Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1746/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 1746/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-11-2014 în dosarul nr. 21620/3/2009**

DOSAR NR._

(1852/2014)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILA NR.1746

Ședința publică de la 19.11.2014

Curtea constituită din:

P. - A. P. B.

JUDECATOR - C. B. T.

JUDECATOR - M.-G. R.

GREFIER - S. P.

***** *****

Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurenta – reclamantă S. I. A. și de către recurentul-pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.1306 A din 16.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, GUVERNUL ROMÂNIEI prin C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR(fostă C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR).

P. are ca obiect acțiune în răspundere delictuală.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic L. Ș., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune la dosar, și avocat C. S., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante S. I. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2009, eliberată de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 7, în dosarul nr._ al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, lipsind intimații-pârâți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.

Avocatul recurentei-reclamante, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate, cu consecința obligării în solidar a tuturor pârâtelor la plata despăgubirilor daunelor morale solicitate.

Urmează a se constata că în hotărârea din apel, Tribunalul București a obligat statul la această sumă de bani într-o dublă calitate și anume în calitate de reprezentant al nou înființate C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, fiind continuatoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Arată că, din acest punct de vedere a condamnat statul și de asemenea, pentru o culpă proprie, independent de culpa C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor transformată în C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care nu are personalitate juridică și S. Român ar răspunde pentru acesta, fiind una din răspunderile angajate cu privire la culpă.

Astfel că, din această perspectivă apreciază că pentru culpa CCSD privind daunele morale, constatată definitiv în fond de către instanță, persoanele obligate în mod efectiv să execute pecuniar sancțiunea civilă pentru această culpă, sunt ANPR – cu buget propriu, respectiv S. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Solicită obligarea în solidar, inclusiv a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, prin reprezentantul legal S. Român, ori Guvernul României, la plata despăgubirii stabilite de instanță.

Referitor la cheltuielile de judecată, provocate de acest proces, arată că urmează a le solicita pe calea unei acțiuni separate.

Reprezentantul recurentului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în principal casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii apelului declarat de instituția pe care o reprezintă împotriva sentinței civile nr.1522/24.02.2011.

Arată că au invocat excepția netimbării acțiunii, pe care o susține în continuare, raportat la faptul că prezenta cauză nu se circumscrie prevederilor art.15 lit.r ¹din Legea nr.146/1997 așa cum corect a reținut instanța de fond. În ceea ce privește legitimitatea procesual pasivă a Statului Român, instanța de apel a reținut că este justificată prin prisma dispozițiilor art.37 al.1 din Decretul nr.31/1945 potrivit cărora statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat dacă ele sunt persoane juridice.

Astfel, instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecății, culpa aparține Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pt.Stabilirea Despăgubirilor care nu are personalitate juridică, iar față de cele menționate S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, urmând a sta în judecată pentru C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală întemeiată pe art.998 Cod civil, care privește o faptă proprie, drept urmare aceste aspecte nu sunt imputabile Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice întrucât nu acesta le-a săvârșit.

Astfel că, legiuitorul a stabilit responsabilitatea aplicării Legii nr.10/2001 a anumitor instituții ale statului.

Referitor la recursul promovat de către recurenta-reclamantă, solicită respingerea acestuia, ca nefondat.

Avocatul recurentei-reclamante, având cuvântul, în ceea ce privește recursul pârâtului arată că, în principal s-a invocat excepția netimbrării și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român direct în reprezentarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere concluziile scrise formulate pe aceste aspecte și pe fondul cauzei pe care le depune la dosarul cauzei.

Referitor la excepția netimbrării, solicită să se aibă în vedere art.15 lit.r din Legea nr.147/1996 reintrodus din nou prin admiterea excepției de neconstituționalitate, neexistând o deciziei în interesul legii care să arate că numai anumite modalități aduce atingere onoarei sau demnității și fac obiectul discuției.

În ceea ce privește motivul de recurs privind lipsa calității procesuale pasive a statului, arată că singurul aspect este că statul nu poate să răspundă de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, urmând a se constata că hotărârea primei instanței și hotărârile din apel se referă la două răspunderi distincte ale statului, odată pentru culpa CCSD și culpa proprie a statului condamnat la CEDO pentru că până la data introducerii acțiunii, hotărârea judecătorească prin care persoana era îndreptățită la o sumă de bani nu a fost pusă în executare.

Pe acest aspect reținut de instanță, partea nu a susținut, ci și-a recunoscut propria calitate procesuală pasivă de către S. Român.

Urmează a se reține că acțiunile au devenit efective odată cu listarea la bursă, la data de 25.01.2011, iar reclamantul a depus acțiunea de față pe data de 21.05.2009.

De asemenea, în reprezentarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se recunoaște că este structură fără personalitate juridică și chiar dacă nu are interesul, statul oricum are calitate procesuală pasivă pe culpa proprie, astfel că, în opinia sa, inclusiv în reprezentarea C.N.C.I. are calitate procesuală pasivă, deși a chemat în judecată CCSD.

În ceea ce privește dobânda legală s-a menționat că nu s-a acordat la această sumă de 10.000 lei, deoarece s-ar fi acordat cu titlu de daune morale, iar sumele acordate nu ar putea produce dobândă. În opinia sa, odată ce instanța a stabilit cuantumul este evident că ele sunt datorate și au același regim ca orice altă sumă de bani datorată, deși partea a fost de bună credință, întrucât au notificat-o și după ce au promovat cererea de chemare în judecată într-un anumit termen în care pârâtul recunoaște în parte pretențiile părții adverse, apreciază că i se datorează dobândă pentru că instanța de fond a stabilit obligații.

CURTEA,

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 21.05.2009 sub nr._/_, reclamantul Borundel G. a solicitat în contradictoriu cu pârâții S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la plata sumei de 5.500 euro (echivalent lei la cursul BNR din ziua plății), reprezentând daune morale, precizând că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată în funcție de poziția procesuală a pârâtului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca la data de 10.03.1977 a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, imobilul-teren în suprafață de 235.7 mp situat la acea vreme pe . nr. 13, municipiul Călărași, județul Călărași. Astfel, părinților reclamantului - proprietari ai imobilului compus din casă și teren situat la adresa amintită - li s-a demolat casa; odată cu demolarea casei li s-a confiscat în mod abuziv, fără titlu, și terenul menționat; astfel niciun act normativ - fie el și de la acea vreme - nu prevedea dreptul confiscării terenului; autorilor săi li s-a interzis practic să mai ocupe terenul fiind la propriu cu toții izgoniți sub amenințare, neeliberându-li-se niciun act în acest sens. La 10.03.1977, Consiliul Popular Municipal Călărași a emis o Autorizație de demolare cu privire la casă deoarece aceasta ar fi devenit insalubră urmare a cutremurului; în realitate, era vorba despre o tactică bine-cunoscută la acea vreme de a da oamenii afară din propriile case sub aparența legalității și a grijii pentru siguranța lor (de altfel – deși avea dreptul – reclamantul nu a mai solicitat în instanță despăgubiri pentru construcție. Astfel, deși casa fusese deja demolată, iar autorii săi alungați, la data de 10.03.1977, autoritățile au emis autorizație de demolare post factum pentru a se „acoperi” cu acte. La data de 14.09.2001, reclamantul a depus - în baza Legii 10/2001 – prin executor judecătoresc notificarea nr. 1060 prin care solicita restituirea imobilului sus - menționat. Deoarece nu cunoștea deținătorul bunului imobil solicitat, a procedat la trimiterea notificării către Primăria Municipiului Călărași, în a cărei rază se află imobilul sus menționat. Deși termenul de identificare și comunicare a unității deținătoare era de 30 zile nu i s-a comunicat nimic în acest sens. De asemenea, nu s-a procedat la soluționarea notificării și la restituirea imobilului în termenul legal de 60 de zile. Mai mult, a efectuat demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului de-a lungul vremii „însă acestea au rămas fără rezultat, transferul posesiei (deoarece proprietatea nu poate fi „luată” printr-o preluare abuzivă fără titlu) între diferitele instituții ale statului neputându-i fi cunoscut. Nu în ultimul rând arată că a depus atașat notificării actele justificative - act de proprietate al imobilului. Acest aspect rezultă inclusiv din cuprinsul Autorizației de demolare menționate care cuprinde opisul cu documentele ce stau la baza Autorizației. Totodată, în ciuda vârstei și a sănătății precare a efectuat demersuri susținute depunând numeroase cereri de urgentare a soluționării notificării. Reclamantul domicilia în alt județ decât cel unde se afla notificarea. Abia în data de 13.01.2005 se emite și apoi comunică Dispoziția nr. 469 prin care, pe de-o parte, i se recunoaște calitatea de persoană îndreptățită, pe de altă parte, i se acordă măsuri reparatorii, datorită faptului că terenul - în opinia autorităților - nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat. Astfel, pentru un teren aflat în chiar centrul Municipiului Călărași - reședința de județ - și situat lângă sediul clădirii Primăriei i se acordă măsuri reparatorii în echivalent acțiuni/obligațiuni în cuantum de 76.500.000 lei. După aproximativ 4 ani de tergiversări dispoziția nr. 469 reprezenta o noua umilință și sfidare la adresa reclamantului de vreme ce 76.500.000 lei reprezentau nici mai mult, nici mai puțin decât echivalentul a cca 1800 Euro. Fiind vorba despre o valoare/preț neserios, derizoriu a atacat la data de 01.02.2005 în instanță Dispoziția nr. 469. Evident, judecata în primă instanță a avut loc la Tribunalul Călărași; pe parcursul acestei faze procesuale a îndurat alte numeroase umilințe; cu titlu exemplificativ, nefiind din județul Călărași drumul la Tribunalul Călărași a constituit o problemă deosebită: nu existau legături directe de tren București-Călărași - trebuia așteptat în plină iarna circa o oră și jumătate în gara neîncălzită de la Ciulnița și apoi schimbat spre Călărași etc. Nesatisfăcut de sentința Tribunalului Călărași - care a admis doar în parte acțiunea reclamantului, a atacat-o la Curtea de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 286/A/22.05.2006 pronunțată în dosarul nr._/2/2005 Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă admite apelul formulat de reclamant și dispune modificarea valorii echivalente a terenului în suprafață reală de 235,70 m.p. situat în Călărași ., stabilită la art. 1 din Dispoziția nr. 469/13.01.2005 de la 76.500.000 la echivalentul în lei a 50.676 Euro la executarea sentinței.

Prin decizia civilă nr. 1222/09.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia civila a rămas irevocabilă.

În concluzie, prin Dispoziția nr. 469 i se acordau cca. 1800 euro în timp ce valoarea reală a terenului revendicat stabilită, de instanță prin decizia civila nr. 286/A/2006 depășea 50.000 Euro.

Cu toate acestea, abia pe data de 17.04.2008 C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat la emiterea Deciziei nr. 1777 de punere în aplicare a hotărârii, judecătorești definitive și irevocabile privind restituirea în echivalent; astfel, în sfârșit, la această dată a putut cunoaște întinderea prejudiciului cauzat prin privarea atât de îndelungată a bunului sau, respectiv de contravaloarea acestuia. Mai mult, nici în prezent nu beneficiază de reparație totală, efectivă deoarece „Fondul Proprietatea” unde i s-au acordat acțiuni nu este funcțional - astfel cum s-a pronunțat și Curtea Europeană Drepturilor Omului. Urmare a celor enumerate la descrierea în fapt a firului evenimentelor s-a solicitat a se avea în vedere faptul că reclamantul a avut de suferit un prejudiciu moral pronunțat fiind-i afectate numeroase drepturi. Astfel, se va avea în vedere privarea de proprietate în mod nelegal respectiv negare, drept recunoscut chiar și de legislația din timpul regimului comunist de la acea vreme. Mai mult, chiar după apariția Legii nr. 10/2001, s-a procedat la numeroase tergiversări în soluționarea notificării reclamantului: nerezolvarea în termenul legal a notificării (circa 4 ani); apoi Dispoziția prin care i se acorda o sumă derizorie de 1800 Euro în acțiuni/obligațiuni în loc de suma reală a terenului care se ridica la peste 50.000 Euro; de aceea a fost necesar să acționeze în instanță (la Tribunalul Călărași) pentru ca abia la Curtea de Apel București să obțină recunoașterea valorii reale de piață a imobilului - 50.676 Euro: apoi, după alți aproximativ 2 ani se emite Decizia nr. 1777 de punere în aplicare a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile privind restituirea în echivalent; mai mult, nici în prezent nu beneficiază de reparație totală efectivă deoarece „Fondul Proprietatea unde i s-au acordat acțiuni nu este funcțional. Toate cele expuse mai sus i-au cauzat suferințe psihice profunde: a fost umilit încercând un sentiment de neputință în fața autorităților cărora le cerea să-și facă datoria și care îl sfidau prin acțiunile lor expuse mai sus. Nu de puține ori a avut sentimentul incertitudinii că nu va putea rezista și duce la capăt această „luptă”, de a i se recunoaște dreptul la imobilul de care a fost privat el și părinții săi atâta vreme, imobilul unde a copilărit și unde și-a petrecut tinerețea împreună cu familia până la data confiscării abuzive; viața lor familială și socială fiind profund afectate. A simțit cum este luat în derâdere de reprezentanții autorităților administrative fiindu-i încălcat grav dreptul la onoare și demnitate, mizându-se pe faptul că o persoană de 80 de ani (în prezent are 89 de ani) nu va reuși să-i determine să-și facă datoria legală. A trăit sentimentul dureros că totul este în zadar, că din „bătaia” cu statul, un bătrân ca el nu poate ieși învingător, s-a simțit înjosit. Datorită poziției autorităților învestite cu soluționarea notificării a trebuit să depună eforturi care la o anumită vârstă sunt resimțite în mod foarte puternic, stresul și enervările lăsând urme adânci. Pentru a conchide, orice persoană resimte deosebit de puternic împrejurările descrise mai sus; cu atât mai accentuat sunt acestea resimțite de către o persoană bătrână și bolnavă. De asemenea, pe parcursul acestei perioade a suferit numeroase probleme de sănătate: operație de implantare stimulator cardiac (peace maker); atac vascular cerebral (AVC); diabet zaharat. Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat constant în sensul reparării prejudiciului moral în cauze similare dispunând ca S. R. trebuie să plătească sume de bani pentru prejudiciul moral cauzat de evenimentele care (similare cu cele din prezenta cauza) au putut provoca o stare de incertitudine și suferințe ce nu pot fi compensate prin simpla constatare a încălcării legii urmată de restituirea în natură sau în echivalent a bunului. Cu privire la repararea daunelor morale, CEDO menționează că printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când statuează în materie se număra și prejudiciul, moral, „adică repararea stării de angoasă, a neplăcerilor și incertitudinilor”.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, precum și celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

La data de 13.10.2009, reclamantul a depus la dosar cerere intitulată modificatoare și completatoare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată, pe lângă S. Român, și Guvernul României prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Națională pentru Acordarea Despăgubirilor, solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 5.900 lei, daune morale, și numerotând faptele ilicite care i-au cauzat daunele morale.

La data de 10.11.2009, reclamantul și-a evaluat pretențiile în lei, conform dispoziției instanței, la suma de 90.000 lei, arătând că solicită și dobânda la această sumă, calculată de la data depunerii cererii de chemare în judecată și până la executarea efectivă a obligației. De asemenea, la termenul de judecată de la acea dată a precizat temeiul de drept pentru care solicită daune morale ca fiind art. 998-999 Cod civil.

Prin precizarea depusă la dosar la termenul din data de 19 ianuarie 2010, reclamantul și-a majorat valoarea pretențiilor la suma de 400.000 lei.

Prin întâmpinarea atașată la dosar la data de 18.01.2010, pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, solicitând declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel Secția C. Administrativ în temeiul art. 19-20 din Legea 247/2005, excepția de inadmisibilitate a cererii de extindere a acțiunii, excepția tardivității cererii precizatoare și pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiata a acțiunii.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A arătat că, potrivit art.13 alin.1 din titlul VII din Legea nr.247/2005 „pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă…se constituie C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care are în principal atribuția de a dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire”. Potrivit art.1 alin.1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 „prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001”. Atribuțiile menționate sunt exercitate de către C. Centrală numai în cadrul procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor prevăzute în cap. V titlul VII (regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) din Legea nr.247/2005. Procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, cuprinde următoarele etape: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, etapa analizării și etapa evaluării. În cadrul etapei evaluării, după primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. În baza raportului de evaluare C. Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. După emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire se va urma procedura prevăzuta la capitolul V indice 1 din Titlul VII din Legea nr.247/2005 în vederea valorificării titlului de despăgubire. În cauză, notificatorul Borundel G. și Borundel C. au formulat notificarea nr.1080/2001 în temeiul Legii nr.10/2001, solicitând restituirea în natură situate în Călărași, ..13. Prin Dispoziția nr.469/2005 s-a dispus de către Primăria municipiului Călărași acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 76.500.000 lei. Fiind nemulțumit de acest cuantum, Borundel G. a atacat dispoziția nr. 469/2005 în instanță astfel încât prin decizia civilă nr 286/A/22.05.2006 Curtea de Apel București a admis apelul formulat de acesta și a dispus modificarea valorii echivalente a terenului în suprafață de 235,70 mp situate în Călărași ..13 la valoarea de 50.676 Euro, echivalent în lei. Dosarul aferent dispoziției amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale de către entitatea care a soluționat notificarea, în speță Primăria municipiului Călărași în vederea urmăririi procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr.247/2005, fiind înregistrat sub nr._/CC. A precizat că dosarul nr._/CC a fost înregistrat la Secretariatului Comisiei Centrale la data de 26.04.2007, ulterior la data de 30.07.2007 a fost analizat. În urma analizării dosarului s-a constatat că, deși notificarea fusese făcută de cei doi notificatori dispoziția nr.2344/20.02.207 era emisă numai în favoarea reclamantului nu și în favoarea celuilalt notificator, Borundel C. nu existau acte de preluare abuzivă a terenului notificat, situația despăgubirilor la data preluării imobilului. Dosarul de despăgubire a fost restituit entității investite cu soluționarea notificării, în speță Primăria municipiului Călărași întrucât nu era complet (pct16.5 din HG nr.1995/2005). Prin adresa ANRP nr.34618CC/11.03.2008 dosarul de despăgubire a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale iar la data de 17 aprilie 2008 C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a aprobat emiterea deciziei în cuantumul stabilit prin Decizia civilă nr.286/A/2006 a Curții de Apel București - Secția Civilă în dosarul nr._/2/2005, decizie comunicată reclamantului. Față de aspectele învederate, a solicitat instanței să constate că obligațiile legale stabilite de lege au fost îndeplinite de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin emiterea deciziei nr.1777/17. 04. 2008.

Pentru nașterea obligației de reparare a prejudiciului cauzat trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale. Potrivit art.8 din Legea nr.554/2004 „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente poate sesiza instanța de contencios administrativ competenta pentru a solicita repararea pagubei cauzate și eventual reparații pentru daune morale”. În procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 se stabilește dreptul la măsuri reparatorii de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv Primăria municipiului Călărași, în procedura administrativă prevăzută de titlul VII al Legii nr.247/2005 fiind stabilit cuantumul măsurilor reparatorii de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În speță, nu se poate reține un refuz nejustificat al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau o tergiversare a soluționării dosarului deoarece dosarul de despăgubire a fost soluționat prin emiterea deciziei nr.1777/17. 04. 2008.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 247/2005, OUG nr.81/2007, OUG nr.128/2008, art.115-119 Cod procedură civilă.

