informații si Protecție Interna din cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative.

Reclamantul a susținut că, procedându-se în acest fel, au fost încălcate dispozițiile art.3 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Potrivit doctrinei europene aceasta dispoziție are ca scop protejarea si apărarea integrității fizice si morale a persoanei, precum si demnitatea acesteia. Fiind o interdicție absoluta, nicio derogare de la dispozițiile enunțate nu este permisa.

În practica europeana si internaționala in materie s-a apreciat faptul ca prin tratamente degradante se au in vedere atingerile grave aduse demnității umane. Potrivit Comis. EDH, rap.14 decembrie 1973 in cauza AAO c/Royaume-Uni a fost considerat tratament degradant o măsura de natura sa coboare statutul social al unei persoane, situația sau reputația ei, daca aceasta măsura atinge un anumit grad de gravitate. De asemenea, s-a mai apreciat ca situația in care tratamentul la care este supusa o persoana creează acesteia sentimente de teama, neliniște, inferioritate, de natura a o înjosi, umili si de a-i înfrânge rezistenta fizica si morala, reprezintă tratament degradant.

În aprecierea reclamantului, faptul de a fi îndeaproape supravegheat și interceptat video prin activități specifice de filaj de către o autoritate a statului care avea obligația negativă de abținere a agenților săi de la aplicarea unor astfel de tratamente sau de a lua toate masurile necesare de natură să împiedice supunerea sa la tratamente degradante, pe fondul tensiunilor existente ca urmare a intențiilor sale reformatoare în cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative și a altor activități judiciare derulate atât in cadrul M., cat și în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, au fost de natura a-l intimida, creându-i un grav sentiment de insecuritate, cât si familiei. Maniera agresiva în care a fost realizată acțiunea de supraveghere cu scopul evident de intimidare, a făcut posibilă deconspirarea acesteia de către o echipă jurnalistică, astfel ca toate aceste acțiuni au declanșat un scandal mediatic care, pe de o parte, a avut rolul de a îl proteja fata de încercările unor personaje din cadrul M. de a-i înfrânge rezistenta morala prin presiuni de acest fel, pe de alta parte, aducerea la cunoștința publica a unor asemenea acțiuni ale statului împotriva sa au creat aparența că ar fi un personaj cu probleme, asupra căruia este necesara luarea unor astfel de masuri. Față de întreaga cariera profesionala și față de probitatea morala de care a dat dovada în fiecare acțiune pe care a întreprins-o, întreaga situație l-a adus . care i-au fost știrbite reputația profesionala, prestigiul și respectul de sine.

De asemenea, tot in disprețul dispozițiilor art.3 din Convenție, autoritățile statului, respectiv M. Internelor si Reformei Administrative prin organele sale de conducere, dar si P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a sesizărilor si plângerii formulate, au avut o lipsa de reacție și, totodată, neconformă cu atribuțiile de funcționare, prin aceasta sporindu-i atât sentimentul de insecuritate, cât si senzația de umilința încercată ca urmare a unei astfel de abordări a faptelor semnalate.

Ulterior descoperirii acțiunilor de supraveghere, a formulat atât către Ministrul de Interne, cât și către Procurorul General al României, cereri de asigurare a protecției, toate aceste cereri rămânând fără răspuns, mai mult, cererile repetate adresate Ministrului de Interne au fost analizate abia în momentul în care detașarea sa în cadrul Ministerului a încetat, făcând astfel posibil un răspuns umilitor si jenant în sensul că cererea de protecție este greșit îndreptată ca urmare a faptului ca nu mai activează profesional în cadrul M.. Obligația pozitiva a autorităților statului de a identifica și pedepsi persoanele responsabile de acest incident a fost astfel nesocotită, lăsându-l practic să fie supus unor atingeri grave ale demnității umane, creând senzația unui incident minor, fără însemnătate, astfel ca încercările de reparație a drepturilor încălcate să apară ca exagerate. Demersurile sale de a determina o reacție a autorităților competente s-au lovit de o incapacitate a acestora de a se implica in acest incident, motivele concrete nefiindu-i cunoscute la acest moment.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art.8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului reclamantul a arătat că, potrivit art.8 din Convenție: „Orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice in exercitarea acestui drept decât in măsura in care acest amestec este prevăzut de lege și daca constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesara pentru securitatea naționala, siguranța publica, bunăstarea economica a țării, apărarea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertăților altora".

Consacrarea acestui drept vizează apărarea persoanelor împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigura însuși conținutul acestui drept. Potrivit concepției instanței europene, viata privată cuprinde în primul rând, integritatea fizică și morală a persoanei, fără însă a se da o definiție clară noțiunii. Potrivit doctrinei și jurisprudenței Curții, respectul vieții private trebuie să cuprindă dreptul individului de a stabili si dezvolta relații cu semenii săi, astfel ca în noțiunea de viata privata se include si activitatea profesionala; mai mult, se are in vedere îmbinarea vieții personale cu cea sociala a individului.

Faptul de a fi supravegheat prin activități de filaj si interceptare video de către o autoritate a statului, prin aceasta intervenindu-se în sfera intima a relațiilor reclamantului, atât în cadrul vieții personale cat si a vieții socio- profesionale, reprezintă încălcări atât ale articolului 8 din Convenție menționat mai sus, dar si încălcări ale dispozițiilor Constituționale privind drepturile si libertățile fundamentale.

Reclamantul a arătat că dispozițiile art.8 din Convenție permit în anumite condiții existenta unor ingerințe ale autorităților în viata privata a individului, însă, în ceea ce îl privește, activitățile realizate împotriva sa nu îndeplinesc aceste condiții.

Astfel, o prima condiție pentru justificarea unei atingeri a drepturilor pe care le apară dispozițiile art.8, este ca aceasta sa fie prevăzuta de lege, adică sa aibă o baza legala in dreptul intern si sa fie consecința aplicării normelor care o prevăd. O a doua condiție se refera la scopul care determina intervenția autorităților, scop necesar a fi legitim. Convenția enumera scopurile care pot da caracter legitim încălcărilor unuia sau mai multor drepturi garantate de art.8: securitatea naționala, securitatea publica, bunăstarea economica a tarii, apărarea ordinii publice si prevenirea săvârșirii unor fapte penale, protecția sănătății si a moralei publice, protecția drepturilor aparținând unor alte persoane, eu alte cuvinte doar in situația in care prin aceste încălcări s-ar realiza protecția intereselor menționate, scopul acestor încălcări ar fi legitim. O a treia condiție se refera la necesitatea ingerinței într-o societate democratică. A patra si ultima condiție se refera la proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit, aceasta nefiind o condiție înscrisă în textul art.8, ci o creație a jurisprudenței organelor Convenției.

Activitatea de supraveghere operativă (filaj, interceptare video) a reclamantului nu a avut la baza niciun suport legal care sa-i confere legitimitate, nefiind supus niciunei proceduri judiciare sau extrajudiciare care să justifice asemenea operațiuni.

Având in vedere gravele încălcări ale drepturilor mai sus menționate, a apreciat ca prin fapta funcționarilor aparținând Direcției Generale de Informații si Protecție Interna din cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative, care, beneficiind de mijloacele necesare desfășurării unei astfel de operațiuni, au nesocotit dispozițiile legale in materie privind condițiile stricte ale unei posibile intervenții a autorităților statului în viata personala și sociala a individului, încălcând prin aceasta dispozițiile art.3 și art.8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, i-au creat un imens prejudiciu moral față de întreaga desfășurare a incidentului, determinându-i sentimente de insecuritate, teama, umilința, lipsa de încredere, cu efecte irecuperabile atât în plan personal, cât și în plan profesional.

Ținând cont de dispozițiile art.998 și art. 999 Cod Civil, arată că sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existenta unui prejudiciu moral produs prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, existenta faptei ilicite a celor ce au desfășurat, aprobat și avizat activitatea de supraveghere operativa a sa, existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, precum si existenta vinovăției celor ce au acționat în aceasta cauza. Cu privire la ultima condiție si anume existența vinovăției, putem observa în cadrul cauzei de față, parcurgerea tuturor formelor acesteia (intenție, neglijenta, imprudenta), diferențierea fiind vizibila prin luarea în calcul a competentelor tuturor celor implicați.

In ceea ce privește chemarea in judecata a paraților astfel identificați in partea introductiva a acțiunii, considera aplicabile in cauza dispozițiile art.1000 alin.3 Cod Civil, fata de existenta raporturilor de prepușenie dintre cadrele Direcției Generale de Informații si Protecție Interna si aceasta Direcție a Ministerului si fata de faptul ca săvârșirea faptelor a fost realizata în funcțiile încredințate acestor cadre angajate ale Ministerului Internelor si Reformei Administrative.

Pentru o analiza corectă a prejudiciului cauzat se impune a avea în vedere parcursul profesional al reclamantului a cărui dezvoltare a avut la baza profesionalismul, probitatea morala, atât in cadrul vieții private, cât și în cadrul socio profesional, încrederea in spiritul legii și nu mai puțin eforturile susținute în vederea respectării principiilor și valorilor sociale.

Urmare acestui incident, atât viata sa privata, cat si cea profesionala au fost grav si ireversibil perturbate. Umilințele la care a fost supus l-au adus in situația de a-și pune semne de întrebare cu privire la adevăratele principii si valori ocrotite de statul roman, iar pe de alta parte, situația concreta în care activitatea unui procuror se bazează in foarte mare măsura pe informațiile primite de la organele abilitate în acest sens, fac aproape imposibila conviețuirea profesionala a sa cu aceste structuri.

De asemenea, lipsa de reacție a autorităților ca urmare a sesizărilor si cererilor formulate si minimalizarea acestuia . șocant, au făcut ca exercitarea drepturilor sale sa para reacții exagerate ale unui individ neadaptat așa-zisei societăți democratice. Mai mult, o asemenea atitudine a autorităților îl expune in modul cel mai agresiv, marilor grupări de crima organizata pe care de-a lungul activității profesionale a fost nevoit sa le ancheteze.

In drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.3, art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Constituția României, art.998, art. 999, 1000 alin.3 Cod Civil.

Direcția Generală de Informații și Protecție Internă a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei capacității procesuale a Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, din următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 10, alin.(3) din OUG nr.30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă este structura specializată a ministerului care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative. În această calitate, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă nu dispune de personalitate juridică și, ca urmare a acestui fapt, nu poate sta în nume propriu în proces.

Dispozițiile legale în vigoare nu prevăd existența personalității juridice pentru această instituție, spre deosebire de legislația de organizare și funcționare a altor structuri din componența Ministerului Internelor și Reformei Administrative, care conține dispoziții exprese în acest sens. Prevederile art. 12, alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, potrivit cărora unitățile și subunitățile din subordinea ministerului, ai căror conducători au calitatea de ordonator de credite, au personalitate juridică, nu conferă personalitate juridică instituției noastre, deoarece chiar dacă directorul general are calitatea de ordonator de credite, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă este o instituție în aparatul central al ministerului și nu o structură subordonată acestuia.

Prin urmare, potrivit legislației în vigoare, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă este lipsită de personalitate juridică și nu are capacitatea de a fi parte în proces. Conform prevederilor art. 1, alin. (1) din OUG nr. 30/2007: „M. Internelor și Reformei Administrative este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică,..."" și deci, cu aptitudine de reprezentare a structurilor subordonate.

În privința dispozițiilor art. 1000 alin.3 cod civil invocate de către reclamant, a învederat faptul că aceste prevederi legale nu sunt incidente în cauza de față, deoarece subiecte pasive ale raportului juridic dedus judecății nu sunt angajați ai Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, angajatorul urmând a dobândi calitate procesuală în virtutea raporturilor de prepușenie, ci ministerul, organ al administrației publice centrale și un dezmembrământ al acestuia, structură internă fără personalitate juridică.

