Partaj judiciar. Decizia nr. 1101/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1101/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-06-2014 în dosarul nr. 8753/303/2011
Dosar nr._
(1040/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1101
Ședința publică de la 25.06.2014
Curtea constituită din:
Președinte - R. M. G.
Judecător - T. A. D.
Judecător - H.-P. I.-A.
Grefier - I. N. - C.
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenta-reclamantă I. E. și de recurentul pârât P. V. M. împotriva deciziei civile nr.95A din 03.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât P. V. M..
Cauza are ca obiect: partaj judiciar.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 18.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera Curtea a amânat pronunțarea la data de 25 iunie 2014 când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 la data de 16.12.2008, reclamanta C. E.-E. a chemat în judecată pe pârâtul P. M. N., solicitând instanței că prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul situat în București, .. 56, ., ., dobândit prin contractul de construire nr. 3034/1967, compus din doua camere și dependințe, este în întregime proprietatea sa exclusivă, fiind bun propriu deși a fost achiziționat în timpul căsătoriei cu pârâtul, iar în subsidiar, să se constate că bunul comun a fost dobândit prin contribuția sa majoritară și să se dispună ieșirea din indiviziune asupra acestuia cu atribuirea bunului în natură către reclamantă și obligarea acesteia la plata unei sulte proporționale cotei de 50% din ratele plătite în timpul căsătoriei.
În motivare, reclamanta a arătat că la data de 31 iulie 1965 părțile s-au căsătorit, iar după doi ani relațiile dintre părți s-au deteriorat grav, astfel că în anul 1967 aceștia s-au despărțit în fapt și au decis să divorțeze, după care în anul 1967 reclamanta a făcut primele demersuri pentru a achiziționa un apartament în care sa se mute. În acest scop, reclamanta a împrumutat de la mătușa sa suma de 20.000 lei (în doua transe 15.000 lei și 5.000 lei) iar restul de 11.500 lei i-a obținut prin vânzarea unor bunuri personale proprietatea sa - înainte de căsătorie (radio, frigider, bijuterii etc.). Cu suma de_ lei, reclamanta a achitat avansul la contractul nr. 3034/1967 încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală, în contract fiind menționată reclamanta personal, cu numele de P. E. E. - fiind căsătorită la acea data cu pârâtul.
Pârâtul nu a contribuit în nici un fel la dobândirea bunului, la momentul achiziționării fiind despărțiți în fapt și neavând nici un fel de venituri sau cheltuieli în comun. În baza contractului mai sus menționat, a fost ulterior perfectat contractul de împrumut nr. 2134/02.09.1967cu Banca de Investiții Direcția Orășenească București, prin care reclamanta a primit diferența de 73.233 lei în vederea construirii apartamentului, împrumutul fiind acordat reclamantei, după care la data de 28.09.1968 apartamentul a fost efectiv finalizat și predat reclamantei, conform procesului-verbal de predare-primire din 28.09.1968. La acel moment era înregistrat divorțul pârtilor pe rolul Judecătoriei Sectorului 7, care a durat pana în 1970, însa apartamentul în cauza nefiind bun comun, părțile nu au urmat procedura partajului după divorț. Prin sentința nr. 2347/24.06.1970, Judecătoria Sectorului 7 a Municipiului București a declarat desfăcuta căsătoria dintre părți și a dispus revenirea reclamantei la numele anterior căsătoriei - Cindea, după care aceasta a dobândit numele de C., în urma căsătoriei cu dl. C. I.-E., la 24.11.1984.
În prezent, reclamanta a mai arătat că nu poate dispune de bunul său, acesta fiind prezumat a fi bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei, conform art. 30 C. fam. La ieșirea din indiviziune, reclamanta a solicitat să se constate că a contribuit majoritar la dobândirea apartamentului, avansul fiind achitat integral de aceasta din împrumuturi, vânzarea unor bunuri personale, iar după desfacerea căsătoriei a plătit ratele integral și a modernizat apartamentul, soțul sau neavând nici un fel de contribuție.
În dovedire, reclamanta a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiza tehnica de specialitate - contabila.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 30 C. fam., art. 111, 112 C.pr.civ., 480 și urm. C.civ.
Prin încheierea din 02.03.2009 instanța, având în vedere adresa emisă de Direcția Generală de Evidentă a Persoanelor în data de 02.03.2009, din care rezulta că pârâtul a decedat în anul 1991, a admis excepția lipsei capacității de folosință și a amânat cauza la data de 13.04.2009 pentru a discuta cererea modificatoare.
La admiterea excepției lipsei capacității de folosință instanța a avut în vedere dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 31/1954 care prevăd că: Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează cu moartea acesteia și dispozițiile 137 Cod pr. civ.
La termenul din 02.03.2009 reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a solicitat introducerea în cauză a Statului R. prin Ministerul Economiei și Finanțelor și să se constate deschisă succesiunea defunctului P. M. N., decedat în 1991, cu ultim domiciliu în București, .. 19, ., sector 1; să se constate vacanta succesorală și drept urmare unic moștenitor al defunctului S. R.; să se constate că imobilul situat în București, .. 56, ., dobândit prin contractul de construire nr. 3034/1967, compus din două camere și dependințe, este în întregime proprietatea exclusivă a reclamantei, fiind bun propriu deși a fost achiziționat în timpul căsătoriei cu defunctul P. M. N., iar în subsidiar solicită să se constate că bunul comun a fost dobândit prin contribuția sa majoritară și să se dispună ieșirea din indiviziune asupra acestuia cu atribuirea bunului în natura către reclamanta și obligarea acesteia la plata unei sulte proporționale cotei de 50% din ratele plătite în timpul căsătoriei cu P. M. N..
În dovedire, reclamanta a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu, martori, expertiza tehnica de specialitate (contabila).
La data de 08.04.2009 Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor și excepția lipsei calității Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității pe capătul de cerere privind constatarea vacantei succesorale.
Prin sentința civilă nr._ din 30.11.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București la data de 11.03.2010 sub nr._ .
La termenul din 23.06.2010 s-a pus în discuție excepția inadmisibilității asupra capătului de cerere privind constatarea vacanței succesorale, excepție care a fost respinsă.
La data de 13.10.2010, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a arătat că înțelege să se judece cu P. V. M., moștenitorul pârâtului inițial P. M. N. solicitând să se constate că imobilul situat în București, .. 56, ., ., sector 3 este bun propriu, iar în subsidiar să se constate că bunul comun a fost dobândit prin contribuția sa majoritară și să se dispună ieșirea din indiviziune asupra acestuia cu atribuirea bunului în natură și obligarea sa la plata unei sulte proporționale cotei de 50 % din ratele plătite în timpul căsătoriei cu P. M. N..
În motivarea precizării, reclamanta a arătat că pârâtul P. V. M. este fratele defunctului, succesiunea fiind dezbătută.
În drept, au fost invocate disp. art. 132 C. proc. civ.
În dovedire, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu, proba cu martori, expertiza tehnică contabilă.
În susținerea precizării, reclamanta a depus la dosar înscrisuri filele 17-20: certificat de legatar nr. 37 din 10.06.2009; certificat de deces; certificat de moștenitor nr. 134.
La data de 02.02.2011, pârâtul P. V. M. a depus întâmpinare și cerere reconvențională (fila 25), prin care a solicitat încetarea stării de indiviziune, prin atribuirea contravalorii de piață a cotei părți din imobil pe care o deține, din apartamentul supus partajării, deoarece bunul în litigiu a fost dobândit în timpul căsătoriei de către reclamanta-pârâtă cu defunctul P. M. N. al cărui unic moștenitor este.