Prin sentința civila nr. 38/19.01.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, s-a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 18 februarie 2010.

La data de 2.06.2010 pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus note scrise în care a invocat excepția inadmisibilității cererii de extindere a acțiunii, excepția tardivității cererii de precizare a acțiunii și excepția necompetenței materiale, apreciind că litigiul este de competența Curții de Apel București Secția C. Administrativ și Fiscal, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin notele scrise depuse la dosar în ședința publică din data de 08. 09. 2010, pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția de netimbrare a acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că prevederile art.998-999 cod civil care reglementează răspunderea civilă delictuală constituie o sancțiune civilă cu caracter reparator ce intervine în cazul săvârșirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu. S. Român nu poate avea o culpă în speță, culpa fiind definită ca atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectiv față de urmările faptei, implicând în primul rând un element intelectiv și apoi unul volitiv, un proces de conștiință și unul de voință. Niciuna din condițiile prevăzute de răspunderea civilă delictuală nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea Statului Român pentru fapta proprie.

A precizat că, prin apariția OUG nr.62/2010 se suspendă pentru o perioadă de 2 ani emiterea titlurilor de plată, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmând a se realiza doar prin conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea corespunzător opțiunii formulate. Această măsură a fost dispusă avându-se în vedere că valorificarea titlurilor de despăgubire prin preschimbarea lor contra titlurilor de plată a fost o măsură necesară întrucât . nu era considerată de către instanțele naționale și internaționale o societate pe deplin funcțională, iar valorificarea titlurilor de despăgubire prin conversia lor în acțiuni emise de această societate ar fi necesitat timp de așteptare până când persoanele îndreptățite să poată beneficia de despăgubirea cuvenită. Sursa de finanțare a despăgubirilor acordate în baza titlurilor de plată a fost asigurată din dividendele acordate de . pentru acțiunile deținute de S. Român și în completare de la bugetul de stat. Întrucât cadrul legal incident a fost îmbunătățit adoptându-se actele normative și încheindu-se actele administrative necesare pentru asigurarea funcționalității . precum și contextul economic, caracterizat de constrângerile bugetare, acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 se realizează exclusiv prin acordarea de acțiuni la .. La data de 06.09.2010 urma a avea loc Adunarea generală extraordinară a acționarilor (AGEA) și Adunarea generală ordinară a acționarilor (AGOA) ., pe ordinea de zi fiind înscrise mai multe puncte, dintre care relevante pentru speța în cauză și care totodată determină să considere că Fondul Proprietatea este funcțional întrucât aprobarea admiterii la tranzacționare a . la B. de Valori București și pe alte piețe internaționale de instrumente financiare în condițiile stabilite de art.12 din Titlul VII din Legea nr.247/2005 - documentele în vederea listării a fi depuse de către reprezentanții . pentru admiterea la tranzacționare pe B. de Valori București în termen de 90 de zile lucrătoare de la înregistrarea . la C. Națională a Valorilor Mobiliare. Aprobarea repartizării profitului net pentru anii financiari 2008 și 2009, valoarea propusă a dividendului brut fiind de 0,_ lei/acțiune. Începând cu data de 11.10.2010, . demarează plata dividendelor către . înscriși la Depozitarul Central SA la data de înregistrare. La stabilirea valorii dividendului brut/acțiune a fost avută în vedere repartizarea a 99,_ % din profitul net. De asemenea, a precizat că prin Decizia nr.20/2010 a Consiliului de Supraveghere a fost majorat capitalul social al Fondului Proprietatea de la 13._ lei la 13._ lei, în temeiul prevederilor art.10 alin.2 și 3 din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările ulterioare.

Prin încheierea de ședință din data de 22.09.2010, instanța a respins ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale, excepția de netimbrare, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român, excepția inadmisibilității „cererii de extindere” și excepția tardivității cererii precizatoare, excepții invocate de către pârâți.

Prin sentința civilă nr. 1522/24.02.2011, Judecătoria sectorului 5 București a admis în parte cererea formulată de reclamantul Borundel G., împotriva pârâților S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților și a obligat pârâții să achite reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale, la care se adăuga dobânda legală aferentă debitului principal, cu începere de la data introducerii cererii, respectiv 21.05.2009 și până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut astfel cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză, precum și din înscrisurile depuse la dosar, la data de 10.03.1977 a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, imobilul-teren în suprafața de 235.7 mp situat la acea vreme pe . nr. 13, municipiul Călărași, județul Călărași. Astfel, părinților reclamantului - proprietari ai imobilului compus din casă și teren situat la adresa amintita - li s-a demolat casa și au fost aruncați în . de autoritățile de la acea vreme; odată cu demolarea casei li s-a confiscat în mod abuziv, fără titlu, și terenul menționat; astfel nici un act normativ - fie el și de la acea vreme - nu prevedea dreptul confiscării terenului; autorilor săi li s-a interzis practic să mai ocupe terenul fiind la propriu cu toții izgoniți sub amenințare, neeliberându-li-se niciun act în acest sens. La 10.03.1977, Consiliul Popular Municipal Călărași a emis o Autorizație de demolare cu privire la casă deoarece aceasta ar fi devenit insalubră ca urmare a cutremurului.

La data de 14.09.2001, reclamantul a depus - în baza Legii 10/2001 – prin executor judecătoresc notificarea nr 1060 prin care solicita restituirea imobilului sus - menționat. Deoarece nu cunoștea deținătorul bunului imobil solicitat, a procedat la trimiterea notificării către Primăria Municipiului Călărași, în a cărei rază se afla imobilul sus menționat. Deși termenul de identificare și comunicare a unității deținătoare era de 30 zile nu i s-a comunicat nimic în acest sens. De asemenea, nu s-a procedat la soluționarea notificării și la restituirea imobilului în termenul legal de 60 de zile. Mai mult, a efectuat demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului de-a lungul vremii, însă acestea au rămas fără rezultat. Totodată, în ciuda vârstei și a sănătății precarea efectuat demersuri susținute depunând numeroase cereri de urgentare a soluționării notificării. Reclamantul domiciliază în alt județ decât cel unde se afla notificarea. Abia în data de 13.01.2005 s-a emis și apoi comunicat Dispoziția nr. 469 prin care, pe de-o parte, i se recunoaște calitatea de persoană îndreptățită, pe de altă parte, i se acordă masuri reparatorii, terenul fiind ocupat. Astfel, pentru un teren aflat în chiar centrul Municipiului Călărași - reședința de județ - și situat lângă sediul clădirii Primăriei i se acordă masuri reparatorii în echivalent acțiuni/obligațiuni în cuantum de 76.500.000 lei, respectiv echivalentul sumei de 1800 Euro. Reclamantul a atacat la data de 01.02.2005 în instanță Dispoziția nr. 469. Prin decizia civilă nr.286/A/22.05.2006 pronunțată în dosarul nr._/2/2005 Curtea de Apel București, Secția a III-a a admis apelul formulat de reclamant și a dispus modificarea valorii echivalente a terenului în suprafața reală de 235,70 m.p. situat în Călărași ., stabilită la art. 1 din Dispoziția nr. 469/13.01.2005 de la 76.500.000 la echivalentul în lei a 50.676 Euro, la executarea sentinței.

Prin decizia civilă nr. 1222/09.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia civilă a rămas irevocabilă.

Cu toate acestea, abia pe data de 17.04.2008C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat la emiterea Deciziei nr. 1777 de punere în aplicare a hotărârii, judecătorești definitive și irevocabile privind restituirea în echivalent; astfel, în sfârșit, la aceasta dată a putut cunoaște întinderea prejudiciului cauzat prin privarea atât de îndelungată a bunului său, respectiv de contravaloarea acestuia. Mai mult, nici în prezent nu beneficiază de reparație totală, efectivă deoarece „Fondul Proprietatea” unde i s-au acordat acțiuni nu a funcționat o lungă perioadă - astfel cum s-a pronunțat și Curtea Europeana Drepturilor Omului.

Cu privire la repararea daunelor morale, CEDO menționează că printre elementele luate în considerare de către Curte atunci când statuează în materie se număra și prejudiciul, moral, „adică repararea stării de angoasă, a neplăcerilor și incertitudinilor”.

În hotărârea dată în cauza Faimblat c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție, ca urmare a respingerii ca inadmisibile a acțiunii reclamanților având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului ce a aparținut tatălui acestora, cu motivarea că reclamanții ar fi trebuit să urmeze și să aștepte să se finalizeze, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Curtea reține că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este, în sine, contrară Convenției doar că, în speță, această procedură nu s-a dovedit a fi eficientă.

Astfel, reclamanții au depus notificarea în data de 27 aprilie 2001 și doar în data de 18 mai 2006, cu mult peste termenul de 60 de zile prevăzut de lege și depășindu-se cu mult orice termen care, conform criteriilor stabilite pe cale jurisprudențială de Curte, ar putea fi calificat ca fiind un termen rezonabil, li s-a comunicat un răspuns în sensul că imobilul nu poate fi restituit dar că au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Această decizie administrativă, arată Curtea, deși este definitivă, a rămas până în prezent neexecutată.

În plus, instanțele, au respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, fără a analiza activitatea administrației și nerespectarea de către autoritățile administrative a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Curtea mai reține și faptul că indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară), oricum, în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești, se face, în toate cazurile, prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și deci prin intermediul Fondului Proprietatea, în privința căruia, Curtea a constatat deja în numeroase alte cazuri, că nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. În plus, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea de modificare, nr. 247/2005, nu țin cont de prejudiciul suferit prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care, au fost private de bunurile lor.

Curtea mai reține că deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Față de această stare de fapt, Curtea a reținut că a existat o ingerință și că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respectă cerința proporționalității. Măsura respingerii acțiunii ca inadmisibile de către instanțe, concluzionează Curtea, pe motiv că există o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul reclamanților de acces la justiție într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de șapte ani de la angajarea proceduri administrative, nu au obținut vreo despăgubire și nu au nicio garanție că o vor obține într-un viitor apropiat.

Remarcând, cu îngrijorare că a analizat multe alte cauze similare celei în speță și că pe rolul ei sunt deja înregistrate încă 50 de astfel de cauze, ceea ce pare a indica o practică răspândită în cadrul autorităților administrative de a nu răspunde în termenele legale sau, cel puțin, într-un termen rezonabil conform jurisprudenței Curții, cererilor de restituire a imobilelor naționalizate și că problema rezultă din redactarea defectuoasă a legislației cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa de către autoritățile administrative, Curtea arată că vede în acest eșec al Statului Român de a pune ordine în sistemul său legislativ, nu doar un factor agravant cu privire la responsabilitatea Statului pentru respectarea Convenției, din cauza unei situații trecute sau actuale, dar în aceleași timp, o amenințare pentru eficiența viitoare a sistemului pus în aplicare de Convenție.

Având în vedere deficiențele de natură structurală constatate, Curtea a concluzionat cu privire la aplicarea art. 46 din Convenție, că S. trebuie, înainte de toate, să adopte măsurile legislative necesare care se impun pentru a se asigura că cererile de restituire primesc un răspuns definitiv din partea autorităților, în intervale rezonabile. S. trebuie de asemenea să ia măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date de autoritățile administrative sau judecătorești, cu privire la imobilele naționalizate, astfel încât vechii proprietari să obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative, administrative și bugetare apte să garanteze un astfel de rezultat.

Față de considerentele expuse anterior, apreciind că reclamantul a suferit o privare de proprietate, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective generate de acțiunile Statului Român, (realitate care i-a cauzat sentimente de umilință, neputință, frustrare, teamă), instanța a apreciat întemeiată în parte acțiunea, motiv pentru care a obligat pârâții sa achite reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului principal, cu începere de la data introducerii cererii, respectiv 21.05.2009 și până la achitarea integrală a debitului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile, cereri înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 29.09.2011, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În apelul său, pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii formulată de reclamantul Borundel G., ca neîntemeiată.

Astfel, a reiterat excepțiile invocate prin notele scrise depuse la data de 08.09.2010, peste care instanța de fond a trecut cu prea mare ușurință.

Cu privire la excepția netimbrării acțiunii s-a arătat că potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse în instanțele de judecată sunt supuse timbrării, în mod diferențiat, după cum obiectul lor este sau nu evaluabil în bani cu excepțiile prevăzute de lege.

Or, acțiunea este o veritabilă acțiune în pretenții, neintrând în categoria de acțiuni exceptate prin lege de la plata taxelor judiciare de timbru și prin urmare, reclamantul este ținut să satisfacă obligația legală a timbrării cererii, conform dispozițiilor art.1 și 2 din legea mai sus menționată.

Nu poate fi reținută susținerea reclamantului potrivit căreia prezenta acțiune este o acțiune accesorie acțiunilor în revendicare sau o acțiune incidentă și în consecință este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Prin definiție cererea accesorie este o cerere care depinde de acțiunea principală. De asemenea, cererile incidentale sunt acelea care au o existență de sine stătătoare, însă sunt formulate într-un proces deja început.

Or, este evident că cererea formulată de reclamant este o cerere principală prin care se declanșează procedura judiciară, neintrând în categoria cererilor incidentale și nici în aceea a cererilor accesorii.

De asemenea instanța de fond a respins în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere faptul că nu există identitate între persoana pârâtului si cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Din motivarea acțiunii, se poate constata faptul că nu este dovedită calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sub acest aspect, a invocat dispozițiile art.1169 Cod civil care prevede că: „ cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, dar și ale art.129 alin. 1 Cod procedură civilă: „Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art.723 alin.(1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările”.

Totodată, având în vedere fundamentul juridic al acestei cereri, opinează în sensul că prin această cerere trebuia chemată în judecată persoana care a comis fapta (art. 998-999 Cod civil), raportat la art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, precum și la art.25 alin. 2 din același act normativ.

În cererea de chemare în judecată reclamantul face referire la „numeroasele umilințe” îndurate pe parcursul soluționării cauzelor aflate pe rolul Tribunalului Călărași, iar apoi pe rolul Curții de Apel București având ca obiect contestarea de către reclamant a Dispoziției nr.469/13.01.2005 emisă de C. Centrală pentru acordarea Despăgubirilor, aceasta fiind una dintre împrejurările ce ar atrage în opinia sa răspunderea patrimonială a Statului Român.

Astfel, în prezenta speță nu se poate considera ca fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art.998 - 999 Cod civil, pentru a se antrena o astfel de răspundere în sarcina Statului Român, atâta timp cât prin hotărârile de care se prevalează reclamantul, S. Român nu a fost obligat în vreun fel față de acesta.

Or, potrivit art. 5 din Legea privind organizarea judiciară "Ministerul Justiției asigură buna organizare și administrare a justiției ca serviciu public." Astfel, statul român nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorității sale, chiar dacă Constituția revizuită a României prevede că statul român garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertățile cetățenilor.

Atâta vreme cât prin legea fundamentală a statului se prevede că „statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Singurul caz, în care se prevede expres răspunderea directă a Statului Român, este cel reglementat la art. 52 din Constituție „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare,, iar răspunderea acestuia este stabilită numai în condițiile legii”.

Pentru a se pune în discuție aplicabilitatea unei astfel de răspunderi, este necesar ca în speța dedusă judecății prejudiciul să fi fost cauzat de o eroare judiciară.

Astfel, chiar dacă potrivit dispozițiilor art. 25 alin.2 din același act normativ, „S. participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”, instanța trebuia să aibă în vedere limitele în care se face aplicarea acestui text de lege.

Aceste limite sunt stabilite de dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 „Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși. Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, daca au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea”.

Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 37 alin. 1 din același act normativ unde se dispune în mod expres ca "S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului”.

În acest context, S. Român nu poate fi obligat la despăgubiri pentru faptele instituțiilor sale, și deci, în raportul juridic dedus judecății, nu există identitate între cel chemat să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză.

În literatura de specialitate se menționează că este necesar ca fapta prin care s-a produs prejudiciul să fie „imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție”.

Or, în speța de față, dacă există vreo culpă, aceasta în niciun caz nu poate fi imputată Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român.

Din interpretarea textelor de mai sus, reiese cu certitudine că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Mai mult decât atât, problematica despăgubirilor este de competența exclusivă a AUTORITĂȚII NAȚIONALE PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR care potrivit art. 1 lit. b din HG 361/2005 monitorizează procesul de aplicare a Legii nr.10/2001 cu modificările ulteroare.

Până la apariția O.U.G. nr.62/2010, prin Titlul VII – „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, s-au reglementat sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu modificările și completările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, aprobată cu modificări prin Legea nr.66/2004, cu modificările ulterioare.

În acest sens, în Legea nr.247/2005 se prevede că titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.

De altfel, atât Decizia nr.1777/17.04.2008 cât și Titlul de conversie nr.348/02.06.2008 au fost emise de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în conformitate cu procedura administrativă stabilită în Titlul VII din Legea nr.247/2005.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român este argumentată de reclamant și prin prisma prevederilor art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prejudiciul suferit neputând fi reparat în opinia sa prin acordarea de titluri de valoare la Fondul Proprietatea.

Referindu-se însă la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, sau la acordarea măsurilor reparatorii, Curtea a statuat prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei și prin Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Pe fondul cauzei, apelantul-pârât a solicitat a se observa faptul că prima instanță avea obligația de a analiza cauza, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv de dispozițiile art.998 - 999 Cod civil și nu din prisma dispozițiilor Legii nr.10/2001.

Reclamantul își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 998-999 Cod civil care reglementează răspunderea civilă delictuală ce constituie o sancțiune civilă, cu caracter reparator, care intervine în cazul săvârșirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu.

Pentru a fi admisibilă o cerere întemeiată pe aceste dispoziții legale și a se antrena răspunderea civila delictuală a Statului Român se cer întrunite cumulativ anumite condiții, și anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate dintre fapta ilicita și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Consideră recurentul că S. Român nu poate fi găsit în culpă, culpa fiind, într-un număr destul de mare de cazuri, o condiție necesară și intrinsecă pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Culpa este definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectiv și față de urmările faptei. Culpa implică, în primul rând, un element intelectiv și apoi unul volitiv, un proces de conștiință și unul de voință. Elementul intelectiv constă în reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea urmărilor acelei fapte. Elementul volitiv se concretizează în procesul psihic de deliberare și de luare a unei hotărâri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoană. Or, niciuna dintre condițiile prevăzute de răspunderea civilă delictuală nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru fapta proprie. Mecanismul antrenării răspunderii Satului în baza unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie este însă insuficient explicitat de reclamant, iar instanța de fond nu a identificat în mod neechivoc normele de drept aplicabile și nici nu a pretins reclamantului acele precizări care să fie utile în calificarea juridică a raportului dedus judecății, deși art.129 alin.(4) Cod procedură civilă prevede: „Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare”.

Motivarea instanței întemeiată exclusiv pe declarațiile martorilor S. I. A. și S. M. G., nu este relevantă în cauza dedusă judecății, având în vedere că aceștia relatează fapte petrecute înainte de acordarea despăgubirilor, respectiv la data de 10.03.1977 când imobilul a fost preluat de către stat.

Or, prezenta acțiune nu are ca obiect modul în care a fost preluat imobilul teren situate în . nr.13, Municipiul Calarăși, județul Călărași.

Mai mult decât atât, motivarea instanței de fond precum că „reclamantul a suferit o privare de proprietate, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective generate de acțiunile statului român”, este neîntemeiată având în vedere că, instanța de fond critică modul în care S. Român înțelege să-și exercite puterea legislativă, lăsând să se înțeleagă practic că puterea legislativă este exercitată în mod ilicit de către Parlamentul României, unica autoritate legiuitoare a țării (potrivit dispozițiilor art.58 din Constituția României).