Pe fondul cauzei, a solicitat să se constate că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, M. Internelor și Reformei Administrative își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate, iar conform dispozițiilor în vigoare ale art. 17, lit.b1) din Legea nr. 40/1990, ministerul organizează și desfășoară, prin structuri de informații specializate, activitatea de obținere, prelucrare, verificare, stocare și valorificare a informațiilor în domeniul misiunilor, patrimoniului și personalului ministerului, apărarea secretului de stat și de serviciu în cadrul instituției. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3, alin. (1), lit. b), pct. 16 și art. 10 alin. (3) din OUG nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, una dintre atribuțiile ministerului este de a conduce activitatea de informații, contrainformații și securitate în domeniile sale de competență, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (DGIPI) fiind structura specializată a ministerului care desfășoară activități informativ-operative specifice, în vederea prevenirii și combaterii.

Având în vedere atribuțiile legale conferite DGIPI, prin ordin al ministrului internelor și reformei administrative, Direcția a fost desemnată inclusiv în calitate de structură responsabilă pentru îndrumarea, coordonarea și controlul aplicării normelor de aplicare a standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în unitățile Ministerului Internelor și Reformei Administrative. În considerarea competenței și atribuțiilor legale mai sus amintite, DGIPI desfășoară activități informativ-operative prin utilizarea, în condițiile legii, a mijloacelor și metodelor de lucru specifice.

A mai arătat această pârâtă chemată în judecată că, în exercitarea atribuțiilor legale, în cursul lunii septembrie 2007, s-au obținut informații privind existența unor riscuri și vulnerabilități la adresa reclamantului, procuror detașat în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, îndeplinind funcția de expert gr. II-IA în cadrul DGIPI și a informațiilor clasificate pe care acesta le gestionează potrivit atribuțiilor de serviciu, referitoare la intenția membrilor unei grupări infracționale de a accede în cercul de relații al acestuia.

Având în vedere natura informațiilor obținute de către personalul operativ al DGIPI, în vederea verificării informațiilor și identificării persoanelor care puteau prezenta pericol pentru magistrat și deci, pentru a asigura protecția corespunzătoare acestuia, în zilele de 25-26.10.2007, s-a procedat la desfășurarea unei operațiuni de supraveghere operativă. Faptul că activitatea de supraveghere operativă s-a desfășurat de către DGIPI potrivit atribuțiilor legale mai sus prezentate și în aplicarea prevederilor art. 140, 164, alin. (1), art.167, alin.(l) și (2) și art. 169 din HG nr. 585/2002 pentru aprobarea standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România. De asemenea, s-a arătat faptul că, potrivit art. 3, lit. e) din Legea nr. 51/1991, deținerea de informații privind riscuri la adresa informațiilor secrete de stat acorda dreptul acestei instituții de a desfășura inclusiv activități ce pot face obiectul mandatului emis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu prevederile art. 20-22 din Legea nr. 535/2004. În ziua de 25.10.2007, acțiunea de supraveghere operativă a fost deconspirată din cauze ce urmează a fi stabilite cu certitudine, context în care reclamantul a intrat în posesia acestor informații, clasificate Strict Secret și, deși avea calitatea de personal al Ministerului Internelor și Reformei Administrative și deci, reprezentarea posibilității de a fi supus unor verificării în condițiile legii și obligația de a raporta incidentul conducerii instituției în care era detașat, s-a adresat, în mod nelegal, mass-media, asigurând accesul la informații clasificate unor persoane neautorizate.

In privința legalității operațiunii de supraveghere operativă, s-a arătat faptul că mijloacele și metodele activității informative sunt stabilite de către autoritățile publice abilitate să desfășoare asemenea activități, acestea urmând a fi exercitate cu respectarea strictă a normelor legale incidente domeniului de activitate în care se manifestă și în mod evident, a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei. Prin natura și modul său de manifestare, operațiunea de supraveghere operativă nu poate aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, asigurate și garantate de către Constituția României și actele juridice internaționale la care țara noastră este parte, deoarece această activitate nu presupune ingerințe în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, ci dimpotrivă, reprezintă un mijloc de efectuare a măsurilor necesare asigurării și exercitării neîngrădite a acestora; în caz contrar, legiuitorul român ar fi prevăzut, în mod expres, garanții similare actelor de interceptare și înregistrare audio-video, reținere și predare a corespondenței și a obiectelor sau percheziție (art. 91 -91, art.98 și art. 100 C. pr. pen., art.192, art. 195, art. 246 C.pen., respectiv art. 20-22 din Legea nr. 535/2004). De altfel, legalitatea operațiunii de supraveghere operativă a reclamantului a fost constatată inclusiv în urma audierii ministrului internelor și reformei administrative de către Comisia de Apărare, Ordine Publică, Siguranță Națională din Camera Deputaților.

În privința pretinsei nerespectări a prevederilor art. 3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere jurisprudența constantă a Curții Europene în acest sens și faptul că activitatea de supraveghere operativă reprezintă o metodă a activității informative prin care se obțin prin vizualizare directă date și informații despre persoane, locuri și medii ce prezintă interes operativ, actul de supraveghere operativă, prin natura și modul său de manifestare, nu poate constitui o atingere a dreptului persoanelor la viața privată și nicidecum, un tratament degradant.

In privința art. 3 din Convenție, s-a menționat faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, tratamentul degradant presupune un act grav de violență psihică exercitat asupra unei persoane, o atingere gravă a demnității umane de natură să denigreze statutul social, situația sau reputația unei persoane. In acest sens, activitatea de supraveghere operativă nu poate constitui un tratament degradant, deoarece nu reprezintă un act umilitor sau înjositor, nu provoacă sentimente de teamă, neliniște, insecuritate sau inferioritate de natură a intimida sau a înfrânge rezistența fizică sau psihică.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 8 din Convenție, având în vedere jurisprudența instanței europene și faptul că desfășurarea operațiunii de supraveghere operativă presupune supravegherea unei persoane într-un loc public și în mod temporar (pe momente operative), rezultatul obținut nefiind destinat stocării și aducerii la cunoștința publicului, s-a considerat că actul de supraveghere operativă la care a fost supus reclamantul nu este de natură a produce ingerințe în exercițiul drepturilor garantate de art. 8 din Convenție.

In considerarea aspectelor mai sus prezentate, s-a arătat că acțiunea de supraveghere operativă este o activitate necesară într-o societate democratică, fiind motivată de o nevoie legitimă și proporțională cu scopul urmărit, desfășurarea acesteia făcându-se potrivit atribuțiilor legale conferite autorităților publice abilitate să desfășoare activități informativ-operative, cu respectarea strictă a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

În privința condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale instituite de către art. 998 și art. 999 Cod Civil, s-a arătat că acestea nu sunt îndeplinite, deoarece lipsesc atât caracterul ilicit al faptei, cât și prejudiciul moral, pretins, dar nedovedit de către reclamant. În privința pretinsului caracter ilicit al faptei, având în vedere dispozițiile legale mai sus amintite care conferă atribuțiile și competența Direcției Generale de Informații și Protecție Internă (art. 9 din Legea nr. 51/1991, art. 17, Ut b1) din Legea nr. 40/1990, art. 3, alin. (1), lit. b), pct. 16 și art. 10, alin. (3) din OUG nr. 30/2007) și instituie temeiul desfășurării acestei activități informative (art. 140, art. 164 alin. (1), art. 67 alin.(l) și (2) și art. 169 din HG nr. 585/2002), s-a susținut că normele legale au fost respectate de către instituție cu ocazia desfășurării acestei activități.

M. Internelor și Reformei Administrative a formulat întâmpinare invocând excepția de netimbrare a acțiunii întrucât reclamantul a solicitat despăgubiri civile, iar reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru și timbru judiciar impusă de prevederile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Potrivit art. 15 lit. s) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile privind „stabilirea si acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994".

Acest pârât a arătat că reclamantul a invocat atât încălcarea drepturilor prevăzute la art. 3, cât și încălcarea drepturilor prevăzute la art. 8 din această convenție, așadar se impune plata taxei de timbru aferente pretențiilor reclamantului rezultate din încălcarea prevederilor art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care stabilește dreptul la respectarea vieții private și de familie.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că, având în vedere atribuțiile legale conferite Direcției Generale Informații și Protecție Internă, prin ordin al ministrului internelor și reformei administrative, această direcție a fost desemnată în calitate de structură responsabilă pentru îndrumarea, coordonarea și controlul aplicării normelor de aplicare a standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în unitățile Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

In considerarea competenței și atribuțiilor legale, în cursul lunii septembrie a anului trecut s-au obținut informații privind existența unor riscuri și vulnerabilități la adresa reclamantului, îndeplinind funcția de expert gr. II-IA în cadrul D.G.I.P.I. și a informațiilor clasificate pe care acesta le gestionează potrivit atribuțiilor de serviciu, referitoare la intenția membrilor unei grupări infracționale de a accede în cercul de relații al acestuia. Având în vedere natura informațiilor obținute de către personalul operativ al DGIPI, în vederea verificării informațiilor și identificării persoanelor care puteau prezenta pericol pentru magistrat și deci, pentru a asigura protecția corespunzătoare a acestuia, în datele de 25-26.10.2007 s-a continuat desfășurarea operațiunii de supraveghere operativă.

In ceea ce privește afirmațiile reclamantului referitor la faptul că a fost prejudiciat prin aceste activități, a menționat că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală trebuie să existe, în primul rând, o faptă care să aibă caracter ilicit.

Despre existența unei fapte ilicite care să întrunească elementele acțiunilor prevăzute la art. 3 din convenția invocată de reclamant nici nu poate fi vorba, întrucât simpla supraveghere a unei persoane, fără o imixtiune de orice fel în activitatea sa zilnică, nu poate fi considerată tratament degradant.

Prin natura și modul său de manifestare, operațiunea de supraveghere operativă nu poate aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, asigurate și garantate de către Constituția României și actele juridice internaționale la care țara noastră este parte, deoarece această activitate nu presupune ingerințe în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, ci dimpotrivă, reprezintă un mijloc de punere în practică a măsurilor necesare asigurării și exercitării neîngrădite a acestora; în caz contrar, legiuitorul român ar fi prevăzut, în mod expres, garanții similare actelor de interceptare și înregistrare audio-video, reținere și predare a corespondenței și a obiectelor sau percheziție (art. 91 -91, art.98 și art. 100 C. pr. p.en., art. 92, art. 195, art. 246 C.pen., respectiv art. 20-22 din Legea nr. 535/2004).

In ceea ce privește încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, prevăzut la art. 8 din Convenție, s-a menționat faptul că textul respectiv prevede faptul că dreptul poate fi restrâns în anumite situații prevăzute prin lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Activitatea de supraveghere operativă s-a desfășurat de către D.G.I.P.I. potrivit atribuțiilor legale în aplicarea prev. art.140,164 alin. 1 art. 167 alin. 1 și 2 și art. 169 din HG nr. 585/2002 pentru aprobarea standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România. De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 51/1991, deținerea de informații privind riscuri la adresa informațiilor secrete de stat acorda dreptul instituției de a desfășura inclusiv activități ce pot face obiectul mandatului emis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu prevederile art. 20-22 din Legea nr. 535/2004.

Așadar, acțiunile de supraveghere operativă nu pot avea caracter ilicit, în condițiile în care atribuțiile D.G.I.P.I. sunt exercitate tocmai în vederea protejării siguranței publice și a securității naționale.