În motivarea cererii reconvenționale, s-a arătat că reclamanta pârâtă, în anul dobândirii imobilului în litigiu - anul 1967, era căsătorită cu defunctul P. M. N., așa cum a rezultat din căsătoria înregistrată la data de 31.07.1965 și din sentința civilă nr. 2347/1970.
Potrivit art. 728 Cod civil: „nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune și oricare dintre coindivizari poate cere oricând sistarea acestei stări.”
Acesta a considerat că în calitate de moștenitor unic al defunctului, trebuie să i se atribuie contravaloarea cotei părți ce o deține, la valoarea circulației imobilului, acesta fiind bun comun dobândit în timpul căsătoriei de către P. M. N.
În timpul căsătoriei s-a virat la CEC, la 8 iunie 1967, în cadrul contractului 3044/1967 pentru construirea de locuințe proprietate personală, suma de 31.500 lei reprezentând 30% din valoarea locuinței. Autoarea reclamantei-pârâte nu a avut resursele financiare necesare pentru dobândirea acestui imobil, decât cu suportul soțului său și a familiei.
Față de cele menționate, pârâtul reclamant a solicitat respingerea acțiunii principale, ca neîntemeiată, constatarea că apartamentul în litigiu a fost bun comun al soților P. M. N. și P. E. E.,aceștia deținând fiecare o cotă parte din imobil, și în consecință, în calitate de moștenitor al fratelui său, deține partea sa; să se dispună sistarea ieșirii din indiviziune asupra imobilului a cărui valoare de circulație o estimează la peste 70.000 euro; să se dispună acordarea de despăgubiri.
În dovedire, s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu și proba cu martori.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 Codul familiei, art. 728 cod civil și art. 119 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 1941 din data de 02.02.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a judecătoriei și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6 București la data de 21.04.2011 sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 10.02.2012, instanța a unit excepțiile invocate cu fondul cauzei.
Pentru părți, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri, interogatorii reciproce, proba testimonială cu câte un martor,amânând discutarea expertizei contabile solicitată de reclamanta-pârâtă (fila 27).
La termenul din 30.03.2012, reclamanta pârâta a depus la dosar o cerere precizatoare (fila 53) prin care a solicitat faptul că își menține acțiunea introductivă formulată, în sensul că solicită să se constate că imobilul situat în București, .. 56, ., este bun propriu deși a fost achiziționat în timpul căsătoriei cu pârâtul, iar în subsidiar a solicitat instanței, în cazul respingerii ca netemeinic a capătului I al cererii și pe cale de consecință reținerii caracterului de bun comun, ieșirea din indiviziune, să se dispună sistarea stării de indiviziune asupra acestuia, atribuindu-l în natură către aceasta și dacă este cazul cu plata unei sulte, proporțională contribuției la dobândirea acestuia ,a soțului acesteia. Cererea a fost însoțită de sentința civilă nr. 2347 din 24.06.1970 pronunțată de Judecătoria Sectorului 7 București.
Prin sentința civilă nr. 495/18.01.2013, Judecătoria Sectorului 6 București a admis cererea principală modificată, precum și cererea reconvențională formulată de către pârâtul-reclamant P. V. M.. S-a constat că părțile au o cotă - de 50% fiecare, din imobilul situat în București, ..56,., ., sector 3. S-a dispus sistarea stării de indiviziune, imobilul apt.6 situat în București, ..56, ., . fiind atribuit în deplină proprietate și posesie reclamantei pârâte, cu obligarea acesteia la plata sumei de 146.162,5 lei, cu titlu de sultă în favoarea pârâtului reclamant, în termen de 5 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii.
Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut că la data de 31 iulie 1965 părțile s-au căsătorit, iar după doi ani relațiile dintre părți s-au deteriorat grav, astfel că în anul 1967 aceștia s-au despărțit în fapt. Prin de sentința civilă nr. 2347 din 24.06.1970 pronunțată de Judecătoria Sectorului 7 București, s-a pronunțat desfacerea căsătoriei dintre părți.
Cu titlu preliminar, instanța a subliniat că legea aplicabilă prezentei cauze este Codul civil intrat în vigoare la 01.12.1865 (în continuare ”Cod civil”) și Codul familiei (Legea nr. 4/1953), întrucât - potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil - în lipsă de stipulație contrară, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil (Legea nr. 287/2009) se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Potrivit art. 6735 alin. 1 C.pr.civ., instanța stabilește bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții, după care va trece la formarea și atribuirea loturilor, potrivit art. 6739 C.pr.civ.
Astfel, cu privire la bunurile care întră în masa partajabilă, instanța a arătat că, potrivit art. 30 din Codul familiei - bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. În acest sens, instanța analizează în ce măsură bunurile indicate de părți au fost dobândite în timpul căsătoriei și, de asemenea, dacă dobândirea s-a realizat de către unul din soți, pentru a stabili calitatea de coproprietari, potrivit art. 6735 alin. 1 C.pr.civ.
Prin urmare, instanța a constatat că, având în vedere data dobândirii lor, situată în perioada căsătoriei, respectiv 1967 și desfacerea căsătoriei care s-a dispus prin sentința civilă nr. 2347/1970, intră în masa partajabilă apartamentul nr. 6, situat în București, ..56, . 3
Odată stabilit bunul care intră în masa partajabilă, instanța trebuie să stabilească, potrivit art. 6735 alin. 1 C.pr.civ., cotele-părți ale fiecărei părți din bunul supus împărțelii. Unicul criteriu în stabilirea cotei-părți o reprezintă contribuția foștilor soți la dobândirea bunului. Această cotă de contribuție se stabilește raportat la universalitatea bunurilor comune.
În virtutea principiului egalității dintre soți privind drepturile și obligațiile acestora în căsătorie, enunțat de art. 25 din Codul familiei, reiese prezumția de egalitate a contribuțiilor acestora la dobândirea bunurilor comune. Cu alte cuvinte, în măsura în care nu există dovezi din care să rezulte aportul diferențiat al soților la dobândirea bunurilor comune, instanța dispune partajarea acestora în cote egale. Sarcina probei revine părții care pretinde o cotă superioară celei de 50%, în speță reclamantă pârâta - care a solicitat atribuirea unei cote majoritare, din valoarea bunului
În stabilirea cotei de contribuție a fiecăruia din foștii soți, instanța a ținut cont de contribuția efectivă la dobândirea bunurilor supuse partajului, determinată nu numai de aportul de ordin material la achiziționarea bunului – indicat de nivelul veniturilor fiecăruia dintre soți, precum și al altor mijloace materiale întrebuințate, orice alte împrejurări de natură să evidențieze contribuția sporită a unuia dintre soți, cum ar fi ajutorul primit din partea părinților acestuia, donațiile întrebuințate la achiziționarea de bunuri comune. Astfel, deși reclamanta pârâtă a afirmat că a împrumutat de la mătușa sa suma de 20.000 lei (în doua transe 15.000 lei și 5.000 lei), iar restul de 11.500 lei i-a obținut prin vânzarea unor bunuri personale proprietatea sa - înainte de căsătorie (radio, frigider, bijuterii etc.), iar cu suma de_ lei, aceasta a achitat avansul la contractul nr. 3034/1967 încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală, acestea nu au fost probate, deși in cadrul probatoriului i s-a încuviințat și proba testimoniala, motiv pentru care s-a apreciat că afirmațiile acesteia nu sunt de natură să influențeze determinarea cotei de contribuție majoritare.