Într-un stat democratic, puterea judecătorească nu poate și nu trebuie să cenzureze modul în care se exercită puterea legislativă, fapt consfințit prin principiul separării puterilor în stat.

Acest principiu este cuprins în art.1 alin.4 din Constituția României, care prevede independența puterilor în stat din punct de vedere al exercitării atribuțiilor acestora.

Cauza Faimblat împotriva României invocată de către instanța de fond, în sprijinul motivării sentinței recurate nu este relevantă în speță.

La pronunțarea soluției privind obligarea Statului Român la plata despăgubirilor în cauza amintită precum și în nenumărate alte decizii la care face trimitere reclamantul, Curtea a avut în vedere faptul că sistemul de compensare prin Fondul Proprietate nu corespundea exigențelor Convenției deoarece această modalitate de despăgubire nu era susceptibilă să acorde în mod efectiv o compensație echivalentă.

Or, acest argument nu mai poate fi primit la acest moment, deoarece prin listarea Fondului Proprietatea la B. de Valori București la data de 25 ianuarie 2011, posibilitatea valorificării acțiunilor acordate în procedura Legii nr.247/2005 a devenit efectivă.

Prevederile art.20 alin.2 din Constituție indică modul de soluționare a unui eventual conflict între dispozițiile Convenției ca tratat privitor la drepturile omului la care România este parte și reglementările interne, în sensul că au prioritate „reglementările internaționale”, în speță cele conținute în Convenție, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Art. 148 alin. (2) din Constituție instituie un mecanism eficient de rezolvare a conflictelor dintre legea națională si legislația Uniunii Europene, oferind soluția de interpretare a reglementărilor comunitare față de dreptul intern: ,,ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Așadar numai în cazul unui conflict între dispozițiile Convenției, ca tratat internațional și cele ale unor legi interne care se referă la drepturi ale omului reglementate de Convenție, vor prevala dispozițiile Convenției, prin înlăturarea celor contrare ei, cuprinse în normele naționale.

Or, având în vedere că nu există niciun conflict între dispozițiile Legii nr.10/2001 și prevederile Convenției, apreciază că instanța de fond a considerat în mod greșit că normele de drept comunitar conferă reclamantului dreptul de a obține alte despăgubiri decât cele consacrate de normele de drept intern.

În opinia reclamantului, acesta deține un bun în sensul Convenției protejat de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dispozițiile evocate consacră garantarea dreptului de proprietate, reclamantul încercând să acrediteze ideea că în speță ar fi vorba despre un bun în sensul Convenției, ceea ce este fals întrucât, simpla invocare a dispozițiilor art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu poate justifica despăgubirile pretinse.

În acest sens, s-a arătat că reclamantul nu a avut vreodată un bun în sensul acestei norme, adevărat fiind că în acest context trebuie cuprinse atât bunurile actuale cât și creanțele referitoare la un bun cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.

Însă în conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat faptul că, noțiunea „bunuri” se poate referi atât la „bunurile actuale”, cât și la valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așa cum s-a menționat anterior, Curtea a statuat, în primul rând, că o cerere nu poate fi examinată în raport de prevederile Convenției, decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după . acestui act normativ, cu privire la partea contractantă respectivă.

Conform jurisprudenței Curții s-a stabilit că privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de „privare de un drept” (de exemplu, Cauza L. împotriva României).

Mai mult decât atât, referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, sau la acordarea măsurilor reparatorii, Curtea a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista o obligație generală a statului de a restitui proprietăți care nu au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției, ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea pronunțată în cauza Jantner împotriva Slovaciei).

În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea a statuat faptul că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor. (Hotărârea pronunțată în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei.)

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Nu în ultimul rând, s-a învederat că, prin sentința criticată, practic se face o dublă despăgubire a reclamantului Borundel G., care deja beneficiază de reparații în baza legilor privind restituirea proprietăților, aspect care generează o îmbogățire fără just temei a acestuia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. (4) si pct. (9) Cod procedură civilă, precum si pe toate actele normative invocate în cuprinsul acestuia, iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

În apelul său, apelanta-pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, menționând în antet Guvernul României C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității de reprezentantă a acestei Comisii pentru pârâtul Guvernul României, iar pe fond a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.

A arătat apelanta pârâtă că potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 pct. 7 din H.G nr.405/2007 privind funcționarea Secretariatului General al Guvernului, acesta „asigură reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești, împreună cu ministerele care au obligația de a pune în executare actele Guvernului împotriva cărora s-au formulat acțiuni în justiție, precum și a structurilor din aparatul de lucru al Guvernului, cu excepția Cancelariei Primului-ministru, Departamentului pentru Afaceri Europene și Departamentului pentru Relația cu Parlamentul”.Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 alin.1 pct. 81 din H.G nr.405/2007 „reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ”.Față de textele legale mai sus menționate, se deduce cu ușurință faptul că pârâta Comisie nu are atribuții de reprezentare a Guvernului României.

A mai arătat apelanta pârâtă că pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost înființată prin Titlul VII din Legea nr.247/2005, fiind o comisie interministerială cu atribuții de emitere a tuturor deciziilor ce reprezintă titlu de despăgubire, precum și că prin actul normativ amintit mai sus s-a stabilit că Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este asigurat de A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR care nu a avut calitatea de pârât în prezenta cauză și care are atribuții de înregistrare a dosarelor de despăgubire și centralizare a acestora precum și de verificare a legalității respingerii cererii de restituire în natură (art. 16 alin.4 și 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pct. 16.1, 16.2, 16.10, 16.11 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005).

A susținut apelanta că instanța de fond își motivează soluția adoptată pe „considerente subiective”, apreciind că reclamantul a suferit o privare de proprietate, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective generate de acțiunile Statului Român.

Or, în speța de față, reclamantul este în posesia efectivă a despăgubirilor.

Astfel, pentru a se dispune acordarea de daune morale în cazul răspunderii civile delictuale, prejudiciul încercat de reclamant trebuie să fie unul determinat sau determinabil, atât din punct de vedere al existenței acestuia, cât și din punctul de vedere al criteriilor de evaluare a acestuia.

Prin raportare la acest criterii de determinare a prejudiciului, apreciază că instanța în mod netemeinic a apreciat că reclamantul ar fi adus probe certe „prin declarațiile unor martori” că a stat în stație CFR să ajungă la instanță.

Apelantul a arătat că accesul la justiție este garantat de Constituție, nu obligatoriu, iar simpla afirmare a producerii unor daune nu este suficientă pentru acordarea despăgubirilor corespunzătoare acestora, or, în absența unor probe obiective care să le dovedească temeinicia, s-ar încălca, altfel, un principiu pe care nici chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu îl poate ignora ,,nulla poena sine probation”.

Prin urmare, pârâții ar fi dinainte „condamnați” fără vreo condiție de probă sub aspectul daunelor morale, prezumția simplă a producerii daunelor fiind necesar a fi conjugată cu alte probe pentru dovedirea existenței și întinderii acestor daune.

Raportat la prevederile constituționale, obligația judecătorului național de a aplica cu prioritate prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, atunci când normele interne nu sunt în concordanță cu acestea, nu poate fi contestată.

Real este și faptul că, în privința duratei unei proceduri, s-a consacrat principiul conform căruia acest concept cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei petiții legate de exercițiul unui drept civil, dar aprecierea caracterului rezonabil al acestuia trebuie făcută în fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele sale și de criteriile consacrate în jurisprudența CEDO.

Or, în speța dedusă judecății, apreciază că instanța de fond nu a analizat „la rece” probele aduse în susținerea prejudiciului reclamantului.

A precizat apelanta-pârâtă că din considerentele menționate în sentința apelată reiese că instanța de fond a reținut, în mod greșit, că pârâta C. Centrală îndeplinește atribuții de înregistrare a dosarelor de despăgubire, de centralizare a acestora precum și de verificare a legalității respingerii cererii de restituire în natură, făcând o aplicare greșită a legii instanța ce a soluționat pe fond cauza obligând în mod nelegal și neîntemeiat C. Centrală la plata daunelor morale.

A mai arătat că, în urma analizării dosarului s-a constat că, deși notificarea fusese făcută de cei doi notificatori, dispoziția nr.2344/20.02.2007 era emisă numai în favoarea reclamantului nu și a celuilalt notificator, Borundel C., nu existau acte de preluare abuzivă a terenului notificat, situația despăgubirilor la data preluării imobilului.

A menționat că dosarul de despăgubire a fost dat retur entității învestite cu soluționarea notificării, în speță, primăria Municipiului Călărași întrucât nu era complet (pct. 16.5 din HG nr. 1095/2005).

Prin adresa ANRP nr. 34618CC/11.03.2008, dosarul de despăgubire fusese transmis Secretariatului Comisiei Centrale însă nu s-a lămurit care este titlul de preluare al imobilului-teren în suprafață de 235,70 mp situat în municipiul Călărași.

La data de 17.04.2008, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a aprobat emiterea deciziei în cuantumul stabilit prin Decizia civilă nr.286/A/2006 a Curții de Apel București, Secția Civilă în dosarul nr._/2/2005 decizie ce a fost comunicată reclamantului.

Prin urmare, nu se poate reține vreo culpă sau un refuz nejustificat al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Sub aspectul obligării la achitarea dobânzii legale aferent debitului principal, cu începere de la data introducerii acțiunii, respectiv, 21.05.2009 și până la achitarea integrală a debitului s-a precizat că titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi exersate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea” și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în Ordonanța de Urgență nr. 81/2007 privind accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

C. Centrală a emis decizia nr. 1777/17.04.2008 în cuantum de 184.040.03 lei.

În baza cererii de opțiune nr. 4424/29.05.2008, a fost emis titlu de plată nr. 348/02.06.2008) fiind soluționată cererea, cu prioritate.

Prin urmare, reclamantul Borundel G. a încasat banii, imediat după emiterea titlului de despăgubire emis de C. Centrală.

Pe de altă parte, instanța de fond nu este explicită cu privire la debitul principal, reclamantul, așa cum s-a arătat mai sus, despăgubirea fiind deja încasată la data de 03.09.2008.

Apelanta a mai apreciat că nu este nelegală și netemeinică acordarea dobânzii la daune morale, iar prin obligarea Comisiei Centrale la acordarea dobânzii debitului principal, s-a apreciat că instanța de fond a acordat și daune materiale.

Or, având în vedere aceste aspecte, nu sunt îndeplinite condițiile privind răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998-999 Cod civil.

Dosarul de despăgubire a fost soluționat de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu celeritate (într-un interval de 1 an de zile).

Prin urmare, obligarea la achitarea dobânzii legale aferent debitului principal, cu începere de la data introducerii acțiunii, respectiv, 21.05.2009 și până la achitarea integrală a debitului este neîntemeiată.

Astfel, la data introducerii acțiunii, respectiv, 21.05.2009. reclamantul nu avea înregistrat nici un debit.

Susținerea pârâtului că s-a simțit „înjosit” fac referire la alte entități ce i-au întârziat soluționarea notificării.

Aceste susțineri nu au vreo legătură cu C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, atâta timp cât acestea au doar atribuții în procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, instanța de fond nu reține deloc demersurile efectuate de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantului.

Hotărârea instanței de fond este motivată pe fapte exterioare Comisiei Centrale, în sensul că nu i se poate imputa Comisiei Centrale, care are doar atribuții de emitere a titlurilor de despăgubire, faptul că notificarea reclamantului a fost soluționată în 4 ani de către altă entitate.

Pe de altă parte, se reține că Fondul Proprietatea nu este funcțional, însă acesta a fost listat la bursa de valori, acțiunile deținute putând fi astfel vândute.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 81/2007, Ordonanța de urgență nr. 128/2008, art. 115-119 din Codul de procedură civilă, iar în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

În apelul său, apelanta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat modificarea în tot a sentinței civile atacate susținând că prima instanța de fond își motivează soluția adoptată pe „considerente subiective”, apreciind că reclamantul a suferit o privare de proprietate, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective generate de acțiunile Statului Român.Or, în speța de față, reclamantul este în posesia efectivă a despăgubirilor. Pentru a se dispune acordarea de daune morale în cazul răspunderii civile delictuale, prejudiciul încercat de reclamant trebuie să fie unul determinat sau determinabil, atât din punct de vedere al existenței acestuia, cât și din punctul de vedere al criteriilor de evaluare a acestuia.

Prin raportare la acest criterii de determinare a prejudiciului, apreciază că instanța în mod netemeinic a apreciat că reclamantul ar fi adus probe certe „prin declarațiile unor martori" că a stat în stație CFR să ajungă la instanță”.

Accesul la justiție este garantat de Constituție, nu obligatoriu. Simpla afirmare a producerii unor daune nu este suficientă pentru acordarea despăgubirilor corespunzătoare acestora, or, în absența unor probe obiective care să le dovedească temeinicia, s-ar încălca, altfel, un principiu pe care nici chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu îl poate ignora „nulla poena sine probation”.

În ceea ce privește motivarea instanței de fond, luând ca exemplu relevante cauza Faimblat contra României, recurenta învederând că, Curtea Europeană de Justiție a statuat principiul egalității ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar. În sfera dreptului comunitar, principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

Curtea Constituțională a României a statuat cu valoare de principiu că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situații diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la diferență.

În același sens, cu referire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție, prin Decizia nr. 1/08.02.1994 Plenul Curții Constituționale a statuat că, „Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite”.

Or, în speța dedusă judecății, instanța de fond nu a analizat neutru probele aduse în susținerea prejudiciului reclamantului.

Pe fond, având în vedere decizia civilă nr. 286/A, pronunțată la data de 22.05.2006 de către Curtea de Apel București în dosarul nr._/2/2005, dispoziția cu nr.2344/20.02.2007 emisă de către Primăria Municipiului Călărași prin care a fost soluționat dosarul întocmit în baza notificării nr. 1080/2001 și reținându-se din cuprinsul înscrisurilor existente la dosarul înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu nr._/CC că hotărârea judecătorească este definitivă și irevocabilă, iar în temeiul art. 1 alin. 2, art. 13 alin. 1 și art. 16 din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 1777/17.04.2008 în cuantum de 184.040,03 lei.

Având în vedere decizia de despăgubire nr. 1777/17.04.2008 și opțiunea formulată de către recurentul-reclamant, înregistrată la ANRP - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar sub nr._/29.05.2008, direcția a emis titlul de conversie nr. 348/02.06.2008 în cuantum de 90.000 lei, reprezentând un număr total de acțiuni de 90.000 la valoarea nominală de 1 leu și un titlu de plată nr. 865/03.09.2008 în cuantum de 94.040,33 lei.

Reclamantului Borundel G. i s-a emis titlul de plată nr. 865/03.09.2008 și i s-a efectuat plata efectivă cu prioritate pentru cauze medicale potrivit prevederilor pct. 182.5 din HG nr. 128/2008 pentru suma de 94.040,03 lei prin ordinul de plată nr. 1950/05.09.2008.

În sarcina ANRP nu se poate reține vreo tergiversare, ținând cont de faptul că reclamantul Borundel G. a formulat dosarul de opțiune în data de 29.05.2008, iar titlul de conversie a fost emis în data de 02.06.2006, iar cel de plată și plata efectivă s-a efectuat în data de 03.09.2008 cu prioritate, astfel ANRP făcând excepție de la regula generală și anume că „emiterea unui titlu de plată și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoanele îndreptățite, se va dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare în contul ANRP, în ordinea depunerii cererilor de opțiune.

De asemenea, pentru nașterea obligației de reparare a pagubei cauzate trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale. Prin urmare reclamantul trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura de cauzalitate dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția pârâtei.

Prin urmare, nu se poate reține un refuz nejustificat al acesteia sau o tergiversare a soluționării dosarului de opțiune nr._/29.05.2008, deoarece acesta a fost soluționat prin emiterea deciziei titlul de conversie nr. 348/02.06.2008 și prin emiterea cu prioritate a titlului de plată nr. 865/03.09.2008.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304/1 Cod procedură civilă, Legea nr.247/2005 – Titlul VII, HG nr. 361/2005 actualizată, OG nr.81/2007, HG nr. 128/2008, Legea nr.554/2004, iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

În apelul său, apelantul-reclamant BORUNDEL G. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, iar pe fond, admiterea acțiunii introductive așa cum a fost completată, modificată și precizată cu consecința obligării Statului Român în solidar cu ceilalți pârâți din dosar la achitarea către reclamant a sumei de 400,000 lei, reprezentând daune morale (conform precizare din data de 19.01.2010 in fața tribunalului; a dobânzii legale aplicata la suma de la lit. a de mai sus calculată de la data depunerii acțiunii și până la executarea efectiva a obligației de plată; să se constate de către instanță că reclamantul a solicitat inclusiv în prima faza procesuală să se ia act că își rezervă dreptul să solicite cheltuieli de judecata pe cale separată.

A arătat că daunele morale nu pot fi cuantificate cu exactitate matematică, în cazul celor materiale, însă, în cazul de față disproporția între suferințele profunde probate și despăgubirea acordată este una vădită. Suma de 10.000 este în mod cu totul insuficientă neconstituind în nicio circumstanță o reparație pentru prejudiciul suferit, pentru profundele suferințe cauzate și resimțite pe parcursul a nu mai puțin de 30 de ani.

Suma de 10.000 lei apare ca derizorie raportat la prejudiciu - care diferă de la caz la caz speța - cât și chiar la constanta jurisprudență a C.E.D.O. la care face referire însăși prima instanță.

Mai mult, de vreme ce pârâții nu au avut o critică proprie cu privire la întinderea cuantumului despăgubirilor solicitate – criticile lor vizând alte aspecte, se impune, inclusiv potrivit principiului disponibilității, menținerea cuantumului solicitat în acțiunea precizată - 400.000 lei ca reflectând prejudiciul cauzat și încercat.

Prin acțiunea introductivă astfel cum a fost completată, modificată și precizată a solicitat primei instanțe să dispună obligarea Statului Român în solidar cu ceilalți pârâți din dosar la achitarea către reclamant a sumei de 400.000 lei reprezentând daune morale (precizare din data de 19.01.2010 în fața Tribunalului); a dobânzii legale aplicată la suma de la lit. a de mai sus calculată de la data depunerii acțiunii și până la executarea efectivă a obligației de plată.

Totodată, a cerut inclusiv să se ia act că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, conform cererii introductive de instanța din 21.05.2009).

Fie numai pentru încălcarea art. 6 C.E.D.O. a unui singur articol deci C.E.D.O. acordă constant suma de 6.000 euro - daune morale: în speța de față însă au fost încălcate grav și numeroase alte texte de lege cu toate acestea, prima instanță națională i-a acordat - recunoscând totuși toată conduita ilicită continuă și deci încălcarea tuturor acestor texte de lege - o sumă derizorie raportat la prejudiciu, și anume: sub 2500 euro (10.000 lei).

Prin sentința civilă nr. 1522/24.02.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 5 București a admis în parte acțiunea reclamantului obligând pârâții la plata sumei de 10.000 lei adică mai puțin de 2500 euro, reprezentând daune morale, la care se adaugă dobânda legala calculată de la data sesizării instanței (21.05.2009) și până la achitarea integrală a debitului.

Profundele suferințe cauzate reclamantului impun acordarea unei despăgubiri cu mult superioară celei acordate.