In privința legalității operațiunii de supraveghere operativă, a menționat și faptul că mijloacele și metodele activității informative sunt stabilite de către autoritățile publice abilitate să desfășoare asemenea activități, acestea urmând a fi exercitate cu respectarea strictă a normelor legale incidente domeniului de activitate în care se manifestă și în mod evident, a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

De altfel, legalitatea operațiunii de supraveghere operativă a reclamantului a fost constatată inclusiv în urma audierii ministrului internelor și reformei administrative de către Comisia de Apărare, Ordine Publică, Siguranță Națională din Camera Deputaților.

Acțiunea de supraveghere operativă este necesară într-o societate democratică, fiind motivată de o nevoie legitimă și proporțională cu scopul urmărit, iar desfășurarea acesteia presupune supravegherea unei persoane într-un loc public și în mod temporar (pe momente operative), rezultatul obținut nefiind destinat stocării și aducerii la cunoștința publicului. Așadar, actul de supraveghere operativă nu constituie o atingere a dreptului persoanelor la viața privată, iar dacă reclamantul apreciază că i s-a încălcat acest drept, ar trebui să aibă în vedere și faptul că aducerea la cunoștința publicului a faptelor pe care le consideră ilicite nu s-a făcut de către această instituție. Așadar, reclamantul nu poate invoca faptul că prestigiul și onoarea sa au avut de suferit în condițiile în care tocmai acesta a fost cel care a atras atenția publicului asupra activităților despre care consideră că i-au știrbit onoarea sau reputația profesională.

Întrucât faptele la care face referire reclamantul nu au caracter ilicit, nu se mai impune analizarea celorlalte condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Referitor la cererile repetate de asigurare a protecției adresate de către reclamant ministrului internelor și reformei administrative, s-a menționat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor judecătorii și procurorii în funcție sau pensionari au dreptul de a li se asigura măsuri speciale de protecție împotriva amenințărilor, violențelor sau a oricăror fapte care îi pun în pericol pe ei, familiile sau bunurile lor. De asemenea, conform art. 2 alin.(l) din HG nr. 719/2005 privind paza sediilor instanțelor judecătorești, parchetelor și Consiliului Superior al Magistraturii, a bunurilor și valorilor aparținând acestora, supravegherea accesului și menținerea ordinii interioare necesare desfășurării normale a activității în aceste sedii, precum și protecția magistraților: „Protecția magistraților și a membrilor de familie ai acestora, în cazul în care viața, integritatea corporală sau avutul lor sunt supuse unor amenințări, se asigură de către Poliția Română, la solicitarea expresă a conducătorilor instanțelor judecătorești sau ai parchetelor în care aceștia își desfășoară activitatea".

Așadar, a subliniat acest pârât, pentru a beneficia de asigurarea protecției sale fizice, trebuia ca viața sau integritatea corporală a reclamantului să fi fost supuse unor amenințări, și, în considerarea calității sale, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trebuia să facă o solicitare expresă Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Având în vedere faptul că, pe de-o parte, simpla supraveghere a unei persoane, indiferent de calitatea sa, nu presupune existența unei stări de pericol pentru viața sau integritatea corporală a acesteia, ci din contra, poate presupune tocmai asigurarea protecției sale, iar, pe de altă parte, nu a existat o solicitare expresă din partea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a apreciat faptul că cererile reclamantului erau neîntemeiate, M. Internelor și Reformei Administrative neavând posibilitatea legală de a da curs acestei solicitări, iar protecția acestuia era deja asigurată, potrivit legii, de către structura specializată - D.G.I.P.I. - în considerarea faptului că își desfășura activitatea în cadrul instituției.

La data de 9.01.2008, reclamantul a depus la dosar o precizare prin care a arătat că daunele morale solicitate sunt în cuantum de 14.000.000 lei RON.

Prin sentința civilă nr.1767/10.12.2008, Tribunalul București - secția a III-a civilă a anulat cererea ca netimbrată.

Prin decizia civilă nr.447/29.09.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul reclamantului, desființată sentința civilă și trimisă cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr.2257/14.04.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins recursul declarat împotriva acestei decizii, considerându-se că cererea reclamantului este scutită de plata taxei de timbru.

În rejudecare, reclamantul a solicitat, la data de 17.06.2011, în temeiul art.132 Cod procedură civilă, citarea în calitate de pârât a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr.2041/19.11.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât, pentru lipsa capacității de folosință; a respins cererea formulată de reclamantul M. R. Sintion împotriva pârâților M. Administrației și Internelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, excepție ridicată de aceasta prin întâmpinare formulată.

Art.10 alin 3 din OUG nr.30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative prevede că Direcția generală de informații și protecție internă este structura specializată a ministerului care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

În consecință, potrivit acestor prevederi legale, Direcția nu are personalitate juridică, astfel că nu poate avea calitatea de a sta în proces ca pârâtă.

Prin urmare, nu există nici raporturi de subordonare între Direcție și Minister, astfel că nu sunt incidente prevederile art.1000 alin 3 din vechiul Cod civil invocat ca temei al chemării în judecată a acestei direcții.

Astfel, tribunalul, constatând că pârâta Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor nu are capacitate procesuală de folosință, a admis excepția și a respins acțiunea formulată împotriva acesteia pentru acest motiv.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că M. de Interne a arătat în cuprinsul întâmpinării că, în zilele de 25-26.10.2007, s-a procedat la desfășurarea unei operațiuni de supraveghere operativă față de reclamant în conformitate cu prevederile legale.

Reclamantul avea obligația de a face dovada, în considerarea calității sale procesuale, a susținerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv a încălcărilor drepturilor sale de către pârâți, în exercitarea activităților lor.

Conform dispozițiilor art.112 alin 1 pct. 5 și alin 2 și 6 Cod procedură civilă, reclamantul are obligația de a arăta dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, de a depune la dosar înscrisurile certificate pentru conformitate, de a indica numele și adresa martorilor.

Reclamantul a arătat doar cu titlu general că solicită proba cu înscrisuri, cu martori și interogatoriu fără a arăta în concret teza probatorie raportat la fiecare capăt de cerere.

Tribunalul a încuviințat proba cu înscrisuri la termenul din data de 22.10.2012, însă reclamantul nu a depus la dosar nici la termenul acordat pentru administrarea acestei probe și nici anterior vreun înscris la dosar.

În concluzie, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost apreciată nefondată, astfel că a fost respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierilor premergătoare acestei hotărâri din 15.11.2010, 17.11.2010, 31.01.2011, 02.02.2011, 28.03.2011, 20.06.2011, 10.10.2011, 12.10.2011, 05.12.2011, 07.12.2011, 06.02.2012, 30.04.2012, 25.06.2012, 27.06.2012, 22.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a formulat apel reclamantul S. M.-R., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivare, apelantul reclamant a susținut că, după desființarea cu trimitere, la primul termen din 15.11.2010, în rejudecare, a constatat că dosarul a fost repartizat tot judecătorului care a soluționat inițial cauza prin sentința civilă nr.1767/10.12.2008.

În această situație, reclamantul a solicitat judecătorului să se abțină în a soluționa cauza, argumentând oral în ședința publică faptul că în primul ciclu procesual - prin anularea inițială a acțiunii - i-a încălcat dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție; ca urmare, acesta a formulat cerere de abținere care a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 17.11.2010.

La termenul din 31.01.2011, a formulat cerere de recuzare a aceluiași judecător, motivând că invocând netimbrarea pe care i-a impus-o cu încălcarea prevederilor legislației interne și a normelor C.E.D.O. i-a încălcat dreptul de a avea acces liber Ia justiție, respectiv dreptul la un proces echitabil.

Aceasta cerere de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 02.02.2011.

La termenul din 10.10.2011, s-a respins cererea de introducere în cauză a pârâților Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, M. Justiției, M. Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și completarea acțiunii privind încălcarea art. 5, art. 6, art. 0 și art. 17 din Convenție.

În aceste condiții a formulat cerere de recuzare a judecătorului cu motivarea că i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil,

prin faptul că a urmărit să judece pricina la termenul din 10.10.2011, în

lipsa avocatului său ales, respectiv s-a antepronunțat atunci când a hotărât - raportat la cererea sa din 07.10.2011 de completare a acțiunii și a temeiurilor inițiale - că este decăzut din exercitarea acestui drept pe motiv că judecata nu se mai află la prima înfățișare, care ar fi avut loc la

termenul din 20.06.2011.

Apelantul a susținut că judecata s-a aflat la prima zi de înfățișare la termenul de 10.10.2011, astfel că au fost încălcate prevederile art.27 pct.7 C.proc.civ. și, ca urmare, dreptul său la un proces

echitabil așa cum este reglementat de art.6 din Convenție.

Această cerere de recuzare a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 12.10.2011.

La termenul din 05.12.2011, a solicitat conexarea la dosarul cauzei a unui alt dosar, nr._/3/2010, aflat pe rolul aceleiași secții a tribunalului, argumentând că între aceste două cauze există identitate de părți și obiect; să acorde un termen în vederea discutării conexării la dosarul cauzei și a altor cauze aflate pe rolul Tribunalului București.

Ambele cereri au fost respinse, context în care a formulat oral cerere de recuzare, care a fost respinsă la data de 07.12.2011.

La termenul din 06.02,2012, a solicitat conexarea la docarul cauzei a dosarelor nr._/3/2010 și

nr._/2010 aflate pe rolul Tribunalului București, argumentând ca între aceste două cauze există identitate de părți și obiect. Și această cerere a fost respinsă.

La termenul din 30.04.2012, a solicitat conexarea la dosarul cauzei a dosarelor nr._, nr._/3/2010, nr._/3/2010 și nr._/3/2010, argumentând că între aceste cauze există identitate de părți și obiect. Și această cerere a fost respinsă.

La termenul din 25.06.2012, a formulat cerere de recuzare întrucât i-a încălcat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție întrucât a refuzat - ca instanță mai întâi învestită - să întrunească la dosarul cauzei celelalte pricini care i-au fost înaintate în acest sens de instanțele egale în grad, în condițiile în care toate privesc aceleași părți și au aceleași obiect, între dânsele fiind o strânsă legătură.

În acest sens, reclamantul a făcut referire la pricinile:_ ,_/3/2010,_/3/2010,_/3/2010,_/3/2010,_/3/2010,_/3/2010,_/3/2010,_/3/2010,_/3/2010 și

_/3/2011.

Aceasta cerere de recuzare a d-nei judecător C. L. a fost anulată prin încheierea din 27.06.2012.

La termenul din 22.10.2012, i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri și a respins proba cu interogatoriul și cu martori, ca urmare, la data de 16.11.2012, a formulat o nouă cerere de recuzarea d-nei judecător C. L..

La termenul din 19.11.2012, contrar normelor care reglementează acest incident procedural fără a fi analizată sub nici un aspect noua cerere de recuzare și fără a mai da curs normelor ce privesc desfigurarea judecății în fond, s-a pronunțat sentința civilă nr.2041/2012.

Apelantul a susținut că instanța de fond a refuzat în mod nelegal să conexeze celelalte dosare indicate, în condițiile în care toate aveau același obiect și aceleași părți, între acestea existând identitate.

Privind sentința civilă nr. 2041 din 19.11.2012, apelantul a susținut că judecătorul a pronunțat o hotărâre în condițiile în care a

formulat o cerere de recuzare împotriva sa, fără ca această cerere să fie

soluționată în nici un mod. A mai susținut apelantul că nu s-a desfășurat o cercetare judecătoreasca cu privire la fapta culpabilă reclamată, săvârșită de agenți ai statului în dauna sa ca magistrat procuror detașat într-o funcție cu atribuțiuni anticorupție, faptă ce face parte dintr-un mecanism amplu de denigrare și de distrugere a drepturilor sale și ale familiei sale, mecanism ce a luat naștere în legătură cu activitatea sa de magistrat procuror - director general al Direcției Generale Anticorupție din M. Administrației și Internelor; legat de acest aspect, a arătat că nu s-a administrat nicio

probă.

