Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1741/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1741/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-11-2014 în dosarul nr. 12508/3/2014
Dosar nr._
(2256/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 1741
Ședința publică din 18.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- C. G.
JUDECĂTOR- I. S.
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER- N. - C. I.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții-reclamanți S. I. și S. D. împotriva deciziei civile nr. 848 A din 21.05.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București.
Cauza are ca obiect: acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se obiectul și stadiul procesual, faptul că recursul declarat în cauză este motivat, un exemplar fiind comunicat intimatului-pârât, după care:
Curtea reține cauza în pronunțare, având în vedere că recurenții-reclamanți au solicitat prin motivele de recurs aflate la dosarul cauzei aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă privind judecata în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.02.2012 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamanții S. I. și S. D. au chemat în judecată pe pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să dispună: - obligarea acestuia la plata sumei de 256.346 lei pentru reclamantul S. I. și respectiv 272.979 lei pentru reclamanta S. D., cu titlu de prejudiciu cauzat cu ocazia încasării creanței garantate asupra statului în cuantum de 1.307.900 lei conferită de Titlul de despăgubire nr. 8711/07.10.2010 emis de Guvernul României – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; - obligarea acestuia la plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 30-a zi de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va pronunța în cauză.
Prin sentința civilă nr. 2165/05.12.2012, Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale, excepție invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauze în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București, aplicând criteriul valoric în funcție de valoarea fiecărei pretenții formulate de fiecare reclamant în parte.
Cauza a fost reînregistrată la data de 25.01.2013 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București.
Prin sentința civilă nr. 9415/08.11.2013 Judecătoria Sectorului 5 București a respins cererea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că literatura de specialitate relevantă a identificat, plecând de la analiza dispozițiilor conținute de art. 998-999 cod civil de la 1864, patru condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ în vederea angajării răspunderii delictuale pentru fapta proprie: (1) săvârșirea unei fapte ilicite, (2) săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție, (3) fapta ilicită să fi produs un prejudiciu, (4) între faptă și prejudiciu să existe raport de cauzalitate.
Prin cererea de opțiune înregistrată de Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților sub nr._/21.12.2010, reclamanții au solicitat aprobarea convertirii titlului de despăgubiri reprezentat de decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 8.711/7.10.2010 prin care s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii la suma de 653.950 lei. Reclamanții au solicitat ca pentru suma de 653.950 lei să se emită un titlu de conversie.
În baza cererii depuse de reclamantă, Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților a emis titlul de conversie nr. 2807/22.12.2010. Decizia nu a fost contestată de reclamanți în epoca emiterii ei.
Prin titlul de conversie nr. 2807/22.12.2010 reclamanții au devenit acționari la Fondul Proprietatea, dobândind un nr. 653.950 de acțiuni la valoarea nominală de 1 leu. Reclamanta a optat pentru valorificarea acestor acțiuni, pe o piață nereglementată, în urma tranzacției obținând o sumă de bani ce reprezintă 43% din valoarea nominală a acțiunilor.
Reclamanții au învederat că pârâtul se face responsabil de listarea cu întârziere a Fondului Proprietatea la bursă (B. de Valori București), fapt ce a generat scăderea valorii acțiunilor.
Chiar dacă această faptă ar fi avea caracter ilicit, deși acest aspect nu a fost argumentat cu foarte mare claritate, aceasta nu este însă de natură să genereze un prejudiciu material. În adevăr, chiar dacă acțiunile Fondului Proprietatea ar fi fost listate la bursă, este imposibil de probat din punct de vedere juridic faptul că valoarea acțiunilor ar fi crescut sau ar fi scăzut.
Economia și dreptul sunt științe sociale, care, spre deosebire de științele naturii (matematică, chimie, fizică), se caracterizează prin relativismul argumentelor.
În acest cadru, instanța de fond a menționat faptul că fenomenul economic denumit generic „criza economică” nu a fost preconizat de niciun model teoretic standard de analiză și predicție economică. Dimpotrivă, fenomenul a fost preconizat de o profeție, respectiv de lucrările economistului Nouriel Roubini, supranumit profetul crizei. Deși abordarea pare mistică, este esențial pentru dezlegare corectă a speței ca acest fenomen economic să fie înțeles și din punct de vedere juridic. Astfel, statului român nu i se poate reproșa faptul că nu a preconizat criza economică, deoarece niciun stat nu a preconizat nici criza economică și nici amploarea deosebită a acestui fenomen, resimțit inclusiv în prezent.