Temeiul cererii de chemare în judecată constă tocmai în conduita ilicită continuă culpabilă și abuzivă a Statului Român care prin atingerea adusă în primul rând dreptului de proprietate și totodată dreptului la un proces echitabil a lezat în mod profund atributele demnității și onoarea reclamantului.

Conduita ilicită continuă îmbracă forma următoarelor acțiuni/inacțiuni ilicite care au încălcat în mod profund culpabil garanțiile statuate de art. 480 Cod civil, art. 1 din Protocolul 1 la la C.E.D.O., art. 6 C.E.D.O.: a) confiscarea abuzivă și fără titlu a imobilului, încălcare brutala a art. 480 Cod civil, în vigoare la data confiscării; b. privarea nelegală de atributele dreptului de proprietate, respectiv negarea dreptului de proprietate, timp de circa 30 de ani. (până la pronunțarea hotărârii judecătorești care-i recunoaște calitatea de persoana îndreptățită - însă această hotărâre rămâne fără eficiență de vreme ce acțiunile la Fondul Proprietatea nu reprezintă până la data introducerii prezentei acțiuni în justiție o reparație efectivă - în concluzie privarea de proprietate continuă și după depunerea prezentei acțiuni în anul 2009 deci circa 33 de ani).

Deoarece imobilul a fost confiscat abuziv și fără titlu în 1977, rezultă că aceasta faptă a Statului prin care s-a adus atingere dreptului de proprietate - drept consfințit de art. 480 Cod civil în vigoare și la acea dată nu a avut nici măcar o aparență de legalitate - fiind în mod inechivoc un abuz chiar și pentru acea vreme - o acțiune profund ilicită, respectiv profund culpabilă.

De altfel, caracterul ilicit al confiscării imobilului de către Stat rezultă din chiar titlul Legii nr. 10/2001, din chiar rațiunea pentru care a apărut aceasta lege. Or această lege e dată de S. Român tocmai în recunoașterea abuzurilor sale. Este o lege denumită „reparatorie”, Or, a „repara” o situație injustă presupune ca, la un moment dat, s-a comis o nedreptate. S. a comis fapta culpabilă prin confiscarea imobilului și pentru acest lucru a fost obligat de instanța în chiar baza Legii nr. 10/2001 să-i restituie în echivalent.

În mod indubitabil privarea abuziva și arbitrară de proprietate (de atributele acesteia: posesia și folosința) cauzează oricărei persoane suferințe psihice accentuate, cu repercusiuni negative asupra psihicului acesteia afectând atributele specific umane de demnitate și onoare ale celui care este, se consideră și trebuie să fie considerat de toată lumea - erga omnes -, inclusiv de statul comunist drept proprietar cu toate consecințele ce decurg - adică dreptul ca proprietatea pentru care a trudit o viață să-i fie respectată - și nicidecum să fie aruncat în stradă peste noapte.

Astfel atributele specific umane de demnitate și onoare sunt iremediabil lezate prin cauzarea unor puternice sentimente de: umilire, neîncredere, angoasă, tensiune psihică, tulburare, nesiguranță. De altfel CEDO remarca în cazuri similare că evenimentele au produs neplăceri și incertitudini asupra persoanei îndreptățite, impunându-se acordarea de daune morale (Aslan c. României).

Atributele demnității și onoarei au fost iremediabil afectate dintr-o dublă perspectivă: a) personal - a fost dat afara din căminul părintesc, unde și-a petrecut copilăria și a crescut - cauzându-i profunde suferințe psihice; a încercat un profund și amar sentiment de neputință și umilință a demnității umane - datorită urmărilor tragice provocate de acest abuz al Statului comunist unui membru al familiei reclamantului, tatăl care a trebuit să se mute din casa sa după o viață de muncă și privațiuni – la peste 80 de ani - într-un . marginea orașului; acea zonă nu avea lumină electrică și - pentru ca era aproape orb - tatăl reclamantului a căzut într-o groapă din apropiere și și-a fracturat șoldul; de aici datorându-i-se o lungă suferință și, în final, moartea,

De altfel în depoziția lor, martorii au subliniat toate aceste evenimente dramatice, cât și impactul acestora asupra reclamantului.

Cu privire la refuzul constant al Statului Român de a da o lege, respectiv absența unei legi reparatorii după Revoluție, lege de altfel îndelung solicitată de către foștii proprietari Statului Român începând imediat după evenimentele din 1989.

În acest sens, S. Român a întârziat în mod cu totul culpabil să-și repare pe cât posibil - abuzurile grave pe care le săvârșise înainte de 1989.

A încercat din nou timp de 12 ani (din 1989 - până la apariția legii nr. 10/2001) profunde umilințe și un sentiment de neputință și nesiguranță deoarece toate demersurile de a-și recupera imobilul - teren se loveau de absența unei legi reparatorii - era parte într-o odisee fără sfârșit. Sentimente negative sporite cu atât mai mult de vârsta înaintată a reclamantului, care își punea problema dacă va mai apuca ziua când i se va face - fie și tardiv dreptate. Necesitatea de a se adresa justiției pentru a reuși să obțină restituirea în echivalent a terenului la adevărata valoare - cea de circulație pe piața liberă - instanța trecând în dispozitiv cuantumul clar și neechivoc al despăgubirii de acordat -_ euro la cursul BNR din ziua plații. După rămânerea irevocabila a hotărârii judecătorești și emiterea noii dispoziții a Primarului de restituire prin compensare la valoarea reală, C. Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, respectiv A. Națională pentru Restituirea Proprietăților profund culpabil a refuzat constant timp de peste un an de zile în ciuda numeroaselor demersuri (cereri de punere în executare a hotărârii la ANRP, audiențe repetate, memorii la Cancelaria Primului Ministru etc.) să emită decizia prin care să i se emită titlul de despăgubire, (hotărârea a rămas irevocabila în 09 februarie 2007 iar decizia a fost emisă abia la 17.04.2008 iar Titlul de conversie a despăgubirii în acțiuni la Fondul Proprietatea a fost emis după alte circa 2 luni, la 02.06.2008, prin decizia 348 a Vicepreședintelui ANRP) ; astfel, abia la data de 02.06.2008 a fost pusă în executare o hotărâre din februarie 2007; însă aceasta punere în executare nu a fost nici ea efectivă deoarece de la data de 02.06.2008 și până la data introducerii prezentei acțiuni în instanță 21.05.2009, măsurile reparatorii acordate de către S. Român sub forma acțiunilor la Fondul Proprietatea nu reprezintă o reparație efectivă în sens C.E.D.O.

În concluzie, a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care se stabilește să primească o sumă de bani reprezentând contravaloarea terenului, însă măsurile reparatorii stabilite de către S. R. prin lege îmbracă forma acțiunilor la Fondul Proprietatea despre care chiar CEDO spune ca este nefuncțional. Practic, în ceea ce privește despăgubirea efectivă prin acțiunile la Fond este aceeași situație ca cea dinainte de începerea demersului în instanță și a pronunțării hotărârii judecătorești executorii, fără a beneficia de vreo reparație efectivă - mai precis situația de la data confiscării din 1977.

Forma de despăgubire acordată prin lege de către S. Român către „foștii” proprietari sunt acțiunile la „Fondul Proprietatea”; caracterul neefectiv al acestor acțiuni ca formă de despăgubire.

Refuzul constant al Statului Român de a se conforma dispozițiilor C.E.D.O. – în sensul că S. Român a refuzat până la data introducerii acțiunii să ia măsuri generale sau individuale, potrivite pentru a preveni încălcări viitoare ale Convenției, (în sensul de a lua măsuri ca ”foștii” proprietari să fie despăgubiți efectiv, și nu iluzoriu).

Forma de despăgubire acordată prin lege de către S. Român către „foștii” proprietari sunt acțiunile la „Fondul Proprietatea”; caracterul neefectiv al acestor acțiuni ca forma de despăgubire - culpa Statului Român; mai precis aceeași situație de la data confiscării terenului - anul 1977.

Astfel însuși S. Român este garantul respectării demnității și onoarei cetățenilor săi.

În cazul de față însă, S. nu numai că nu a apărat aceste atribute ale ființei umane, ci dimpotrivă, a încălcat el însuși aceste atribute - prin adoptarea unor legi de despăgubire neefectivă a foștilor proprietari.

În concluzie, cu un cinism nemăsurat, după un demers injustiție anevoios, când în sfârșit justiția i-a dat dreptate, recunoscându-i calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, statul dă o lege prin care stabilește forma de despăgubire pentru persoanele îndreptățite, iar forma de despăgubire constă în niște hărții goale, fără valoare - despre care însuși C.E.D.O. a statuat constant că nu reprezintă o despăgubire efectivă.

În mod corect a constatat prima instanță luând act de jurisprudența C.E.D.O. care menționează constant că dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitiva, ci că el cuprinde și speranța legitimă ca aceasta hotărâre va fi executată. Protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității presupun obligația administrației de a se conforma unei sentințe sau decizii pronunțate. În același sens în cauza Imobiliara Saiffi c. Italiei s-a reținut că executarea unei sentințe sau a unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 al Convenției. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părți. În acest context rezultă încălcarea de către S. Român inclusiv a art. 6 din C.E.D.O.

Astfel demnitatea persoanei îndreptățite este afectată când statul îi acordă prin lege niște despăgubiri care de fapt nu sunt despăgubiri - ele nefiind efective - ci doar hârtii goale - omul este practic înșelat și mințit, fiind pus în fața unei situații fără ieșire, dar i s-a recunoscut că este persoană îndreptățită la despăgubiri pentru imobil dar i se dau despăgubiri neefective - adică fără valoare este vorba despre o umilire și o înjosire fără seamăn hotărârea judecătorească fiind în mod vădit ineficientă în sens C.E.D.O.

Suferințele psihice profunde (cu titlu exemplificativ deznădejde, umilința, sentiment de neputința) acestea se datorează și faptului că până la introducerea acțiunii de față nu beneficia de o reparație totală efectivă.

Astfel, după ce a confiscat în 1977, în mod abuziv, fără titlu imobilul, S. Român nu înțelege nici măcar acum, după ce a fost nevoit să facă demersuri în justiție, să-i acorde o despăgubire efectivă pentru acest teren - deoarece acțiunile la Fondul Proprietatea - pe care S. Român le-a prevăzut prin lege ca formă de despăgubire nu reprezintă o reparație efectivă conform CEDO. În consecință, reclamantul apreciază că este victima unei absențe prelungite de acordare a unei despăgubiri efective pentru bunul de care a fost privat și a cărui restituire în echivalent a obținut-o irevocabil în instanță - cauzându-i-se astfel suferințe psihice accentuate constând inclusiv în sentimente de profundă frustrare și zădărnicie, inclusiv în considerarea vârstei reclamantului (90 de ani) și a mai multor afecțiuni de care suferea.

Fondul „Proprietatea” nu funcționează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații - lipsa despăgubirii efective în pofida unei hotărâri judecătorești executorii.

În acest sens s -a solicitat a se avea în vedere și Cauza Faimblat împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat prin hotărâre în data de 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 141 din 6 martie 2009. În această cauza CEDO a reținut faptul că indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară), oricum, în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești, se face, în toate cazurile, prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și deci prin intermediul Fondului Proprietatea, în privința căruia, Curtea a constatat deja în numeroase alte cazuri, că nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.

Având în vedere deficiențele de natură structurală constatate, Curtea a concluzionat cu privire la aplicarea art. 46 din Convenție, că S. trebuie, înainte de toate, să adopte măsurile legislative necesare care se impun pentru a se asigura că cererile de restituire primesc un răspuns definitiv din partea autorităților, în intervale rezonabile. S. trebuie de asemenea să ia măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date de autoritățile administrative sau judecătorești, cu privire ia imobilele naționalizate, astfel încât vechii proprietari sa obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative, administrative și bugetare apte să garanteze un astfel de rezultat.

Curtea mai arată că măsurile generale la nivel național se impun a fi luate în cel mai scurt termen, cu ocazia punerii în aplicare a prezentei hotărâri.

Până la data introducerii acțiunii însă nicio astfel de măsură nu a fost luată de către S. Român - prejudiciul moral fiind accentuat și de suferințele psihice cauzate reclamantului ca urmare a refuzului Statului Român practic de a lua măsuri concrete - așa cum a cerut CEDO - pentru a pune în executare efectivă o hotărâre executorie - deci hotărârea unei instanțe rămâne fără efect practic - lucru inadmisibil și care conduce la zdruncinarea încrederii reclamantului că justiția are o putere efectivă de a îndrepta nedreptatea care s-a făcut de S. comunist cu circa 30 de ani în urmă.

Chiar dacă există o decizie administrativă sau judiciară, finalitatea procedurii ar trebui să fie executarea acestor decizii, în condițiile Legii 247/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea. Dar, Curtea a mai constatat în cauze anterioare că acest mecanism de despăgubire nu funcționează la parametri normali și nu este în măsură să ofere celor prejudiciați o compensație echivalentă în mod efectiv (Cauza R. I. împotriva României).

C.E.D.O. retine în mod constant că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu ia în considerare prejudiciul suferit prin lipsirea îndelungată de indemnizare a persoanelor care s-au văzut private de bunurile lor. Astfel, în cauza Porteanu s-a considerat că nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului, combinată cu absența unei indemnizații, a impus o sarcină disproporționată, și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

În acest context C.E.D.O. are în vedere privarea prelungită de proprietate, respectiv lipsa îndelungată de plată a unei despăgubiri efective în stabilirea prejudiciului moral.

Refuzul constant al Statului Român de a se conforma dispozițiilor C.E.D.O - în sensul că S. Român a refuzat până la data introducerii acțiunii să ia măsuri generale sau individuale, potrivite pentru a preveni încălcări viitoare ale Convenției, (în sensul de a lua măsuri ca „foștii” proprietari să fie despăgubit efectiv, și nu iluzoriu). O hotărâre - cum este cauza Faimblat - prin care se constată o încălcare a Convenției, impune stalului vizat nu numai obligația de a plăti compensațiile la care a fost obligat prin hotărâre ci și obligația de a lua măsuri generale sau individuale, potrivite pentru a preveni încălcări viitoare ale Convenției. S. reclamant este liber să aleagă mijloacele prin care dorește să atingă acest rezultat, sub condiția ca aceste mijloace să corespundă exigențelor fixate de Curte în hotărârea sa - în consecință, instanța este chemată inclusiv din această perspectivă să se pronunțe în sensul admiterii cererii - tocmai pentru ca S. Român a împiedicat - în ciuda avertismentului CEDO - ca un fost proprietar - stabilit astfel în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile - să primească într-un mod prompt și adecvat compensații pentru prejudiciul suferit ca urmare a nerestituirii în natură a propriului bun.

În cauză, reclamantul a suferit o privare de proprietate, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective - în contextul lipsirii îndelungate de indemnizare a sa ca persoană ce a fost privată de bunul său, ceea ce reprezintă o sarcină excesivă și disproporționată, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 - realitate care îi cauzează sentimente de neputință, umilință, zădărnicie, frustrare, teamă - sentimente începute la data confiscării imobilului în 1977 și care continuă, datorită conduitei culpabile a Statului Român și în prezent.

Astfel, demnitatea și onoarea unui bătrân au fost iremediabil afectate prin înjosirea, umilirea, sfidarea, știrbirea încrederii în sine, incertitudinea, neîncrederea, inducerea sentimentului neputinței și neajutorării la care a fost supus în mod constant și sistematic printr-o conduita ilicită continuă - prin acțiuni/inacțiuni - astfel cum a prezentat în cadrul acțiunii.

În acest sens urmează a se consulta inclusiv declarațiile martorilor referitor la urmările, conduitei ilicite continue a pârâților asupra reclamantului în vârstă de 90 de ani și suferind pe parcursul demersurilor de mai multe afecțiuni (conform actelor medicale de la dosar): „traume sufletești”, „multa umilință afectându-i demnitatea umana”, „deprimat”.

Demnitatea reprezintă inclusiv un proces de apreciere și respect al individului, al persoanei - iar tocmai acest lucru a fost desconsiderat în speță: prin confiscarea abuzivă și fără titlu de către Stat (aruncarea în stradă) cu toate consecințele acestei acțiuni, privarea și negarea dreptului de proprietate (timp de 30 de ani), acțiunile sistematice de zădărnicire a reparării unui abuz comis de către același Stat, au adus atingere însăși demnității umane, omul fiind o ființă înzestrată cu rațiune și sentimente, emoții, afect. Ocrotirea drepturilor personalității umane - inclusiv demnitatea și onoarea reprezintă astfel de drepturi ce aparțin fiecăruia prin însuși faptul că este om. Or, ocrotirea acestor valori intrinseci omului, reprezintă un imperativ într-o societate democratică, iar scopul instanței constă tocmai în sancționarea celor care le nesocotesc. Parafrazându-l pe profesorul T. I., acordarea daunelor morale se bazează nu atât pe responsabilitatea civilă, ci pe ocrotirea personalității omenești.

Încălcarea art. 6 C.E.D.O. privind nepunerea efectiva în executare a hotărârilor judecătorești, fie numai, pentru încălcarea acestui singur articol C.E.D.O. acordă constant suma de 6000 euro - daune morale; în speța de față însă au fost încălcate însă și numeroase alte texte de lege, iar prima instanță națională i-a acordat pentru tot o sumă derizorie: sub 2500 euro. (10.000 lei).

Deși reclamantului i s-au acordat prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă măsuri compensatorii, prin faptul că S. a stabilit acțiunile la Fondul Proprietatea ca formă de despăgubire, iar această formă nu reprezintă o despăgubiră efectiva în sens C.E.D.O. - se consideră că hotărârea nu a fost executată, rămânând ineficientă în sens C.E.D.O. până la data introducerii prezentei acțiuni - 21.05.2009 - ca dată de referință pentru stabilirea conduitei ilicite.

Jurisprudența C.E.D.O. este relevantă în materie: Astfel, în cauza Imobiliara Saffi c, Italie s-a reținut că executarea unei hotărâri judecătorești trebuie considerată ca făcând parte din „proces” în sensul art. 6 din C.E.D.O. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părți.

Cu privire la încălcarea art. 1 Protocolul la CEDO, s-a arătat că în cazul de față a fost încălcat în mod inechivoc inclusiv art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. - privind dreptul de proprietate.

În urma hotărârii judecătorești irevocabile prin care se recunoaște calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantului se constată că acesta are un „bun” în sens C.E.D.O., însă nu poate beneficia de aceste despăgubiri acordate.

În toate spețele Curtea a concluzionat că omisiunea autorităților de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunțată reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanță precum și a dreptului la respectarea bunurilor.

Totodată, referitor la Fondul Proprietatea în cauza R. I. c. României precum și în cauza Katz c. României, Curtea a reținut că Fondul nu funcționează de o manieră susceptibilă să conducă la o indemnizație efectivă. Mai mult, în cauza sus menționată Curtea constată și o altă culpă a Statului constând în faptul că nici Legea 10/2001, nici Legea 247/2005 care o modifică, nu ia în considerare prejudiciul suferit prin lipsirea îndelungată de indemnizare a persoanelor îndreptățite. Astfel, absența indemnizării impune o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O.

Astfel, Curtea conchide că accesul la o procedură administrativă și ulterior contencioasă în fața instanțelor naționale rămâne iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Cu privire la încălcarea art. 46 din C.E.D.O., s-a arătat că având în vedere deficiențele de natură structurală constatate, Curtea a concluzionat cu privire la aplicarea art. 46 din Convenție, că S. trebuie, înainte de toate, să adopte măsurile legislative necesare care se impun pentru a se asigura că cererile de restituire primesc un răspuns definitiv din partea autorităților, în intervale rezonabile. S. trebuie, de asemenea să ia măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date, de autoritățile administrative sau judecătorești, cu privire la imobilele naționalizate, astfel încât vechii proprietari să obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative, administrative și bugetare apte să garanteze un astfel de rezultat.