Prin interogatoriile administrate reciproc, fiecare parte, a tins să reia afirmațiile făcute prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare sau prin celelalte cereri și precizări, fără să se aducă probe în plus cu privire la contribuția unui soț superioară celuilalt.
Faptul că într-un document apare unul din foștii soți ca făcând plata nu poate duce la concluzia că acesta a fost singurul care a contribuit la acea plată. Din natura relațiilor între soți, și a mandatului tacit reciproc, care operează în baza legii, conform art. 35 din Codul familiei se poate deduce faptul că în general soții nu merg împreună pentru a face o plată, cu atât mai puțin pentru a face o plată curentă.
Pentru aceste argumente, instanța a apreciat că nu a fost răsturnată prezumția că foștii soți au contribuit în mod egal la dobândirea bunurilor ce formează comunitatea matrimonială, urmând să constate că aceștia au dobândit fiecare bunul în cotă de 50%.
După stabilirea cotei de contribuție a fiecărui coproprietar, instanța trebuia să realizeze împărțirea efectivă a bunurilor. Potrivit art. 6739 C.pr.civ., la formarea și atribuirea loturilor, instanța a ținut seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăruia ori masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul proprietarilor sau altele asemenea.
Totodată, sunt aplicabile prin analogie dispozițiile art. 741 Cod civil din materia împărțirii succesiunii, potrivit căruia la formarea și compunerea părților, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeași cantitate de imobile, de drepturi sau de creanțe de aceeași natură și valoare. De asemenea, art. 742 Cod civil prevede că inegalitatea părților în natură se compensează prin bani.
Pe cale de consecință, instanța a atribuit în deplină proprietate și posesie reclamantei pârâte imobilul - apt.6 situat în București, ..56, ., etj2, sector 3 și a obligat-o la plata sumei de 146.162,5 lei, cu titlu de sultă în favoarea pârâtului reclamant, în termen de 5 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii.
În consecință, având în vedere cele arătate mai sus, instanța a admis cererea principală în parte și cererea reconvențională, să dispună sistarea stării de indiviziune, să omologheze raportul de expertiză imobiliară și să atribuie bunul care intră în masa partajabila părților, așa cum a fost arătat mai sus.
Deși excepțiile care au fost invocate au fost unite pe parcursul procesului cu fondul cauzei, instanța nu s-a mai pronunțat asupra acestora, întrucât concluziile reclamantei pârâte au fost numai cu privire la cererea modificată (fila 15 - dosar_ ).
Cu privire la cheltuielile de judecată, potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Din economia textului, se deduce ideea de culpă procesuală a celui care este obligat la plata de cheltuieli de judecată. Având în vedere natura litigiului și faptul că nicio parte nu este în culpă procesuală, instanța a apreciat că părțile trebuie să suporte în mod egal, proporțional cu cota ce le-a fost stabilită din bunurile comune, cheltuielile de judecată, motiv pentru care instanța a compensat cheltuielile de judecată, potrivit cu art. 276 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta reclamantă I. E., care a arătat că sentința primei instanțe este nulă, iar în subsidiar netemeinică și nelegală.
În motivarea căii de atac, a arătat că hotărârea este nulă, în considerarea art. 105 alin. 2 C.pr.civ și art. 129 C.pr.civ., întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere, prin care a solicitat să se constate că asupra bunului deține un drept exclusiv de proprietate, acesta fiind dobândit ca bun propriu. Deși a dobândit cu hotărâre judecătorească inexistența dincolo de orice dubiu a caracterului comun la dobândirea bunului, instanța nu face o analiză distinctă asupra acestui capăt de cerere, ci se rezumă a preciza că într-un document apare ca unul dintre soți a făcut plata, și că nu a fost răsturnată prezumția de comunitate de bunuri.
Apreciază că o astfel de soluție echivalează cu o nesoluționarea unui capăt de cerere, ori cel puțin nemotivare, fiind vorba de o motivare extrem de lapidară, sumară, ambele situații atrăgând aceeași soluție procedurală, desființarea cu rejudecarea pe fond de către instanța de apel.
A subliniat că instanța de fond a omis faptul că prezumția comunității bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este una relativă, nu absolută, astfel încât dovezile administrate în fața instanței de fond răstoarnă această prezumție în totalitate. Instanța de fond s-a mărginit la a cita amplu texte de lege, fără însă a analiza probatoriul amplu, pe care ea însăși l-a administrat direct și nemijlocit, desigur considerându-l util, pertinent și concludent. Prezumția comunității bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este una relativă, soțul interesat putând face această dovadă în cadrul unui partaj. Același caracter relativ îl are prezumția comunității, invocată de către pârâtul reconvenient și față de recurentă, care are calitatea de legatar cu titlu universal al defunctei C. E. E., care a dobândit bunul propriu.
A considerat că prezumția comunității de bunuri a fost categoric răsturnată, în fața instanței de fond, prin sentința civilă nr. 2347/24.06.1970 pronunțată de Judecătoria sectorului 7 în dosarul nr. 1112/1968, prin care a fost desfăcută căsătoria dintre P. M. N. și P. (C.) E. E., acțiunea care a făcut obiectul acestui dosar fiind introdusă în anul 1968, dată la care părțile nu mai domiciliau împreună. În considerentele hotărârii se menționează expres că din examinarea martorilor propuși de reclamantă și de către pârâtă, se constată că părțile s-au despărțit în fapt, după o conviețuire de șapte luni, precum și că, deși pârâta este cea care a părăsit domiciliul conjugal, fără a avea motive justificative. Astfel, cu o singură neconcordanță, este dovedit absolut că separarea în fapt a avut loc la șapte luni de la căsătorie, în martie 1966. Eroarea materială, în sensul că separarea a avut loc în martie 1965, înainte de încheierea căsătoriei nu schimbă data separării, eroarea instanței fiind explicabilă, întrucât din 30 iulie 1965 și până în martie 1966 fiind de șapte luni, motiv pentru care apreciază că data separării rezultă din considerentele sentinței. În condițiile în care contractul de construire a fost semnat la data de 16.08.1967, fiind perfectat și semnat numai de către P. E. E., și a intrat în vigoare la data de 17.01.1968, data la care a fost autentificat contractul de împrumut, semnat doar de către P. E., aceeași fiind situația și cu procesul verbal de recepție, iar adeverința care atestă calitatea fiind eliberată tot acesteia exclusiv la data de data de 20.03.1970.
În dovedirea caracterului de bun propriu, a mai invocat și conduita fostului soț, care nu a participat la semnarea vreunui act, nu a plătit nicio rată și nu a emis nici un fel de pretenții asupra imobilului, pe tot parcursul vieții sale.
De altfel, nici fratele fostului soț nu a emis vreo pretenție asupra acestui imobil, după decesul fratelui său, și până la data când a aflat de existența cererii de chemare în judecată. Toate dovezile autentice, unite cu interogatoriul și cu tăcerea soțului coproprietar răstoarne prezumția relativă a comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei.
A mai invocat și faptul că instanța a soluționat greșit și cererea de partaj, subsidiară, cu privire la imobil, reținând complet în contra probatoriului că apartamentul a fost realizat prin contribuția comună a soților în cuantum de 50%. Consideră că nu se justifică soluția instanței de a acorda pârâtului și 50% din ratele plătite ulterior divorțului.