Apelantul a arătat, referitor la lipsa capacității procesuale de folosință a piritei D.G.I.P.L a M.A.I. constatată de prima instanță, că s-au încălcat grav normele legale întrucât acest pârât, prin directorul său general, are calitatea de ordonator terțiar de credite pentru activitatea de ordine și siguranță publică (conform Anexei nr.7 la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 621/29.04.2005, pe care o atașează la dosar) și, în consecință, are capacitate de a fi parte în nume propriu în proces.

Intimatul pârât M. Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimatul a arătat că potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, M. Afacerilor Interne își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate, iar conform dispozițiilor în vigoare ale art.17, lit. b1) din Legea nr.40/1990, ministerul organizează și desfășoară, prin structuri de informații specializate, activitatea de obținere, prelucrare, verificare, stocare și valorificare a informațiilor în domeniul misiunilor, patrimoniului și personalului ministerului, apărarea secretului de stat și de serviciu în cadrul instituției.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3, alin. (1), lit. b), pct. 16 și art. 10, alin. (3) din OUG nr. 30/2007, una dintre atribuțiile ministerului este de a conduce activitatea de informații, contrainformații și securitate în domeniile sale de competență, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă (DGIPI) fiind structura specializată a ministerului care desfășoară activități informativ-operative specifice, în vederea prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Având în vedere atribuțiile legale conferite DGIPI, prin ordin al ministrului afacerilor interne, Direcția a fost desemnată inclusiv în calitate de structură responsabilă pentru îndrumarea, coordonarea și controlul aplicării normelor de aplicare a standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în unitățile Ministerului Afacerilor Interne.

Referitor la apelul formulat de reclamant, în privința pretinsei încălcări de către DGIPI a prevederilor art.3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a arătat că, având în vedere principiile de desfășurare și modul specific de manifestare a activității informative, precum și jurisprudența constantă a Curții Europene în acest sens, activitatea desfășurată de către DGIPI în privința faptelor reclamate, nu este de natură a constitui o încălcare a art.3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în privința art.3 din Convenție, respectiv art.22 din Constituția României, republicată, s-a arătat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, tratamentul degradant presupune un act grav de violență psihică exercitat asupra unei persoane, o atingere gravă a demnității umane de natură să denigreze statutul social, situația sau reputația unei persoane.

În acest sens, activitatea specifică a DGIPI reprezintă un mijloc de efectuare a măsurilor necesare asigurării și exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, aceasta neputând constitui un tratament degradant, deoarece nu poate da naștere unor acte umilitoare sau înjositoare, nu provoacă sentimente de teamă, neliniște, insecuritate sau inferioritate de natură a intimida sau a înfrânge rezistența fizică sau psihică.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 8 din Convenție, respectiv art. 26 din Constituția României, republicată, prin efectuarea unei operațiune de supraveghere operativă, având în vedere jurisprudența instanței europene și faptul că desfășurarea acestei activități informative presupune doar supravegherea unei persoane într-un loc public și în mod temporar (pe momente operative), rezultatul obținut nefiind destinat stocării și aducerii la cunoștința publicului, s-a arătat că această activitate nu este de natură a produce ingerințe în exercițiul drepturilor garantate de art. 8 din Convenție. Activitatea de supraveghere operativă s-a desfășurat de către DGIPI potrivit atribuțiilor legale în aplicarea prevederilor art.140, art.164 alin.1, art.167 alin.1 și alin.2 și art. 169 din HG nr.585/2002 pentru aprobarea standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate din România.

Potrivit art.3 lit.e) din Legea nr.51/1991, deținerea de informații privind riscuri Ia adresa informațiilor secrete de stat acordă dreptul instituției de a desfășura inclusiv activități ce pot face obiectul mandatului emis de către Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu prevederile art.20 - 22 din Legea nr.535/2004. Așadar, acțiunile de supraveghere operativă nu pot avea caracter licit, în condițiile în care atribuțiile DGIPI sunt exercitate tocmai în vederea protejării siguranței publice și a securității naționale.

De altfel, legalitatea operațiunii de supraveghere operativă a apelantului reclamant a fost constatată inclusiv de către Comisia de Apărare, Ordine Publică, Siguranță Națională din Camera Deputaților în urma audierii ministrului Afacerilor Interne.

Activitatea de supraveghere operativă este o activitate necesară într-o societate democratică, fiind motivată de o nevoie legitimă și proporțională cu scopul urmărit, desfășurarea acesteia făcându-se potrivit atribuțiilor legale conferite autorităților publice abilitate să desfășoare activități informativ-operative, cu respectarea strictă a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

Față de dispozițiile art.28, respectiv art.53 din Constituția României, republicată, secretul corespondenței nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite restrângeri justificate la rândul lor de necesitatea apărării securității naționale, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile legii.

In acest sens, interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicațiilor nu pot fi efectuate decât în condițiile prevăzute de art. 91^1-91^6 din Codul de Procedură Penală, art.20-22 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, respectiv cu autorizarea instanței de judecată, asigurându-se astfel respectarea drepturilor și libertăților fundamentale consfințite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Constituția României.

In ceea ce privește încălcarea principiului universalității drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, consacrat prin art.15 alin.(1) din Constituția României, republicată, intimatul a solicitat instanței să constate că reclamantul nu arată prin ce acte imputabile instituției pârâte a fost încălcată vocația acestuia pentru toate drepturile și libertățile sale și nici în ce constă această încălcare.

In privința condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale instituite de către art. 998 si art. 999 Cod Civil, intimatul a apreciat faptul că acestea nu sunt îndeplinite, deoarece lipsesc atât caracterul ilicit al faptei, cât și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciul moral suferit de către reclamant, iar acesta din urmă deși este pretins, nu este dovedit.

Referitor la caracterul ilicit susținut de apelant al activității desfășurate de către DGIPI, s-a arătat că faptele descrise de către apelant ca aducătoare de prejudiciu moral la adresa sa nu reprezintă activități ilegale, ci materializează activitatea desfășurată de către personalul și structurile ministerului în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv de către persoane fizice sau juridice de drept privat și nu constituie încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

În lipsa constatării, pe calea unei acțiuni separate, a caracterului ilegal al activităților în privința cărora DGIPI ar fi trebuit să îi ofere protecție, activitatea specifică a acestei instituții, subsidiară faptelor a căror nelegalitate o invocă apelantul, nu se impune a face obiectul cercetării de către instanța de judecată. Oricum, în considerarea competenței și atribuțiilor legale mai sus amintite, activitatea informativă a acestei instituții nu poate fi supusă controlului instanței de judecată, aceasta fiind controlată exclusiv de către Parlament prin comisiile de specialitate (art. 9 din Legea nr. 51/1991).

Referitor la activitatea DGIPI, având în vedere caracterul de prudentă și diligentă al obligațiilor ce revin organelor de stat (cu atribuții în domeniul securității naționale), intimatul a arătat că neatingerea unui anumit rezultat în activitatea specifică a DGIPI nu constituie prin ea însăși o dovadă a culpei, ci, potrivit legii, revine reclamantului, sarcina de a dovedi în mod direct faptul că nu a depus, pentru atingerea rezultatului preconizat, prudența și diligenta care erau obligatorii. Or, în cererea de chemare în judecată respectiv în apelul declarat nu se indica și nu se probează faptele prin a căror săvârșire sau omisiune s-a produs încălcarea de către DGIPI a normelor legale în domeniu.

Referitor la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în considerarea art. 998 și 999 C.civ., se impune ca faptele invocate de către apelant în sarcina acestei instituții să fi provocat prejudiciul moral pe care acesta îl pretinde. Or, chiar potrivit susținerilor reclamantului din cererea de chemare în judecată, nu acțiunile sau inacțiunile DGIPI sunt cele care să fi produs acestuia prejudicii morale, motiv pentru care raportul de cauzalitate dintre activitatea DGIPI și prejudiciul pretins dar nedovedit de către reclamant lipsește.

Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului care trebuie să precizeze în ce constă prejudiciul moral și care sunt criteriile de evaluare a acestuia, pentru ca instanța să poată stabili în ce măsură o astfel de cerere este întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale este necesar să se administreze probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunile suferințelor pricinuite, cât și întinderea prejudiciului moral cauzat. Așadar, s-a considerat că acordarea unei compensații trebuie să justifice un prejudiciu real, deoarece, în caz contrar, răspunderea juridică și-ar pierde funcția reparatorie.

Intimatul a apreciat că suma stabilită de reclamant ca reprezentând daune morale este nejustificată, instanța având datoria de a cerceta dacă acestea sunt întemeiate și de a proceda la individualizarea acestora în funcție de situația concretă.

Cel ce pretinde daunele morale trebuie să producă argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate, urmând ca în funcție de aceste argumente să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul suferit.

Intimatul pârât D. de Informații și Protecție Internă (fostă Direcția Generală de Informații și Protecție Internă) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimatul a învederat faptul că, deși motivele de apel trebuia să fie prezentate de apelant într-o formă clară si precisă, respectiv de o atare manieră încât instanța de apel să poată reține cu exactitate adevăratele temeiuri ale nemulțumirii apelantului, acesta se limitează la reiterarea faptelor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, respectiv la prezentarea incidentelor procedurale ivite pe parcursul soluționării cauzei.

Astfel, singura critică adusă de către apelantul-reclamant hotărârii atacate pe această cale vizează admiterea de către instanța de fond a excepției lipsei capacității procesuale de folosință instituției pârâte.

In susținerea excepției lipsei capacității procesuale pasive a Departamentului de Informații și Protecție Internă, admisă de către instanță prin sentința apelată, intimatul a arătat următoarele:

Conform dispozițiilor art.10 alin.(3) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, D. de Informații și Protecție Internă este structura specializată a ministerului care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. In această calitate, D. de Informații și Protecție Internă nu dispune de personalitate juridică și, ca urmare a acestui fapt, nu poate sta în nume propriu în proces.

Dispozițiile legale în vigoare nu prevăd existența personalității juridice pentru intimatul pârât, spre deosebire de legislația privind organizarea și funcționarea altor structuri din componența Ministerului Afacerilor Interne, care conține dispoziții exprese în acest sens. A se vedea, cu titlul de exemplu, prevederile art. 7 și 12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

Prin urmare, potrivit legislației în vigoare, D. de Informații și Protecție Internă este lipsit de personalitate juridică si nu are capacitatea de a fi parte în proces. Conform prevederilor art. l alin. (I) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, cu modificările și completările ulterioare, M. Afacerilor Interne este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică..." și deci, cu aptitudine de reprezentare a structurilor subordonate.

Intimatul a menționat faptul că, în calitate de coordonator terțiar de credite, conducătorul Departamentului de Informații și Protecție Internă are competența de a dispune asupra folosirii creditelor bugetare ce sunt repartizate numai pentru nevoile acestei unități, potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale, fără că prin aceasta structura noastră să dobândească implicit caracteristica prevăzută la art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954.

Cu privire la dispozițiile Anexei nr. 7 la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 621 din 29.04.2005 privind împuternicirea ordonatorilor de credite din unitățile M.A.I., (în prezent abrogat), invocate de către reclamant pentru a legitima calitatea procesuală a instituției pârâte, s-a învederat că stabilirea calității de ordonator de credite a șefului Departamentului de Informații și Protecție Internă se realizează de către ministrul afacerilor interne, în temeiul prevederilor art. 12 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, cu modificările și completările ulterioare, fără ca prin aceasta pârâta să capete și personalitate juridică.

In privința dispozițiilor art. 1000 alin.3 Cod Civil invocate de către reclamant în cererea de chemare în judecată pentru a legitima calitatea procesuală a instituției pârâte, s-a învederat instanței de judecată faptul că aceste prevederi legale nu sunt incidente în acest caz, deoarece subiectele pasive ale raportului juridic dedus judecății nu sunt angajații Departamentului de Informații și Protecție Internă, angajatorul urmând a dobândi calitate procesuală în virtutea raporturilor de prepușenie, ci ministerul, organ al administrației publice centrale și nu un dezmembrământ al acestuia, structură internă fără personalitate juridică.