Curtea mai arată că măsurile generale la nivel național se impun a fi luate în cel mai scurt termen.

Până la data introducerii prezentei acțiuni însă nicio astfel de măsură nu a fost luată de către S. Român - prejudiciul moral fiind accentuat și de suferințele psihice cauzate reclamantului ca urmare a refuzului Statului Român practic de a lua măsuri concrete - așa cum a cerut CEDO pentru a pune în executare efectivă o hotărâre executorie - deci hotărârea unei instanțe rămâne fără efect practic - lucru inadmisibil și care conduce la zdruncinarea încrederii că justiția are o putere efectivă de a îndrepta nedreptatea care s-a făcut de S. comunist cu circa 30 de ani în urmă.

În aceste condiții, având în vedere inclusiv jurisprudența menționată în interpretarea Convenției, este solicitat să se constate că prin durata îndelungată de timp după care i s-a recunoscut dreptul de persoana îndreptățită la despăgubiri, precum și prin faptul că reclamantul a fost despăgubit cu acțiuni la Fondul Proprietatea - deși Curtea a condamnat S. Român în numeroase spețe similare – este o faptă ilicită care a cauzat reclamantului un prejudiciu - fiind în situația răspunderii civile delictuale.

Față de cele menționate reclamantul solicită a se aprecia ca fiind întemeiate susținerile care reclamă suferințe psihice cauzate de conduita ilicită continuă prezentată: suferințe psihice confirmate de către martorii audiați în cauză (lezarea demnității și onoarei prin umilințe, neliniște, nesiguranță, incertitudine s.a.).

De altfel daunele morale sunt avute în vedere de către Curte în mod constant. Astfel, printre elementele luate – în considerare de către Curtea Europeana atunci când statuează în materie, figurează daunele materiale, adică pierderile efective suferite ca o consecință directă a violării alegate, precum și daunele morale, adică, reparația pentru starea de spaimă, neplăcerile și incertitudinile rezultând din această violare, ca și alte daune non-materiale.

Cu privire la încălcarea art. 480 Cod civil coroborat cu aplicabilitatea art. 998-999 Cod civil s-a arătat că, în speță, conduita ilicită continuă a Statului a adus atingere și art. 480 Cod civil (începând cu confiscarea abuzivă din 1977, fără nici măcar cea mai mică aparență de legalitate chiar raportat la legislația de la acea vreme, și continuând apoi cu negarea dreptului de proprietate circa 30 de ani).

Toată această conduită ilicita continuă prezentată mai sus, urmează a se raporta la suferințele produse reclamantului. Astfel, reclamantul a probat că a încercat profunde sentimente de disperare, umilința, înjosire, angoasa neputința, aruncarea în stradă din casa părintească peste noapte, apoi moartea tatălui său având legătura cauzală cu izgonirea familiei, într-o zonă neiluminată și fără străzi de pe un câmp de la marginea orașului. Tatăl reclamantului a căzut într-un canal neacoperit, a făcut . de sold și a murit după trei luni. Apoi, după 1989, umilirea reclamantului timp de 11 ani până la apariția Legii 10/2001 când autoritățile îi spunâneau să mai aștepte că nu a apărut încă Legea 10. Apoi, după apariția Legii 10/2001- tergiversările de ani de zile – drumuri în provincie, așteptarea în gări neîncălzite etc. până când a reușit să obțină o hotărâre reparatorie în instanță.

Practic, la data introducerii acțiunii reclamantul este în situația de la data confiscării din 1977. Imobilul confiscat și nerestituit în natura confiscat, tatăl mort, așa zise despăgubiri sub forma unor hârtii goale.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă.

Apelanta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosar note scrise în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul Borundel G..A arătat că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt două entități distincte, cu atribuții și responsabilități, clar stabilite de lege. ANRP este un organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

În procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, A. asigură Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, centralizând dosarele transmise, în temeiul art. 16, Titlul VII din actul normativ amintit, de către entitățile ce au soluționat cererile persoanelor îndreptățite, și verificând legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.

Prin art. 14/1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, text legal introdus prin actul normativ mai sus menționat, în structura Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților se înființează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, denumită în continuare Direcția. Atribuția principală a Directei constă în acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată, conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr 81/2007 (act normativ care a modificat și completat dispozițiile Titlului VII din Legea nr 247/2005) în limita unei sume de maxim 500.000 tei, cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute de art. 3 lit h Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificat și completat prin Ordonanța de Urgență nr. 81/2007.

Potrivit alin. 4 art. 14/1 OUG 81/2007 modificat prin Legea 142/2010, sursele de finanțare a acordării despăgubirilor în numerar de către Direcție se asigură, din dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul „Proprietatea”, din sumele obținute ca urmare a vânzărilor de acțiuni emise de Societatea Comercială „Fondul Proprietatea”-S.A., efectuate de către Ministerul Finanțelor Publice, după deducerea cheltuielilor efectuate de Societatea Comercială „Fondul Proprietatea” S.A și în completare de la bugetul de stat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar va efectua plata despăgubirilor bănești în limita sumei mai sus precizate, cu respectarea termenelor și a limitărilor, de asemenea, mai sus amintite, ulterior parcurgerii procedurii finalizate prin emiterea unui titlu de plată.

Astfel, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este o lege specială ce reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 194.5 - 22 decembrie 1989, prin parcurgerea unor etape distincte, cu implicarea unor entități diferite cu atribuții și responsabilități clar stabilite de lege.

În aplicarea dispozițiilor legale mai sus amintite, pentru a se emite titlul de plată și a se efectua plata de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar (în urma opțiunii persoanelor îndreptățite, opțiune care se va face în conformitate cu dispozițiile Cap. VI Titlul VII din Legea nr. 247/2005), persoanele îndreptățite trebuie să fie titulare ale unor dosare de despăgubire ce se transmit Secretariatului Comisiei Centrale în vederea urmării procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda ulterior la centralizarea dosarelor în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate murite de despăgubire.

În baza raportului de evaluare C. Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.

Potrivit articolului unic al Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 1S51/13.03.2008, în situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de către aceasta, acesta fiind cazul domnului Borundel G..

Ulterior emiterii Deciziilor Comisiei Centrale de soluționare a acestor dosare, decizii ce reprezintă titluri de despăgubire, realizarea opțiunilor pentru titlu de plată/titlu de conversie de către persoanele îndreptățite a primi despăgubiri (cele cărora le-au fost emise Titlurile de Despăgubire) se face prin constituirea în temeiul Deciziei Comisiei Centrale a unui dosar de opțiune la Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar, dosar la care Decizia se reține în original.

În cauză, procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-a finalizat prin emiterea Deciziei Comisiei Centrale (titlului de despăgubire) nr. 1777/17.04.2008, a titlului de conversie în acțiuni nr. 348/02.06.2008 în cuantum de 90.000 lei, reprezentând un număr total de 90.000 acțiuni și a titlului de plată nr. 865/03.09.2008, în cuantum de 34.040.03 lei, sumă virată în contul reclamantului conform Ordinului de plată nr. 1950/05.09.2008.

Cu privire la emiterea cu prioritate a Titlului de plată nr. 865/03.09.2008, la solicitarea reclamantului, în condițiile în care dosarul de opțiune al acestuia este înregistrat la Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar cu nr. 4424/29.05.2008, iar aceasta a emis titluri de plată în dosarele înregistrate până la numărul 3967/29.04.2008.

În acest context, Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar nu a avut atribuții în soluționarea pretențiilor de restituire ale domnului Borundel G. decât ulterior constituirii de către acesta a dosarului de opțiune nr. 4424/29.05.2008 deci ulterior datei de 29.05.2008 când a emis pe numele acestuia Titlul de conversie în acțiuni nr. 348/02.06.2008 și titlul de plată nr. 865/03.09.2008.

Mai mult decât atât A. Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar nu poate fi obligată la acordarea altor sume, decât cele prevăzute în deciziile Comisiei Centrale.

Apelanta-pârâtă a menționat cu privire la inexistența unui prejudiciu creat de către Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar, în contextul în care odată cu emiterea titlului de conversie și înaintarea acestuia către Depozitarul Central al Fondului Proprietatea, domnul Borundel G. a fost înscris în Registrul acționarilor Fondului Proprietatea și a beneficiat de toate drepturile conferite de această calitate) ulterior emiterii Titlului de plată nr. 865/03.09.2008. acestuia i-au fost virate în contul indicat despăgubirile bănești.

Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia reclamantul a constituit un dosar administrativ, soluționat prin dispoziția Primăriei Municipiului Călărași nr. 2344/2007 este o lege cu caracter reparatoriu ce are ca titulari persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, așa cum este și cazul reclamantului Borundel G..

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 statuează „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, în procedura desfășurată la nivelul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, procedură încheiată prin emiterea unui titlu de despăgubire (Decizia Comisiei Centrale nr. 1777/17.04.2008), procedură încheiată în cazul de față prin emiterea unui titlu de plată (Titlul nr. 865/03.09.2008) și a unui titlu de conversie (Titlul nr. 348/02.06.2008), și în care A. Națională prin Restituirea Proprietăților și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și-au îndeplinit atribuțiile stabilite în sarcina acestora.

Este ilegală o dublă despăgubire a reclamantului, în condițiile în care acesta se află în posesia efectivă a despăgubirilor stabilite și acordate în virtutea calității sale de persoană prejudiciată prin măsuri abuzive, aplicate de regimul comunist.

În drept, au fost invocate dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/30.06.2010, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 81/2007, art. 248 alin. (1) Codul de procedură civilă, iar în conformitate prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Apelanta-pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare la apelul promovat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1522/24.02.2011 pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Sectorului 5 București.În motivare, a arătat că în primul rând, așa cum a arătat și anterior, apelanta-pârâtă nu reprezintă S. Român sau Guvernul României decât în acele litigii izvorâte din activitatea sa directă.Astfel, indiferent dacă instanța ar aprecia drept întemeiată sau nu cererea reclamantului de a i se acorda despăgubiri morale pentru suferința îndurată în timpul regimului comunist, apelanta-pârâtă nu poate fi obligată la a achita către acesta astfel de despăgubiri morale, întrucât, pe de o parte, nu poate fi vorba de culpa sa, iar, pe de altă parte, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu reprezintă statul român în astfel de litigii.

Potrivit art. 13 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G.nr.81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv: „Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă ..., se constituie C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare C. Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare (a acordarea de titluri de despăgubire”.

Totodată, în cuprinsul art. 1 alin. 1 Titlu) VII din Legea nr.247/2005 se arată că „prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001…”.

Atribuțiile mai sus-amintite sunt exercitate de către comisia centrală numai în cadrul procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor, prevăzute în cap. V titlul VII (regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) din Legea nr. 247/2005.

De altfel, nu sunt doar lipsite de temei juridic, dar și profund imorale pretențiile reclamantului, care, fără a face parte din vreuna dintre categoriile special prevăzute de lege ca beneficiind de măsuri reparatorii, ca urmare a suferințelor morale sau fizice suferite sub regimul comunist, solicită acordarea de daune morale doar pentru că a fost nevoit să suporte același tratament, aceleași privațiuni și umilințe pe care le-au suportat milioane de români de la instaurarea regimului comunist și până la înlăturarea acestuia.

În același fel, s-a solicitat a se observa că nici în perioada de după înlăturarea regimului comunist și până la . Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a fost supus unui regim discriminatoriu.

În ceea ce privește eventualele culpe ale autorităților administrative sau ale puterii judecătorești în soluționarea notificării depuse de către reclamant în temeiul actului normativ menționat mai sus, încă o dată subliniază faptul că ele nu pot fi reținute în culpa recurentei-pârâte. Așa cum a arătat, în termen de un an de la învestirea cu soluționarea dosarului de despăgubiri întocmit în favoarea reclamantului, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților au emis decizia de despăgubire și, ulterior, titlul de conversie.

Eventualele întârzieri în finalizarea procesului prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se datorează împrejurării că dosarul a fost transmis incomplet Comisiei Centrale, aceasta nefiind lămurită cu privire la întinderea și beneficiarii măsurilor reparatorii (potrivit dispozițiilor legale, valoarea actualizată a despăgubirilor încasate de către proprietarii deposedați se scade din cuantumul despăgubirilor care se acordă). Or, împrejurarea că dosarul a fost transmis incomplet Comisiei nu poate fi reținută în culpa acesteia.

Nu în ultimul rând, s-a solicitat a se observa că, la data introducerii acțiunii procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 era finalizată, apelanta îndeplinindu-și toate sarcinile prevăzute de lege.

De asemenea, pentru nașterea obligației de reparare a prejudiciului cauzat trebuie să fie întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente... poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita ... repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale”.

Astfel prin dispoziția legală mai sus enunțată, legiuitorul a avut în vedere și posibilitatea producerii unor daune morale prin eliberarea unor acte administrative ilegale sau prin refuzul nejustificat al autorităților administrative de a rezolva cererile celor nedreptățiți.

Or, în cazul dedus judecății, nu se poate reține vreo tergiversare din partea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece decizia a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, pentru nașterea obligației de reparare a pagubei cauzate trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.

În consecință, având în vedere solicitarea reclamanților de a obliga pârâta la plata de daune morale în valoare de 400.000 Ron, s-a precizat că cel prejudiciat trebuie să facă dovada condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtei. În acest caz, sarcina probei revine reclamantului, conform dispozițiilor art. 1169 Cod civil.

Prin urmare, reclamantul trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat și fapta pârâtei, precum și vinovăția pârâtei.

Astfel, reclamantul trebuie să dovedească existența și întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudicial cauzat șl fapta pârâtei, respectiv a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, C. Centrală a analizat dosarul de despăgubire și a solicitat acte în completarea dosarului, ulterior emițând Decizia nr. 1777/17.04.2008.

Prin urmare, nu se poate reține un refuz nejustificat al acesteia sau o tergiversare a soluționării dosarului, deoarece dosarul de despăgubire a fost soluționat prin emiterea Deciziei nr. 1777/17.04.2008.

Nici susținerile reclamantului potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră care să duca la despăgubirea efectivă a foștilor proprietari nu mai erau de actualitate la momentul depunerii recursului. Astfel, Fondul Proprietatea a fost listat la bursă, nimic neîmpiedicând reclamantul să tranzacționeze acțiunile care i-au fost atribuite.

Prin urmare, chiar dacă afirmațiile sale potrivit cărora inclusiv C.E.D.O. a constatat deficiențe în ceea ce privește procesul de despăgubire a foștilor proprietari sunt corecte pe fond, se poate observa că reclamantul nu se află în situația de a nu putea beneficia de aceste măsuri, dimpotrivă, fiind una dintre persoanele în cazul cărora procesul de despăgubire a fost finalizat în totalitate.

În concluzie, recurenta-pârâtă și-a îndeplinit într-un termen rezonabil obligațiile, astfel încât apreciază că nu se poate vorbi de culpa acesteia. În ceea ce privește celelalte afirmații ale reclamantului, în măsura în care le va considera întemeiate, recurenta reprezintă S. Român doar în acele litigii care decurg din propria activitate și care privesc competențele care i-au fost stabilite prin lege.

Apelantul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea apelului formulat de reclamantul Borundel G. și admiterea apelului formulat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că reclamantul prin recursul formulat împotriva sentinței solicită instanței ca, angajarea răspunderii pârâților să fie analizată potrivit răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 - 999 Cod civil, raportate de la art.480 Cod civil, art.6 și art.46 C.E.D.O., art.1 Protocolul 1 din C.E.D.O.

Astfel, în ședința din data de 14.11.2011, Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr.27 pronunțată în dosarul nr.28/2011, a admis recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în consecință s-a stabilit că: în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S. Român nu are calitate procesuală pasivă.

Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia poate solicita conversia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar (iar când valoarea este mai mare de 500.000 lei se pot solicita exclusiv acțiuni sau titluri de plată, în funcție de opțiunea titularului).

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Se apreciază că norma internă, care reglementează o anumită procedură obligatorie corespunde principiilor rezultate din jurisprudența CEDO deoarece este de competența exclusivă a statului român de a reglementa modalitatea concretă a acordării despăgubirilor reale, efective și într-un termen rezonabil, dar în limitele posibilităților și capacităților financiare efective ale statului român, iar faptul că prin legea națională aceste despăgubiri au fost limitate la un anumit nivel - respectiv 500.000 lei pentru plata efectivă în numerar și restul prin conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea nu conduce la concluzia că norma internă nu trebuie aplicată și urmată.

Față de susținerea reclamantului privind confiscarea abuzivă, privarea nelegală de atributele dreptului de proprietate precum și „refuzul” Statului Român de a da o lege reparatorie, a apreciat utilă o scurtă incursiune în dreptul comparat în materie de restituire sau de despăgubire pentru bunurile naționalizate înainte de 1989 în Europa Centrală și de Est.

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Astfel, odată cu apariția Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a încercat tocmai să asigure o reparație echitabilă a prejudiciului suferit, iar faptul că prin normele legii speciale au fost stabilite condițiile privind despăgubirile aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu se poate interpreta ca fiind un „refuz” din partea Statului Român de acordare a acestor despăgubiri, atâta timp cât legiuitorul a lăsat la alegerea persoanelor îndreptățite modalitățile de încasare a drepturilor cuvenite.

Numai în cazul unui conflict între dispozițiile Convenției, ca tratat internațional și cele ale unor legi interne care se referă la drepturi ale omului reglementate de Convenție, vor prevala dispozițiile Convenției, prin înlăturarea celor contrare ei, cuprinse în normele naționale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că art.1 din Primul Protocol al Convenției nu impune statelor membre o obligație generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția, iar „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un bun în sensul Convenției, recunoscând statelor membre o amplă marjă de apreciere cu privire la adoptarea sau nu a unei legislații, întrucât sunt singurele în măsură să decidă, atât cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, cât și asupra condițiilor în care operează restituirea în natură sau prin echivalent ori a categoriilor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

Totodată Curtea a mai precizat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

În schimb, art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalității presupune și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor.

Împrejurarea că „Fondul Proprietatea”, organismul colectiv de valori imobiliare, pentru care sunt emise titluri de participare ca modalitate de despăgubire prin echivalent, nu funcționează în prezent într-o manieră să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri, nu este de natură să conducă în actualul context legislativ aplicabil cauzei (Legea nr. 10/2001) la acordarea unei alte modalități de despăgubire decât a celei reglementate de legea specială.

Cu privire la faptul că Fondul Proprietatea a fost declarat nefuncțional. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere faptul că sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea nu corespundea exigențelor Convenției deoarece această modalitate de despăgubire nu era susceptibilă să acorde în mod efectiv o compensație echivalentă.

Or acest argument nu mai poate fi primit la acest moment, deoarece prin listarea Fondului Proprietatea la B. de Valori București la data de 25 ianuarie 2011posibilitatea valorificării acțiunilor acordate în procedura Legii nr.247/2005 a devenit efectivă.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional - deși potrivit jurisprudenței recente a instanței de contencios european (de exemplu, cauza M. împotriva României din 8.06.2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale pretoriană.

În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din care persoanele îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudența creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană.