Chiar dacă ratele achitate anterior desfacerii irevocabile a căsătoriei nu au fost niciodată achitate de către P. M. N., instanța a decis partajarea în cote egale obligând-o la plata unei sulte de 50% din valoarea totală a bunului, îmbogățind fără just temei pe P. V. M.. Instanța nu s-a pronunțat asupra cotei majoritare față de contextul dobândiri bunului în rate, în 15 ani după divorț, participare ușor de stabilit cum s-a efectuat o expertiză contabilă și a dovezilor concrete în sensul că întreg prețul a fost achitat de defunctă.
Modul de formulare al celui de-al doilea capăt de cerere, precum și motivarea permite, în cazul în care, prin absurd, se menține caracterul comun al bunului, a se stabili că prețul integral al acestuia, a fost achitat de către defunctă, astfel că aceasta deține o creanță egală cu ½ din preț, actualizată și cu dobânzi, de la data achitării fiecărei sume aferente prețului, creanță ce poate fi imputată cotei părți ce ar reveni soțului defunct mai exact succesorului acestuia.
În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri, martori și expertiză tehnică de specialitate.
La data de 27.08.2013, prin serviciul registratură, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a arătat, în esență, că sentința civilă de divorț conține unele neconcordanțe, erori și adrese greșite, exemplificând câteva dintre acestea, pe care fratele său a decis să nu le îndrepte, considerând că ceea ce contează în definitiv este hotărârea propriu-zisă.
În ceea ce privește resursele financiare ale soților, a invocat faptul că P. E. E. nu a dispus niciodată de resurse financiare, aceasta pretinzând că a obținut aceste sume prin împrumutarea de la mătușa sa a sumei de 20 000 lei și prin vânzarea de obiecte personale, respectiv suma de_ lei. Consideră că nu s-a demonstrat în nici un fel că ar fi dispus de cei 20 000 lei, și nici nu au fost detaliate consecințele unui astfel de act, respectiv restituirea, ratele, dobânzile, o eventuală eșalonare.
S-a mai invocat că defuncta nu putea valorifica aceste bunuri pentru a obține suma de 11 500 lei, întrucât aparatul radio era de fabricație poloneză marca M., iar frigiderul de tip vechi marca Fram, era de mult scos din uz, iar aceste obiecte au rămas în locuința mulți ani după părăsirea de către defunctă a domiciliului conjugal. În ceea ce privește bijuteriile, singura pe care are cunoștință că o deținea este verigheta, pe care o purta în mod cert până la părăsirea domiciliului, astfel cum s-a relatat și în timpul judecării divorțului, deci oricum după depunerea la data de 8.06.1967 cu dispoziția de plată 1777 a celor 31 550 lei. A mai învederat că nu a fost depus la dosar nici măcar un talon de pensie pentru dovedirea veniturilor defunctei.
În ceea ce îl privește pe fostul soț P. N. M., a subliniat faptul că acesta a obținut venituri substanțiale, cam de două ori și jumătate venitul mediu pe economie, care i-a permis să achiziționeze diferite bunuri, arătând că suma de_ lei a provenit din aceste venituri.
În ceea ce privește data părăsirii domiciliului conjugal de către defuncta P. E. E., a arătat că din acte rezultă mai multe astfel de informații, cea mai recentă fiind consemnată în actul de divorț, respectiv martie 1965, care nu poate fi reținută, fiind absurdă susținerea unui domiciliu cu cinci luni înainte de încheierea căsătoriei. În sentința de divorț parare o altă dată, respectiv la șapte luni de la data încheierii căsătoriei, fără a se menționa o dată calendaristică, în cererea de chemare în judecată din actualul proces fiind menționată ca și dată începutul anului 1967.
A mai subliniat, că din actele depuse la dosar precum și din răspunsurile sale la interogatoriu rezultă că defuncta a locuit în tot anul 1967 în .. 117.
De asemenea, instanța de fond s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere, de vreme ce instanța a stabilit cotele de 50%. Probele au fost legal administrate de către prima instanță, reclamanta necontribuind cu nimic la clarificarea situației de fapt prin înscrisuri, expertize și mărturii la elucidarea problemelor din litigiu.
A solicitat ca intimatul pârât recurent să fie obligat la plata tuturor cheltuielilor in litigiu, și să fie aplicat art. 17 din OUG nr. 51/2008.
La termenul de judecată din data de 27.01.2014, tribunalul a administrat proba cu înscrisuri și proba testimonială cu doi martori, câte unul pentru fiecare parte.
Prin decizia civilă nr. 95 A din 31.01.2014 Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a constatat că reclamanta are o cotă de contribuție de 95%, iar pârâtul o cotă de 5% din imobilul situat în București, .. 56, ., ., sector 3.
A fost obligată reclamanta pârâtă la plata către pârâtul reclamant a sumei de 14.616,25 lei, cu titlu de contravaloare a cotei sale de proprietate, în termen de trei luni, de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
A fost obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 4.406 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului - taxă judiciară de timbru.
S-a reținut de către tribunal, asupra motivului de apel prin care s-a solicitat să se constate că hotărârea primei instanțe este nulă, ca urmare a faptului că aceasta nu s-a pronunțat pe capătul de cerere referitor la constatarea caracterului de bun propriu al bunului, că este neîntemeiat. Nu s-a putut considera că această cerere nu a fost soluționată, de vreme ce prima instanță a reținut caracterul de bun comun al acestui imobil, per a contrario, oferind o soluționare și acestei cereri. Argumentând atât în fapt cât și în drept această soluție, nu se poate considera că soluția nu a fost motivată, care să atragă sancțiunea nulității, de vreme ce argumentele în favoarea reținerii caracterului de bun comun sunt argumente în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului de bun propriu.
În ceea ce privește situația de fapt, din probele administrate la dosar a rezultat că, la data de 31 iulie 1965 a fost încheiată căsătoria dintre defuncta P. E. E., și fratele intimatului, defunctul P. M. N.. Prin sentința civilă nr. 2347/24.06.1970, pronunțată de Judecătoria sectorului 7 în dosarul nr. 1112/1968, a fost desfăcută căsătoria dintre aceștia, în considerentele acestei sentințe, reținându-se că, după o conviețuire de șapte luni, părțile s-au separat în fapt.
Tribunalul a reținut că data separării în fapt a părților este luna martie a anului 1966, astfel cum se arată în cuprinsul hotărârii de divorț. Tribunalul a considerat că această dată se impune sub aspect probator cu putere de lucru judecat. De altfel, intimatul nu a făcut dovada unei rețineri greșite de către instanță a datei separării în fapt, aceasta fiind confirmată pe baza probelor administrate în cauză. Astfel, această dată a fost confirmată și de către martora M. M., care a arătat că defuncta s-a separat de soțul acesteia în anul 1966.
Eroarea materială strecurată în cuprinsul acestei sentințe, în sensul că data separării în fapt este martie 1965, nu este de natură a institui un dubiu cu privire la momentul intervenirii separării în fapt, de vreme ce căsătoria a fost încheiată la data de 31 iulie 1965, această mențiune greșită fiind o evidentă eroare materială care nu este de natură a produce efecte juridice.
Nici susținerile intimatului, în sensul că domiciliul defunctei a rămas în .-a lungul anului 1967, nu pot duce la o altă concluzie. Aceasta deoarece, în stabilirea datei când a intervenit separarea în fapt a părților, relevanță prezintă domiciliul de fapt, și nu cel din actele oficiale, astfel că citarea defunctei la această adresă în cadrul unui proces nu poate face dovada faptului că aceasta locuia acolo. O astfel de situație este posibil că a apărut ca urmare a faptului că defuncta nu și-a schimbat domiciliul în actele oficiale, deși ea nu mai locuia la această adresă.