In ceea ce privește fondul cauzei, intimatul a considerat că instanța de fond a procedat în mod corect la respingerea acțiunii ca nefondate, reținând că, deși reclamantul avea obligația de a face dovada susținerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv a încălcării drepturilor sale de către pârâți în exercitarea activității lor, acesta nu a depus la dosar vreun înscris care să ateste faptele reclamate.

Totodată, intimatul a reiterat apărările formulate de instituția pârâtă pe fondul cauzei, prin întâmpinarea nr. 052.007 din 03.01.2008.

Prin decizia civilă nr.114A/18.04.2013 Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelantul reclamant S. M.-R., a desființat în parte sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe – Tribunalul București, cu consecința menținerii dispozițiilor referitoare la soluționarea excepției.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelantul a declarat în mod expres apel împotriva tuturor încheierilor pronunțate de către instanța de fond anterior sentinței cu care s-a finalizat cercetarea judecătorească. Or, această precizare nici nu era necesară, de vreme ce potrivit reglementării Codului de procedură civilă sub care se impune a fi analizată cererea de apel a reclamantului, respectiv art. 282 alin. 2 C.proc.civ.: „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”, apelantul trebuind doar să susțină critica dispoziției instanței de care se declară nemulțumit.

De altfel, în reglementarea Codului de procedură civilă anterioară Legii nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, art. 282 prevedea la alin. 3 că: „Apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare”, dispoziție legală care a fost abrogată prin modificarea acestui articol, legiuitorul considerând îndeajuns reglementarea făcută la art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, nefiind necesară specificația de la alin. 3 al aceluiași articol.

Așa fiind, Curtea a procedat la analizarea criticilor concrete raportate la încheierile premergătoare sentinței și, eventual, în măsura în care se va mai impune, criticile care vizează sentința atacată.

Curtea, a constatat că deși apelantul a menționat expres încheierea din data de 15.11.2010, acesta nu a expus nicio critică concretă relativ la aceasta. De altfel, nici nu avea a critica această încheiere dat fiind că prin aceasta instanța nu a luat decât măsura înaintării dosarului la completul imediat următor pentru soluționarea incidentului procedural constând în cererea de abținere formulată de președintele completului de judecată, inițial învestit, măsură care corespundea cerinței reclamantului de la acea dată.

În referire la încheierea din data de 17.11.2010, Curtea a constatat că prin aceasta s-a soluționat cererea de abținere formulată de judecător, prin raportare la art. 24 Cod procedură civilă.

Or, potrivit art.34 alin.1 Cod procedură civilă, încheierea prin care s-a încuviințat sau s-a respins abținerea nu este supusă la nicio cale de atac, ceea ce face inadmisibilă orice critică legată de această încheiere.

Prin încheierea de ședință din data de 31.01.2011, cauza a fost înaintată la completul ce avea a soluționa cererea de recuzare formulată de reclamant, apelantul nedezvoltând nicio critică legată de această încheiere prin care în mod corect instanța s-a desesizat pentru soluționarea incidentului procedural.

În ce privește încheierea din data de 02.02.2011, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă cererea de recuzare față de motivele invocate în cuprinsul acesteia. Astfel, reclamantul a susținut prin cererea de recuzare că i-a fost încălcat dreptul la justiție și dreptul la un proces echitabil de judecătorul care a soluționat cauza pe excepția insuficientei timbrări astfel că acesta nu mai poate participa la rejudecarea cauzei. Or, aceste critici au fost invocate în calea de atac exercitată împotriva respectivei sentințe, instanța de control judiciar pronunțându-se asupra acestor aspecte. Mai mult, aceste susțineri nu pot constitui fundament al unei cereri de recuzare prin raportare la art.27 pct.7 Cod procedură civilă, temei de drept pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, nefiind îndeplinite cerințele acestui text legal, judecătorul neexprimându-și părerea cu privire la fondul cauzei; anterior, acest judecător s-a pronunțat doar asupra excepției insuficientei timbrări, excepție ce a fost găsită nefondată în căile de atac exercitate împotriva acestei sentințe, instanța fondului, în rejudecare, nemaiavând a se pronunța asupra acestei chestiuni ce a fost definitiv dezlegată de instanțele de control judiciar.

Apelantul reclamant a precizat că declară apel și împotriva încheierii din data de 28.03.2011. Or, în această încheiere este consemnat faptul că reclamantul a solicitat termen pentru a-și angaja un apărător, solicitare ce a fost încuviințată de către instanța de judecată, care a amânat cauza și a fixat termen pentru data de 20.06.2011.

Curtea a constatat că apelantul nu a dezvoltat nicio critică legată de această încheiere, cum de altfel, nici nu s-ar fi impus, de vreme ce instanța a și încuviințat solicitarea sa de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, demersul său apărând lipsit de interes.

De asemenea, prin cererea înregistrată la data de 17.06.2011, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitare ce i-a fost încuviințată de către instanța de fond prin încheierea din data de 20.06.2011, astfel că nici raportat la această încheiere, instanța de apel nu regăsește o critică pertinentă a apelantului reclamant.

La data de 7.10.2011, reclamantul a solicitat chemarea în judecată în calitate de pârâți a Guvernului României, Consiliul Superior al Magistraturii, M. Justiției, M. Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul completându-și și temeiul juridic al acțiunii cu alte dispoziții legale și convenționale.

Instanța de judecată, prin încheierea din 10.10.2011, a respins această solicitare de completare a cadrului procesual și a temeiului juridic, cu motivarea că prima zi de înfățișare a fost la data de 20.06.2011, astfel încât cererea de chemare în judecată a altor persoane și în temeiul altor norme de drept nu se mai poate realiza la acest termen de judecată.

Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, a constatat că această dispoziție a instanței de fond este greșită, având în vedere că pricina a fost trimisă spre rejudecare, iar la termenele anterioare s-a dispus amânarea cauzei pentru motivele arătate anterior, nefiind îndeplinite condițiile textului de lege referitor la prima zi de înfățișare, prevăzute de art.134 C.proc.civ.

Așa fiind, în mod eronat instanța de judecată nu a procedat la luarea în discuție a cererii reclamantului de lărgire a cadrului procesual, respectiv de comunicare a cererii formulate de reclamant la data de 7.10.2011, de atragere în judecată și a altor persoane, fiind greșit calificată prima zi de înfățișare data de 20.06.2011, dată la care instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, pricina fiind amânată la respectiva dată pentru a se cita acest pârât cu copie de pe acțiune.

Curtea a constatat că în ședința publică de la data de 10.10.2011, reclamantul a formulat cerere de recuzare a președintelui completului de judecată, motivându-se că a fost încălcat dreptul său la apărare și la un proces echitabil prin faptul că instanța a urmărit să judece pricina la acest termen, în lipsa apărătorului ales al acestuia. Totodată, reclamantul și-a motivat cererea de recuzare, arătând că instanța s-a antepronunțat atunci când a hotărât – raportat la cererea sa din 7.10.2011, de completare a acțiunii și a temeiurilor inițiale – că este decăzut din exercitarea acestui drept pe motiv că judecata nu se mai află la prima înfățișare.

Prin încheierea de ședință din data de 12.10.2011, completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare a respins această cerere, ca neîntemeiată.

Curtea, analizând motivele care au fundamentat cererea de recuzare, precum și soluția dată prin încheierea de ședință anterior menționată, a constatat că în mod corect a fost respinsă această cerere, având în vedere că este la latitudinea completului reprezentând o chestiune de judecată, amânarea cauzei pentru lipsă de apărare.

Mai mult, în mod corect s-a apreciat că instanța de judecată nu s-a antepronunțat prin încheierea de la data de 10.10.2011, nepronunțându-se asupra fondului raportului juridic dedus judecății.

Curtea a apreciat că reclamantul a solicitat conexarea unor dosare aflate pe rolul Tribunalului București și chiar constatarea litispendenței în referire la unele pricini cu cea de față, invocând faptul că este identitate de obiect, părți și cauză.

Tribunalul, prin încheierea din data de 5.12.2011, a respins cererea de conexare a dosarului nr._/3/2010 al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la dosarul de față, față de motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului anterior menționat și cadrul procesual, astfel cum a fost stabilit în dosarul ce vizează pricina de față.

De asemenea, reclamantul a invocat excepția de litispendență a dosarelor nr._/3/2010 și nr._/3/2010 aflate pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă cu referire la prezentul dosar.

În continuare, reclamantul a invocat excepția de conexitate a dosarelor, excepție ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din 6.02.2012.

De asemenea, la data de 30.04.2012, reclamantul a solicitat conexarea dosarelor nr._, nr._/3/2010, nr._/3/2010 și nr._/3/2010 la dosarul de față, cu mențiunea că au același obiect. Totodată, reclamantul a arătat că dosarul nr._/3/2010 este identic în ce privește obiectul cu dosarul nr._, însă, prin completarea acțiunii, obiectul acestui din urmă acest dosar a devenit identic cu obiectul dosarului de față și cu celelalte două dosare, nr._/3/2010.

Instanța de fond, prin încheierea de la aceeași dată, s-a pronunțat în sensul respingerii cererii de conexare pentru motivele arătate în încheierea de la acea dată.

Potrivit art. 163 alin. 1 Cod procedură civilă, nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe. De asemenea, potrivit art. 164 alin. 1 Cod procedură civilă, părțile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.

Curtea a reținut din motivele de apel că apelantul a susținut, ca și critică adusă încheierilor premergătoare la care s-a făcut referire mai sus, că în mod greșit instanța de fond a refuzat să conexeze la cauza de față celelalte dosare indicate, în condițiile în care toate aveau același obiect și părți, între acestea existând identitate. Prin urmare, deși apelantul susține greșita respingere a cererii de conexare, face refere la îndeplinirea condițiilor privitoare la litispendență. Or, chiar apelantul reclamant a susținut la fond îndeplinirea acestor condiții doar în privința a trei dintre dosarele enunțate mai sus, și anume dosarul de față, și dosarele nr._/3/2010 și nr._/3/2010 înregistrate pe rolul Tribunalului București secția a V-a civilă.

Mai mult, raportat la aspectele reținute în încheierea de ședință din data de 06.02.2012, când s-a pus în discuție excepția litispendenței, aspecte care nu au făcut obiect de critică în referire la modul în care instanța de fond a reținut în ce constă obiectul, cauza și părțile dosarelor cu privire la care s-a invocat excepția litispendenței, Curtea constată că în mod corect prima instanță a constatat neîndeplinirea cerințelor prescrise de art. 163 alin. 1 Cod procedură civilă în redactarea sus-arătată, care reglementează instituția litispendenței.

Deși apelantul a menționat incidența instituției conexării, în cererea de apel, Curtea a constatat că acesta nu aduce în cadrul criticilor cu care a fost legal sesizată niciun argument din care să rezulte că o astfel de măsură se impunea luată de către instanța de fond, din dezvoltarea criticilor reținând doar că acesta se referă la identitatea de obiect, părți și cauză, ceea ce impune instanței analiza criticii sale doar din perspectiva litispendenței.

La data de 5.12.2011, reclamantul a formulat cerere de recuzare împotriva completului de judecată cu motivarea că i se încalcă dreptul la un proces echitabil. Cererea a fost formulată oral, instanța punându-i în vedere reclamantului să formuleze în scris cererea de recuzare și să o timbreze, astfel cum prevăd dispoz.art.20 din Legea nr.146/1997.