Ca atare, nimic nu ar împiedica instanța de contencios european - la jurisprudența căreia s-a făcut referire pentru a se justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege - să constate în continuare aceleași încălcări ale Convenției, când în locul legii este pusă așa - numita normă pretoriană.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat pentru plata despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți.

Or, principiul legalității ca parte a preeminenței dreptului căruia instanța europeană îi acordă importanță primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile, precise și previzibile, exigențe cărora nu le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului normativ.

În realitate, invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței”.

Potrivit art.126 alin.2 din Constituția României „Competența instanțelor judecătorești si procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Instanțele judecătorești nu au competența de a institui, modifica sau abroga norme juridice de aplicare generală, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea si exercitarea drepturilor subiective.

Or, așa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice și să interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel, respectarea principiului separației puterilor în stat.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art.6 C.E.D.O. s-a solicitat a se constata faptul că, din motivarea reclamantului, nu sunt îndeplinite cerințele pentru a se afla în situația unei încălcări a dreptului la un proces echitabil.

Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem de drept.

Dispoziția introdusă în art.21 alin.3 din Constituția României face doar referire la un „proces echitabil”, fără să lămurească această sintagmă.

În Dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul „echitabil” este explicat ca fiind „întemeiat pe dreptate, pe adevăr, just, drept, nepărtinitor”.

Analizând dispozițiile art.6 din CEDO, care au în vedere un proces echitabil, se poate constata că acestea se referă la unele cerințe fără de care procesul nu este echitabil. Astfel, se cere accesul liber la un tribunal imparțial și independent, atât în ce privește judecarea și soluționarea conflictului, când luarea oricărei măsuri de constrângere asupra unor drepturi și libertăți fundamentale.

În legătură cu aceste cerințe la care se referă art.6 alin.1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o practică bine cristalizată și constantă, care oferă un tablou complet al situațiilor juridice, cu care pot fi confruntate instanțele judecătorești naționale, în legătură cu fiecare dintre cele trei elemente care alcătuiesc structura exigenței exprimate de Convenție în această privință și anume: i) tribunal stabilit de lege, ii) tribunal independent; iii) tribunal imparțial.

Principiile menționate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit cu care, orice persoană, fie parte reclamantă, fie parte pârâtă, „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul „egalității armelor” semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurilor în fața instanțelor de judecată, fără ca vreuna dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau celelalte părți din proces. Acest principiu, de fapt, constituie numai un element component al noțiunii mai larg de „proces echitabil”, una dintre garanțiile privitoare la desfășurarea corectă a procesului judiciar prin care se vizează un just echilibru între părțile litigante.

Astfel, în jurisprudența europeană, acest principiu semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, ceea ce nu este cazul în speța de față, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte în proces. După cum a decis în mod constant Curtea, acest principiu - unul dintre elementele noțiunii mai largi de proces echitabil - impune fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu „adversarul" ei și că exigența „egalității armelor" în sensul unui just echilibru între părți are, în principiu, același rol atât în procesele civile, cât și în cele penale.

Având în vedere cele precizate s-a arătat că așa cum rezultă și din adresa emisă de Fondul Proprietatea, aflată la dosarul cauzei, reclamantul-recurent Borundel G. a încasat dividendele după cum urmează: în anul 2008 a încasat suma de 498,66 lei reprezentând dividend net aferent anului 2007; în anul 2010 a încasat suma de 6.169,00 lei reprezentând dividend net aferent anilor 2008 și 2009; în anul 2011 a încasat suma de 2,379,9 lei, reprezentând dividend net aferent anului 2010.

Or, prin sentința criticată, practic se face o dublă despăgubire a reclamantului Borundel G., care deja beneficiază de reparații în baza legilor privind restituirea proprietăților, aspect care generează o îmbogățire fără just temei a acestuia.

În drept, au fost invocate dispozițiile menționate în notele scrise.

Prin încheierea de ședință din data de 01.10.2013, Tribunalul a calificat ca fiind apeluri căile de atac exercitate în cauză de părți, în speță fiind vorba de un litigiu patrimonial, evaluabil în bani, care atrage incidența dispozițiilor art.282/1 Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.1306 A/17.12.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a dispus: Respinge ca nefondate apelurile declarate de apelanta-reclamantă S. iulia A. și de apelantul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1522/24.02.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelanții-pârâți Guvernul României - C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților;

Admite apelul declarat de apelantul-pârât Guvernul României - C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței civile nr. 1522/24.02.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelantul-reclamant Borundel G., apelantul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și apelanții-pârâți C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților;

Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 1522/24.02.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelantul-reclamant Borundel G., cu apelanții-pârâți S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României - C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor;

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că admite excepția lipsei calității de reprezentant a Guvernului României, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anulează cererea formulată de reclamant împotriva acestui pârât, înlătură obligarea pârâtei ANRP de la plata despăgubirilor și a dobânzii legale aferente. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A arătat Tribunalul, în considerente, că asupra apelului declarat de apelantul –pârât Guvernul României – C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și apelanta –pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a reținut următoarele: La data soluționării prezentului apel erau intrate în vigoare dispozițiile art. 4,17, 18 din Legea nr. 165/2013 astfel încât C. Națională pentru Compensarea Imobilelor preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor și a înțeles să-și însușească recursul (devenit apel prin recalificare) formulat în prezentul dosar împotriva sentinței civile nr.1522/24.02.2011 pronunțată de către Judecătoria sectorului 5 București.

C. Națională pentru Compensarea Imobilelor nu are personalitate juridică, este în subordinea Cancelariei primului–ministru, Cancelaria la rândul său finanțată prin Secretariatul General al Guvernului care asigură reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești conform art. 1 din HG nr.405/2007.

În consecință excepția invocată de apelantul-pârât și de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a fost găsită întemeiată, fiind admisă, conform 17 și 18 din Legea nr.165/2013 și art. 1 din HG nr.405/2007.

Asupra apelului declarat de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, Tribunalul a constatat că acesta este întemeiat întrucât aceasta și-a îndeplinit atribuțiile ce-i reveneau – în evidențele sale dosarul a fost înregistrat la 29.05.2008 sub nr._, la 02.06.2008 se emite titlul de conversie nr. 348/02.06.2008, iar la 03.09.2008 se emite titlul de plată – Decizia nr. 865/03.09.2008, prin urmare procedurile au decurs corespunzător, neputându-se imputa acestui pârât vreo culpă în exercitarea atribuțiilor sale, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește, întrucât prin inexistența faptei ilicite și a vinovăției nu se poate discuta despre angajarea răspunderii civile delictuale a apelantei –pârâte A. Națională pentru Restituirea Proprietăților. În consecință, tribunalul a dispus admiterea apelului acesteia conform art. 296 și următoarele Cod procedură civilă și schimbând sentința în parte, a dispus înlăturarea sa de la obligarea la plata sumelor solicitate de reclamant.

Asupra apelului declarat de apelantul–pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a constatat că acesta este nefondat pentru cele ce urmează: 1) pe aspectul privind timbrajul, acțiunea în repararea prejudiciului moral se încadrează în prevederile art. 15 lit. f¹din Legea 146/1997 în forma dată de Decizia Curții Constituționale nr. 778/2009 potrivit cărora sunt scutite de taxe judiciare timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac referitoare la stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice, prin urmare cererea reclamantului este scutită de plata taxei judiciare de timbru; 2) excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată, întrucât potrivit art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice. Prin urmare, cum în cauza dedusă judecății culpa aparține Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care nu are personalitate juridică, S. prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, urmând a sta în judecată pentru C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Pe fond, acțiunea în răspundere civilă delictuală este întemeiată, întrucât ceea ce se analizează în cazul răspunderii pentru prejudiciul moral cauzat este reprezentat de cerințele generale în materia răspunderii civile delictuale, și anume: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate și vinovăția.

Astfel, prejudiciul nepatrimonial constituie consecința dăunătoare suferită de către o persoană, care nu are valoare economică, și prin urmare nu poate fi evaluată pecuniar. Suferința psihică a victimei este urmarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea umană, sub toate valențele sale: fizică, morală, socială.

Fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, respectiv conduita deficitară a autorităților care prin modalitatea concretă de soluționare cu întârziere a solicitărilor sale au condus la producerea prejudiciului anterior menționat. Iliceitatea conduitei se apreciază în raport de regulile generale instituite prin dispoziții legale. Încălcarea obligației generale de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană este contrară normelor dreptului obiectiv, fiind o faptă de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu impune ca între prejudiciul produs și faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât din ansamblul cauzelor și condițiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acțiuni sau inacțiuni anterioare care au determinat în mod direct și necesar producerea prejudiciului.

Vinovăția reprezintă o condiție distinctă și esențială, cu un caracter de sine-stătător și precis determinat. Răspunderea poate fi angajată și pentru cea mai ușoară culpă, adică neglijența sau imprudența pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

În acest cadru de drept substanțial, Tribunalul a constatat că prima instanță a apreciat corect asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, întrucât revine Statului obligația de a lua măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică executarea cu celeritate a deciziilor definitive date de autoritățile administrative sau judecătorești, astfel încât vechii proprietari să obțină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă și adecvată pentru prejudiciul suferit, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative, administrative și bugetare apte să garanteze un astfel de rezultat. A fost invocată de către prima instanță, în acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza Faimblat împotriva României. În cauza dedusă judecății s-a apreciat de către prima instanță că reclamantul a suferit o privare de proprietate, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective generate de acțiunile Statului Român, realitate care i-a cauzat sentimente de umilință, frustrare, teamă, neputință.

De la data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție – 09.02.2007 și până la data emiterii deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - 17.04.2008, a trecut un interval de timp semnificativ, în condițiile în care reclamantul se afla la o vârstă înaintată și într-o stare precară a sănătății, inclusiv la data promovării cererii de chemare în judecată nebeneficiind de o reparație efectivă, deoarece „Fondul Proprietatea” nu fusese funcțional o perioadă îndelungată de timp, aspect reținut de asemenea și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze similare.

C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor recunoaște, în notele scrise depuse la Judecătoria sectorului 5 București, filele 18-22, că dosarul a fost înregistrat în evidențele acesteia la data de 26.04.2007 și a fost analizat la data de 30.07.2007, și apoi la data de 17.04.2008 C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a aprobat emiterea deciziei. Prin urmare se constată trecerea unui interval de timp de încă un an, pentru corespondență administrativă, deși dreptul reclamantului fusese recunoscut cu timp în urmă, punerea în executare a hotărârilor judecătorești realizându-se cu dificultate.

În raport de cele arătate anterior, Tribunalul a constatat nefondat apelul declarat de apelantul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dispunând respingerea acestuia conform art. 296 Cod procedură civilă.

Asupra apelului declarat de apelantul–reclamant Borundel G., Tribunalul a constatat că acesta este nefondat, criticile aduse cuantumului sumelor acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit fiind neîntemeiate deoarece atât jurisprudența instanțelor naționale, cât și cea europeană, atunci când apreciază asupra sumelor datorate cu titlu de reparare prejudiciu moral, au în vedere o judecată în echitate, rolul acestora fiind de a compensa, atenua sau alina consecința cauzată, suferința psihică a victimei cauzată de încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale neputând constitui o valoare de înlocuire. În această materie, dată fiind natura prejudiciului care a cauzat daunele morale, practica judiciară și literatura de specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, stabilirea despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale – demnitatea, onoarea, suferința psihică încercată de cel care le pretinde, ci ca o evaluare a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor judecătorești.

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

În cauza de față, tribunalul a apreciat că suma acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant se plasează la un nivel rezonabil, de natură să reprezinte o compensație adecvată sentimentelor de umilință, teamă, neputință și frustrare pe care acesta le-a încercat constatând întârzierea în executare a drepturilor recunoscute irevocabil prin hotărâri judecătorești. Proporția între consecințele faptei ilicite a autorităților și prejudiciul suferit de reclamant a fost echilibrat stabilită, astfel încât criticile apelantului–reclamant în acest sens au fost respinse ca neîntemeiate.

În raport de cele mai sus-arătate, tribunalul, în conformitate cu art. 296 și următoarele Cod procedură civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant Borundel G. și de apelantul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Guvernul României - C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, a schimbar în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Guvernului României, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a anulat cererea formulată de reclamant împotriva acestui pârât și a înlăturat obligarea pârâtei ANRP de la plata despăgubirilor și a dobânzii legale aferente, păstraând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr.1306/17.12.2013 au declarat recurs reclamanta S. I. A. și pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenta – reclamantă S. I. A. solicită admiterea recursului și, după caz, modificarea, respectiv casarea deciziei:

Punctul 1. cu consecința obligării in solidar la despăgubiri morale inclusiv a celorlalți pârâți inițiali

Punctul 2. cu consecința luării in considerare a întregii conduite ilicite a părților adverse cu consecințe asupra întinderii cuantumului.

Solicită să se constate de către instanța de atac că recurenta – reclamantă a solicitat inclusiv în prima fază procesuală să se ia act că își rezervă dreptul să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată (în acest sens a se consulta cererea introductivă de instanță din 21.05.2009).

PUNCTUL 1

Cu titlu preferabil: In prezenta cauza având ca obiect daune morale, instanța de apel, in mod corect, a constatat definitiv pe fond inclusiv culpa Comisiei (CCSD):: „Prin urmare, cum în cauza dedusă judecății culpa aparține Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care nu are personalitate juridică …” – pen-penultima pagină dinaintea dispozitivului – par.3;: pag nu sunt numerotate.

Problema se pune însă, din punct de vedere al persoanei obligate in mod efectiv să execute pecuniar sancțiunea civila pentru această culpa. Faptul ca CCSD (transformata in C. Naționala pentru Compensarea Imobilelor) nu ar fi avut personalitate juridica si respectiv buget propriu ridica o . probleme.

Astfel, in chiar recursul său (calificat ca apel), C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invoca la pag. 2, titlul: "3. Pe fondul cauzei:", alin. 2: "Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este asigurat de A. Națională de Restituire a Proprietăților ... instituție ce nu a avut calitatea de pârât in prezenta cauză si care are atribuții de înregistrare a dosarelor de despăgubire și centralizare a acestora …”.

Rezultă că există o „întrepătrundere intimă” între ANRP și CCSD.

CCSD funcționează în cadrul ANRP; de vreme ce însăși instanța de apel constată culpa CCSD, revine răspunderea ANRP inclusiv din această perspectivă, de vreme ce ANRP are personalitate juridică și buget propriu.

Astfel, din această perspectivă, recurenta – reclamantă apreciază că pentru culpa CCSD privind daunele morale, constatata definitiv în fond de către instanță, persoanele obligate în mod efectiv să execute pecuniar sancțiunea civilă pentru această culpă, sunt ANRP – cu buget propriu -, respectiv S. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Privind ANRP in nume propriu:Prezentul litigiu decurge din nepunerea in executare in mod efectiv in termen rezonabil a unei hotărâri judecătorești având in vedere ca hotărârea a devenit definitiva si executorie încă la data de 22.05.2006 – Decizia civilă nr.286 A în dosarul nr._/2/2005, iar irevocabila a devenit la data de 09.02.2007. Mai mult, până la data introducerii prezentei acțiuni 21.05.2009, Fondul Proprietatea nu devenise o forma de

despăgubire in sens CEDO nefiind listat la bursa, deci, in esența hotărârea judecătoreasca nu fusese pusă efectiv in executare nici măcar la data introducerii prezentei acțiuni. (FP a fost listat abia in ianuarie 2011 !)

In pronunțarea prezentei decizii recurate, instanța de apel se raportează exclusiv la data rămânerii irevocabile a hotărârii (febr. 2007), însă hotărârea rămăsese definitiva si executorie încă din mai 2006 (a se vedea hotărârea de la dosar nr.286/A/22.05.2006). In drept, hotărârea executorie produce efecte juridice imediat, legiuitorul prevăzând acest lucru expres in legislația procesuala civila, tocmai pentru a nu fi prejudiciat justițiabilul care a câștigat deja doua faze procesuale. Deci, eronat in drept, respectiv nelegal instanța de apel a analizat si a decis in speța raportat la data rămânerii irevocabile (feb. 2007) și nu raportat la data rămânerii definitive si executorii (mai 2006). Evident, în recurs a rămas irevocabila hotărârea din apel. In consecință, analiza respectării de către

ANRP a obligațiilor ce-i revin se raportează la data rămânerii executorii a hotărârii. ANR fiind notificat de reclamant in numeroase rânduri pentru punerea in executare a hotărârii executorii. Totodată reclamantul a depus numeroase cereri de audienta - a se vedea la dosar dovezile notificărilor înregistrate: ștampilele de primire cu sigla ANRP a notificărilor si cererilor depuse de reclamant.

c) In realitate dosarul a fost cerut de ANRP si înregistrat încă din data de 26.04.2007 iar nu 29.05.2008 – cum greșit a reținut instanța. Cu toate acestea, deși exista o hotărâre executorie, dosarul s-a dat

"retur" de ANRP si a fost soluționat prin titlul de despăgubire abia în 17.04.2008, respectiv prin titlul de conversie in acțiuni nr. 348 emis de ANRP abia in 02.06.2008 adică Ia nu mai puțin de 1 an de la

înregistrare la ANRP si la peste 2 ani de când hotărârea judecătoreasca devenise executorie -22 mai 2006.

d)Recurenta – reclamantă a menționat ca se recunoaște in considerentele deciziei atacate: "De la data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație si Justiție - 09.02.2007 si până la data emiterii deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor -17.04.2008, a trecut un interval de timp semnificativ, in condițiile in care reclamantul se afla la o vârstă înaintata si într-o stare precara a sănătății, inclusiv la data promovării

cererii de chemare in judecata nebeneficiind de o reparație efectiva, deoarece "Fondul Proprietatea nu fusese funcțional o perioada îndelungata de timp, aspect reținut de asemenea si de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului in cauze similare" (in considerente pagina dinaintea dispozitivului: par. 3 – paginile nefiind numerotate)

e)C. -CCSD- recunoaște in recursul său (calificat apel) ca A.N.R.P. a avut înregistrat dosarul pentru emiterea titlurilor de despăgubire si de conversie încă din primele luni ale anului 2007 (26.04.2007). Se menționează chiar ca dosarul „a fost dat retur" deoarece "nu era complet"! Printre motive se număra si faptul că „nu s-a lămurit care este titlul de preluare al imobilului teren …". Astfel, in ciuda faptului ca reclamantul făcea notificări peste notificări si mergea in audiențe peste audiențe la A.N.R.P. - abia in 2008 A.N.R.P. "analizează" dosarul si observa ca "nu era complet".

Se va observa tergiversarea fățișa a părții adverse.

In cauza exista o hotărâre judecătoreasca titlu executoriu care prevedea in mod clar valoarea ce trebuia acordata prin titlul de despăgubire ! Ce importanta mai avea atunci "titlul de preluare al imobilului teren" ? Putea sa cenzureze A.N.R.P. o hotarâre judecătoreasca ?

g) Chiar instanța de apel recunoaște in pagina dinaintea dispozitivului par. 4 :"(…)- Prin urmare se constata trecerea unui interval de timp de încă un an, pentru corespondenta administrativa, deși dreptul reclamantului fusese recunoscut cu timp in urma, punerea in executare a hotărârilor judecătorești realizându-se cu dificultate."

Punctul 2:

Nelegalitatea hotărârii: nerespectarea principiului disponibilității: de vreme ce pârâții nu au avut o critica proprie cu privire la întinderea cuantumului despăgubirilor solicitate - criticile lor vizând alte aspecte -, se impune, inclusiv potrivit principiului disponibilității, menținerea cuantumului solicitat in acțiunea precizata – 400.000 RON ca reflectând prejudiciul cauzat si încercat.