Prin contractul încheiat la data de 16.08.1967, sub nr. 3034/1967, Sfatul popular al orașului București s-a obligat față de defuncta P. E. E. să construiască un apartament situat în București, .. 56 B, acesta urmând a fi predat în data de 30.07.1968, valoarea acestuia fiind de 104.735 lei. Conform art. 4 din contract, prețul apartamentului urma să fie achitat astfel: suma de 31,500 lei, reprezentând un avans de 30%, a fost achitată prin dispoziția de plată nr. 1777/8.06.1967, iar restul de 73,233 lei urmând a fi achitat prin împrumutul urmând a fi obținut de la Banca de Investiții. Potrivit contractului de împrumut nr. 2134/1967, defuncta a primit suma de 73,233 lei, care urma a fi restituită în 15 ani, începând cu data de august 1968.
Apartamentul a fost predat defunctei la data de 28.09.1968, astfel cum a rezultat din procesul verbal de predare - primire recepție.
În raport de data încheierii contractului de construire, respectiv 16.08.1967, precum și a procesului verbal de recepție a acestui imobil, respectiv 28.09.1968, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut caracterul de bun comun al acestui imobil, acesta fiind dobândit în timpul căsătoriei dintre părți. Faptul că, contractele respective au fost încheiate exclusiv pe numele defunctei P. E. E. nu este de natură a schimba caracterul de bun comun, acesta fiind stabilit prin lege, iar încheierea contractului de împrumut în nume propriu reprezintă un aspect ce va fi avut în vedere la stabilirea cotelor de contribuție a părților.
Sub acest din urmă aspect, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiate criticile formulate în apel față de hotărârea primei instanțe. Astfel, s-a considerat că, la soluționarea acestei cereri, prima instanță a ignorat faptul că defuncta a achitat ratele aferente acestui apartament ulterior separării în fapt sau a desfacerii căsătoriei.
În raport de ansamblul material administrat în cauză, tribunalul a reținut că apartamentul nr. 6 situat în București, .. 56, ., . achitat în rate, astfel: a fost achitată suma de 31.500 lei, prin dispoziția de plată nr. 1777/8.06.1967, iar restul de 73.233 lei a fost achitat ca urmare a contractării unui contract de împrumut de către defunctă, care a fost restituit în 15 ani.
Tribunalul a considerat, contrar primei instanțe, că prezumția unei cote de contribuție egale a celor doi soți nu poate fi reținută, pentru sumele achitate ulterior despărțirii în fapt a celor doi soți, respectiv martie 1966. Separarea în fapt a celor doi soți reprezintă o împrejurare care are valoare probatorie sub aspectul cotelor de contribuție, în sensul înlăturării acestei prezumții relative. De vreme ce defuncta a părăsit domiciliul conjugal, relațiile fiind grav vătămate, astfel cum s-a reținut în cuprinsul sentinței de divorț, tribunalul a considerat că nu se poate reține achitarea de către ambii soți, împreună și în cote egale, a locuinței ocupate și achiziționate de către fosta soție pe numele ei. Prin urmare, tribunalul a considerat că ratele achitate de către defuncta, începând cu luna august 1968 sunt achitate din veniturile proprii realizate de către aceasta, fiind contribuție exclusivă a acesteia, părțile ne mai gospodărindu-se împreună după această dată.
În ceea ce privește avansul în cuantum de 31.500 lei, achitat în data de 8.06.1967 de către defunctă, tribunalul a reținut declarația martorei M. M., care a declarat că defuncta primise suma de 20.000 lei de la mătușa sa, numita Sărăcăceanu, în scopul achiziționării unui apartament, care este de natură a răsturna, de asemenea, prezumția de contribuție egală a soților la achitarea acestei sume. Tribunalul a considerat că declarația martorei în acest sens este suficientă pentru a face dovada unui astfel de ajutor, aceasta precizând atât suma primită de la mătușa defunctei, cât și numele acesteia. Faptul că martora nu a putut să dea detalii în ceea ce privește natura juridică a acestui ajutor nu poate duce la o altă concluzie, de vreme ce în cadrul unui astfel de litigiu este suficient să se dovedească că a fost primită o sumă de bani, prezentând o relevanță mai redusă dacă această sumă este primită cu titlu de împrumut sau ca și donație. Astfel, chiar dacă ar fi fost acordată suma cu titlu de împrumut, această sumă este considerată a reprezenta contribuția exclusivă a defunctei, de vreme ce este cert că restituirea acesteia s-a făcut tot din veniturile proprii ale acesteia, fără contribuția fostului soț.
Referitor la diferența de 11.500 lei, achitată cu titlu de avans pentru apartament, Tribunalul a apreciat că apelanta nu a făcut dovada că această sumă a fost achitată din fonduri proprii, motiv pentru care va reține că nu a fost înlăturată prezumția contribuției egale a celor doi soți la achitarea acestei sume. Apelanta a invocat că această sumă de 11.500 lei a fost obținută prin vânzarea unor bunuri personale proprietatea sa, constând într-un radio, un frigider și bijuterii. În ceea ce privește aceste bunuri, Tribunalul a avut în vedere declarația martorei D. E., care a arătat că frigiderul Fram, adus ca și zestre de către defunctă, a rămas în apartamentul din Stirbei V., neputând fi valorificat, motiv pentru care nu vor fi reținute aceste susțineri. Nici afirmațiile referitoare la obținerea acestei sume prin vânzarea unor bijuterii nu pot fi avute în vedere, de vreme ce deținerea și valorificarea acestor bunuri nu au fost probate în prezentul litigiu. Astfel, deși martora M. M. a arătat că defuncta a vândut o brățară și un ceas de buzunar, aceasta nu a putut preciza dacă sumele obținute au fost folosite integral la plata avansului, întrucât defuncta a avut nevoie de bani și pentru procesul de divorț.
Prin urmare, tribunalul a considerat că suma de 11.500 lei a fost achitată din fondurile comune ale celor doi soți, nefiind înlăturată prezumția contribuției comune egale. În acest sens, a considerat relevant și faptul că această sumă, destul de mare în raport de veniturile realizate de cei doi, a fost achitată la un interval destul de scurt de la separarea în fapt a soților, ceea ce poate indica că această sumă este obținută în comun de către aceștia.
Ținând seama de raportul de expertiză efectuat în primă instanță, Tribunalul a reținut, la stabilirea valorii actualizate a acestei sume, cea de-a doua metodă folosită de către expert, respectiv prin raportare la salariul minim pe economie, în raport de care valoarea actualizată a sumei de 11.500 lei este suma de 11.500 lei. Nu s-a raportat la cea dea doua metodă folosită, respectiv cursul valutar dolar – leu, întrucât stabilirea valorii actualizate s-a făcut, pe cât posibil, prin raportare la moneda națională, și nu la o monedă străină, acest din urmă criteriu fiind unul greu verificabil. Acest criteriu este preferabil și în considerarea contextului istoric, în perioada respectivă economia nefiind una deschisă, precum și din prisma faptului că ambii soți au realizat venituri exclusiv salariale.
Fiind reținută cota egală de contribuție la această sumă, Tribunalul a reținut că defunctul P. M. N. a contribuit la achiziționarea apartamentului cu suma de 5.750 lei, care corespunde unei cote apreciată global de instanță la 5%. Având în vedere concluziile raport de expertiză evaluatorie imobiliară efectuată de dl. expert V. E., a reținut că valoarea de circulație a apartamentului este de 292.325 lei, ceea ce înseamnă că valoarea cotei de 5% reținută în favoarea defunctului P. M. N. este de 14.616,25 lei.