Prin încheierea din data de 7.12.2011, completul legal învestit cu soluționarea incidentului procedural, în mod corect a dispus anularea cererii de recuzare ca netimbrată, având în vedere că reclamantul nu a achitat taxa de timbru, astfel cum i s-a pus în vedere de către instanța de judecată.

De asemenea, la data de 25.06.2012, reclamantul a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, instanța punându-i în vedere în ședință publică să timbreze cererea de recuzare cu suma de 4 lei și 0,3 lei timbru judiciar.

Întrucât s-a formulat cerere de recuzare, instanța de fond a dispus înaintarea dosarului completului imediat următor în vederea soluționării acestui incident procedural, fără a lua vreo altă măsură judiciară, astfel că nici o altă critică împotriva acestei încheieri nu poate fi primită.

Cererea de recuzare a fost soluționată la data de 27.06.2012, în sensul anulării acesteia ca netimbrată, prin raportare la art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, Curtea constatând că în mod corect s-a făcut aplicarea acestor dispoziții legale în lipsa achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar la care era obligat reclamantul.

La data de 22.10.2012, instanța de judecată a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, martori și interogatoriu.

Deliberând cu privire la aceste probe, instanța de fond a încuviințat doar proba cu înscrisuri și a respins proba cu interogatoriu și martori, cu motivarea că nu a fost precizată teza probatorie ce se solicită a fi dovedită cu aceste mijloace de probă.

Curtea a constatat că această motivare a instanței de fond se regăsește în considerentele încheierii de la acea dată, situație care nu se coroborează cu dispozitivul respectivei încheieri, unde stă consemnat faptul că proba cu interogatoriu și martori au fost respinse ca nefiind utile cauzei, constatându-se astfel că există contradicție vădită între considerentele și dispozitivul acestei încheieri.

În cauza de față, potrivit art.112 alin.1 pct.5 C.proc.civ., reclamantul are obligația de a arăta în cererea de chemare în judecată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

De asemenea, potrivit aceluiași articol, la alineatul 6 se arată că atunci când se cere dovada cu martori, reclamantul are obligația de a arăta numele și adresa martorilor.

Într-adevăr, reclamantul a arătat la finalul cererii introductive de instanță că în dovedirea acțiunii solicită proba cu înscrisuri, martori și interogatoriul pârâților, fără a preciza cărui capăt de cerere sunt subscrise aceste probe și nici teza probatorie ce urmează a o dovedi cu fiecare probă în parte.

Însă, potrivit art.129 alin.2 Cod procedură civilă, judecătorul are îndatorirea de a pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces.

În aplicarea acestui text de lege, instanța de fond avea obligația de a stărui în judecată prin a-i pune în vedere reclamantului obligațiile înscrise în art.112 Cod procedură civilă, respectiv de a preciza care anume probă este propusă pentru dovedirea fiecăruia dintre cele două capete de cerere, respectiv teza probatorie ce s-a urmărit a se dovedi cu fiecare probă în parte.

În același sens este și alin.5 al art.129 Cod procedură civilă, care dispune că judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Mai mult, potrivit alin.4 al art.129 C.proc.civ., judecătorul este în drept să le ceară părților și, prin urmare, și reclamantului care a învestit instanța să prezinte explicații oral sau în scris cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocate în susținerea pretențiilor, precum și să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Or, în raport de starea de fapt anterior reliefată, Curtea a constatat greșita aplicare a dispozițiilor invocate mai sus, respectiv art.129 C.proc.civ. cu referire la art.167 și următoarele Cod procedură civilă.

Referitor la excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, actualmente D. DE INFORMAȚII ȘI PROTECȚIE INTERNĂ din cadrul MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE, Curtea a reținut conform dispozițiilor art.10 alin.(3) din OUG nr.30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare că: „D. de Informații și Protecție Internă este structura specializată a ministerului care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne”.

Or, din dispoziția legală sus-indicată se deduce fără echivoc calitatea acestui departament de structură specializată cu atribuții specifice, în cadrul ministerului. Atunci când legiuitorul a înțeles să acorde personalitate juridică unei structuri din cadrul acestui minister, intenția sa a fost explicită în cuprinsul actului normativ sus-indicat. Astfel, la art.12 alin.7 din actul normativ indicat se arată că: „În cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative funcționează Corpul Național al Polițiștilor, persoană juridică de drept public, ale cărui atribuții sunt stabilite prin lege2.

Or, pentru structura organizatorică care interesează speța de față, legiuitorul nici prin această ordonanță care reglementează structura internă a Ministerului Afacerilor Interne și nici prin un alt act normativ nu a dispus în sensul acordării personalității juridice a Departamentului de Informații și Protecție Internă.

Potrivit prevederilor art. l alin. (I) din OUG nr.30/2007, cu modificările și completările ulterioare: „M. Afacerilor Interne este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică..." și prin urmare această persoană juridică are și calitatea de a reprezenta structurile subordonate care nu au asemenea calitate dată de lege de persoană juridică.

Într-adevăr, art.12 alin. din același act normativ: „Ministrul internelor și reformei administrative stabilește, prin ordin, conducătorii unităților și subunităților care au calitatea de ordonator de credite”.

Apelantul a invocat Anexa nr.7 la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 621 din 29.04.2005 privind împuternicirea ordonatorilor de credite din unitățile M.A.I., pentru a legitima calitatea procesuală a instituției pârâte. Or, chiar și în condițiile în care acest ordin și-ar mai produce efectele, în calitate de coordonator terțiar de credite, conducătorul Departamentului de Informații și Protecție Internă are competența limitată de a dispune doar asupra folosirii creditelor bugetare ce sunt repartizate numai pentru nevoile acestei unități, potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale - aspecte necombătute de apelant – ceea ce nu conferă acestei structuri calitatea de a sta în judecată în conformitate cu dispozițiile art.41 alin.1 Cod procedură civilă, articol care dispune în sensul că: „Asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”.

Situația specifică acestei structuri nu poate fi asimilată ipotezei reglementată de art.41 alin.2 Cod procedură civilă către care tinde apelantul în cuprinsul motivelor de apel atunci când susține că „are capacitatea de a fi parte în nume propriu în proces”, ca urmare a faptului că acest pârât, prin directorul său general, are calitatea de ordonator terțiar de credite. Aceasta deoarece ipoteza reglementată de acest text este distinctă de aceea a subdiviziunilor unei persoane juridice. În cazul subunității, aceasta fiind doar o subdiviziune, face parte din organizarea societății sau, în cazul de față, a ministerului. Subunitatea unei societăți sau a unui minister, chiar dacă are organe proprii de conducere și cont de virament separat rămâne tot o parte a societății sau ministerului, existența organelor proprii de conducere și a contului de virament separat, prin ele însele, nu sunt suficiente pentru ca structura organizatorică să devină persoană juridică atâta vreme cât aceasta nu îndeplinește toate condițiile pentru a avea o autonomie deplină. Or, în cazul subunității aceasta fiind doar o subdiviziune, face parte din organizarea societății sau a ministerului, cum este cazul de față.

În consecință, prin raportare la dispozițiile legale sus-enunțate, numai M. Afacerilor Interne poate sta în judecată, întrucât, având personalitate juridică, este titularul drepturilor și obligațiilor.

În concluzie, din cele reținute mai sus, găsind fondată critica referitoare la greșita respingere a cererii de introducere în cauză în calitate de pârâți a altor persoane, Curtea a constatat că instanța de fond în mod greșit a apreciat asupra cadrului procesual în care partea a înțeles să se judece, aspect esențial pentru soluționarea cauzei. În urma analizei demersului judiciar al reclamantului, pentru a da eficiență acestuia, instanța de fond trebuia să dea curs cererii reclamantului de chemare în judecată și a altor persoane, cererea sa de introducere în cauză fiind formulată cu respectarea art. 134 Cod procedură civilă.

Față de acest aspect care nu poate fi depășit, reclamantul având interes a se judeca împreună cu toate persoanele chemate în judecată, chiar dacă instanța de apel are posibilitatea de a administra probe în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, Curtea, în temeiul art.297 Cod procedură civilă, a admis apelul, a desființat în parte sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe – Tribunalul București, menținând dispozițiile referitoare la soluția excepției lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, actualmente D. De Informații Și Protecție Internă Din C. Ministerului Afacerilor Interne, în rejudecare instanța de fond urmând a administra orice probă pertinentă și utilă cauzei și a avea în vedere și criticile referitoare la fondul cauzei.

Împotriva acestei decizii, la data de 03.06.2013 a formulat recurs reclamantul S. M. R., iar la 04.06.2013 (prin fax) pârâtul D. de Informații și Protecție Internă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (fostă, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă) care a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 04.06.2013.

Recurentul-reclamant solicită casarea deciziei atacate privind capătul ce privește excepția lipsei calității procesuale a Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, să se trimită cauza la instanța de fond în vederea reluării cercetării judecătorești.

Motivele de recurs invocate sunt absolut identice cu motivele de apel, în cuprinsul acestora fiind reluată situația de fapt arătată în cererea de chemare în judecată, soluțiile pronunțate de către instanța de fond cu privire la cererile de recuzare formulate, cererile de conexare.

Singura critică adusă deciziei apelate vizează soluționarea excepției privind lipsa capacității procesuale a Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, soluție prin care instanța a dat dovadă, în opinia recurentului, de mentalitate pro puterea guvernamentală, încălcându-i accesul la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, principiul legalității armelor.

Deși în cuprinsul motivelor de recurs sunt indicate dispozițiile art.304 pct.4,5 și 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte a constatat că este doar o trimitere pur formală la textele de lege care conțin motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în recurs, fără ca acestea să fie dezvoltate și nici măcar indicate în concret de către recurent.

Recurenta pârâtă M. Afacerilor Interne solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru judecarea pe fond a apelului.

Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, principala critică referindu-se la faptul că instanța de apel, în mod greșit a considerat prima zi de înfățișare data de 10 octombrie 2011.

În opinia recurentei pârâte instanța de fond în mod corect a apreciat că termenul din 20 iunie 2011 a fost considerat ,,prima zi de înfățișare” deoarece părțile care alcătuiau cadrul procesual, în speță Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul M.I.R.A. (actual M.A.I.), M. Internelor și Reformei Administrative (M.A.I.) și reclamantul S. M. R. erau legal citate și puteau pune concluzii.

Recurenta consideră că a putea pune concluzii la prima zi de înfățișare nu înseamnă a pune efectiv concluzii, ci a avea posibilitatea să pună concluzii, iar faptul că apelantul reclamant a venit cu o cerere de lărgire a cadrului procesual nu împiedica celelalte părți, legal citate, să pună concluzii.

Totodată, recurenta pârâtă depune și întâmpinare prin care solicită respingerea recursului reclamantului, în principal, ca fiind lipsit de interes, iar în solidar, ca nefondat.

Prin decizia nr.3464/23.10.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant S. M. R. împotriva deciziei civile nr.114 A din 18 aprilie 2013, a admis recursul declarat de recurentul-pârât D. DE INFORMAȚII Șl PROTECȚIE INTERNĂ DIN C. MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE (fostă, DIRECȚIA GENERALĂ DE INFORMAȚII Șl PROTECȚIE INTERNĂ) împotriva deciziei civile nr.114 A din 18 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu Minori și de familie și, în consecință, a casat decizia recurată și trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru soluționarea cauzei pe fond.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că potrivit art.134 Cod procedură civilă este socotită ca primă zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Importanța practică a acestui moment rezultă din faptul că la prima zi de înfățișare reclamantul și pârâtul pot săvârși anumite acte de procedură.

Astfel, potrivit art.132 alin.1 Cod procedură civilă reclamantul va putea cere instanței un termen pentru întregirea și modificarea cererii de chemare în judecată, caz în care instanța va dispune amânarea judecății și comunicarea cererii modificate pârâtului.