În altă ordine de idei, chiar dacă acțiunile Fondului Proprietatea ar fi fost listate în termenul inițial fixat, nu se poate proba din punct de vedere juridic dacă valoarea acțiunilor ar fi crescut sau ar fi scăzut. În adevăr, de esența funcționării burselor de valori, în sistemul economic de tip capitalist, este variația valorii acțiunilor pe diferite intervale de timp, în funcție de anumiți factori, mai mult sau mai puțini predictibili ori cuantificabili. Spre exemplificare, se poate oferi situația notorie a listării gigantului software Facebook, pe bursa de valori din New York; compania era evaluată la 50 miliarde USD, iar majoritatea covârșitoare a analiștilor economici au preconizat creșterea valorii acțiunilor companiei ca urmare a listării la bursă. Realitatea s-a dovedit a fi la polul opus, valoarea acțiunilor a scăzut substanțial imediat după listare, deși toți indicii bursieri relevanți erau în creștere pentru restul companiilor, și nici până în prezent valoarea acțiunilor Facebook nu au ajuns la nivelul preconizat inițial. De notorietate este și faptul că acțiunile gigantului software Apple, actualmente compania cu cea mai mare capitalizare bursieră din lume, varia în funcție de zvonurile referitoare la starea de sănătate a co-fondatorului și liderului societății Steve Jobs, când acesta din urmă ocupa funcția de CEO. Instanța a opinat că aceste exemple sunt edificatoare pentru caracterul relativ al argumentelor economice expuse atât de avocatul reclamanților, cât și de expertul desemnat în cauză.
În alte cuvinte, analizele și prognozele economice trebuie receptate din punct de vedere al regulilor juridice privind probațiunea sub beneficiu de inventar.
În continuare, instanța a reținut și faptul că a fost opțiunea reclamanților de a-și valorifica acțiunile deținute sub valoarea lor nominală, iar acest aspect nu poate fi reproșat pârâtului. În alte cuvinte, reclamanta avea și posibilitatea de a aștepta creșterea valorii acțiunilor, și, eventual să le valorifice la o valoare mai mare decât valoarea nominală.
Argumentele referitoare la nerespectarea de către staul român a regulilor conținute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt întemeiate. Astfel, instanța a reținut faptul că nu a avut loc o ingerință în dreptul de proprietate deținut de reclamanți (drept de creanță), întrucât prin conversia valorii nominale a creanței în acțiuni la Fondul Proprietatea a avut loc o plată lato sensu, fiind opțiunea reclamanților să își valorifice acțiunile sub valoarea lor nominală.
Împotriva acestei sentințe, la data de 03.02.2014 au declarat apel reclamanții S. I. și S. D., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția IV-a Civilă la data de 10.04.2014.
Prin decizia civilă nr. 848/18.06.2014, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii speciale nr. 247/2005, reclamanții, în calitate de beneficiari ai Legii nr. 10/2001, au optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea și au pierdut din valoarea nominală a acțiunilor, în procesul de valorificare la bursă, susținând că pierderea acestora se datorează Statului Român, care, prin instituțiile sale, a tergiversat în mod abuziv listarea la bursă a Fondului Proprietatea, ceea ce reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate al reclamanților, drept care a constat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, garantată de stat.
În primul rând, Tribunalul a observat că, înainte de opțiunea realizată de reclamanți pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, întreaga procedură de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005, în capitolul 5/1 din lege, intitulat „Valorificarea titlurilor de despăgubire și stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, ceea ce conduce la concluzia că opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni putea atrage atât un câștig, cât și o pierdere.