Având în vedere cota majoritară a defunctei, autoare a reclamantei, Tribunalul a menținut soluția primei instanțe în ceea ce privește atribuirea bunului către aceasta, urmând a o obliga pe reclamantă la plata către intimat a sumei de 14.616,25 lei, cu titlu de contravaloare a cotei sale de proprietate, în termen de trei luni de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 296 C.pr.civ., Tribunalul a admis apelul formulat de apelanta reclamantă I. E., și a modificat în parte sentința apelată, în sensul că a constatat că reclamanta are o cotă de contribuție de 95%, iar pârâtul o cotă de 5% din imobilul situat în București, .. 56, ., ., sector 3, cu obligarea reclamantei pârâte la plata către pârâtul reclamant a sumei de 14.616,25 lei, cu titlu de contravaloare a cotei sale de proprietate, în termen de trei luni, de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
În raport de dispozițiile art. 274 C.pr.civ., având în vedere soluția pronunțată, l-a obligat pe intimatul pârât la plata sumei de 4.406 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului, respectiv taxă judiciară de timbru.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta I. E. și pârâtul P. V. M., ce au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 29.04.2014.
Recurentul - pârât a arătat, în motivarea recursului său, că sub un prim aspect contestă stabilirea datei de martie 1966 ca cea a părăsirii domiciliului conjugal de către E. E. P., precum și declarația martorei M. M. potrivit cu care soția ar fi părăsit domiciliul conjugal la șase-șapte luni după căsătorie . Aceasta este însă în contradicție cu declarația în scris a numitei P. Emiliei E., la deschiderea actualului proces, care precizează ca abia in 1967 relațiile dintre soți s-au deteriorate grav . Aceeași martoră afirmă că mătușa Emiliei E. P. ar fi remis acesteia suma de 20.000lei. Solicitată să dea detalii asupra acestui fapt, martora a răspuns că nu știe ( deci nici măcar că suma ar fi remisă în două etape, cum ar fi avut mătușa asemenea mari sume, etc ). întrebarea a fost pusă tocmai pentru a testa veridicitatea depoziției martorei. Aceasta suma reprezenta atunci 19% din valoarea apartamentului nou în litigiu, adică peste 12 mii euro ( 56 mi lei actuali) dacă se tine seama de scăderea de azi a valorii apartamentului, conform aprecierii, în cadrul expertizei, a uzurii in timp a bunului.
Se arată de către recurent că declarația martorei M. M. nu este credibilă nici în ceea ce privește vânzarea obiectelor menționate ca valorificate la suma de 11.500 lei și că, de asemenea, contestă prezumția instanței de apel potrivit cu care această sumă de 11.500 lei a constituit aportul comun al celor doi soți, unanim cunoscut fiind ca obiectele din vânzarea cărora suma s-ar fi realizat parțial, au fost zestrea necontestată a Emiliei E. de dinainte de căsătorie .
Apreciază, de asemenea, recurentul că suma de 5750 lei nu poate reprezenta 5% din valoarea de contract a imobilului, valorând atunci 104.735 lei, suma reprezentând în realitate 5,48% din total.
Critică recurentul și neluarea în considerare de către instanța de apel a susținerii sale potrivit cu care soțul Mihea N. P. a furnizat întreaga suma de 31.500 lei depusă contra chitanței 1777/1967 reprezentând 30% din valoare bunului, ținând seama că soția înseși a declarat în scris că nu deținea nici măcar o parte minoră din aceasta sumă. In schimb este demonstrat că soțul dispunea de venituri suficiente, întreaga sumă fiind mai mică decât salariul său pe un an.
Recurentul arată că sulta de_,25 lei nu a fost stabilita corect de instanța de apel. Suma de 5750 lei considerată ca bază de calcul reprezintă 5,45 % din valoarea de atunci a imobilului și nu 5%.
Nu s-a indicat niciun temei de drept al criticilor formulate prin cererea de recurs.
Recurenta reclamantă I. E. a solicitat, prin recursul declarat împotriva aceleiași decizii, în principal modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii în tot a recursului, apelului și acțiunii principale prin constatarea caracterului de bun propriu al imobilului dobândit de autoarea sa C. E. E., acesta fiind dobândit după separarea în fapt și încetarea prezumției de comunitate ce opera în virtutea art. 30 C Fam. și fără nicio contribuție a fostului soț al acesteia, fiind indiferentă data pronunțării divorțului.
S-a arătat de către recurentă, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., că hotărârea criticată cuprinde motive contradictorii cu privire la momentul încetării conviețuirii, a stării de comunitate și caracterul comun reținut pentru suma de 11.500 lei - avans.
Instanța apel a omis faptul că prezumția comunității bunurilor dobândite în timpul căsătoriei (30 afin. 3 C. Fam.) este relativă și nu absolută, astfel că deși a reținut corect faptul că soții au încetat a locui și gospodări în comun în luna martie 1966, a apreciat că parte din avansul plătit în iunie 1967 - 11.500 lei, are caracter comun.
Apreciază recurenta - reclamantă că motivarea instanței de apel este contradictorie. Pe de o parte, instanța a reținut data separării în fapt a soților și a încetării stării de comunitate, în luna martie 1966, astfel cum a rezultat din sentința irevocabilă de divorț nr. 2347/24.06.1970 a Judecătoriei Sector 7.
Pe de altă parte, deși data achiziționării imobilului a fost 16 august 1967 dată la care a fost perfectat de către C. (fostă P.) E. E. contractul nr. 3034/1967, instanța a reținut comunitatea sumei achitată cu titlu de avans la 08.06.1977 prin dispoziția de plată 1777, mai exact a sumei de 11.500 Iei din care a apreciat că se cuvine o cotă de 1/2 fratelui defunctului soț al autoarei reclamantei, unic moștenitor, pârâtul reconvenient.
Or, susține recurenta, în opinia sa prezumția relativă de comunitate a patrimoniului soților încetează pe data separării în fapt.
Mai mult, fiind o prezumție relativă a dovedit contrariul, anume că odată cu încetarea căsătoriei a încetat orice comunitate de patrimoniu (proba martori, înscrisuri, inclusiv martorul pârâtului care cunoaște situația ulterior separării în fapt), dovedind astfel că autoarea reclamantei a părăsit definitiv domiciliul conjugal în luna martie 1966.
Or, cum plata avansului a fost realizată la 08.06.1967 prin dispoziția de plată nr. 1777 (menționată în contractul de construire) iar data separării efective a soților este reținută irevocabil în sentința de divorț - martie 1966, este neîndoielnic faptul că nicio sumă plătită de C. (fostă P.) E. E. nu putea fi în patrimoniul comun al soților la un an și două luni de la separarea în fapt.
Nici pârâtul nu a susținut sau demonstrat faptul că la separare, pârâta ar fi primit sau preluat vreo sumă din patrimoniul comun al soților.
Arată recurenta că instanța de apel, a ignorat nu numai probe, dar și prezumții logice extrem de puternice cum ar fi conduita pârâtului reconvenient, P. V. M., fratele defunctului, care nu a emis nicio pretenție asupra bunului după decesul fratelui -1991 și până când nu a aflat de acțiunea din instanță, când s-a gândit că poate trage un profit bun, fără să aibă realmente vreun drept.
Acesta a dezbătut succesiunea fratelui său, moment la care nu a cuprins în actul de succesiune acest bun ori vreun drept de creanță, tocmai pentru că știa că nu era bunul fratelui său, situație cunoscută si acceptată în familie.