În speță, reclamantul formulează la data de 17 iunie 2011 o primă cerere de modificare a acțiunii, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere încuviințată de către instanța de fond prin încheierea din data de 20 iunie 2011.

Ulterior termenului din 20 iunie 2011, termen constatat în mod legal ca fiind prima zi de înfățișare, acest lucru consemnându-se și în cuprinsul încheierii de ședință, la data de 7 octombrie 2011, reclamantul își completează din nou acțiunea inițială solicitând introducerea în cauză și a pârâților Guvernul României, Consiliul Superior al Magistraturii, M. Justiției și M. Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin încheierea din data de 10 octombrie 2011 tribunalul constată că cererea de completare a cererii de chemare în judecată este formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de art.132 Cod procedură civilă, reținând că prima zi de înfățișare a fost la data de 20 iunie 2011, astfel încât o astfel de modificare nu mai este posibilă la acest termen.

Dincolo de lipsa de coerență a deciziei atacate, deși considerentele acesteia se derulează pe zeci de pagini, instanța de apel face o interpretare greșită a dispozițiilor art.134 Cod procedură civilă apreciind că prima instanță avea obligația de a comunica mai întâi cererea de modificare formulată de reclamant în data de 7 octombrie 2011 și de a cita pârâții astfel încât, fiind lipsă de procedură cu aceștia, nu putea fi prima zi de înfățișare.

În consecință, Înalta Curte a constatat că instanța de apel în mod greșit a interpretat dispozițiile art.134 Cod procedură civilă desființând hotărârea atacată și trimițând cauza spre rejudecare, motiv pentru care în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă a admis recursul pârâtului, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre soluționare pe fond Curții de Apel București.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 16.12.2014 sub nr._ 2014*.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de, dispozițiile art 304 cod procedură civilă din materia recursului, care stabilesc în mod expres și limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispozițiile art 295 cod procedură civilă, în alineatul 1 permit instanței de apel să examineze cauză, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situației de fapt cât și din punct de vedere al aplicării legii iar în alineatul 2 dau posibilitatea instanței să refacă probatoriul administrat în primă instanță și să administreze probe noi dacă consideră necesar.

Pe cale de consecință, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și poate modifica situația de fapt reținută, exercitând atât un control de legalitate câr și de temeinicie asupra soluției apelate.

Examinând cererea de apel promovată de reclamanți, Curtea constată că, în esență, reclamantul și-a structura motivele formulate pe două aspecte: critici care vizează încheierile premergătoare sentinței apelate și critici referitoare la soluția pronunțată prin hotărârea atacată.

În ceea ce privește prima categorie de motive de critică, Curtea constată că apelantul reclamant este nemulțumit de soluția de respingere a cereri de conexare la dosarul civil nr_/3/2007, a celorlalte cauze, argumentând în sensul că există identitate de părți, obiect și cauză în toate dosarele respective.

Examinând încheierile de ședință din dosarul de fond pe această chestiune, Curtea reține că prin încheierea de la termenul de judecată din data de 05 12 2011, reclamantul a solicitat conexarea dosarului civil nr_/3/2010 la prezentul dosar, cerere respinsă de prima instanță cu motivarea neîndeplinirii cerințelor legale, față de motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată ce formează obiectul cauzei de față și cadrul procesual din dosarul a cărui conexare se invocă.

La termenul de judecată din data de 06 02 2012, Tribunalul București s-a pronunțat asupra excepției de litispendență invocată de reclamant în privința dosarelor nr_/3/2010 și_/3/2010 aflate pe rolul său, în sensul respingerii excepției, justificat de faptul că nu există identitate de părți, obiect și cauză, aspecte care au fost pe larg examinate în considerentele încheierii de ședință. Totodată s-a respins și excepția de conexitate a celor două dosare anterior menționate, prin raportare la motivarea în fapt și în drept a acțiunilor introductive din cele două dosare și la lipsa identității de părți, obiect și cauză.

În încheierea de ședință din data de 30 04 2012, s-a consemnat cererea reclamantului de conexare la dosarul de față a dosarelor civile nr_ ,_/3/1010,_/3/2010 și_/3/2010, motivat de faptul că au același obiect. Instanța de fond a respins această cerere, învederând faptul că în ceea ce privește dosarul civil nr_/3/2010, s-a pronunțat asupra conexării prin încheierea de la termenul de judecată din data de 05 12 2011, iar în privința celorlalte dosare, s-a reținut că nu există o legătură strânsă între obiectul și cauza celor două dosare, respectiv temeiurile cererilor de chemare în judecată sunt diferite.

Pentru examinarea criticii formulate de reclamant, Curtea pornește de la dispozițiile codului de procedură care reglementează aceste incidente procedurale și care statuează în art 163 faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe, cu precizarea că această excepție se poate invoca către de părți sau de judecător în orice stadiu procesual,în fața instanțelor de fond. Textul de lege mai arată că în ipoteza în care excepția este admisă, dosarul se va trimite instanței care a fost mai întâi învestită, iar în cazul când pricinile se află în judecata unor instanțe de grade deosebite, la instanța cu grad mai înalt.

În ceea ce privește excepția de conexitate, dispozițiile art 164 cod procedură civilă stabilesc că părțile putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătură, cu mențiunea că reunirea cauzelor se poate dispune de către judecător chiar dacă părțile nu au cerut-o. În ipoteza admiterii unei astfel de excepții, dosarul va fi trimis instanței mai întâi învestită, cu excepția situației în care amândouă părțile cer trimiterea lui la una din celelalte instanțe sau una dintre cauze este de competența exclusivă a unei instanței de judecată. Așa cum rezultă din interpretarea comparativă a celor două texte legale, cele două excepții și anume conexitate și litispendență deși prezintă elemente de apropiere, se individualizează prin fizionomie și regim juridic propriu. Conexitatea este mijlocul procesual prin care legiuitorul a dat posibilitatea reunirii mai multor cauze, între care există o strânsă legătură, în vederea realizării unei judecăți unitare, măsură ce apare justificată din perspectiva calității actului de justiție. Existența unei legături strânse între cauzele supuse conexării se identifică pe baza criteriilor oferite de normele procedurale, în sensul că este necesar și suficient ca identitatea de părți să fie parțială, iar între obiectul și cauza cererilor de chemare în judecată să existe o legătură, care să reclame rezolvarea lor împreună. Litispendența este modalitatea procedurală prin care se urmărește protejarea instituției autorității de lucru judecat, în sensul că oferă posibilitatea soluționării unice, într-un singur cadru procesual a tuturor acțiunilor între care există identitate de părți, obiect și cauză, din această perspectivă nefiind suficient să existe doar o legătură între acestea.

Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că raționamentul care stă la baza criticii formulate de reclamant este defectuos, în condițiile în care deși invocă greșita soluționare a excepției de conexitate, aduce ca argument în susținerea acestei teze existența identității de părți și obiect, cerință preluată parțial de la instituția litispendenței.

Chiar trecând peste aceste inadvertențe, Curtea constată că soluția instanței de fond de respingere a excepțiilor invocate este argumentată, așa cum s-a învederat deja în cele ce preced, prin raportare la criteriile stabilite de prevederile art 163 și art 164 cod procedură civilă. Astfel, tribunalul a examinat, în raport de excepția cu soluționarea căreia a fost sesizată, motivele de fapt și de drept ale acțiunilor obiect al dosarelor invocate în ceea ce privește excepția de conexitate, stabilind în aceste condiții că nu există o legătură suficient de strânsă care justifice reunirea proceselor, la care se adaugă și lipsa de identitate a părților. În ceea ce privește dosarele pentru care s-a invocat excepția de litispendență, Curtea constată că s-a realizat o amplă analiză a cerințelor procedurale ce se impune a fi îndeplinite pentru a fi posibilă admiterea excepției, instanța de fond constatând, prin încheierea din data de 06 02 2012 că nu este întrunită condiția triplei identități de elemente: părți, obiect și cauză.

Apelantul susține faptul că prin respingerea acestor cereri s-ar fi încălcat norme interne și comunitare și pe cale de consecință dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție, precum și normele de procedură ce reglementează judecata în fond, relative la rolul activ al instanței și drepturile sale procesuale.

Examinând maniera în care instanța de fond a soluționat excepțiile de conexitate și litispendență invocate de reclamant( la mai multe termene de judecată consecutive), din perspectiva garanțiilor procesuale pe care le presupune respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO, Curtea apreciază că instanța de fond nu a săvârșit nicio neregularitate procedurală, conformându-se tuturor rigorilor procedurale, în sensul că au fost respectate toate principiile procedurii civile: oralitatea, contradictorialitatea, dreptul la apărare, limitele investirii. Așa cum rezultă din examinarea încheierilor de ședință din cursul judecății în primă instanță, se observă că dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat cu prisosință, în sensul că i s-a acordat la cerere, la cel de-al treilea termen de judecată o amânare a judecății cauzei în vedere pregătirii apărării, în condițiile în care reclamantul este cel care a inițiat procesul prin depunerea cererii de chemare în judecată, dosarul se afla în rejudecare, în urma desființării cu trimitere pronunțată în apel, iar la primele două termene acesta a formulat cereri de recuzare împotriva judecătorului, cereri care au fost respinse. Instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate după ce a acordat cuvântul tuturor părților asupra acestor chestiuni, motivând corespunzător soluția pronunțată. Deși se invocă, în referire la modul de soluționare a excepțiilor, că prima instanță nu ar fi dat dovadă de rol activ, Curtea constată că apelantul reclamant nu explicitează și nu argumentează această susținere, iar din examinarea modului în care instanța de fond a soluționat aceste incidente procedurale, nu reies lacunele organului judiciar în instrumentarea dosarului în această fază procesuală, în condițiile în care s-au respectat limitele investirii iar tribunalul a respectat toate etapele și regulile procedurale aplicabile, prin raportare la obiectul litigiului și la cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata în prima instanță.

În ceea ce privește criticile aduse sentinței, Curtea reține că prima chestiune adusă în discuție se referă la pronunțarea soluției apelate în condițiile în care s-a formulat o cerere de recuzare împotriva judecătorului. Din examinarea încheierii de ședință din data de 19 11 2012, rezultă că cererea de recuzare formulată de reclamant a fost soluționată în sensul respingerii ca inadmisibilă, anterior rămânerii în pronunțare asupra fondului litigiului. Curtea constată că prima instanță a procedat cu observarea normelor procedurale incidente, în sensul că cererea de recuzare formulată de reclamant la data de 16 11 2012 este identică cu cea depusă la data de 28 06 2012, invocându-se punctual aceleași chestiuni de fapt și de drept, motiv pentru care, în mod corect, prima instanță a dat eficiență prevederilor art 28 alin 3 cod procedură civilă, care statuează în sensul că nu se poate formula o noua cerere de recuzare împotriva aceluiași judecător pentru aceleași motive, coroborat cu prevederile art 30 alin 4 cod procedură civilă, care stabilesc că cererile de recuzare inadmisibile potrivit dispozițiilor art 28 alin final cod procedură civilă se soluționează de către instanța în fața căreia au fost formulate.

Prin intermediul următoarelor critici, reclamantul a susținut faptul că nu s-a efectuat o cercetare judecătorească de către prima instanță, în condițiile în care nu s-a administrat nicio probă. Curtea reține lipsa de justețe a afirmațiilor reclamantului, în condițiile în care din examinarea actelor și lucrărilor dosarului de fond reiese că reclamantul a avut posibilitatea să propună mijloacele de probă necesare pentru dovedirea pretențiilor sale, lucru care s-a și realizat la termenul de judecată din data de 22 10 2012. Tribunalul, analizând pertinența, utilitatea și concludența mijloacelor de probă solicitate( constând în înscrisuri, martori și interogatoriul), prin raportare la prevederile art 167 cod procedură civilă și la obiectul litigiului, în mod justificat a încuviințat doar proba cu înscrisuri, acordând un termen pentru a da posibilitatea reclamantului să administreze această probă. Așa cum reiese din actele dosarului de fond, reclamantul nu a înțeles să depună nici un înscris în probațiune, iar anterior termenului ulterior de judecată aceasta a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, cererea care s-a dovedit a fi inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile art 28 alin 3 cod procedură civilă.