Recurentul – pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:

l. art.304 pct.9 Cod procedură civila-hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii;

II. art.304¹ Cod procedură civilă-recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Dezvoltarea motivelor de recurs:

Dată fiind strânsa legătură dintre aceste motive, în cauză, respectiv incidența art. 304 pct. 7 și pct. 9 Cod procedura civila, acestea au fost tratate împreună.

l. În ceea ce privește excepția netimbrării acțiunii, solicită să se observe că în mod eronat instanța de apel a apreciat că în speță, cererea se circumscrie prevederilor art.15 lit.f^1 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Prin Decizia nr. 778 din 12 mai 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l pct.4 din Ordonanța Guvernului nr.34/2001 pentru modificarea si completarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciar, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l pct.4 din Ordonanța Guvernului nr.34/2001 pentru modificarea si completarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, dispoziții prin care s-a abrogat art.15 lit.f^1 din Legea nr.146/1997.

În considerentele Deciziei nr.778/2009, Curtea Constituțională a reținut că titularii dreptului de scutire de la achitarea taxei judiciare de timbru sunt persoanele vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârșite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă.

Or, recurentul – pârât solicită să se observe faptul că, cererea dedusă judecății nu se încadrează în categoria de acțiuni exceptate prin lege de la plata taxelor judiciare de timbru, presupusele tergiversări în soluționarea notificării invocate de intimatul reclamant în motivarea acțiunii neputând echivala cu proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârșite pe orice 4 cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă.

Astfel, apreciază recurentul - pârât că în speță devin incidente dispozițiile art.1 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora acțiunile și cererile introduse in instanțele de judecată sunt supuse timbrării, în mod diferențiat, după cum obiectul lor este sau nu evaluabil în bani cu excepțiile prevăzute de lege.

În raport de aspectele prezentate mai sus, reclamantul este ținut să satisfacă obligația legală a timbrării cererii, conform dispozițiilor art.1 și 2 din legea mai sus menționată.

Potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse in instanțele de judecată sunt supuse timbrării, în mod diferențiat, după cum obiectul lor este sau nu evaluabil în bani cu excepțiile prevăzute de lege.

II. În ceea ce privește legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că este justificată prin prisma dispozițiilor art.37 alin.1 din Decretul nr.31/1954 potrivit cărora statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat dacă ele sunt persoane juridice.

Astfel, instanța de apel a apreciat că în cauza dedusă judecății, culpa aparține Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care nu ar personalitate juridică, iar față de cele menționate S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, urmând a sta în judecată pentru C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei situația de fapt în cauză se prezintă astfel:

La data de 14.09.2001, intimatul Borundel G. a depus, laPrimăria Municipiului Călărași, în baza Legii nr. 10/2001 - prin executor judecătoresc, Notificarea nr.1080 prin care a solicitat restituirea imobilului menționat.

Prin Dispoziția nr.469 emisă de Primăria Municipiului Călărași la data de 13.01.2005 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent având în vedere imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Contestația împotriva Dispoziției nr.469 din data de 01.02.2005 înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, și care nu a criticat termenul de soluționare a fost admisă în parte.

Prin decizia civilă nr.286/A/22.06.2006 pronunțată în dosarul nr._/2/2005 de Curtea de Apel București, Secția a lll-a, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1222/09.02.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis apelul formulat de reclamant și s-a dispus modificarea valorii echivalente a terenului în suprafață reală de 235,70 m.p. situat în Călărași, ., stabilită la art.1 din Dispoziția nr.469/13.01.2005 de la 76.500.000 lei la echivalentul în lei a 50.676 euro.

Actele care au stat Ia baza emiterii Dispoziției nr.469/2005 au fost transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de către entitatea care a soluționat notificarea, în speță Primăria Municipiului Călărași, în vederea urmării procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr.247/2005 la data de 26.04.2007.

Ca urmare a analizării dosarului, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a constatat că, deși notificarea a fost formulată de Borundel G. și Borundel C., prin Dispoziția nr.2344/20.02.2007 a fost soluționată exclusiv cererea intimatului din prezenta cauză.

Față de cele menționate anterior, prin adresa nr._/CC/25.10.2007, în temeiul pct.16.5 din HG nr.1095/2005, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat Primăriei Municipiului Călărași reanalizarea și completarea dosarului de notificare.

Din actele aflate la dosarul cauzei se poate observa că solicitarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost reiterată prin adresele nr._/CC/05.02.2008 și nr._/CC/11.03.2008.

Ca urmare a completării documentației de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, la data de 17.04.2008, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat la emiterea Deciziei nr.1777 de punere în aplicare a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.

Din expunerea situației de fapt, se poate observa făptui că instanța de apel a constatat că în speță culpa aparține Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care nu a soluționat cu celeritate solicitarea petentului, în lipsa unei analizei judicioase si fără a indica argumentele care au stat la baza formării convingerii sale concretizată în soluția pronunțată.

Cele trei entități învestite în speța dedusă judecății cu soluționarea notificării și acordarea măsurilor reparatorii, au fost Primăria Municipiului Călărași, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit art.6 alin.2 din Noul Cod civil "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor"

Față de dispozițiile legale citate, recurentul – pârât învederează instanței de recurs faptul că problematica despăgubirilor era la momentul acordării măsurilor reparatorii în echivalent, de competența exclusivă a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care potrivit art.1, lit.b) din Hotărârea Guvernului nr.361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în forma în vigoare la momentul derulării procedurii administrative, monitoriza procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr.9/1998, republicată, a Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare și a Legii nr.393/2006.

Astfel, până la apariția O.U.G. nr.62/2010, prin Titlul VII - "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, s-au reglementat sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu modificările și completările ulterioare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, aprobată cu modificări prin Legea nr.66/2004, cu modificările ulterioare.

În acest sens, în Legea nr.247/2005 se prevede că titlurile de despăgubire sunt certificate emise de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.

Potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor sunt supuse controlului de legalitate realizat de Prefect (alin.21), apoi, se predau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, împreună cu întregul dosar aferent acestora, iar cu aceasta ocazie se face o nouă verificare, de data aceasta numai a ,,legalității respingerii cererii de restituire în natură." Secretariatul Comisiei Centrale, apreciind că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, demarează procedura finalizată prin emiterea titlului de despăgubire de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Raportat la dispozițiile legale evocate, și având în vedere totodată, faptul că Secretariatul Comisiei pentru Stabilirea Despăgubirilor era asigurat de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților potrivit dispozițiilor art.13 alin.(5) din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, instituție publică cu personalitate juridică potrivit dispozițiilor art.1 alin. (1) din HG nr. 1.068/2007 care, în această calitate, a efectuat demersurile necesare în vederea completării dosarului de despăgubire în intervalul de timp pentru care instanța de apel a dispus acordarea despăgubirilor 26.04.2007 (data înregistrării dosarului) - 17.04.2008 (data emiterii Deciziei nr.1777), apreciind că este excesiv, nu se poate reține culpa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, având în vedere, pe de o parte, că obligația de a efectua diligente în scopul completării dosarului îi revenea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților iar, pe de altă parte, că în sarcina Primăriei Municipiului Călărași prin Primar, și după caz în sarcina notificatorului, era stabilită obligația completării documentației cu actele solicitate, nu poate fi reținută culpa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Confuzia instanței de fond privind identitatea între entitatea învestită de lege cu asigurarea secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv A. pentru Administrarea Activelor Statului și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor a determinat pronunțarea unei soluții nelegale.

Relevante sunt, în acest sens, și prevederile HG nr. 361/2005, privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, completate prin HG nr. 1.068/2007, precum și cele ale pct. 20 din OUG nr. 81/2007, aceste texte făcând distincție între cele două instituții cu atribuții distincte, respectiv A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ale cărei atribuții au fost preluate în prezent de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Nici în ipoteza în care s-ar aprecia prin absurd că în speță culpa aparține Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, persoană de drept public fără personalitate juridică, nu se justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art.4 din Legea nr.165/2013 "Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.""

Art. 17 alin.(1) din actul normativ menționat anterior, prevede faptul că în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare C. Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, iar art.18 reglementează preluarea de către C. Națională a atribuțiilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Față de aspectele reținute de instanța de apel cu privire la culpa Comisiei Naționale, recurentul – pârât arătă că potrivit Deciziei nr. 249/2013 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea si funcționarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, este în subordinea Cancelariei primului-ministru, structură fără personalitate juridică, finanțată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, instituție publică cu personalitate juridică, care asigură reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești potrivit dispozițiilor art.1 din HG nr.405/2007.

Astfel, chiar dacă potrivit dispozițiilor art. 37 alin (1) din Decretul nr.31/1954 text în baza căruia instanța de apel a argumentat legitimarea procesuală pasivă a statului român, „S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sînt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului", instanța de apel trebuia să aibă în vedere limitele în care se face aplicarea acestui text de lege.

Aceste limite, recurentul – pârât apreciază că sunt stabilite de dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 "Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.

Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea."

Dispozițiile legale citate instituie două reguli clare. Prima regulă este aceea că S. nu răspunde pentru obligațiile asumate de celelalte subiecte de drept public, iar cea de-a doua regulă este în sensul că niciunul dintre aceste subiecte de drept public nu răspunde pentru obligațiile asumate de stat.

Prin urmare, S. nu este considerat subiect al raportului juridic în mod direct, acțiunea putând fi exercitată față de orice organ al său, sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. Aceasta este atât opinia doctrinei cât și a practicii judiciare.

Contrar dispozițiilor art. 37 alin (1) din Decretul nr. 31/1954, care consacră independența patrimonială între persoanele juridice subordonate, instanța de apel a apreciat cu eludarea tuturor prevederilor legale enunțate mai sus faptul că S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice răspunde, pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice, dacă prin lege nu se prevede altfel (adică, spre exemplu, în sensul instaurării unei răspunderi directe a statului pentru aceste organe, autorități sau instituții, sau invers, în sensul eliminării oricărei răspunderi). Aceasta, în condițiile în care niciuna dintre persoanele juridice de drept public pentru obligațiile cărora statul răspunde nu poartă nicio răspundere pentru obligațiile statului.

Se poate observa astfel că soluția instanței de apel golește de conținut dispozițiile Decretului nr.31/1954 și prezintă riscul creării unei situații fără precedent, în care un subiect de drept să fie obligat să execute, din patrimoniul propriu, toate obligațiile asumate de alte subiecte, fără personalitate juridică aflate în subordinea unei alte persoane juridice.

Față de aspectele prezentate, este necesar a se identifica strict situațiile în care, într-adevăr o persoană juridică de drept public se află în imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiile ce-i revin.

În acest context, recurentul – pârât a identificat o singură situație care, în opinia acestuia, ar atrage răspunderea subsidiară a statului pentru obligațiile asumate de o altă persoană de drept public, în speță C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Dizolvarea unei persoane juridice, instituție preluată din dreptul

comercial, presupune încetarea calității de persoană juridică în cazurile

prevăzute de lege sau de actul constitutiv. Potrivit art. 246 din Legea nr.

287/2009, "Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile

și în condițiile anume prevăzute de lege.".

Dizolvarea persoanei juridice reprezintă o etapă în procesul de încetare a personalității juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operațiuni care au ca urmare, de regulă, lichidarea patrimoniului persoanei în cauză.

Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și a plății pasivului (art. 248 alin. 1 Legea nr. 287/2009 republicată).

În situația de față, ipoteza pe care recurentul – pârât o are în vedere, și care ar atrage răspunderea subsidiară a statului în opinia sa, presupune ca persoana juridică de drept public să își înceteze activitatea în baza unui act normativ fără ca obligațiile sale să fie transmise unei alte persoane juridice.

În acest context, este necesar ca atât în cuprinsul actului normativ în baza căruia o persoană juridică de drept public își încetează existența, cât și în actele subsecvente sau în normele metodologice de aplicare, să nu fie cuprinse și norme privind transmiterea drepturilor și obligațiilor unei alte persoane.

Răspunderea civilă delictuală întemeiată pe art. 998 Cod civil de la 1864 privește o faptă proprie, iar nu fapte comise de agenți ai statului sau alte instituții publice, în temeiul art. 998 Cod civil de la 1864, aceste aspecte nu sunt imputabile recurentului, întrucât nu acesta le-a săvârșit.

Pentru considerentele anterior enunțate, rezultă cu evidentă faptul că în economia actelor normative precitate, responsabilitatea aplicării dispozițiilor Legii nr.10/2001 a fost clar determinată, rațiune pentru care angajarea răspunderii Ministerului Finanțelor Publice, raportat la lipsa capacității de exercițiu a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (fără personalitate juridică) contrar celor reținute de instanța de apel, nu se susține.

lll. În conformitate cu dispozițiile din Legii nr.10/2001, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa soluționării notificării, etapa transmiterii si înregistrării dosarelor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedura finalizându-se prin emiterea de către comisie a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, secțiunea 1 intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire".

Se poate observa că instanța nu a analizat cauza în contextul probatoriului inerent unei acțiuni prin care se solicită angajarea răspunderii pentru nerespectarea termenelor instituite de lege în procedura administrativă de soluționare a notificărilor, respectiv actele care au compus dosarele administrative, aflate la baza emiterii dispoziției nr.469/13.01.2005 și a Deciziei nr.1777/17.04.2008.

Pentru o analiză judicioasă a circumstanțelor cauzei, documentele menționate anterior prezintă o relevanță deosebită atât sub aspectul cauzelor care au determinat durata procedurii administrative, cât și sub aspectul conduitei notificatorului și entităților învestite cu soluționarea notificării, în raport de obligațiile ce le reveneau potrivit legii.

Printr-o formulă adeseori utilizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că „durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru cel interesat". Cu alte cuvinte, analiza Curții este în primul rând o analiză particulară, in concrete, în funcție de elementele caracteristice ale fiecărei cauze, analiză pe care instanța de apel nu a efectuat-o în cauza dedusă judecății.

În jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat asupra faptului că, doar întârzierile imputabile autorităților competente la nivel național pot conduce Curtea la concluzia nerespectării termenului rezonabil. Analizarea comportamentului părților se dovedește însă, în acest context, la fel de importantă, întrucât comportamentul acestora constituie un element obiectiv, neimputabil statului pârât și de care trebuie să se țină cont pentru a se determina dacă a fost sau nu depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenție.

Față de aceste aspecte, recurentul – pârât arătă că Tribunalul București, cu eludarea principiului rolului activ al instanței, consacrat de dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă de la 1865, a pronunțat o hotărâre în baza unui probatoriu insuficient, care nu răspunde rigorilor stabilite prin art. 1169 Cod civil de la 1865.

Fapta are un caracter ilicit atunci când contravine normelor dreptului obiectiv și în același timp, încalcă și dreptul subiectiv al persoanei prejudiciate, în dreptul civil, regula este a răspunderii numai pentru fapte ilicite. Cu privire la caracterul ilicit, Codul civil (art. 998) se referă la „orice faptă a omului".

Din analiza considerentelor hotărârii judecătorești, rezultă faptul că instanța nu a indicat prevederile legale care nu au fost respectate de entitățile implicate în procedura administrativă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul soluționării notificării „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cereri de restituire în natură.""

Din interpretarea dispozițiilor legale citate mai sus, rezultă faptul că termenul de 60 zile începe să curgă de la data înregistrării notificării numai în situația în care aceasta este însoțită de actele doveditoare ale dreptului pretins.

În considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că de la data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - 09.02.2007 și până la data emiterii deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor 17.04.2008, a trecut un interval de timp semnificativ, în condițiile în care reclamantul se afla la o vârstă înaintată și într-o stare precară a sănătății, inclusiv de la data promovării cererii de chemare în judecată nebeneficiind de o reparație efectivă, deoarece Fondul Proprietatea nu fusese funcțional o perioadă îndelungată de timp, aspect reținut de asemenea, și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze similare."

Prin urmare, argumentele instanței de apel care au fundamentat soluția pronunțată au fost depășirea duratei rezonabile a procedurii administrative privind emiterea Deciziei nr.1777 (intervalul de timp de 14 luni fiind considerat semnificativ în opinia instanței), precum și faptul că Fondul Proprietatea nu a fost funcțional o perioadă îndelungată de timp.

Din analiza dispozițiilor Legii nr. 247/2005, rezultă însă faptul că în Titlul VII nu a fost prevăzut un termen în care să se soluționeze dosarele în care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv și nici prin Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin HG nr. 1095/2005 nu s-au stabilit termene de soluționare.

Raportat la criteriile recunoscute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentul - pârât învederează că un interval de timp de 14 luni nu poate fi considerat excesiv, iar, pe de altă parte, această durată a fost justificată raportat la împrejurarea că dosarul de notificare nu era complet.

Astfel, așa cum s-a arătat în precedent, ca urmare a analizării dosarului, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a constatat că, deși notificarea a fost formulată de Borundel G. și Borundel C., prin Dispoziția Primăriei Municipiului Călărași nr.2344/20.02.2007 a fost soluționată exclusiv cererea intimatului din prezenta cauză.

Față de cele menționate anterior, prin adresa nr._/CC/25.10.2007, în temeiul pct.16.5 din HG nr. 1095/2005, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat Primăriei Municipiului Călărași reanalizarea și completarea dosarului de notificare.

Din actele aflate la dosarul cauzei se poate observa că solicitarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost reiterată prin adresele nr._/CC/05.02.2008 și nr._/CC/11.03.2008.

Astfel, contrar aspectelor reținute de instanța de apel, intervalul de timp de 14 luni a fost justificat de demersurile efectuate de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor asigurat de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în vederea completării dosarului potrivit dispozițiilor legale incidente în cauză.

În ceea ce privește argumentul privind funcționarea Fondului Proprietatea, acesta nu mai poate fi primit la acest moment, deoarece prin listarea Fondului Proprietatea la B. de Valori București la data de 25 ianuarie 2011, posibilitatea valorificării acțiunilor acordate în procedura Legii nr.247/2005 a devenit efectivă.

Prevederile art.20 alin.2 din Constituție indică modul de soluționare a unui eventual conflict între dispozițiile Convenției ca tratat privitor la drepturile omului la care România este parte și reglementările interne, în sensul că au prioritate "reglementările internaționale", în speță cele conținute în Convenție, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Art. 148 alin. (2) din Constituție instituie un mecanism eficient de rezolvare a conflictelor dintre legea națională si legislația Uniunii Europene, oferind soluția de interpretare a reglementărilor comunitare față de dreptul intern; „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

Or, având în vedere că nu există niciun conflict între dispozițiile Legii nr.10/2001 și prevederile Convenției, și că, întregul pachet legislativ privind reparațiile acordate de S. român pentru abuzurile fostului regim a fost circumstanțiat de obligațiile reținute de Uniunea Europeană în sarcina României, recurentul – pârât apreciază că instanța apel a considerat în mod greșit că normele de drept comunitar conferă reclamantului dreptul de a obține alte despăgubiri decât cele consacrate de normele de drept intern.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în primul rând, că o cerere nu poate fi examinată în raport de prevederile Convenției, decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după . acestui act normativ, cu privire la partea contractantă respectivă.

Amintește jurisprudența Curții bine stabilită în acest sens, conform căreia privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de un drept" (de exemplu, Cauza L. împotriva României).