Conduita pârâtului reconvenient, rezultă și din modalitatea în care acesta a răspuns la interogatoriu, la întrebările 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, acesta omițând cu bună știință a da detalii ce erau de natură a stabili adevărul dar îl dezavantajau financiar. De aceea a și ales să refuze nejustificat să răspundă unor întrebări dificile.
De asemenea sunt evidente contradicțiile cu privire la explicarea modului în care a fost perfectată vânzarea (de un singur soț) al inacțiunii fratelui, etc.
Sub un al doilea aspect, se invocă de către recurentă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., susținându-se că instanța de apel a soluționat greșit cererea de partaj (subsidiară), reținând că cel mult există o creanță a cărei valoare actuală este stabilită prin expertiză, apoi raportând această creanță la un procent din dreptul de proprietate asupra bunului a cărui valoare este cea actuală de circulație, procedeu nelegal.
Așadar instanța de apel a reținut că suma de 11.500 lei a fost achitată în comun, deși nicio probă nu a atestat o astfel de situație.
Menționează recurenta - reclamantă că avansul a fost achitat exclusiv de C. (fostă P.) E. E. anterior semnării contractului de construire a bunului, astfel că nu reprezintă drept de proprietate asupra bunului existent în patrimoniul defunctului soț P. M. N., ci doar un eventual drept de creanță .
Dreptul de proprietate nu a fost transferat în patrimoniul cumpărătoarei la data plății avansului prin dispoziția de plată 1777/08.06.1967, deci anterior perfectării contractului de construire 16.08.1967.
Presupunând corect raționamentul instanței (deși a arătat la pct. I al prezentei că nu este corect), soțului i s-ar fi cuvenit suma de 5.750 lei, actualizată conform raportului de expertiză, adică 5.750 RON.
Cu toate acestea, în loc de a acorda moștenitorului unic al soțului autoarei sale, pârâtul, creanța de 1/2 actualizată instanța a recurs la un procedeu nepermis și anume, a convertit creanța într-un procent de aproximativ 5% din bun, apoi a calculat o sultă prin raportare la valoarea de circulație actuală.
Modul de calcul al instanței este nelegal, fiindcă un drept de creanță nu poate fi actualizată de două ori, pe de o parte contabil astfel cum a reținut instanța și pe de altă parte prin raportarea la valoarea globală a bunului și la valoarea actuală de circulație a acestuia.
Dreptul de creanță nu poate îngloba dreptul de proprietate propriu-zis, partajul ființând numai în baza unui eventual partaj.
Nu este posibil a face aprecieri globale, respectiv a transforma creanța de 5.750 lei în aproximativ 5% din valoarea unui bun. Părțile nu pot fi obligate la plata unor sume aproximative și nici nu pot deține cote aproximate din dreptul de proprietate.
Suma de 5.750 nu poate reprezenta 5% din bun nici măcar global. Astfel valoarea de achiziție a bunului conform contractului de construire este de 104.735 lei. 5% este 5.236 lei.
Dar, s-a omis complet faptul că suma de 73.233 lei ce este acordată autoarei reclamantei C. (fostă P.) E. E., face obiectul unui contract de împrumut, nr. 2136/02._. Conform contractului de împrumut, suma de 73.233 lei se va achita cu dobândă de 1% pe an, în termen de 15 ani.
Dobânda anuală este de 1% din 73.233 = 732 lei x 15 ani = 10.980 lei.
Or, însumând suma cu titlu de împrumut, 73.233 lei cu 10.980 lei și avansul de 31.500 lei se obține suma de 115.713 lei.
Raportat la această sumă, 5.750 Iei este sub 5 % (5.785 lei).
Însă, diferența extrem de mică este irelevantă deoarece, defunctul soț nu a achitat nicio rată din împrumut și nici nu a suportat niciun leu din suma reprezentând dobânda, astfel că nu i se poate acorda un procent dintr-un întreg la care niciodată nu a contribuit.
A apreciat recurenta că sunt incidente în cauză și dispozițiile art. 304 pct. 6 C.pr.civ., susținând că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut.
În cadrul procedurii partajului, sunt supuse partajării bunurile comune, deci acele bunuri asupra cărora s-a dobândit un drept de proprietate comun.
Cum, din motivele instanței de apel, a rezultat că în realitate, pârâtul reconvenient deține cel mult un drept de creanță (1/2 din 11.500 lei), dar acesta nu a solicitat prin cererea reconvențională stabilirea unui drept de creanță ori plata unui asemenea drept, fapt ce conduce la concluzia că decizia instanței de apel este pronunțată ultra petita, fiind încălcat principiul disponibilității edictat de art. 129 alin. 6 C.pr.civ.
O ultimă critică se referă la împrejurarea că instanța de apel nu a soluționat corect cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată atât la instanța de fond cât și în apel, conform art. 274 C.pr.civ.
Așadar, odată cu admiterea apelului, care presupune devoluțiunea completă a fondului pricinii, și cu admiterea cererii reclamantei de cheltuieli de judecată, instanța trebuia să reanalizeze soluția compensării cheltuielilor de la fond dispunând compensarea conform cotelor reținute 95% și 5%, dar în recurs în caz de admitere, recurenta - reclamantă solicită obligarea pârâtului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată de la fond, apel și recurs, taxe de timbru, expertize judiciare, timbru judiciar, onorariu avocat.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată următoarele:
Referitor la recursul declarat de recurentul pârât P. V. M., trebuie observat că acesta a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, fără a indica vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.pr.civ. De asemenea, relatările din cuprinsul cererii de recurs privesc împrejurări de fapt și nu pot fi încadrate în aceste motive de nelegalitate, astfel cum deja Curtea a constatat în ședința publică de la 18.06.2014.
În aceste condiții, reținând că neindicarea în concret a vreunei critici față de hotărârea recurată, care ar fi de natură să atragă modificarea ori casarea acesteia nu poate permite efectuarea controlului judiciar, în raport și de dispozițiile art. 306 alin. 1 C.pr.civ., în conformitate cu care recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2 (motive de ordine publică), Curtea urmează că, făcând aplicarea acestor prevederi, să constate nul recursul declarat de recurentul P. V. M..
Cât privește recursul declarat de recurenta reclamantă I. E., printr-o primă critică se susține că hotărârea pronunțată de tribunal este contradictorie cu privire la momentul încetării conviețuirii, a stării de comunitate și caracterul comun reținut pentru suma de 11.500 lei – avans, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.
Curtea constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate, neputând fi constatată existența vreunei contradicții în considerentele decizie recurate sub aspectele menționate de recurentă. Mai mult, trebuie observat, sub un prim aspect, că, din dezvoltarea motivului de recurs invocat, rezultă că în realitate recurenta contestă modul în care tribunalul a aplicat, cât privește avansul de_ de lei (diferență), dispozițiile legale de drept material incidente în cauză, ce instituie prezumția comunității de bunuri, la situația de fapt ce a rezultat din administrarea de probe, susținându-se de către recurentă că această prezumție, ce are caracter relativ, trebuia înlăturată chiar în baza circumstanțelor de fapt rezultate în cauză.
Ca atare, reținând că din dezvoltarea acestui prim motiv de recurs reiese că fundamentarea în drept a criticii trebuie să se facă prin raportare la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., vizând modul în care tribunalul a aplicat în cauză dispozițiile legale incidente, urmează a analiza din această perspectivă susținerile recurentei.