Rezultă că o posibilă pierdere în valorificarea acțiunilor a fost prevăzută atât de lege, cât și de reclamanți, prin modalitatea aleasă de aceștia pentru valorificarea dreptului lor, fiind de asemenea de așteptat și un posibil câștig determinat de factori multipli, care puteau deveni sau nu actuali, aspecte pe care reclamanții le-au avut în vedere la data opțiunii pentru conversia în acțiuni a titlului lor de despăgubire, deoarece nu poate fi susținută ipoteza că au optat pentru o anumită modalitate de despăgubire pentru a pierde, fiind evident că au optat pentru a câștiga, cel puțin o valorificare într-un termen mai apropriat.
Pe cale de consecință, Tribunalul a reținut că reclamanții au cunoscut, la data opțiunii, perspectiva aleatorie a valorificării dreptului lor, deoarece algoritmul de atribuire, regulile de atribuire și valorificarea acțiunilor la Fondul Proprietatea au fost prevăzute de lege, iar dispozițiile legale au avut un scop legitim, acela de a realiza despăgubirea unei mari categorii de persoane, într-un timp relativ scurt, cu riscul unei diminuări sau posibile creșteri a tuturor creanțelor celor implicați, risc ce pare să fi fost proporțional cu scopul urmărit, având în vedere posibilitățile de despăgubire ale statului și amploarea despăgubirilor.
Recunoscând existența unei posibile pierderi a valorii creanței în procesul de valorificare a acțiunilor, Tribunalul a apreciat că ingerința statului asupra dreptului de proprietate a reclamantului, în maniera deja analizată, este justificată și explicată sugestiv și concludent și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. împotriva României (cauza pilot) din care a citat paragrafele 170-177.
La data opțiunii pentru conversia titlului de despăgubire, reclamanții au pierdut natura lichidă și certă a creanței, acceptând atât un câștig, cât și o posibilă pierdere, și numai în aceste limite, sub semnul „alea”, este garantată creanța reclamanților.
Împotriva acestei decizii, la data de 11.08.2014 au declarat recurs reclamanții S. I. și S. D., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 30.10.2014.
În motivarea cererii lor, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată ori lipsită de temei legal sau fiind dată cu aplicarea greșită a legii, incidente fiind dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
În primul rând, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. 1 din Constituție.
În al doilea rând, instanța a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, respectiv dispozițiile art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 din vechiul Cod civil, dispozițiile art. 2, 5 și 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 rap. la art. 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din Noul Cod civil, totul raportat la dispozițiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 4 lit. a și b din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, din care reiese fără tăgada că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație, și-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De vreme ce cadrul legal în baza căruia reclamanții au obținut titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului a constat în legislația specială în domeniu, Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului său de creanță nu poate fi altul decât legislația dreptului comun în materie, mai sus arătat.
Este evident că în speță există legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorant factorii de risc și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum și dispozițiile art. 12 alin. 2 din același titlu, inacțiuni și omisiuni care au condus ca prețul acțiunilor la Fondul Proprietatea să fie este sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune.
Inițierea conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de S.C. Romgaz S.A. și S.C. Nuclearelectrica S.A. și listarea acestora la bursă în toamna anului 2013, a influențat în opinia recurenților-reclamanți la modul cel mai profund prețul de tranzacționare la bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 lei/acțiune (anterior listării celor două companii), până la 0,85 lei/acțiune (ulterior listării lor).
Recurenții-reclamanți au mai arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la concluziile raportului de expertiză administrat în speță.
De asemenea, instanța de apel a conchis tacit în mod greșit că recurenții-reclamanți nu au în temeiul dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului un recurs în convenționalitate, deși judecătorul național are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor".
Recurenții-reclamanți nu au solicitat prin cererea de chemare în judecată ca instanța să înlocuiască anumite acte normative, să le combată ori sa refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci au cerut doar ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicat în litera și spiritual său, pentru ca aceștia să fie în măsură să-și valorifice în mod integral și nu parțial dreptul lor de creanță garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței.
În plus, chiar noua Lege nr. 165/2013 nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plății acestora.
Este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că intimatul-pârât nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%.
În mod greșit a susținut instanța de apel că, deși listarea fondului la bursă a fost tergiversată timp de 5 ani de zile, iar acțiunile Fondului Proprietatea au fost listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune, ceea ce s-ar încadra în marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, aceste fapte nu sunt imputabile Statului Român, care nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă.