Or, mecanismul de control instituit prin Convenție are un caracter subsidiar, conform art.1 din CEDO, iar drepturile și libertățile garantate de Convenție trebuie protejate în primul rând de autoritățile naționale prin aplicarea dreptului intern. Numai în măsura în care această protecție, dată de autoritățile naționale, nu este completă, Curtea europeană acordă părții lezate o satisfacție echitabilă. (Curtea de Apel București - Secția a lll-a civilă dosar nr._/3/2009 - Decizia Civilă nr.142 A/24.02.2010 -Inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civila delictuala a statului, conform art.6 din CEDO pentru acțiunea sa legislativă). Or, România a asigurat cadrul legal inerent dezideratului stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în acest sens, instanțele naționale urmând a le aplica în realizarea actului judecății.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, cale pe care intimatul din prezenta speță a și urmat-o, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că a fost pe deplin asigurat accesul la justiție.

Așadar, în contextul celor de mai sus enunțate rezultă cu evidență că, dincolo de faptul că reclamantul deși nu a uzat de dispozițiile legale ce-i garantau accesul la justiție în vederea obținerii unei soluții administrative în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în raport de obligațiile legale ce-i reveneau acesteia, emiterea Deciziei nr.1777/17.04.2008, s-a realizat imediat după completarea dosarului.

Prin urmare, culpa procedural administrativă în fundamentarea căreia, instanța de apel a reținut temeinicia acordării daunelor morale, în speță nu există.

IV. Critică, de asemenea, hotărârea instanței de apel sub aspectul menținerii măsurii de acordare a dobânzii legale.

Cu privire la acordarea daunelor interese moratorii, recurentul – pârât arătă că prin Decizia nr.5253/2000, Curtea Supremă de Justiție a făcut o distincție clară între despăgubirile materiale și despăgubirile morale ce prin natura lor nu sunt susceptibile de majorare în raport cu vreun criteriu obiectiv, cum ar fi rata inflației sau dobânda legală.

În acest sens, instanța supremă a statuat că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, datorită naturii valorilor nepatrimoniale ce au fost lezate, astfel că nu este operantă nici actualizarea lor în raport de vreun criteriu obiectiv, cum ar fi rata inflației sau dobânda legală.

Față de aspectele prezentate mai sus, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în principal, casarea deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei civile și admiterea apelului declarat de instituția recurentă împotriva sentinței civile nr.1522/24.02.2011 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV- a Civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului conform art. 306 alin. 3 rap. la 304 pct.6, 7 și 9 C.proc.civ. Curtea constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează urmând a se dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel ca urmare a nesoluționării nejustificate pe fond asupra tuturor criticilor din apelurile prin care a fost învestită.

Decizia de apel s-a pronunțat cu încălcarea cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății(faptele deduse judecății de reclamant ca ilicite și culpabile pârâților) și sub aspectul pârâților, cum corect invederează recurenta-reclamantă(prin încălcarea art. 295, art. 129 alin. 6 rap. la 112, 132 C.proc.civ.), înlăturând nejustificat în mare parte faptele ilicite indicate de sentința primei instanțe în stabilirea prejudiciului moral și, în consecință, despăgubirilor(daunelor morale) și reținând contradictoriu, cum relevă recurenții, că răspunderea pentru faptă ilicită pentru care reclamantei i se cuvin despăgubirile stabilite în cuantumul de la prima instanță s-ar plasa în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor-actuala CNCI- prin S. Român reprezentat de MFP, deși în prima parte a considerentelor motivează că ANRP (în privința căreia părțile apelante îi învederaseră deja instanței de apel, atât prin cererile de apel cât și prin notele scrise, că este cea care realiza Secretarialul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor-actuala CNCI care nu avea personalitate juridică) nu ar fi în culpă pentru vreo faptă ilicită (fără însă să verifice măcar susținerile apelantelor din dosarul de apel cu privire la Secretariatul realizat în cauză, prin raportare la dispozițiile legale ce reglementau atribuțiile ANRP și la actele probatorii ce vizează perioada 9.02._08, cum este spre exemplu adresa ANRP de la filele 85-86 din dosarul primei instanțe anterior declinării, emisă în dosarul nr._/CC/5.02.2008, semnată de Directorul ANRP,adresată Primăriei Municipiului Călărași în sensul că revine la adresa ANRP nr._/CC/25.02.2007 și solicită Primăriei să comunice care este titlul de preluare a imobilului teren în suprafață de 235,70 mp, prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de la 09.02.2007, contrar art.261 C.proc.civ.), restrângând instanța de apel, în același timp, nejustificat, perioada pentru care reclamantul a cerut examinarea săvârșirii de pârâți a unei multitudini de fapte ilicite începând de la preluarea abuzivă de către Stat a imobilului până la executarea plății despăgubirilor. Or, motivarea hotărârii judecătoresti trebuie să arate, conform art. 261 C.proc.civ., motivele de fapt si cele de drept care au format convingerea instanței si cele pentru care a înlăturat susținerile părților. Pentru înlăturarea nejustificată, de instanța de apel, în mare parte a faptelor ilicite indicate de sentința primei instanțe în stabilirea prejudiciului moral, începând cu cea dintâi,fapta Statului de preluare abuzivă a imobilului, și în lipsa nejustificată a analizei de fond a instanței de apel asupra temeiniciei sau netemeiniciei criticilor din apelurile reclamantei, pârâtei CCSD și pârâtului S. Român prin MFP, din dosarul de apel, pe aspectele cuantumului daunelor morale aferente pentru toate faptele ilicite indicate de prima instanță și respectiv responsabilității pentru perioada 9.02._08 a pârâtei ANRP, nu a Statului Român prin MFP și a CCSD, prin raportare la dispozițiile legale invocate în apeluri și note scrise privind competențele ANRP și, prin prisma lor, la probele cauzei, pe care instanța de apel era obligată să le pună în dezbatere și să le examineze pentru dezlegarea criticilor, ceea ce nu a făcut în niciun mod, după cum relevă decizia de apel recurată în care nu se au în vedere criticile pe aceste aspecte nici ca susțineri, nici ca temei legal, nici cu privire la probele din dosar, în condițiile art. 312 alin. 5 C.proc.civ., Curtea are obligatia legală de a casa sentința recurată și a trimite cauza spre rejudecare la aceeasi instanță.

Așadar, este fondată critica recurentei-reclamante că instanța de apel a ignorat să ia în considerare întreaga conduită ilicită a părților adverse, dedusă judecății, cu consecințe asupra întinderii cuantumului despăgubirilor criticat în apel de apelanta reclamantă. Aceasta înseamnă, că, raportându-se la mai puține fapte ilicite decât au fost deduse judecății de reclamant ,prin cererea de chemare în judecată modificată și precizată, și au fost luate în considerare în sentința primei instanțe, instanța de apel(contrar art.295 C.proc.civ) nu a analizat nejustificat fondul apelului reclamantei cu privire la cuantumul daunelor morale stabilit de sentința apelată, așa cum este criticat în cererea de apel a acestei reclamante mai sus expuse. Or, de vreme ce prima instanță a stabilit, în sentința mai sus expusă,un cuantum al daunelor morale pentru care a stabilit ca fapte ilicite cauzatoare, în sarcina Statului, preluarea abuzivă a imobilului și nefuncționalitatea pe o lungă perioadă a Fondului Proprietatea, și, în sarcina celorlalți pârâți împreună cu S., acțiunile/inacțiunile care au cauzat durata nerezonabilă a privării de proprietate în ciuda faptului că încă de la 14.09.2001 reclamantul a solicitat restituirea imobilului, situații care au cauzat reclamantului sentimente de umilință, neputință, frustrare, teamă, iar instanța de apel, în verificarea criticilor de apel ale reclamantei ce vizau cuantumul prejudiciului pentru aceste fapte ilicite, a omis analiza primelor fapte și consecințelor lor(fapta de preluare abuzivă a imobilului și acțiunile/inacțiunile fiecărui pârât în primele părți ale procedurilor administrative în baza Legilor nr.10/2001 și nr.247/2005) astfel că a apreciat suficient cuantumul numai prin raportare la perioada 26.04._08(menționată în considerentele deciziei de apel ce doar invocă pentru aceasta notele scrise ale CCSD de la filele 18-22 din dosarul Judecătoriei Sectorului 5) și la funcționalitatea actuală a Fondului Proprietatea, rezultând că instanța de apel nu a analizat ce s-a criticat de apelanta reclamantă-întinderea cuantumului prejudiciului pentru toate faptele ilicite deja indicate în sentința primei instanțe, Curtea, conform art. 312 alin. 5 C.proc.civ., are obligatia de a casa decizia apelată cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel pentru a răspunde motivat apelului reclamantei(pe probatoriul cauzei și pe dispozițiile legale incidente privind competențele legale ale fiecărui pârât în procedura Legii nr.247/2005 și a Legii nr.10/2001) pentru cuantumul daunelor morale pretinse.

Este fondată si critica recurentei-reclamante că apel s-a declarat de C. Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor(CCSD, actuala C. Națională pentru Compensarea Imobilelor -CNCI), care a indicat în apelul său (filele 15-18 dosar apel privind cererea de apel a CCSD preluată de CNCI-fila 171 dosar apel) culpa ANRP în durata nerezonabilă a procedurii administrative în baza Legii nr.247/2005, cu privire la realizarea Secretariatului Comisiei, și a susținut în același timp, cum rezultă din cererea de apel, că ANRP nu ar fi fost însă pârâtă în cauză. Or,real ANRP este pârâtă în cauză așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată modificată și precizată și din întreaga sentință a primei instanțe. De asemenea, din cererea de apel la care a făcut referire nejustificat instanța de apel ca fiind formulată de Guvernul României, rezultă că apel s-a declarat de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor(actuala C. Națională pentru Compensarea Imobilelor -CNCI) a cărei Președintă a și semnat cererea de apel(filele 15-18 dosar apel) așa cum semnase și notele scrise pe care CCSD le-a depus la dosarul primei instanțe(filele 11-15 dosar prima instanță după declinare). Se observă că, și în practicaua încheierii de dezbateri din apel, din ședința publică de la 3.12.2013, și în preambului deciziei de apel, apelantă este menționată aceasta-C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR. De altfel, și în încheierea din Camera de Consiliu dată de instanța de apel la 18.06. 2014 se menționează că apelantă pârâtă este C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.Totuși, nelegal, instanța de apel a menționat în expunerea apelurilor din decizia de apel recurată că apel s-ar fi declarat de GUVERNUL ROMÂNIEI, care apare ca pârât prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în cererea de chemare în judecată modificată și precizată în același fel apărând și în dispozitivul sentinței primei instanțe(GUVERNUL ROMÂNIEI prin C. Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor), alături de ceilalți pârâți menționați de reclamant: S. ROMÂN prin MFP, C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, în dispozitiv dispunând instanța de apel admiterea apelului Guvernului României, deși acesta nu apare încă în dosar a fi apelant, astfel că problema juridică de tranșat cu prioritate sub aspect procesual de instanța de apel este cea a citării legale a intimatului-pârât în apel, Guvernul României prin reprezentant legal, la sediul acestuia, după cum îi revine de elucidat instanței de apel, în soluționarea apelurilor CNCI și ANRP, și problema juridică a lipsei capacității procesuale a apelantei pârâte CNCI(fosta CCSD) de a sta în proces ca pârâtă chemată în judecată de reclamant, de vreme ce însăși instanța de apel a menționat chiar în considerentele deciziei de apel recurate că CNCI(fosta CCSD) nu are personalitate juridică, excepția lipsei capacității procesuale de ordine publică trebuind legal pusă în dezbaterea părților și soluționată prin dispozitiv(art.42 C.proc.civ.), neputând fi atinsă tangențial în considerente și lăsată nesoluționată cât timp instanța de apel o apreciază întemeiată(art.295 C.proc.civ.).

Este corectă și critica recurentei reclamante care face referire la ANRP susținând că este o întrepătrundere între ANRP și CCSD deoarece secretariatul CCSD era legal asigurat de ANRP, problemele juridice de elucidat de instanța de apel în apelul reclamantei, al CNCI(fostă CCSD) și în apelul ANRP, ce au învestit instanța de apel, fiind și privința acestei critici: ale luării în considerare a cadrului procesual determinat în sentința apelată cu privire la obiectul judecății(faptele deduse judecății de reclamant ca ilicite și culpabile pârâților), ale dezlegării criticilor apelantei reclamante privind cuantumul daunelor morale în raport și cu acțiunile/inacțiunile pârâtei ANRP din perioada 9.02._08 față de dispozițiile legale privind competențele acesteia și, în raport de acestea, de probatoriul cauzei, și ale dezlegării capacității procesuale a pârâtei CCSD(actuala CNCI) în cererea de chemare în judecată, față de lipsa personalității juridice a acesteia care a depus însăși apel deoarece figura în calitate de pârâtă în dispozitivul sentinței apelate, așa cum fusese chemată în judecată ca pârâtă nr. 3 în cererea de chemare în judecată modificată și precizată. Reclamantul a enumerat pârâții în cererea din 13.10.2009 ce a învestit prima instanță(S. prin MFP, Guvernul României, CCSD și ANRP) și a precizat în aceeași cerere și faptele ilicite de care se plânge(numerotate de acesta în cerere ca fiind 6). Deși sesizată de apelanți cu această problemă juridică-că secretariatul CCSD ar fi fost legal asigurat de ANRP-pe perioada ce a urmat pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție din 09.02.2007, instanța de apel nu s-a raportat decât la ultima parte a procedurii Legii nr.247/2005, 29.05.2008—3.09.2008, cu privire la pârâta ANRP și doar în privința apelului ANRP, nu și în dezlegarea apelului reclamantei, după cum relevă considerentele expuse în decizia de apel mai sus redată,apreciind că doar pentru perioada 29.05.2008-3.09.2008 ANRP nu avea culpă, lăsând nesoluționate criticile apelantei-reclamante ce se raportează la perioada 9.02._08 cu privire la cuantumul daunelor morale pretins cauzate din culpa ANRP, situație pe care instanța de apel va trebui să o aibă în vedere în rejudecare conform art. 312 alin. 5 C.proc.civ.

În aceste condiții, ale nepronunțării instanței de apel în mod legal în dispozitivul său pe excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei CCSD(actuala CNCI) în cererea de chemare în judecată, față de lipsa personalității juridice a acesteia reținută în considerente de instanța de apel, în raportare la daunele morale aferente perioadei 9.02._08, sunt fondate și criticile recurentului-pârât S. Român prin MFP cu privire la atragerea nemotivată de instanța de apel a răspunderii acestuia pe această perioadă, instanța de apel urmând ca la rejudecare să soluționaze cauza cu respectarea art.261 C.proc.civ. privind motivarea soluției în raport cu apărările apelantului-pârât S. Român prin MFP ce a criticat sentința primei instanțe, în apel, în sensul că este responsabilitatea ANRP de a plăti daune morale pentru această perioadă în care ANRP avea competențe legale de a acționa, nu a sa, indicând în acest sens apelantul-pârât inclusiv HG 361/2005 și procedura Legii nr.247/2005. Aceasta, deoarece motivarea hotărârii judecătoresti trebuie să arate, conform art. 261 C.proc.civ., motivele de fapt si cele de drept care au format convingerea instanței si cele pentru care a înlăturat susținerile părților. În lipsa analizei de fond a instanței de apel asupra temeiniciei sau netemeiniciei criticilor din apelul pârâtului S. Român prin MFP, pe aspectul responsabilității pârâtei ANRP, nu a Statului Român prin MFP pentru CCSD, pentru perioada 9.02._08, din acest proces, prin raportare la dispozițiile legale invocate de acest apelant și, prin prisma lor, la probele cauzei, pe care instanța de apel era obligată să le pună în dezbatere și să le examineze pentru dezlegarea criticilor, ceea ce nu a făcut în niciun mod, după cum relevă decizia de apel recurată în care nu se au în vedere criticile apelantului-pârât pe acest aspect nici ca susțineri, nici ca temei legal, nici cu privire la probele din dosar, în condițiile art. 312 alin. 5 C.proc.civ., Curtea are obligatia legală de a casa sentința recurată și a trimite cauza spre rejudecare la aceeasi instanță, care, cu ocazia rejudecării, va avea in vedere criticile menționate ale acestui apelant pârât.

În schimb, susținerea acestui recurent-pârât referitoare la excepția netimbrării cererii de chemare în judecată este nefondată, instanța de control judiciar neputând anula pe această cale cererea de chemare în judecată, ci, cel mult, ar putea da în debit partea care ar datora timbraj, ceea ce în speță nu este cazul deoarece legal instanțele de fond nu au impus reclamantului să timbreze daunele morale pretinse câtă vreme acesta le-a solicitat în cererea de chemare în judecată modificată și precizată ca rezultând din atingerea onoarei acestuia, sens în care prima instanță a arătat că reclamantul a suferit o privare de proprietate combinată cu lipsa unei despăgubiri efective, generate de acțiunile Statului Român, direct și prin organele pârâte solidare,realitate care i-a cauzat sentimente de umilință, neputință, frustrare, teamă, toate fiind urmările succesive ale preluării abuzive de către Stat a imobilului reclamantului și eforturilor reclamantului, față de acțiunile/inacțiunile autorităților, de a-l recupera, cerere care are caracterul accesoriu din accepțiunea specială a art.15 lit.r din Legea nr.146/1997, iar decizia Curții Constituționale nr.778/2009 nu limitează, cum susține recurentul, scutirea de timbraj a daunelor morale pretinse pentru atingerile aduse demnității umane sub aspectul său intern, subiectiv, al onoarei, la anumite modalități de săvârșire a faptelor, menționând că, reglementând răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, Codul civil român(vechi) nu se referă expres și la existența unei forme de răspundere patrimonială pentru daunele morale și că o asemenea formă de răspundere juridică a fost admisă(inițial) pe cale jurisprudențială, cu deosebire începând cu anul 1990, iar, legislativ, existența răspunderii patrimoniale pentru daune morale a fost recunoscută implicit prin art. 15 lit. f^1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, text introdus în lege prin Ordonanța Guvernului nr. 11 din 29 ianuarie 1998, aprobată prin Legea nr. 112/1998, în care se prevedea scutirea de taxa judiciară de timbru a acțiunilor și cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la "stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice". Criticile aceluiași recurent referitoare la listarea la bursă a Fondului Proprietatea de la 25.01.2011 nu pot fi reținute, instanța de apel nestatuând în această privință prin decizia apelată în sensul că nu s-ar fi realizat listarea la acea dată, iar cele referitoare la privarea instantanee de proprietate și la dobândă nu au fost invocate în apel de acest recurent-pârât astfel că nu pot fi reținute în recursul pârâtului deoarece sunt exercitate de acesta omisso medio. Referirile recurentului la art. 304 ind. 1 C.proc.civ. nu pot fi reținute deoarece sunt inaplicabile dispozițiile art. 304 ind. 1 C.proc.civ., acest articol vizând doar recursul când nu ar exista legal apelul, ceea ce nu este cazul în speță.

Văzând art. 312 C.proc.civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurenta – reclamantă S. I. A. și de către recurentul-pârât S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.1306 A din 16.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele – pârâte C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, GUVERNUL ROMÂNIEI prin C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR(fostă C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR).

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19.11.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A. P. B. C. B. T. M. G. R.

GREFIER

Ș. P.

Red.C.B.T.

Tehdact.R.L./C.B.T.

2 ex./…

TB-S.4 - E.C.C.; M.L.R.

Jud.S.5 – R.N.

← Cereri. Decizia nr. 1615/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Conflict de competenţă. Sentința nr. 99/2014. Curtea de Apel... →

Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1746/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1746/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI