Pretenţii. Decizia nr. 686/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 686/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2014 în dosarul nr. 21676/4/2012
Dosar nr._
(466/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.686
Ședința publică din 23.04.2014
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. DorisTomescu
Judecător - I. A. H. P.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți .. și J.-P. E., împotriva deciziei civile nr.1266 A din 11.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă D. D. A..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții și obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocații B. A. în calitate de reprezentant al recurenților pârâți .. și J.-P. E., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, respectiv D. A. în calitate de reprezentant al intimatei reclamante D. D. A., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București – ambii avocați depun delegațiile la dosar.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Părțile arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea de noi probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurenților pârâți .. și J.-P. E. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Critică hotărârea atacată, susținând că instanța s-a pronunțat numai cu privire la unele dintre motivele invocate în apel, cu referire la încălcarea drepturilor și libertăților prevăzute de Constituția României și de Convenția europeană a drepturilor omului.
Obiectul cauzei îl reprezintă răspunderea pentru conținutul unor pamflete, dar solicită a se observa că nu a fost adusă atingere vieții personale a reclamantei, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că nu a fost dovedit prejudiciul.
Mai mult, reclamanta invocă faptul că importante posturi de televiziune au preluat pamfletele publicate de pârâtă și au dat amploare subiectului, lucru care nu le poate fi imputat recurenților.
Susține toate motivele de recurs, notând faptul că Tribunalul București nu a făcut altceva decât să reia expunerea primei instanțe și arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei reclamante D. D. A. solicită respingerea recursurilor ca nefondate, susținând că recurenții reiterează, de fapt, apărările de fond ce au fost înlăturate în mod legal și temeinic, de tribunal.
Depune note scrise și arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30.08.2011, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._, reclamanta D. D. A. a chemat în judecată pe pârâții . și J.-P. E., solicitând obligarea pârâților la plata în solidar a unei despăgubiri în cuantum de 200.000 lei ca reparație materială a prejudiciului moral cauzat prin publicarea unor articole calomnioase și obligarea pârâților la publicarea în revista TIR M., în același format ca articolul defăimător publicat în numărul din luna mai al revistei, a hotărârii judecatoresti.
A invocat în drept art.998 – 999 C.civ., art.1000 alin.3 C.civ. și art.54 din Decretul nr.31/1954.
In motivare, a susținut că ., editează revista TIR M., iar E. P. este director general al revistei TIR M..
A mai susținut reclamanta că deține, începând cu luna martie 2011 funcția de Director General al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România (CNADNR SA), după ce, în perioada septembrie 2010 – februarie 2011, a deținut funcția de Director General Adjunct în cadrul aceleiași companii. Începând cu numărul din luna ianuarie 2011, revista TIR M., editată de grupul de presă deținut de pârâta ., și sub coordonarea directorului general, pârâtul E. P., a declanșat o campanie ce depășește principiile și limitele sub care trebuie să se exercite profesia de jurnalist, având drept unic scop denigrarea reclamantei. Astfel, în mod tendențios și sistematic, în toate numerele apărute până în luna august 2011, au fost publicate, fie sub forma unor articole de investigație, fie sub forma unor așa zise pamflete sau rubrici de „bârfe”, informații neadevărate și defăimătoare. Prin aceste informații, reclamanta a fost prezentată ca fiind o persoană imorală, ce coordonează o activitate ilegală, de deturnare a fondurilor destinate rețelei de drumuri și autostrăzi, în urma căreia obține profituri personale, sub forma unor „comisioane” și chiar sub forma mitei. Publicarea constantă, sub forma unor așa zise pamflete a acestor informații neadevărate induce cititorilor aparența veridicității conducând la crearea unei realități deformate. În același timp, sub forma satirei, autorii urmăresc doar evitarea responsabilității, neputând susține sau demonstra afirmațiile făcute. În mod deliberat însă, pârâții folosesc o aparentă formă de exprimare artistică pentru a atinge un scop concret și defăimător întrucât, așa cum lesne se poate observa din modul de concepere al revistei, formatul acesteia este cel al unei publicații de informații cvasioficiale ori al unui ghid serios în activitatea de transporturi. De altfel, revista TIR M. se autointitulează „revista transporturilor”. Reclamanta a aratat ca apreciaza că publicarea constantă a acestor articole conținând aprecieri eronate și calomnioase i-a adus un prejudiciu moral prin atingerea adusă onoarei, vieții private și dreptului la propria imagine, atestat într-un mod lipsit de echivoc prin prezentarea sistematică a afirmațiilor:
- „D. A. A. Maximusa Șmechereanusa Luatoresa des Șpagas des Las Firmes Italienes” ; „..donna Macaronela Dragia a trosnit o nouă combinație cu italienii...Pentru o șpagă relativ modestă italienii au obținut de la DD recepționarea lucrărilor execrabil prestate....Macaronela avea încă o . obligații restante.” ; „D. Macaronela D. nu le-a mai dat italienilor reabilitarea DN 24, pentru că D. U. a marcat un loz mai mare.”.; „Macaronela se laudă că și-a cumpărat deja postul de director general al CNADNR...”; „La bursa șpăgii se zvonește că Macaronela ar fi pretins 2,5% din valoarea proiectului pentru licitațiile de la finalul lui 2010 - numărul din luna ianuarie 2011 al revistei TIR M., pag.57-62
- „în prezent cea mai bună prietenă a firmelor italienești, D. Macaronela D....”; „Macaronela va intra recent în istoria recentă pentru cuvintele „inspirate și expirate „ pe care le-a rostit la o întâlnire cu reprezentanții companiilor de construcții străine.., apoi a început să șteargă pe jos cu toți cei de față... Macaronela le-a tăiat macaroana scurt: Dacă nu vă convine să ne-o s***ți!” – numărul din luna februarie 2011 al revistei TIR M., pag.65
- „pentru un necunoscător, ambiția Macaronelei D. de a conduce CNANDR ar putea fi considerată aberantă. Acei puțini care au neșansa să asculte o discuție ca între fete dintre Macaronela si „șarpele cu chiloței” înțeleg mai bine trendul. Când cele doua femei își dau drumul la gură, folosesc în proporție de 80% cuvintele ce descriu acțiuni și organe care nu se găsesc în Dicționarul Explicativ al limbii Române” – numarul din luna martie al revistei TIR M., pag. 61.
- „din nou ministresa a fost prostită de șmecherii de la CNANDR. Noi o bănuim pe D. Macaronela D. că este vârful de ac al injecției cu prosteală care i s-a administrat șarpelui cu chiloței. Aceste așa zise măsuri de siguranță au doar darul de a o convinge pe Boa că licitațiile organizate de Macaronela ar fi pe bune” – numarul din luna martie al revistei TIR M., pag. 64.
- „episoadele menționate în presă o arată pe D. drept o persoană impulsivă, autoritară, incapabilă să discute calm și cu răbdare cu constructorii străini.(...) Echipa românească care a negociat cu Todini, din care făcea parte și D., ar fi cerut, nici mai mult nici mai puțin, o șpagă de 1,5 milioane de euro pentru aprobarea unui claim al italienilor.(...) Nervii Danielei D. au apărut și mai recent după numirea sa la conducerea CNANDR, in discuțiile avute cu diferiți constructori. „Ni s-a vorbit cum nici în piață eu nu îmi permit să vorbesc”, povestește un angajat al unei firme de construcții prezent la discuții.” – numarul din luna aprilie al revistei TIR M., pag. 30.
- „Gurile rele dar bune susțin că firmele și casa din Cornetu ar fi de fapt ale Macaronelei, dar le-a trecut pe numele Șoferlavărului (C. N.) ca să nu bată la ochi” – numărul din luna aprilie al revistei TIR M., pag. 55.