Deși fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, iar S. Român a cunoscut ori putea cunoaște această împrejurare ori cel puțin a avut posibilitatea să se informeze timp de 5 ani (cât a durat nelistarea Fondului Proprietatea la bursă) cu privire la o regulă elementară a pieței de capital, aceea că în cazul oricărei companii listate la bursă este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30% și 60% din valoarea nominală), a decis în cunoștință de cauză ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, astfel încât ansamblul riscurilor pieței bursiere să revină în sarcina foștilor proprietari deposedați în mod abuziv.
Creanța recurenților-reclamanți garantată ope legis este în cuantumul nominal stabilit prin titlul de despăgubire, de 1.307.900 lei.
Faptul că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foștii proprietari în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă și din Secțiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007, prin care a fost introdus art. 18^7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin neonorarea integrală a unor titluri de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acțiunilor la Fondul Proprietatea - înainte ori după listarea la bursă), s-ar vătăma și securitatea raporturilor juridice, așa precum se arată și în cauza Ștefanică și alții împotriva României.
Într-adevăr, ipoteza obținerii unui preț de 1 leu/acțiune ar fi putut fi reală doar în cazul în care cotația acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea s-ar fi apropiat măcar într-o singură ședință de tranzacționare de cotația de 1 leu/acțiune.
Totodată, instanța de apel, prin referirile sale la cauza A. împotriva României, a ignorant principiul de drept tempus regit actum, întrucât la momentul emiterii titlului de despăgubire nr. 8711/07.10.2010 cauza respectivă încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg. Totodată, intimatul-pârât, în marja sa de apreciere de care se bucura, a hotărât la momentul emiterii titlului de despăgubire ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și imposibil de restituit în natură sa fie guvernate de principiul restituirii integrale.
Recurenții-reclamanți au reiterat faptul că ceea ce critică este doar modul defectuos în care legislația a fost pusă în aplicare de către intimatul-pârât, atât temporal, cât și funcțional, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens fiind relevantă: „(…) Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații." (decizia din 20.01.2009 - cauza Katz împotriva României), în același sens fiind decizia din 25.01.2007 - cauza N. împotriva României, decizia din 05.10.2006 - cauza P. împotriva României,
decizia din 08.02.2007 - cauza S. împotriva României, decizia din 12.02.2006 - cauza P. împotriva României și decizia din cauza Faimblat împotriva României.
În drept, au mai fost invocate dispozițiile art. 312 pct. 1, 2, 3 și 5 Cod procedură civilă, art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul protocol adițional la aceeași convenție, art. 11, 16 alin. 1, 20, 21 și 44 din Constituție, art. 998 și 999 din vechiul Cod civil, art. 1357 și 1349 din Noul Cod civil, art. 289 alin. 1 și art. 304 pct. 5, 8 și 9 Cod procedură civilă, precum și textele Consiliului Europei.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții s-au îndreptat direct împotriva statului român, solicitând acordarea de despăgubiri bănești - constând în diferența dintre valoarea nominală a celor 653.950 lei acțiuni la Fondul Proprietatea, atribuite fiecăruia cu titlu de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în mun. Timișoara, .. 5, jud. T. în baza titlului VII al Legii nr. 247/2005, de 1 leu/acțiune și valorile cu care le-au vândut prin intermediul Bursei de Valori București, respectiv 397.603 lei pentru reclamantul S. I. (vânzările de acțiuni având loc în perioada 25.01._11) și 380.970 lei pentru reclamanta S. D. (vânzările de acțiuni având loc în perioada 25.01._11), invocând dispozițiile dreptului comun (art. 480-481 vechiul Cod civil), ale art. 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 6, 13 și 14 din această convenție.
Potrivit art. 12 alin. 3 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în forma în vigoare la data sesizării instanței: „Capitalul social inițial al Fondului «Proprietatea» este împărțit în acțiuni deținute de Ministerul Finanțelor Publice. O parte dintre acestea pot fi vândute de către Ministerul Finanțelor Publice prin operațiuni bursiere autorizate de reglementările operatorului de piață sau legislația aplicabilă, iar cealaltă parte va fi distribuită titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie, după caz, în condițiile legii. Acțiunile vor fi distribuite persoanelor menționate în acest articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz, în acțiuni emise de Fondul «Proprietatea», conform mecanismului prevăzut la cap. V^1. Realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul «Proprietatea» determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri”.