Constată Curtea că sub aspectul invocat, al aprecierii instanței de apel ca funcționând prezumția de comunitate și ulterior momentului despărțirii în fapt a acestora, soluția adoptată de tribunal este legală.
Astfel, apreciază corect asupra caracterului relativ al prezumției instituite de art. 30 alin. 3 C.fam., recurenta susține neîntemeiat că aceasta nu mai funcționează ulterior datei separării în fapt a soților. Or, potrivit opiniei cvasimajoritare adoptate atât de instanțele de judecată, dar și de doctrina juridică, comunitatea de bunuri nu încetează la data despărțirii în fapt a soților, bunurile dobândite în perioada separării în fapt fiind bunuri comune. Argumentele în sprijinul acestei soluții sunt date în primul rând de faptul că legea nu prevede în privința unor astfel de bunuri nicio derogare, ori de aceea că pe perioada despărțirii în fapt căsătoria nu încetează, astfel că regimul comunității de bunuri este aplicabil și bunurilor dobândite în acest interval de timp.
În raport de aceste aspecte, trebuie observat că s-a reținut corect de către tribunal că împrejurarea separării în fapt a soților în perioada anterioară achitării avansului la imobil este relevantă în ce privește prezumția contribuției egale a soților la achitarea acestei sume.
Însă, Curtea constată că susținerile recurentei potrivit cu care situația de fapt rezultată pe baza probelor administrate și existența unei prezumții deduse din atitudinea atât a defunctului soț, cât și a fratelui acestuia, recurentul pârât, la data dezbaterii succesiunii, erau împrejurări de fapt pe baza cărora instanța de apel trebuia să înlăture în totalitate și nu parțial (referito doar la suma de_ de lei) prezumția contribuției egale a soților la plata avansului constituie critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, câtă vreme implică o apreciere asupra situației de fapt în raport de circumstanțe de fapt ce ar rezulta din probele administrate. Or, în actuala reglementare, recursul are natura unei căi de atac extraordinare prin care hotărârile pronunțate în apel nu pot fi cenzurate decât pentru motive de nelegalitate, nu și sub aspectul temeinicei acestora (altfel spus în legătură cu stabilirea situației de fapt, cu aprecierea pe care instanța o face cu privire la raporturile juridice dintre părți), astfel că o analiză a susținerilor recurentei sub aspectul incidenței circumstanțelor de fapt de natură a înlătura prezumția contribuției comune a soților pentru diferența de avans de_ de lei excede cadrului legal în care instanței îi este permis să se pronunțe.
Și în ce privește critica vizând modalitatea în care tribunalul a soluționat cererea de partaj, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Astfel, trebuie observat, sub un prim aspect, că este nereală susținerea recurentei din cuprinsul cererii de recurs, potrivit cu care instanța ar fi reținut în favoarea soțului un drept de creanță, valoarea acestui drept fiind raportat la un procent din dreptul de proprietate asupra bunului, reținut potrivit valorii de circulație actuale a bunului.
Constată Curtea că niciunde în cuprinsul deciziei tribunalului nu se face referire la constatarea unui drept de creanță în favoarea soțului, ca reprezentând jumătate din suma de_ de lei. Ci, în mod corect, tribunalul reținând o contribuție egală a celor doi soți la achitarea aceste diferențe de avans (de_ de lei), s-a raportat la aceasta pentru a stabili contribuția soților la întregul imobil, cotele rezultate din această raportare fiind de 95% soția și 5% soțul.
De asemenea, modalitatea de apreciere a valorii concrete a cotei de jumătate din diferența de avans din valoarea imobilului nu încalcă nicio dispoziție legală, argumentele tribunalului având ca temei chiar expertiza tehnică realizată în fața primei instanțe.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C.pr.civ., prin care se susține de către recurentă că instanța de apel, reținând în favoarea recurentului pârât un drept de creanță ori dreptul la plata acestuia, în condițiile în care prin cererea reconvențională nu s-a solicitat aceasta, a acordat ceea ce nu s-a cerut, este, de asemenea, neîntemeiată.
Astfel, așa cum s-a arătat deja, instanța de apel nu a stabilit în favoarea recurentului pârât un drept de creanță, ci a reținut că autorul acestuia, soțul reclamantei inițiale, decedate, C. E. E., a avut o contribuția de 5% la achiziționarea imobilului bun comun, rezultată din achitarea împreună cu soția sa a diferenței de avans de_ de lei. Pe baza cotelor reținute, instanța a dispus partajul imobilului și a stabilit obligația reclamantei de a achita cu titlu de sultă (contravaloarea cotei de proprietate a pârâtului) suma de_,25 lei.
Ca atare, nu se poate reține incidența motivului de recurs invocat, în condițiile în care prin cererea reconvențională s-a solicitat de către pârâtul reclamant chiar partajarea bunului și atribuirea către acesta a contravalorii cotei de proprietate pe care o deține din imobil.
Referitor însă la critica privind aplicare dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., vizând omisiunea instanței de apel de a proceda la schimbarea hotărârii primei instanțe inclusiv în ce privește cheltuielile de judecată, la care recurenta reclamantă era îndreptățită în raport de cota sa de proprietate, Curtea constată că susținerile acestei sunt întemeiate.
Astfel, întrucât recurenta a efectuat în fața primei instanțe cheltuieli de judecată în cuantum de 3502 de lei (constând în 2502 lei contravaloarea taxei de timbru și a timbrului judiciar și 1000 de lei a onorariului de expert), acesta are dreptul ca, în urma compensării cu cheltuielile efectuate de partea adversă, să i se plătească în raport de cota sa de 95 % din dreptul de proprietate supus partajului, suma de 3326,9 lei de către recurentul pârât, decizia tribunalului urmând a fi modificată în acest sens.
În ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de către recurenta reclamantă în recurs, Curtea o va respinge ca nefondată. În calea de atac a recursului nu s-a dovedit de către recurentă efectuarea altor cheltuieli de judecată în afara celor cu taxa de timbru și cu timbrul judiciar, a căror contravaloare nu poate fi însă acordată recurentei, câtă vreme a fost considerată întemeiată exclusiv critica vizând cheltuielile de judecată, la rândul său aceasta referindu-se la o cerere scutită de la plata taxei de timbru. Astfel, potrivit art. 14 din Ordinul nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, …nu se timbrează cererile de îndreptare a erorilor materiale, tranzacțiile intervenite între părți în cursul procesului civil, cererile accesorii privind cheltuielile de judecată, precum și cererile pentru exercitarea căilor de atac în astfel de situații.
În consecință, în raport de cele expuse, Curtea va constata nul recursul declarat de recurentul pârât și va admite recursul declarat de recurenta reclamantă, constatând că este fondat, sub aspectul arătat, urmând, ca în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civ., să modifice în parte decizia recurată în sensul obligării intimatului la plata către apelantă și a cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, respectiv suma de 3326,9 lei. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de recurentul pârât P. V. M. împotriva deciziei civile nr.95A din 03.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV- a Civilă, în dosarul nr._ .
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă I. E., împotriva deciziei civile nr.95A din 03.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._ .
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă intimatul la plata către apelată și a cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe, respectiv 3.326,9 lei.
Menține restul dispozițiilor deciziei recurate.
Respinge cererea recurentei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
R. M. G. T. A. D. H.-P. I.-A.
GREFIER,
I. N. - C.
Red.RM
Tehnored.RM/GIA
2 ex./21.07.2014
TB - S. a IV-a civ. - A.M.B., A.C.
Judecătoria sector 6 –S. M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 162/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1099/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