- „Felul în care Boa s-a ambiționat să o țină pe poziție pe Macaronela împotriva tuturor colegilor ei de partid, dar mai ales împotriva președintelui B., sugerează că între cele două femei este mai mult decât o legătură colegială. Gurille rele dar bune susțin că Macaronela i-a cerut șarpelui cu chiloței sa o mai păstreze în funcție măcar până pe 16 aprilie, dată la care ea estima că va reuși să finalizeze licitațiile pentru coridorul IV.” . – numărul din aprilie al revistei TIR M., pag. 56.
- „Femeia a executat mai mulți escroci din CNANDR. E clar că femeia înțelege perfect sistemul. Dacă ar fi fost altfel decât cei pe care îi arde, chiar ar fi fost un câștig pentru contribuabilul român.” - numărul din aprilie al revistei TIR M., pag.59.
- „Felul în care Macaronela a aranjat contra șpagi licitațiile pentru autostrăzile de pe coridorul IV Paneuropean i-a lăsat pe mulți muți de uimire. N. I. a reușit să o „convingă” pe A. că, deși s-a situat pe poziția a șasea din șapte ca ofertă financiară, știe mai bine valorile de moment pe piața șpagii din România. Același tip de argumente l-au folosit și D. Besciu și D. U., ale căror firme au luat licitația de pe locul patru.” – numărul din luna aprilie al revistei TIR M., pag. 62.
- „Una dintre mișcările surprinzătoare ale Macaronelei D. a fost ca, începând de la . noului Cod Colectiv de Muncă, să le dea preferaților ei de la sediul central al CNANDR niște sporuri substanțiale nemeritate.” – numărul din luna iunie al revistei TIR M., pag. 30.
- „Gura lumii slobodă susține că un constructor ar fi încercat să îi dea Macaronelei D. o geantă cu mai mult de un milion de euro pentru a-i da câștig de cauză pentru contractul de modernizare a DN5 București-Adunații C.. Omul a fost refuzat și a avut nevoie de ceva timp să înțeleagă de ce. Potrivit lui, pentru că nu putea să își permită să piardă o lucrare în fieful său, Adunații C., N. Iordachis-Purcelachis a plusat și i-ar fi dat cash Macaronelei nu mai puțin de trei milioane de euro.” – numărul din luna august al revistei TIR M., pag. 35.
Reclamanta a susținut ca în numărul din luna mai 2011 a fost prezentat un amplu material, conceput în aceeași manieră satirică, dar care a îmbrăcat forma unui veritabil articol de investigații, însoțit de fotografii, ce conține afirmații neadevărate și defăimătoare. Acest material, a fost ulterior preluat de importante posturi de televiziune (Antena 3, Realitatea TV), și i-a adus astfel grave prejudicii prin prezentarea ca adevărate a unor informații false. Pentru a da o notă de veridicitate informațiilor tendențioase apărute în numerele anterioare, prin acel material se inducea ideea că rezultatul activităților ilegale ale reclamantei desfășurate în calitate de sef al CNADNR, al comisioanelor și chiar mitei primite s-au concretizat într-un apartament pe care reclamanta l-a achiziționat în C. în anul 2009 și o vilă pe care ea a construit-o în Cornetu, jud.Ilfov. Din cuprinsul acestui material, reieșea faptul că reclamanta nu poate justifica aceste imobile, singura explicație indusă fiind aceea a obținerii unor venituri ilicite.
Cu privire la caracterul nereal al acestor informații, reclamanta a cerut instantei să aiba în vedere următoarele aspecte. Înainte de a ajunge la conducerea companiei de drumuri, în septembrie 2010, periodic, reclamanta a mai fost angajată în cadrul acestei instituții pe posturi de conducere. Veniturile obținute în aceste perioade în calitate de salariat al CNADNR se regăsesc pe fișele fiscale pe care le-a anexat în copie cererii de chemare in judecata. A mai susținut ca in perioada în care nu a fost angajată la această companie de stat, anterior lunii septembrie 2010, a fost salariatul societății IDEAL NCMD SRL, societate în care capitalul social este deținut de dl.N. C. M., prietenul reclamantei. A susținut ca, prin urmare, în aceste perioade veniturile ei salariale au fost obținute doar din aceste două surse.
În ce privește casa din ., reclamanta a susținut ca nu a fost nici procurator de fonduri, nici beneficiar real al acestei construcții, ci doar locuiește în fapt acolo, imobilul fiind proprietatea dlui N. C., prietenul său. A susținut că din Autorizația de construire nr.08/17.03.2003 și din Procesul Verbal de Recepție din 09.12.2003 reiese ca cel care a edificat construcția și a devenit proprietarul clădirii este dl.N. C., reclamanta neavând nicio legătură cu acest imobil. Reclamanta a aratat că a pretinde că o construcție finalizată în 2003 este rezultatul activității ei de la conducerea CNADR din perioada 2010 – 2011, este absurd, după cum absurdă este și afirmația că acest imobil este în realitate proprietatea reclamantei câtă vreme la data construirii reclamanta nu avea nicio relație cu dl.N. C.. A aratat ca motivele pentru care nu a înțeles să oficializeze sub forma căsătoriei relația pe care o are cu dl.N. C., țin de viața ei privată și nu au nicio legătură cu activitatea de conducător al unei companii naționale, astfel că prezentarea acestei relații într-un mod tendențios i-a produs serioase prejudicii morale.
A susținut că în ce privește imobilul de 73 mp din C., achiziționarea lui nu a fost în niciun mod ascunsă, ci a fost făcută publică prin includerea în declarația de avere. A mai susținut reclamanta ca dincolo de insinuările făcute cu rea-credință, fondurile necesare cumpărării acestui imobil, departe de a fi considerat unul de lux, au provenit din veniturile câștigate și în anii anteriori anului achiziționării și din banii oferiți de fratele și părinții ei, în calitate de procuratori de fonduri. În acest sens, fratele ei D. I., a vândut, în luna octombrie 2008, un imobil situat tot în municipiul C., așa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.308/30.10.2008 de BNP D. M.. Părinții ei D. G. și D. M. au ajutat-o cu importante sume de banii, parte provenind din vânzarea unui imobil în anul 2004, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.748/07.04.2004 de BNP Doinița C., parte provenind din economiile realizate de aceștia.
Reclamanta a apreciat că prin publicarea acestor informații neadevărate și tendențioase, nu au fost respectate principiile stabilite de art.1 – 4 din Codul Deontologic al jurnalistului, potrivit cărora jurnalistul are datoria de a relata numai adevărul, poate da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat din surse credibile, nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte, și este obligat să respecte viața privată a cetățenilor și nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obține imagini sau informații despre acesta. Potrivit Rezoluției 1003 a CE, „difuzarea știrilor trebuie să fie bazată pe adevăr, asigurată prin mijloace adecvate de verificare și demonstrare și pe imparțialitate în prezentare, descriere și narare. Bârfele nu trebuie confundate cu știrile. Chiar dacă opiniile sunt totdeauna subiective și nu pot servi drept criteriu pentru veridicitate, trebuie sa ne asiguram că opiniile sunt exprimate corect și etic. Principiul de bază al eticii jurnalismului este diferențierea dintre știri și opinii.”
Reclamanta a arătat ca in considerarea acestor argumente de fapt și de drept, apreciază că prin publicarea în mod sistematic a acestor articole în revista TIR M., în perioada ianuarie – august 2011, s-a încălcat dreptul ei la propria imagine, viață particulară, onoare și demnitate, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Reclamanta a susținut ca potrivit art.1000 alin.3 C.civ., se atrage răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepușilor în funcțiile ce li s-au încredințat. Pârâta ., editor al revistei TIR M., răspunde, în calitate de comitent, pentru fapta prepusului său, pârâtul E. P., director general al aceleiași reviste. Acesta, permițând apariția unor materiale calomnioase nesemnate și neverificate, întrunește în persoana sa condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art.998-999 C.civ. Reclamanta a aratat ca in ce privește fapta ilicită, aceasta o constituie publicarea constantă, sub forma unui veritabil serial în numerele din lunile ianuarie – august 2011, a unor articole calomnioase, conținând afirmații false și denigratoare, lipsite de etică, în absența unor minime diligențe jurnalistice privind o informare corectă asupra materialului publicat. Prin această faptă, încălcându-se normele dreptului obiectiv s-au cauzat prejudicii dreptului subiectiv la onoare și demnitate, dreptului la propria imagine și dreptului la viață privată.
Cu privire la prejudiciu, reclamanta a susținut ca trebuie privit ca rezultatul, efectul negativ suferit ca urmare a acestei fapte ilicite; deși nu este susceptibil de evaluare pecuniară, prejudiciul moral poate fi reparat și prin acordarea unei despăgubiri în bani. Publicarea articolelor precum și preluarea lor de către importante posturi de televiziune, atestă un vădit prejudiciu de imagine, la care se adaugă prejudiciul adus onoarei și demnității. Cu privire la acest aspect, trebuie avută în vedere și calitatea pârâtului de jurnalist, ce presupune, în acord cu practica Înaltei Curți, respectarea riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională, folosirea unui limbaj cultivat și reverențios, nejignitor și nonviolent.
În ce privește legătură de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, reclamanta a arătat ca aceasta rezultă în mod evident atât din natura faptei, afirmații calomnioase și prezentarea într-o lumină defavorabilă a unor situații de fapt denaturate grosolan cu privire la anumite aspecte, și falsificată în ansamblul său, cât și din impactul pe care l-a avut publicarea acestor materiale false, dublată de preluarea materialelor calomnioase la emisiunea Știrea Zilei, difuzată de postul Antena 3 în data de 18.08.2011.
Reclamanta a susținut ca simpla împrejurare că publicarea acestor articole sub forma unor pamflete reprezintă o așa zisă formă de act artistic, nu este de natură să conducă la concluzia că reclamanta nu are dreptul la repararea prejudiciului de imagine suferit.
Reclamanta a arătat cu privire la vinovăție, ca element al răspunderii civile delictuale, reaua credință este ilustrată de publicarea articolelor fără a fi verificate informațiile puse la dispoziția publicului, într-un mod rezonabil, astfel că acestea abundă în aprecieri calomnioase la adresa mea și conțin grave erori. De asemenea, reaua credință apare ca evidentă prin disimularea articolelor sub forma unor pamflete, dar publicate ca prezentând o certitudine într-o publicație care nu este specifică tabloidelor, precum și din modul sistematic de prezentare, ce a îmbrăcat forma unui veritabil serial.
A mai susținut ca in ce privește libertatea de exprimare, chiar dacă prin art.30 din Constituția României aceasta este garantată, iar CEDO recunoaște prin art.10 dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestei libertăți cu depășirea limitelor și restricțiilor stabilite este de natură să atragă răspunderea celui ce, depășind acestei limite sau restricții, săvârșește o faptă cauzatoare de prejudicii. Chiar dacă afirmațiile conținute în articolele calomnioase ar fi considerate de către pârâți judecăți de valoare, însăși Curtea Europeană a admis că, în anumite situații, se poate dovedi dificil să se realizeze o delimitare precisă între noțiunea de judecată de valoare și declarație de natură factuală (Klubs c. Letoniei), afirmând că „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Însă, astfel cum Curtea a subliniat în cauza Lingens c. Austriei atunci când afirmațiile unui ziarist au caracterul unei judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de art.10 din Convenție, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate, sau într-o altă formulare „chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală (Cumpana și M. c.României, Pedersen și Baadsgard c. Danemarcei, Jerusalem c. Austriei și Fedeck c. Slovaciei). În consecință, Curtea a subliniat obligația jurnaliștilor de a exprima asemenea judecăți și de a respecta regulile profesiei lor, dând explicații obiective care să permită publicului să își formeze propria sa opinie (Prager și Oberschlick, 26 aprilie 1995).
A susținut că ingerința autorității în exercitarea dreptului la liberă exprimare a pârâților este prevăzut de lege (art.30 alin.6 din Constituție, art.998-999 C.civ.), are un scop legitim (apărarea demnității persoanei) și este necesar într-o societate democratică.
În drept a invocat dispozițiile art.998 – 999, 100 alin.3 C.civ., art.30 alin.6 din Constituție, art. art.54 din Decretul nr.31/1954.
În dovedirea cererii sale, a administrat proba cu înscrisuri depunând exemplare ale revistelor TIR M. în care au apărut textele în legătură cu care reclamanta a formulat pretențiile sale, autorizație de construire și proces verbal de recepție a lucrărilor pentru construcția din com.Cornetu, ., declarații de avere, contracte de vânzare cumpărare.
Prin întâmpinare, . a solicitat respingerea cererii principale ca neîntemeiată.
In apărare a susținut ca revista ″Tir M.″, partener oficial al Uniunii Naționale a Transportatorilor Rutieri din România este editată de Grupul de Presă .. Principalul obiectiv al revistei este de a informa publicul, în mod special asupra evenimentelor, activităților din sfera transporturilor, prin selecția evenimentelor tratate. Considerând că ″a lipsi publicul de informații asupra funcționării serviciilor publice înseamnă a ignora un drept fundamental într-o democrație″ (practica CEDO) și că orice ″chestiune care afectează viața comunității″ (practica CEDO) este de interes public major, jurnaliștii revistei ″Tir M.″ nu se rezumă numai la prezentarea aspectelor politice, sociale, ci și la prezentarea modului în care funcționează și acționează autoritățile ori instituțiile publice, precum și orice altă entitate care utilizează bani publici sau care afectează interesul comunității. Astfel că, interesul public nu privește doar ceea ce autoritățile consideră că este de interes public. Articolele revistei sunt atât din sfera genurilor comentative cât și a celor informative, având ca punct de pornire, întotdeauna, fapte din realitate. În revista ″Tir M.″ în perioada ianuarie-august 2011 s-au publicat mai multe pamflete referitoare la anumite activități desfășurate în cadrul Ministerului Transporturilor și a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.
Pârâta a susținut că principiile stabilite de art.1-4 din Codul deontologic al jurnalistului au fost respectate, prin verificarea rezonabilă a informațiilor cu privire atât la activitatea reclamantei în calitate de director general al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România cât și a vieții private a acesteia din cuprinsul pamfletelor publicate în numerele ianuarie-august 2011.
Pârâta a mai susținut că modul în care au fost recepționate lucrărilor pe DN secțiunea B.-Mehadia (pamfletul lunii ianuarie 2011) a ridicat multe semne de întrebare asupra calității acestora, fapt cunoscut și demonstrat prin refuzul în mai multe rânduri a directorului din acea perioadă - F. D. - de a semna recepția lucrărilor. De asemenea, au fost verificate și pot fi demonstrate relatările din pamfletele lunilor ianuarie-aprilie 2011 referitoare la prezența permanentă a lui C. N. atât în secretariatul directorului general al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România cât și în autoturismul companiei, în calitate de șofer, fără însă a fi angajatul companiei.
Față de considerentele învederate de reclamantă în petitul acțiunii cu privire la materialele calomnioase și tendențioase publicate în revista ″Tir M.″ pârâta a apreciat că activitatea reclamantei, conduita și chiar viața privată a acesteia sunt de interes public major atunci când au relevanță pentru exercitarea funcției, informațiile fiind relatate cu bună-credință, având bază factuală.
A mai susținut ca în pamfletul lunii februarie revista ″Tir M.″ pe lângă temele generale abordate au fost relatate și câteva episoade din întâlnirile de lucru cu reprezentanții companiilor de construcții străine unde reclamanta a folosit un limbaj nepotrivit și neadecvat funcției pe care o deținea. Aceste episoade au fost aduse la cunoștință președintelui României prin media și prin reprezentanții ambasadelor la care s-a reclamat conduita reclamantei.
Pamfletele, cu toate mijloacele literar-plastice, s-au născut la somația actualității, fiind un răspuns, o luare de atitudine, o replică ce nu poate fi dispensată de responsabilitatea civică.
Pârâta a susținut că pentru aceste considerente articolele publicate în revista ″Tir M.″ nu au lezat demnitatea, onoarea și dreptul la viață privată ale reclamantei. A mai susținut ca publicația ″Tir M.″ nu a făcut altceva decât să informeze opinia publică cu privire la fapte concrete din activitatea desfășurată de reclamantă în exercitarea funcției publice de director general al Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. ″Libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află și își formează opinii″ așa cum precizează și CEDO.
În apărare, a administrat proba testimoniala, fiind audiat D. F., și proba cu interogatoriu.
Prin sentința civilă nr. 4722/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București a fost admisă în parte acțiunea, fiind obligați pârâții în solidar la plata sumei de 45.000 lei către reclamantă.
A fost respinsă cererea de obligare a acestora la publicarea hotărârii în revista „Tir M.”.
Prima instanță a reținut în considerente că în timp ce reclamanta deținea funcția de director general adjunct al CNADNR și apoi de director general al companiei, începând cu numărul din luna ianuarie 2011, revista „Tir M.” editată de grupul de presă deținut de pârâta . și avându-l director general pe pârâtul E. P., a publicat următoarele textele menționate de reclamantă, conținute în articole ale acestei reviste. Scopul textelor a fost acela de a informa publicul în legătură cu săvîrșirea de către reclamantă, în calitatea sa de important funcționar public, a unor fapte nelegale în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Instanța a constatat că din probele administrate nu au fost confirmate niciuna dintre fapte nelegale.
Instanța a apreciat că este rezonabil a considera că nu se cere ca afirmațiile făcute de în presă, atunci când au caracterul unei judecăți de valoare și când sunt de interes public, tocmai din cauza caracterului de interes public, nu stau sub imperativul necesității unei demonstrații exhaustive. A fost suficient ca aceste afirmații, explicite sau implicite, să fie veridice și să aibă o bază factuală, în sensul că se bizuie pe informații controlabile, suficiente pentru a contura prezumțiile sau imaginile promovate de afirmațiile în discuție.
Totuși oamenii de presă au obligația de a oferi publicului căruia i se adresează, explicații din care să rezulte conținutul și specificul informațiilor pe care le-au folosit pentru exprimarea afirmațiilor de presă, astfel încît publicul să poată trage propria concluzie bazată pe aceleași informații.
În măsura in care afirmațiile făcute în presă sunt complet lipsite de explicații sau explicațiile sunt insuficiente, afirmațiile sunt excesive, inacceptabile și constituie o faptă ilicită.
Instanța a apreciat că punerea în circulație a unor afirmații precar susținute de informații este acceptabilă cu argumentul că intuiția jurnalistică ar putea fi confirmată ulterior și în măsura în care tonul și forma afirmațiilor indică precaritatea informațiilor. Însă, într-o atare situație de precaritate informativă, autorul afirmației de presă trebuie să adopte un ton rezervat, direct proporțional cu precaritatea informațiilor sale. Pe de altă parte, instanța a apreciat că revenirea cu aceleași afirmații precar susținute de informații și, cu atît mai mult, insistența în colportarea acelorași afirmații neconfirmate de informații ulterioare, este inacceptabila din punct de vedere jurnalistic și reprezintă o faptă ilicită. Iar folosirea unui ton violent și suficient, care indică indirect certitudinea autorului, în pofida adevăratei precarități a informațiilor, precaritate nedezvăluită publicului, întăresc caracterul ilicit al acestei fapte.
Instanța a mai reținut că modul de exprimare și limbajul folosit în formularea afirmațiilor de presă nu trebuie să fie jignitor. Desigur că textele ziaristice conțin uneori o notă literară accentuată, astfel că sînt acceptabile anumite hiperbolizări, argumentări sau minimalizări, anumite metafore și licențe literare. Pe de altă parte, nu orice fel de exprimare poate fi acceptată sub simpla scuză a stilului literar. Cu alte cuvinte, nu se poate susține că la adăpostul formei pamfletare pot fi folosiți termeni jignitori și expresii jignitoare.
În cauză, textele în legătură cu care a fost formulată cererea de chemare in judecată au un caracter ilicit care rezultă din combinarea repetitivității, a lipsei de informație atât anterioară publicării, cît și ulterioară, și a agresivității și grosolăniei limbajului folosit. Instanța a reținut că textele menționate fac referiri repetate și insistente la fapte de corupție în forma luării de mită și la fapte necorespunzătoare moral, în forma limbajului vulgar și a relațiilor intime personale. În cauză nu s-a dovedit că reclamantul ar fi avut informații care să îndreptățească exprimarea cu titlu de certitudine a textelor menționate. Instanța a reținut că folosirea limbajului vulgar și batjocoritor la adresa reclamantei nu poate fi considerat un pamflet, ci doar dovada unui gust jurnalistic îndoielnic. Instanța are în vedere următoarele exprimări: “D. A. A. Maximusa Șmechereanusa Luatoresa des Șpagas des Las Firmes Italienes”, „donna Macaronela Dragia”, „D. Macaronela D.”, „discuție ca între fete dintre Macaronela si șarpele cu chiloței”, „șoferlavărului C. N.”,
Instanța a apreciat că în cazul în care afirmațiile cu scopul de informare publică din textele menționate ar fi fost făcute în termeni rezonabili și civilizați, păstrând un scop exclusiv informativ și fiind onest prezentate din punct de vedere jurnalistic, acele afirmații ar fi fost acceptabile, în sensul că nu ar fi reprezentat o faptă ilicită.
În cauză, însă, au fost folosite în textele menționate formulări insultătoare inutile din punct de vedere informativ-jurnalistic, ofensatoare la adresa reclamantei și inacceptabile stilistic, inclusiv din perspectivă pamfletară. Afirmațiile au fost făcute în mod repetat și cu aceeași lipsă a unei baze informative.
Instanța a apreciat că, pentru aceste motive, sunt întrunite două dintre elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, fapta ilicită și raportul de cauzalitate.
În ce privește vinovăția, instanța a constatat că fapta de a publica textele menționate înfrânge atât normele deontologice jurnalistice, cît și dreptul la imagine al reclamantei, astfel că vinovăția apare sub aspectul primului criteriu în forma intenției, iar sub aspectul celui de-al doilea în forma culpei, întrucât nu s-a dovedit că pârâții ar fi intenționat să știrbească imaginea reclamantei.
În ce privește prejudiciul, instanța, în contextul motivelor mai sus prezentate, a apreciat că fapta ilicită nu este reprezentată de actul jurnalistic fundamental, ci de specificul formal concret al faptei, prejudiciul moral fiind determinat de termenii ofensatori și de insistența afirmațiilor lipsite de fundament informativ.
Astfel, instanța a apreciat că prejudiciul moral suferit de reclamanta reprezintă un prejudiciu în sensul răspunderii civile delictuale, astfel că este întrunit și acest element al răspunderii civile delictuale.
Așa cum a rezultat din poziția pârâtei exprimată prin întâmpinare, revista Tir M. este editată de Grupul de Presă ., astfel că această persoană juridică răspunde pentru prejudiciile produse prin textele publicate sau reproduse în această revistă. Așa cum a rezultat din caseta redacțională, pârâtul P. E. este directorul general al redacției și, în măsura în care articolele care conțin textele menționate în cauza, sunt nesemnate, pârâtul P. E. răspunde pentru prejudiciile provocate prin publicarea acelor texte, el având obligația de a controla în mod special textele care apar nesemnate, tocmai pentru a preîntâmpina publicarea unor texte necorespunzătoare. Pârâtul se află în raport de prepușenie cu pârâta, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.1000 al.3 C.civ., pârâta răspunzând pentru prejudiciu.
Instanța a apreciat ca prejudiciul suferit de reclamantă poate fi acoperit prin acordarea unei despăgubiri de 45.000 lei, astfel ca in baza art.998-999 C.civ., rap. la art.1000 al.3 C.civ. si a admis actiunea in parte. În baza art.1000 al.3 C.civ. si art.1003 C.civ., instanța a obligat pârâții în solidar la plata despăgubirilor.
În ce privește cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la publicarea hotărârii judecătorești, instanța a apreciat această cerere drept excesivă, apreciind ca suficientă despăgubirile acordate.
În ce privește apărările pârâtei legate de declarația martorului audiat în cauza la propunerea pârâtei, instanța a reținut că nimic din declarația acestuia nu are legătură cu cauza. Martorul a declarat că reclamanta vorbea în exercitarea atribuțiilor de serviciu neprotocolar, dar neputînd declara ca vorbea trivial sau batjocoritor. Martorul a mai declarat că într-un cerc restrîns a folosit o înjurătură la adresa unei anumite persoane, dar nu una dintre cele vizate de textele din articolele legate de obiectul cauzei. În ce privește aparările pârâtei legate de neprezentarea reclamantei pentru a i se lua interogatoriul propus de pârâtă, instanța a reținut că, față de poziția explicit și detaliat susținută de reclamantă în motivareea acțiunii sale, nu s-a putut face aplicarea art.225 C.pr.civ. în sensul interpretării că reclamanta ar fi recunoscut că a săvîrșit faptele la care se referă textele din articolele legate de obiectul cauzei. În consecință, instanța a respins aceste apărări ale pârâtei.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, care formulează critici, arătând că hotărârea pronunțată în primă instanță aduce atingere dreptului privind libertatea de exprimare, drept recunoscut de Constituția României și totodată consacrat de jurisprudența CEDO.
Că scrierile incriminate de reclamantă în cererea de chemare în judecată reprezintă un pamflet cu caracter satiric care nu aduce atingere și nici nu prejudiciază persoana vizată.
Au mai arătat pârâții apelanți că în speță nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C. civ. și că în mod greșit prima instanță a respins apărările care vizau aplicarea disp. art. 225 C.pr.civ.
Potrivit unei alte critici s-a susținut că în cauză nu sunt incidente prev. art. 1000 alin. 3 C. civ. pentru a opera răspunderea pârâtului J.-P. E. pentru pamfletele cuprinse în paginile revistei „Tir M.”, pamflete care nu purtau vreo semnătură.
Prin decizia civilă nr.1266 A/11.12.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
A reținut tribunalul că, astfel cum a constatat și prima instanță, reclamanta deține începând cu luna martie 2011 funcția de Director General al CNADNR SA după ce, în perioada septembrie 2010- februarie 2011 a deținut funcția de Director General Adjunct în cadrul aceleiași companii.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost întemeiată în drept pe disp. art. 998-999 C. civ. și respectiv art. 1000 alin. 3 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală ce poate fi reținută doar în situația în care sunt îndeplinite cumulativ anumite condiții și anume să fi fost săvârșită o faptă ilicită care a produs un prejudiciu unei persoane, să existe o legătură de cauzalitate între acea faptă ilicită și prejudiciu, fapta să fi fost comisă cu vinovăție.
Prima instanță a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu moral cauzat de publicarea unor articole calomnioase în revista „Tir M.” și care au avut drept scop denigrarea reclamantei D..
Referitor la aceste articole s-a reținut în considerente că în mod sistematic, în toate numerele revista „Tir M.” apărute începând cu luna ianuarie 2011 și luna august 2011 au fost publicate fie sub forma unor articole de investigație, fie sub forma unor așa-zise pamflete informații defăimătoare, astfel că reclamanta intimată a fost prezentată drept o persoană imorală, care coordonează o activitate ilegală, urmărindu-se deturnarea fondurilor destinate rețelei de drumuri și autostrăzi, activitate în urma căreia obține profituri personale sub formă de „ comisioane” sau chiar mită uneori articolele editate fiind însoțite și de fotografii, ulterior materialele prezentate fiind preluate de importante posturi de televiziune precum Antena 3 sau Realitatea TV.
Instanța de fond a avut în vedere la soluționarea prezentei cauze principiile expuse în Codul deontologic al jurnalistului, conform cărora jurnalistul are datoria de a relata doar adevărul, putând da publicității doar acele informații de a căror veridicitate este sigur după ce în prealabil le-a verificat din surse credibile, el neavând dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte, totodată jurnalistul fiind obligat să respecte viața privată a cetățenilor și să nu utilizeze metode interzise de lege pentru a obține imagini sau informații despre aceștia - rezoluția 1003 a C.E. precizează următoarele:” difuzarea știrilor trebuie să fie bazată pe adevăr, asigurată prin mijloace adecvate de verificare și demonstrare și pe imparțialitate în prezentare, descriere și narare. Bârfele nu trebuie confundate cu știrile. Chiar dacă opiniile sunt totdeauna subiective și nici nu pot servi drept criteriu pentru veridicitate, trebuie să ne asigurăm că opiniile sunt exprimate corect și etic. Principiul de bază al eticii jurnalismului este diferențierea dintre știri și opinii. Critica prin care se susține că în speță nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale nu sunt este întemeiată.
Referitor la prima condiție ce trebuie îndeplinită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și anume săvârșirea unei fapte ilicite, prima instanță a apreciat în mod just în sensul că în cauza de față se regăsește această cerință dată fiind publicarea, în mod constant în perioada ianuarie – august 2011, în revista „Tir M.” editată de Grupul de Presă S.C. „I.” SRL a unor articole calomnioase care conțin afirmații false, lipsite de etică, în considerente arătându-se că revenirea cu aceleași informații, precar susținute de informații și cu atât mai mult insistența în colportarea acelorași afirmații neconfirmate de informații ulterioare este inacceptabilă din punct de vedere jurnalistic.
Corect s-a arătat în hotărârea apelată și faptul că articolele la care se face referire în cererea de chemare în judecată au un caracter ilicit care rezultă din combinarea repetitivității, a lipsei de informație, atât anterioară publicării cât și ulterioară, a agresivității și nelegalității limbajului folosit, ori la adăpostul formei pamfletare nu pot fi utilizate expresii jignitoare, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit faptul că jurnalistul ar fi deținut informații care să îndreptățească exprimarea cu certitudine a textelor arătate.
Referitor la prejudiciu, în cauză s-a reținut corect existența unui prejudiciu moral ce a fost suferit de reclamantă căreia i-a fost lezată onoarea și demnitatea, precum și dreptul la viața privată, astfel că în urma articolelor publicate constant în revista „Tir M.” au avut loc verificări din partea A.N.I. și D.N.A. în legătură cu faptele imputate prin intermediul acestor texte, reclamanta fiind nevoită să dea anumite explicații în fața organelor statului, însă în final nu s-a dispus măsura începerii urmării penale împotriva acesteia.
Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu a fost probată în cauza de față, ea rezultând din prezentarea în mod constant în perioada menționată a unor situații de fapt denaturate, respectiv a unor afirmații denigratoare și care au avut un anumit impact în urma publicării acestor materiale, cu atât mai mult cu cât aspectele compromițătoare au fost discutate în cadrul unei emisiuni ce a fost difuzată la postul de televiziune Antena 3.
În ceea ce privește vinovăția, prima instanță a reținut în considerente în mod judicios împrejurarea că fapta de a publica textele menționate înfrânge atât normele deontologice jurnalistice cât și dreptul la imagine al reclamantei, fiind astfel evidentă reaua credință a pârâților care au publicat articolele ofensatoare fără o verificare prealabilă a informațiilor pe care le dețineau, astfel că aceste articole conțin grave erori și abundă în aprecieri denigratoare la adresa intimatei reclamante, sub acest aspect neputând fi primită apărarea potrivit căreia situațiile au fost expuse într-o manieră satirică, sub forma unor „pamflete”.
Desigur că atât Constituția României cât și CEDO recunosc dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, însă în exercitarea acestui drept nu trebuie depășite anumite limite sau restricții, în caz contrar putând fi antrenată răspunderea civilă delictuală a celui vinovat.
În jurisprudența Curții Europene s-a arătat că în anumite situații, se poate dovedi dificil să se realizeze o delimitare precisă între noțiunea de judecată de valoare și declarație de natură factuală, precizându-se că „existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”.
Reclamanta a invocat în cererea de chemare în judecată ca temei juridic disp. art. 998-999 C.civ. și art. 1000 alin. 3 C. civ.
Art. 1000 alin. 3 C. civ. stabilește că comitenții sunt responsabili de prejudiciul care a fost creat de prepușii lor în funcțiile care le-au fost încredințate, or în cauză pârâtul J. -P. E. ocupă funcția de director general al revistei „Tir M.” el aflându-se în raport de prepușenie cu pârâta S.C. „I.” SRL, pârâtului revenindu-i obligația de a controla în mod special textele care apar nesemnate pentru a preîntâmpina publicarea unor texte necorespunzătoare.
Pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație de vreme ce a permis să fie publicate în revistă aceste materiale calomnioase la adresa reclamantei și ca atare răspunde pentru fapta proprie conform art. 998-999 C. civ., în timp ce pârâta apelantă poartă răspunderea în calitate de comitent potrivit art.1000 alin. 3 C.civ., așa după cum s-a reținut în mod just în considerentele sentinței apelate.
Cea de a doua critică care se referă la neaplicarea de către prima instanță în cauza de față a prev. art. 225 C.pr.civ., a fost găsită de tribunal neîntemeiată și a fost înlăturată, întrucât față de poziția procesuală exprimată de intimata reclamantă și aspectele relevate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se poate concluziona în sensul că neprezentarea intimatei la prima instanță pentru a răspunde la interogatoriul părții adverse ar reprezenta de fapt o recunoaștere a faptelor menționate în articolele editate în revista „Tir M.”, așa după cum are în vedere norma procedurală menționată.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată cum s-a solicitat de către intimata reclamantă, întrucât la dosarul de apel nu a fost anexată chitanța avocațială.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții . și J. – P. E., prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, iar pe cale de consecință, respingerea acțiunii, pentru următoarele motive:
Având în vedere criticile aduse de către pârâți sentinței din fond, Tribunalul București s-a rezumat a sepronunța doar asupra criticilor privind neîndeplinirea condițiilor cumulative a răspunderii civile delictuale: neplicarea prevederilor art. 225 Cod pr.civ; aplicarea dispozițiilor art. 1000 (3) cod civil in mod greșit.
Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la criticile privind încălcarea drepturilor și libertăților prevăzute de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin pronunțarea sentinței civile nr.4722/26.04.2013.
Instanța de apel a omis să se pronunțe și asupra acestei critici și astfel a pronunțat o hotărâre netemeinică, neluând în considerare faptul că sentința instanței de fond a fost dată cu încălcarea drepturilor și libertăților prevăzute de Constituția României si de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Constituția României prevede în mod expres că „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor si libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă. N. publicație nu poate fi suprimată". Iar Convenția Europeană Drepturilor Omului prevede „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice".
Obiectul acestui litigiu este pamfletul, prin redactarea pamfletului nu se aduce atingere și nici nu prejudiciază persoana vizată. Recurenții – pârâți precizează ca în aceste pamflete nu s-a făcut nicio referire legată de viața privată a reclamantei.
Recurenții – pârâți apreciază că „adevărul jurnalistic" care urmărește să informeze rapid opinia publică asupra unei chestiuni de interes general, se distinge de „adevărul judiciar", presa nu este chemată să dezvăluie faptele cu aceea exactitate cu care organele abilitate sunt ținute să o facă. În acest sens, recurenții – pârâți au invocat cauza C. și Mazare împotriva României.
Instanța trebuia să rețină că în cauză au fost formulate judecăți de valoare ce derivă din libertatea de opinie și din dreptul de a comunica idei. Trebuie să fie făcută o distincție clară între fapte și judecăți de valoare.
Libertatea de exprimare contează nu numai pentru informațiile sau ideile strânse cu bunăvoința sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care scandalizează, șochează sau neliniștesc, cu atât mai mult când este vorba despre un pamflet. In susținerea acestor aspecte, pârâții au invocat cauza Lingens împotriva Austriei.
Instanța de apel a trecut peste aceste critici, pronunțând astfel o hotărâre care preia în motivare aceleași considerente ca cele expuse de către instanța de fond.
In ceea ce privește critica pârâților în legătură cu neîndeplinirea condițiilor cumulative a răspunderii civiledelictuale, instanța de apel reține doar că instanța de fond a reținut corect că, reclamanta a suferit un prejudiciu moral, că a fost săvârșită o faptă ilicită, că există un prejudiciu si că vinovăția este tradusă prin reaua voință a pârâților care au publicat articole ofensatoare.
Instanța de apel nu a analizat în niciun fel dacă . ale răspunderii civile delictuale au fost sau nu îndeplinite, apreciind doar că instanța de fond a apreciat în mod just cu privire la toate condițiile impuse de lege în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală.
Susțin recurenții – pârâți că au criticat sentința de fond și au arătat că, fapta ilicită nu există, această faptă reprezintă în speța de față profesia, crezul, judecata de valoare a scriitorului, ca atare au fost respectate toate dispozițiile cu privire la etica jurnalistică. Mai mult, toate scrierile au fost cuprinse în secțiunea pamflet a revistei.
Prejudiciul - nu a fost demonstrat. In acest sens recurenții – pârâți au invocat decizia 2356 a ICCJ - daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale si sănătății, cinstei, demnității si onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei, ci trebuie dovedite daunele morale suferite.
In speța de față, nu au fost dovedite aceste daune. Publicarea respectivelor pamflete nu au avut niciun fel de repercusiuni. Faptul că materialele pârâților au fost preluate de către importante posturi de televiziune, nu îl fac pe pârâți vinovați de modul de prezentare a informațiilor de către aceștia. Or, dacă articolele lor nu ar fi fost preluate de către nicio altă entitate media, atunci reclamanta nu ar fii fost prejudiciată? Prejudiciul pe care reclamanta susține ca l-a suferit, practic a fost produs de alte entități media?
Recurenții – pârâți au înțeles doar faptul că din punctul de vedere al reclamantei, revista nu are nicio importanță, însă faptul că importante posturi de televiziune au preluat anumite articole ale revistei pârâților, i-a cauzat un prejudiciu.
Instanța de apel a înlăturat critica cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 225 Cod pr.civ, deși acest articol prevede în mod expres sancțiunea ce se aplică în cazul refuzului de ase prezenta la interogatoriu.
Având în vedere atitudinea reclamantei, neprezentarea la interogatoriu, recurenții – pârâți consideră că a fost fondată critica, întrebările din interogatoriu au pornit de la fapte reale. Reclamanta a înțeles să nu se prezinte la interogatoriu tocmai pentru a nu fi nevoită să explice anumite fapte reale, de la care au pornit pamfletele pârâților.
Recurenții – pârâți consideră că instanța de apel nu s-a pronunțat efectiv asupra niciuneia dintre criticile aduse de pârâți sentinței de fond, s-a mărginit doar la a reține că instanța de fond a reținut corect existența condițiilor impuse de lege pentru răspunderea civilă delictuală.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Printr-o primă critică se susține de către recurenți că instanța de apel s-a rezumat la a analiza criticile privind neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, omițând însă să se pronunțe și referitor la cele vizând încălcarea drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reținând că în cuprinsul hotărârii decizie pronunțate în apel se face trimitere, cu caracter general, la jurisprudența CEDO în materia libertății de exprimare, astfel că afirmația recurenților este reală numai în parte, Curtea că nu va reține nelegalitatea, sub aspectul invocat, a hotărârii pronunțate de tribunal, urmând însă să realizeze în continuare o analiză din perspectiva criticii referitoare la incidența jurisprudenței CEDO raportului juridic dedus judecății.
Astfel, trebuie observat că prima condiție pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, dar și a comitentului pentru fapta prepusului său, în condițiile dreptului intern, presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acțiunea ori inacțiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.
În cauza de față, fapta ilicită imputată pârâților se referă la publicarea unor articole în presă cu conținut negativ la adresa bunei reputații morale și profesionale a reclamantei. Existența faptelor de publicare a articolelor în forma menționată este indubitabilă, fiind probată cu revistele în care articolele au fost publicate depuse la dosar.
Ca atare, revine instanței misiunea de a stabili dacă această faptă intră în sfera ilicitului civil și anume dacă reprezintă un delict ce s-ar impune a fi sancționat.
Determinarea caracterului licit sau ilicit al acțiunii de publicare a articolelor respective în contextul înfățișat trebuie să se realizeze prin raportare la dispozițiile legale incidente și, totodată, la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare.
Astfel, art. 30 din Constituția României prevede următoarele: (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Din interpretarea dispoziției constituționale prezentate, trebuie reținută opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.
Potrivit art. 20 alin. 1 și 2 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Curtea constată că prin Legea nr. 30/1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei. Prin urmare, fapta pretins ilicită a pârâților constând în depășirea limitelor libertății de exprimare trebuie analizată prin prisma Convenției europene și a jurisprudenței Curții.
Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Libertatea de exprimare, proteguită de articolul 10 din Convenție, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de acest act, stând chiar la baza noțiunii de societate democratică ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția.
Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai “informațiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”.
Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante. Astfel, jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta.
Pe baza dispozițiilor cuprinse în art. 10 paragraful 2 din Convenție, trebuie reținut că exercițiul libertății de exprimare presupune îndatoriri și responsabilități; că, avându-se în vedere importanța socială deosebită a acestei libertăți, exercițiul ei poate fi supus unor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite ingerințe în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Însă, aceste ingerințe trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie prevăzute de lege (ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (Sunday Times împotriva Regatului Unit); să urmărească un scop legitim (analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești); să fie necesare într-o societate democratică, condiție prin prisma căreia instanța europeană apreciază și proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit prin producerea ei, asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (C. și M. împotriva României).
Or, trebuie observat că prin promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală, reclamanta solicită autorităților judiciare impunerea unei ingerințe în libertatea de exprimare a pârâților, apreciind că aceasta s-a făcut cu încălcarea onoarei, demnității, reputației și vieții sale private, pârâții invocând la rândul lor, în calea de atac, că hotărârea primei instanțe reprezintă o ingerință de neadmis în dreptul la liberă exprimare.
Curtea constată că limitarea dreptului la liberă exprimare este prevăzută de o lege previzibilă și accesibilă și că poate urmări protecția reputației și a drepturilor altor persoane, fiind însă necesar a se cerceta dacă, în cazul concret dedus judecății, această limitare este necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului indicat.
Condiția "necesității într-o societate democratică" impune să se determine dacă limitarea dreptului la liberă exprimare corespunde "unei nevoi sociale imperioase", urmând a se statua asupra păstrării unui just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, și, pe de altă parte, dreptul la reputație și la viață privată al reclamantului, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenție.
Pentru a statua asupra existenței unei nevoi sociale imperioase pentru impunerea limitării dreptului la liberă exprimare al pârâților, trebuie pornit de la rolul presei într-o societate democratică.
Având în vedere faptul că cel mai adesea informațiile se transmit prin presă, instanța europeană a subliniat mereu în jurisprudența sa că, din moment ce libertatea de expresie constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, garanțiile acordate presei au o importanță cu totul deosebită (cauza Goodwin contra Regatului Unit). În cauza Lingens contra Austriei, Curtea a precizat rolul presei astfel: "Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altuia, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și în cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa care constă în a difuza se adaugă dreptul pentru public de a primi aceste informații".
Mai mult, pentru Curtea Europeană presa este "câinele de pază" al unei societăți democratice, ea având tocmai rolul de a informa, de a controla și de a relata despre toate domeniile de interes public.
Astfel, Curtea constată că articolele incriminate conțin informații privind fapte de corupție, în principal în forma luării de mită, precum și referitor la atitudinea nepotrivită a acesteia față de colaboratori și angajați, prin proferarea de jigniri și expresii vulgare.
În mod incontestabil, articolele tratează un subiect de interes general pentru comunitate, pe care pârâții aveau dreptul să-l aducă la cunoștință publicului prin intermediul presei, vizând modul în care își îndeplinește atribuțiile un funcționar important dintr-o companie de interes strategic ce are ca domeniu de activitate administrarea, exploatarea, întreținerea, modernizarea și dezvoltarea rețelei de drumuri naționale și autostrăzi în România.
Rolul ziariștilor de investigații este acela de a informa și de a atrage atenția publicului asupra unor asemenea împrejurări, de nedorit pentru societate, din momentul în care aceștia intră în posesia informațiilor pertinente (cauza C. și M. împotriva României).
Chiar dacă este de admis că, în cauză, mijloacele prin care ziariștii și-au procurat astfel de informații sunt specifice libertății de investigare inerente exercitării profesiei lor, trebuie observat că nu s-a indicat nici în cuprinsul articolelor și nici ulterior, pe parcursul cercetării judecătorești, date ori informații privind posibilitatea constatării ori verificării veridicității aspectelor dezvăluite, cel puțin în legătură cu faptele de corupție, de altfel de gravitatea cea mai mare (constând în luarea de mită, sume importante-trei milioane de euro într-un caz specificat, pentru atribuirea anumitor contracte ori a recepționării unor lucrări executate defectuos).
Trebuie amintită, la acest moment, jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, conform căreia, pentru aprecierea existenței unei "necesități sociale imperioase" care să justifice existența unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se facă distincția clară între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactității lor (cauza De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, cauza Harlanova împotriva Letoniei).
Așa cum s-a arătat deja, exercitarea libertății de exprimare implică obligații și responsabilități, iar garanțiile oferite jurnaliștilor de art. 10 sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (cauza Radio France ș.a. împotriva Franței, cauza McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
Hotărârile Curții de la Strasbourg (cauza D. împotriva României, cauza Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegia) indică clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor. În consecință, atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi integral exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului jurnalistic, verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia.
În acest context, Curtea a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează (cauza Bladet Tromse .), cu precizarea că nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată formula judecăți de valoare critice numai cu condiția de a putea să le demonstreze realitatea (cauza D. contra României). Curtea a decis însă că, chiar și atunci când o declarație a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea judecată făcută fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă și, deci, să se situeze în afara protecției conferite de art. 10 (cauza Jerusalem contra Austriei).
În speță, raportat la conținutul articolelor menționate anterior, Curtea apreciază că pârâții au adus la cunoștința opiniei publice, prin intermediul articolelor, informații ce se încadrează atât în noțiunea de “fapte”, cât și în aceea de “judecăți de valoare” potrivit dihotomiei rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea constată că acuzațiile pârâților cu privire la persoana reclamantei sunt lipsite de o bază factuală, în sensul că nu se sprijină pe nicio aspect de fapt ce ar fi putut sprijini afirmațiile privind faptele de corupție.
Pârâții au prezentat aceste fapte ca fiind săvârșite de reclamantă, inserând și judecăți de valoare, acestea fiind de fapt concluziile autorului/autorilor articolelor în calitate de jurnaliști asupra anumitor constatări legate de rezultate al atribuirii, în urma procedurilor de achiziții publice, de contracte de lucrări de modernizare de drumuri. Se poate constata că din conținutul articolelor rezultă că nici un indiciu legat de constatarea săvârșirii în realitate a faptelor menționate nu a fost prezentat.
În aceste condiții, deși informațiile aduse la cunoștința opiniei publice de către pârâți se raportează în principal la dimensiunea profesională a activității reclamantei, Curtea apreciază corectă constatarea instanțelor de fond potrivit cu care pârâții nu s-au întemeiat în redactarea și publicarea articolelor pe o bază factuală de natură a conferi verosimilitate informațiilor de care dispuneau.
Cât privește buna-credință a autorilor articolelor incriminate, Curtea apreciază că reclamanta nu a probat faptul că pârâții ar fi urmărit ca scop prin publicarea articolelor, cunoscând absența unei minime baze factuale privind faptele de corupție, exclusiv discreditarea reclamantei, respectiv afectarea reputației acestuia și a vieții sale private.
Cât privește celelalte susțineri din cuprinsul articolelor, legate de atitudinea și modul de adresare vulgar ale reclamantei, Curtea constată că, în raport de relatările martorului audiat la solicitarea recurenților în fața primei instanțe, care a arătat că a auzit-o pe reclamantă folosind într-un anumit moment un limbaj ce poate fi caracterizat ca trivial (o înjurătură la adresa unei persoane ce îndeplinise anterior funcția de director general al companiei), nu poate fi reținută aceeași concluzie ca cea anterioară. Trebuie observat că o existența unei anumite baze factuale a fost dovedită sub acest aspect.
În concluzie, Curtea constată că judecățile de valoare ale pârâților, legate de săvârșirea de fapte de corupție de către reclamantă, depășesc marja de exagerare și provocare admisibilă în cazul discursului jurnalistic potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea nu poate reține ca fiind de natură a conduce la o altă concluzie apărarea pârâților reclamanți legată de natura artistică a conținutului articolelor de presă, care, având caracterul de pamflet trebuie apreciat din această perspectivă în analiza dozei de exagerare permis jurnalistului în exercitarea libertății de exprimare.
Astfel, trebuie observat că pamfletul este definit ca fiind o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. Potrivit unei alte definiții, pamfletul este o creație publicistică (în proză sau în versuri) de proporții reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din viața societății.
Cât privește satira, aceasta este definită ca fiind o scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare; o scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement; o categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva.
Pe baza acestor definiții se poate constata că satira ori pamfletul folosesc ironia pentru a condamna anumite defecte morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane. Însă, consideră Curtea, folosirea acestui stil publicistic, nu poate justifica o exercitare a dreptului la liberă exprimare a ziaristului (acest aspect interesând și fiind analizat în cauză) în alte coordonate decât cele expuse deja și stabilite cu suficientă claritate în jurisprudența CEDO. În alte cuvinte, folosirea umorului, a tonului vehement ori batjocoritor, a caricaturizării verbale nu poate fi acceptată decât în contextul în care, cu privire la faptele „înfierate” și prezentate ca fiind săvârșite de o anumită persoană se poate stabili existența unor indicii suficiente că ele au și fost săvârșite de aceasta.
Așa fiind, chiar admițând ipoteza că articolele cu privire la care se plânge reclamanta au caracterul de pamflet, Curtea constată că aspectul nu prezintă nicio relevanță, în condițiile în care s-a constatat că referitor la acuzațiile privind faptele de corupție nu s-a putut reține o minimă bază factuală care să permită și să justifice exercitarea libertății de exprimare de către ziarist cu doza de exagerare care îi este recunoscută ca permisă.
Cât privește analizarea de către instanța de apel a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, Curtea constată critica nefondată, rezultând din cuprinsul deciziei recurate că o astfel de analiză a fost, succint, realizată de tribunal.
Sub acest aspect, consideră Curtea că s-a reținut corect de către instanțele de fond că cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale, ce rezultă din dispozițiile art. 998-999 C.civil, sunt îndeplinite.
Reținând că, în ambele căi de atac, ceea ce s-a contestat de către recurenți este existența unei fapte ilicită, precum și existența unui prejudiciu suferit de reclamantă, Curtea constată că prima dintre aceste condiții, vizând caracterul ilicit al faptei pârâților, a fost considerată ca împlinită în cauză, potrivit celor deja arătate în cuprinsul acestei hotărâri.
Cât privește prejudiciul, analizat ca reprezentând efectul negativ suferit de reclamantă ca urmare a acuzațiilor din cuprinsul articolelor, Curtea constată, în acord cu instanțele de fond, că acesta există, fiind reprezentat de lezarea dreptului la demnitate, având o natură nepatrimonială și fiind cauzat de sentimentul de umilință produse de expresiile și comentariile făcute de pârâți la adresa reclamantei.
Dreptul fiecărei persoane la demnitate, drept garantat de Constituție, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale a demnității sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are față de el însuși cât și sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul prețuirii morale de care se bucură un om în cadrul societății din care face parte și care se manifestă prin reputația, stima, considerația și respectul semenilor săi, acest drept fiind atins prin expresiile folosite de pârât la adresa reclamantei.
Reținând că criteriul general reținut de jurisprudența CEDO în evaluarea prejudiciului de această natură este cel al gradului de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora, despăgubirile trebuind să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației (cauza Tolstoy Miloslavsky), Curtea constată totuși că în recurs nu s-a criticat modalitatea de evaluare a prejudiciului și cuantumul stabilit de prima instanță în ce privește despăgubirile acordate pentru repararea acestui prejudiciu.
În fine, Curtea constată că nici critica vizând modul în care au fost aplicate dispozițiile art. 225 C.pr.civ., nu este întemeiată. Astfel, raportat la împrejurarea că neprezentarea la interogatoriu a fost justificată de aspectele pe care aceasta le-a menționat în cererea adresată instanței la data de 23.04.2013, aprecierea ambelor instanțe în sensul că lipsa de la interogatoriu nu poate fi considerată o recunoaștere a susținerilor/apărărilor pârâților este corectă.
Reținând că dispozițiile art. 225 C.pr.civ., instituie de fapt o prezumție de mărturisire, care trebuie apreciată astfel luându-se în considerare și celelalte probe administrate, Curtea constată, în plus, că în raport de întrebările pe care pârâții le-au formulat în cadrul interogatoriului, aspectul criticat de pârâți este fără nicio relevanță din perspectiva celor deja reținute. Aceasta, întrucât întrebările vizau fie împrejurări ce nu constituiau fapte personale ale reclamantei-cele privind atribuirea contractelor, recepționarea unei lucrări, câștigarea unei licitații de către o anumită companie, numirea membrilor din comisia de licitație, rezilierea anumitor contracte-, dovedirea împrejurărilor în discuție putând face obiectul probei cu înscrisuri, fie nu se refereau decât la folosirea unui limbaj trivial de către reclamantă (aspect cu privire la care fusese deja audiat un martor).
Or, cât privește afirmațiile privind săvârșirea de fapte de corupție ori de încălcarea atribuțiilor profesionale, având gravitatea cea mai mare, nu a rezultă că ar fi putut fi dovedite chiar prin aprecierea lipsei de la interogatoriu a reclamantei drept o dovadă deplină a susținerilor pârâților.
În consecință, ținând seama de cele arătate, Curtea constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții – pârâți . și J. – P. E., împotriva deciziei civile nr.1266 A/11.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă D. D. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehnodact.R.L./M.G.R.
2 ex./27.05.2014
T.B.-S.3.- M.P.; C.T.
Jud.S.4 – L.D.P.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1741/2014. Curtea... | Cereri. Decizia nr. 117/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