II.1.i. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Cu titlu prealabil, Curtea are în vedere faptul că norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală și obligatorie, care exprimă voința electoratului reprezentat de organul legislativ, regulă având ca scop asigurarea ordinii sociale și care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere.
Sub aspect logico-juridic, norma de drept are o structură proprie ce integrează trei elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
În cauză, prezintă interes ultimele două elemente care intră în structura normei juridice.
Dispoziția este elementul structural al normei juridice care stabilește conduita ce trebuie respectată, în condițiile și împrejurările prevăzute de ipoteză.
Sancțiunea este partea normei juridice care stabilește consecințele ce decurg din nerespectarea dispoziției normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum și eventualele măsuri pe care autoritățile competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma.
Examinând fundamentul cererii de chemare în judecată, se constată că faptul imputat statului pârât este opțiunea acestuia ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze la valoarea nominală de 1 leu/acțiune combinată cu listarea Fondului Proprietatea la bursă cu o întârziere de 5 ani, cu alte cuvinte nefuncționarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005.
Este de menționat faptul că valoarea nominală a acțiunilor a fost stabilită prin actul constitutiv (art. 3 alin. 3) al „Fondului Proprietatea", care constituie anexa la H.G. nr. 1481/2005, deci printr-un act normativ. Înregistrarea la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (în condițiile în care, până la desemnarea unei societăți de administrare, Fondul Proprietatea a fost administrat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Consiliul de supraveghere, ai cărui membri au fost numiți prin ordin al ministrului finanțelor publice, potrivit art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 1481/2005, iar Franklin Templeton Investment Management Limited UK Bucharest Branch a devenit administrator unic al Fondului în septembrie 2010) a avut loc în august 2010, în baza Regulamentului nr. 4/2010 privind înregistrarea la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și funcționarea Societății Comerciale „Fondul Proprietatea" S.A., precum și tranzacționarea acțiunilor emise de aceasta emis de C.N.V.M. – act normativ, iar în ianuarie 2011, Fondul a fost listat la B. de Valori București. Toate cauzele din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la care au făcut referire recurenții-reclamanți sunt anterioare acestui moment.
Din perspectiva structurii normei juridice, conduita care trebuia respectată (dispoziția) este respectarea dreptului de proprietate, care se regăsește într-o prevedere convențională, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o dispoziție constituțională, și anume art. 44 din legea fundamentală, precum și într-o prevedere legală de rang inferior Constituției, în concret art. 480 vechiul Cod civil, ca temei juridic al acțiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 noul Cod civil.
Cât privește textele de lege care ar consacra, cu titlu de sancțiune, acordarea de despăgubiri bănești, acestea nu sunt precis specificate, reclamanta făcând trimitere, de asemenea, la dispoziții convenționale, constituționale și la prevederi legale cu forță juridică inferioară, care urmează a fi analizate de către instanța de apel pe rând în cele ce urmează (pct. II.1.ii).
În aceste condiții, admiterea cererii presupune constatarea de către instanță a încălcării de către stat, prin prevederile legale incriminate sau prin emiterea lor cu întârziere, a uneia din dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră principiul respectării dreptului de proprietate și, subsecvent, întrunirea cerințelor dintr-un text (din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din Constituție sau dintr-o lege) care stabilește obligația pârâtului de a plăti într-o asemenea ipoteză despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat.
ii. Astfel, sub un prim aspect, Curtea are în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza D. P. împotriva României, hotărârea din 26.04.2007). Așa cum au decis adeseori organele Convenției (de exemplu, în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din 28.10.1994, Willis împotriva Marii Britanii, hotărârea din 11.06.2002), „art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale, înseși «legile» (normele legale ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor Convenției”. Altfel spus, acest text nu deschide calea unui „recurs național în convenționalitate”, care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, luând accepțiunea de „lege” nu în sens formal, ci în sens general, a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele sale adiționale. În esență, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac, ce permite punerea în discuție a modalităților de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor. Controlul de convenționalitate a normelor naționale nu poate forma obiectul unui „recurs efectiv” instituit de art. 13 din Convenție. Este de menționat că potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului „cerințele art. 13 trebuie înțelese ca întărindu-le pe cele ale art. 6 par. 1” (cauza Kudla împotriva Poloniei, hotărârea din 26.05.2000). Prin urmare, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție trebuie adoptată și în ptivința acestui ultim text al Convenției.
Pe cale de consecință, instanțele naționale nu pot (nu au jurisdicție) pe temeiul prevederilor Convenției să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă (adică să rețină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția din norma juridică) și, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancțiunea din norma juridică).
Este de observat că, spre deosebire de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pe de o parte, a decis că regulile de drept național, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituție, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul național inaplicabile (C. contra ENEL, 6/64, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Administrazione delle Finanze contra Simmenthal II, 106/77), iar pe de altă parte, a instituit principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanțelor naționale pentru repararea prejudiciului suferit (A. Francovich, D. Bonifaci și alții contra Italiei, C-6/90 și C-9/90, Brasserie du Pêcheur SA contra Germaniei și Regina contra Secretary of S. for Transport, C-46/93 și 48/93).
Sub un al doilea aspect, instanța de apel are în vedere că art. 20 alin. 2 din Constituția României prevede că: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Și pe acest temei instanțele naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă națională și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice) și chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plății nedatorate.
În schimb, nu pot pronunța hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției (altă sancțiune a aceleiași norme juridice), prin acordarea de despăgubiri bănești. Această idee stă și la baza deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Cât privește raportul dintre o dispoziție legală națională și Constituție, se constată că art. 146 din legea fundamentală reglementează competența exclusivă a Curții Constituționale în analizarea constituționalității legilor și ordonanțelor, existând astfel și de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea pretențiilor reclamantei.
În acest sens, se mai constată că instanța de contencios constituțional s-a și pronunțat, prin decizia nr. 212 din 29.04.2013, este adevărat că în subsidiar, asupra constituționalității dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, reținând că au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la prevederile cuprinse în art. 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și că prin deciziile nr. 5 din 8.01.2009 sau 1241 din 6.10.2009 a statuat că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. 2 teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Sub un al treilea aspect, se ridică problema competențelor conferite instanțelor interne, din perspectiva arătată anterior, de un text de lege național, pe temeiul căruia ar putea verifica concordanța unor dispoziții legale, cum sunt cele criticate prin cererea de chemare în judecată ca fapt generator de prejudiu, cu dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră respectarea dreptului de proprietate și, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislația adoptată, să oblige statul pârât la răspundă prin repararea acelui prejudiciu (textele invocate de reclamantă fiind: art. 998-999 și art. 1073, 1091, 1075, 1082 și 1101 din vechiul Cod civil, respectiv art. 1357, 1349, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din Noul Cod civil).
Or, asupra admisibilității unei asemenea acțiuni s-a pronunțat în sens negativ Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial din 17.02.2012), obligatorie pentru instanța de recurs conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
În aceste condiții, Curtea reține că, prin prisma legislației naționale, dreptul reclamanților de a obține despăgubirile bănești pretinse nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, argumentul folosit de instanța supremă fiind principiul specialia generalibus derogant.
III. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.
Recurenții-reclamanți au făcut o simplă trimitere la acest motiv de recurs, fără a o justifica printr-un raționament logico-juridic, iar instanța de recurs nu a identificat asemenea deficiențe în legătură cu hotărârea instanței de apel.
IV. Cel de-al optulea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, în cauza de față, nu s-a pus problema existenței unui act juridic civil, unilateral sau bilateral, care să fi ridicat probleme de interpretare.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți S. I. și S. D. împotriva deciziei civile nr. 848A/21.05.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice – prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. GEROGETA S.
GREFIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex.2/18.12.2014
T.B.Secția a IV-a Civilă - E.A.
- I. Târțău
Jud. sector 5 București - A. M. S.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 49/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 686/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