În ceea ce privește ultima critică, referitoare la excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, actualmente D. DE INFORMAȚII ȘI PROTECȚIE INTERNĂ din cadrul MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE, Curtea se raportează, pentru soluționarea acestei excepții la dispozițiile art.10 alin.(3) din OUG nr.30/2007, prin care D. de Informații și Protecție Internă este definit ca fiind structura specializată a ministerului care desfășoară activități de informații, contrainformații și securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa securității naționale privind misiunile, personalul, patrimoniul și informațiile clasificate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Din interpretarea acestor dispoziții legale, Curtea reține că acestui departament nu i se poate recunoaște decât statutul de structură funcțională, specializată cu atribuții specifice, în cadrul ministerului, fără însă a constitui subiect de drept distinct. Curtea își fundamentează această concluzie pornind de la faptul că atunci când legiuitorul a intenționat să atribuie personalitate juridică unui departament din cadrul acestui minister a evidențiat expres acest lucru, în acest sens fiind și prevederile art 12 alin 7 din OUG 30/2007, prin care s-a statuat că în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative funcționează Corpul Național al Polițiștilor, persoană juridică de drept public, ale cărui atribuții sunt stabilite prin lege.

Având în vedere că nici prin ordonanța anterior menționată și nici printr-un alt act normativ, legiuitorul nu i-a conferit în mod expres personalitate juridică, față de dispozițiile art 1din OUG 30/2007, Curtea reține că M. Afacerilor Interne este entitatea care are personalitate juridică și care reprezintă structurile și departamentele din subordine. Din această perspectivă, apar ca nerelevante susținerile reclamantului în sensul că acest departament este ordonator terțiar de credite, deoarece această calificare nu este de natură decât să-i confere o competență limitată de a dispune asupra folosirii creditelor bugetare, repartizate instituției respective, potrivit prevederilor bugetare. Curtea apreciază necesară această analiză, în condițiile în care reclamantul s-a prevalat în susținerea apelului său de Anexa Anexa nr. 7 la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 621 din 29.04.2005, reglementare care, în contextul deja expus în cele ce preced, nu este de natură să conducă la o altă soluție și să confere acestui structuri funcționale personalitate juridică, pentru a putea sta în judecată.

În egală măsură, Curtea apreciază că nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art 41 alin 2 cod procedură civilă, deoarece, domeniul de aplicabilitate al acestui text de lege este bine delimitat, el referindu-se doar la asociațiile și societățile care nu au personalitate juridică. Or, în speță este vorba de un departament din cadrul unui minister, iar scopul pentru care a fost edictată o astfel normă procedurală, acela de a da posibilitatea acestor asociații și societăți să stea în judecată tocmai pentru a le putea fi angajată răspunderea pentru obligațiile asumate, nu se regăsește în prezenta cauză, deoarece în cazul unor structuri funcționale din cadrul unui minister, indiferent de titulatura acestora: departamente, direcții, servicii, răspunderea revine entității cu personalitate juridică, care își exercită de fapt atribuțiile prin intermediul aparatului propriu, adică ministerului respectiv, în calitate de autoritate de specialitate a administrației publice centrale.

Pe cale de consecință, Curtea reține că soluția dată asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului D. DE INFORMAȚII ȘI PROTECȚIE INTERNĂ din cadrul MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE este legală și temeinică.

În ceea ce privește celelalte aspecte antamate prin cererea de apel referitor la respingerea cererii de introducere în cauză a altor pârâți, Curtea constată că acest aspect a fost tranșat prin decizia de casare, în sensul că momentul procedural al primei zi de înfățișare a fost depășit la termenul la care s-a depus de către reclamant cererea de completare a cadrului procesual, astfel că nu este posibilă, din punct de vedere procesual, introducerea în cauză a altor subiecte de drept în calitate de pârâți.

În ceea ce privește numeroasele cereri de recuzare formulate de reclamant, Curtea constată că soluționarea acestor s-a realizat cu observarea normelor procedurale și ale regulamentului de ordine interioară, în sensul că acestea au fost deferite completului imediat următor în rezolvării acestor incidente procedurale.

Prima cerere de recuzare formulată la termenul din data de 31 01 2011 împotriva d-nei judecător M. P.( care soluționase dosarul în primul ciclu procesual), în condițiile în care completul de judecată era format din d-na judecător L. C. a fost respinsă ca inadmisibilă, soluție corectă prin raportare la motivele invocate (și anume faptul că d-a judecător P. a anulat acțiunea în primul ciclu procesual ca netimbrată) și la cele reținute de tribunal, în sensul că aceste chestiuni au făcut obiectul controlul judiciar pe calea de ataca a apelului.

Cea de-a doua cerere de recuzare fost formulată la termenul de judecată din data de 10 10 2011, când instanța de fond a respins o a doua cerere de amânare a reclamantului, întemeiată pe lipsă de apărare, în condițiile în care petentul mai beneficiase de un termen în acest scop. Recuzarea a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că nu se poate reține lipsa de imparțialitate a judecătorului, deoarece prin activitatea pe care o depun judecătorii sunt imparțiali și se supun numai legii, iar completul de judecată nu și-a spus părerea în cauză. Curtea apreciază justă această soluție deoarece, pe de o parte, judecătorul de fond nu a devenit imparțial prin respingere unei a doua cereri de amânare pentru lipsa de apărare, această măsură impunându-se din perspectiva respectării principiului soluționării cu celeritate a litigiului, iar prin această măsură nu s-a antepronunțat cu privire la soluția pe care urma să o dea în cauză, iar de pe altă parte, recuzare este un mijloc procesual pus la dispoziția părții pentru a obține înlăturarea de la judecarea unei cauze a unui judecător incompatibil sau care din orice alt motiv( subiectiv sau obiectiv) nu poate fi imparțial, dar nu pentru a contesta o măsură luată de instanță în cursul derulării unui proces sau pentru a tergiversa judecata cauzei.

Următoarea cerere de recuzare este formulată la termenul de judecată din data de 05 12 2011, în contextul în care instanța de fond a respins cererea de conexare a dosarului_/3/2010 la dosarul cauzei, susținând că i se încalcă dreptul la un proces echitabil. Soluția acestei cereri de recuzare constată în anulare cererii de netimbrate justificat, în mod corect, de faptul că deși i s-a pus în vedere de către completul de judecată la momentul formulării, să achite taxa judiciară corespunzătoare potrivit dispozițiilor legii 146/1997, reclamantul nu s-a conformat acestei dispoziții judiciare și totodată obligații procesuale, astfel că în mod corect s-a aplicat sancțiunea legală a anulării cererii.

Potrivit dispozițiilor art 3 alin 1 lit d din legea 146/1997, cererile de recuzare în materie civilă se timbrează cu suma de 4 lei, taxă care trebuie achitată în condițiile reglementate de prevederile art 20 alin 1 și 3 din același act normativ. În conformitate cu aceste norme legale plata taxelor judiciare de timbru se face anticipat, sancțiunea aplicabilă în ipoteza nerespectării acestor obligații constând în anularea cererii.

Având în vedere modalitatea în care este reglementat regimul juridic al cererii de recuzare, din punct de vedere al timbrajului, Curtea apreciază ca nu s-ar putea susține că cererea de recuzare ar fi scutită de plata taxelor de timbru în considerarea faptului că acțiunea introductivă a fost apreciată ca scutit prin hotărâre irevocabilă . Pentru a-și fundamenta această susținere, Curtea are în vedere faptul că legiuitorul a stabilit taxa judiciară de timbru de 4 lei( al cărei cuantum este mai mult decât modic), independent de natura litigiului în care se formulează o astfel de cerere, fără să coreleze regimul juridic al cererii de recuzare cu regimul juridic al acțiunii de fond, în ceea ce privește chestiunea timbrajului. Acest aspect este o consecință a fizionomiei juridice pe care legiuitorul a dat-o recuzării. Așa cum reiese din economia dispozițiilor procedurale în materie, recuzarea este reglementată ca o instituție procesuală, autonomă, cu un regim juridic propriu, atât din punct de vedere al timbrajului cât și din punct de vedere al procedurii de judecată. Autonomia acordată de normele procesuale acestei instituții derivă din finalitatea acesteia și din importanța pe care o are în contextul dreptului de al un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO, în sensul că recuzarea constituie un instrument procedural pus la dispoziția părților prin care acestea pot solicita îndepărtarea unui judecător de la judecarea unei cauze dacă există unul din motivele reglementate de prevederile art 27 cod procedură civilă sau orice alt motiv de natură să afecteze imparțialitatea sau aparența de imparțialitate a unuia dintre membrii completului de judecată.

Totodată, Curtea consideră necesar să sublinieze faptul că taxa judiciară de timbru stabilită pentru cererea de recuzare are un cuantum foarte redus, astfel că nu este de natură să împiedice formularea unei cereri de recuzare de către partea care ce consideră că nu ar putea benefica de o judecată echitabilă.

Cea de-a patra cerere de recuzare este formulată la termenul de judecată din data 25 06 2012, în condițiile în care tribunalul a încuviințat cererea reclamatului de lăsare a dosarului la a doua strigare pentru a lua cunoștință de conținutul încheierii de la termenul din data de 30 04 2012. Și această cerere de recuzare a fost anulată ca netimbrată, soluție corectă din perspectiva dispozițiilor art 20 din legea 146/1997, din moment ce reclamantul nu a înțeles să achite taxa judiciară de timbru deși i se pusese în vedere de către organul judiciar obligația achitării și cuantumul acesteia.

În ceea ce privește ultima cerere de recuzare, formulată anterior ultimului termen de judecată, Curtea subliniază că a examinat deja legalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a acestei cereri, prin raportare la dispozițiile art 28 alin 3 cod procedură civilă, care sunt incidente în speță, având în vedere că această ultima cerere de recuzare este identică cu cererea anterioară.

În privința cererii de abținere formulată de d-na judecător M. P., Curtea consideră necesar să sublinieze faptul că modul de soluționare a unei astfel de cereri nu este supus niciunei căi de atac, potrivit prevederilor art 34 alin 1 cod procedură civilă. Din această perspectivă, Curtea reține inadmisibilitatea oricăror critici legate de acest aspect, insă chiar trecând peste această chestiune, Curtea apreciază justă soluția de respingere a cererii de abținere, în condițiile în care prin anularea cereri de chemare în judecată ca netimbrată, completul care a soluționat litigiul în primă instanță în primul ciclu procesual nu a devenit incompatibil să tranșeze asupra pretențiilor formulate de reclamant, în condițiile în care nu și-a exprimat opinia asupra fondului cauzei deduse judecății.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 296 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamantului, menținând ca legală și temeinică sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant S. M.-R., domiciliat în București, .-14, sector 5 împotriva sentinței civile nr.2041 din 19.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți D. DE INFORMAȚII ȘI PROTECȚIE INTERNĂ din cadrul MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE (fostă Direcția Generală de Informații și Protecție Internă), cu sediul în București, ., sector 6, M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, Piața Revoluției nr.1A, sector 1, și S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 15.04.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

I. S. C. G.

GREFIER

I. N. C.

Red.I.S.

Tehnored.C.S./I.S.

Ex.6/25.04.2014

T.B.Secția a III- Civilă – L.C.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 311/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 162/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cereri. Decizia nr. 951/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 308/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1168/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 311/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 162/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 1101/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1099/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1718/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI