Revendicare imobiliară. Decizia nr. 265/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 265/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2014 în dosarul nr. 6418/300/2008
Dosar nr._
(2243/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.265
Ședința publică de la 20.02.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant T. S. împotriva deciziei civile nr. 467 A din 26.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. E., cu intimații-chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și cu intimații-intervenienți în nume propriu D. L. L. și D. D..
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul D. M., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant T. S., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, avocatul S.-M. C. R., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte D. E., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 14 din dosar, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului chemat în garanție M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimatul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și intimații intervenienți în nume propriu D. L. L. și D. D..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, a unei întâmpinări formulate de către intimata pârâtă, act procedural comunicat și celorlalte părți potrivit dovezilor de citare anexate la dosar.
Avocatul recurentului reclamant învederează faptul că a solicitat dosarul pe lista cauzelor la amânare fără discuții, întrucât a sesizat un incident de procedură în ceea ce privește citarea intimaților intervenienți în nume propriu D. L. L. și D. D.. Urmează a se observa faptul că pentru acest termen de judecată aceștia au fost citați la adresa din București, .. 26, sector 4, iar din informațiile pe care le deține, cunoaște faptul că intimații nu mai locuiesc la adresa menționată, iar în situația în care instanța va aprecia că procedura nu este legal îndeplinită, se obligă ca în termen de 5 zile să indice cu listă la dosar actuala adresă a intimaților intervenienți. Mai arată că există posibilitatea ca hotărârea pronunțată de instanța de apel să nu fi fost comunicată intimaților intervenienți.
Avocatul intimatei pârâte arată că se opune la acordarea unui termen de judecată față de aspectul invocat de partea adversă, având în vedere faptul că la dosar nu există o dovadă în ceea ce privește schimbarea de domiciliul a intimaților intervenienți.
Avocatul recurentului reclamant învederează faptul că partea pe care o reprezintă și intimații intervenienți se cunosc pentru că între aceștia a existat și un contract de vânzare cumpărare, iar din informațiile pe care le deține, cunoaște faptul că intimatul D. D. este cetățean român, însă fără rezidență în România. Pe de altă parte, arată faptul că cei doi intimați D. sunt divorțați și este posibil ca D. L. L. să nu mai poarte numele soțului, însă, cu siguranță nu mai au aceeași adresă.
Avocatul intimatei pârâte solicită a se avea în vedere că intimații D. au fost scoși din cauză pentru lipsa calității procesuale pasive și nici nu au exercitat celelalte căii de atac. Pe de altă parte, solicită a se avea în vedere că partea adversă face doar simple afirmații legate de adresa de domiciliu a celor doi intimași intervenienți, fără însă a proba cele susținute.
Curtea dispune strigarea cauzei la ordine, având în vedere că pricina comportă discuții.
La reluarea cauzei, se prezintă aceleași părți, respectiv avocatul D. M., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant T. S., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la dosar, avocatul S.-M. C. R., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte D. E., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 14 din dosar, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului chemat în garanție M. București prin Primarul General, conform delegației atașate la dosar, lipsind intimatul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și intimații intervenienți în nume propriu D. L. L. și D. D..
Avocatul recurentului reclamant învederează instanței împrejurarea că partea pe care o reprezintă i-a comunicat o adresă a intimaților intervenienți și pe care o poate indica dacă instanța apreciază necesar acest lucru.
Avocatul intimatei pârâte solicită a se avea în vedere că citațiile emise la adresa din București, .. 26, sector 4 nu au fost restituite la dosar cu mențiunea „destinatar mutat de la domiciliu”, citarea fiind realizată prin afișare, astfel încât apreciază că la acest termen procedura de citare este legal îndeplinită.
Verificând actele dosarului, Curtea constată că în mod greșit au fost conceptați și citați în cauză intimați-intervenienți D. D. și D. L. L., având în vedere faptul că instanța de fond a admis excepția tardivității capătului de cerere privind chemarea în judecată a acestora. Astfel, având în vedere soluția pronunțată de către instanța de fond cu privire la intimați intervenienți D. D. și D. L. L., menținută și în faza devolutivă a apelului, în sensul că nu s-a admis cererea de introducere în cauză a acestor părți, Curtea apreciază că poate proceda în continuare la judecarea pricinii, intimații intervenienți nefiind vătămați prin necitarea lor la o altă adresă pe cea menționată în dosar.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, solicită a se observa faptul că, deși instanța de apel reține în considerentele deciziei că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, cu toate acestea, în mod greșit, tribunalul a apreciat că prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, invocată din oficiu, nu se nesocotește acest principiu. Astfel, prin respingerea cererii de chemare în judecată în urma admiterii excepției autorității de lucru judecat, recurentul de astăzi a fost lipsit de posibilitatea efectivă ca hotărârea pronunțată de către instanța de fond să fie supusă controlului judiciar în cadrul apelului promovat, în raport de soluția pronunțată în ceea ce pricește fondul cauzei.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, solicită a se avea în vedere faptul că în mod greșit s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 166 din Codul de procedură civilă, întrucât nu există tripla identitate de cauză, părți și obiect. În acest sens, urmează a se observa că la data sesizării primei instanțe, 27 mai 2004, R. M. nu mai avea dreptul de a formula o acțiune în revendicare, dreptul său fiind deja înstrăinat către cesionarul M. A. G. la data de 06.07.2001, care, la rândul său, l-a înstrăinat către recurentul reclamant la data de 07.11.2003. Prin urmare, recurentul reclamant de astăzi nefiind parte în dosarul în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1995/10.03.2005, instanța nu putea reține autoritatea de lucru judecat.
Avocatul intimatei pârâte D. E. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, apreciind că în mod corect a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, având în vedere existența triplei identități de părți, cauză și obiect, urmând a se avea apărările expuse pe larg prin întâmpinarea depusă la dosar.
Solicită obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor aflate la filele 15 și 16 din dosar.
Reprezentantul intimatului chemat în garanție M. București solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, sub aspectul ambelor critici de nelegalitate.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, solicită a se observa faptul că această excepție a fost pusă în discuția părților, aspect consemnat în încheierea de ședință.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15.06.2008, pe rolul Judecătoriei Sector 2 București – Secția Civilă, sub nr._ , reclamantul T. S. în contradictoriu cu pârâta D. E. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, ., ., deținut de pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 3078/18.04.1997, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că imobilul în litigiu a aparținut defunctei Șutu E., dobândit de aceasta în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 5940/ 20.05.1910, care ulterior a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și care, ca urmare a vânzării succesive, imobilul a fost vândut reclamantului în baza unui contract de cesiune de drepturi. Reclamantul menționează că pârâta a încheiat pentru . un contract de vânzare cumpărare cu M. București, respectiv contractul nr. 3078/18.04.1997, existând la momentul de față doi proprietari, reclamantul care a cumpărat imobilul de la un adevărat proprietar, și pârâta, care a cumpărat imobilul de la un non proprietar, Statul Român, titlul de proprietate al reclamantului fiind unul original, necontestat, menținut continuu, pe când titlul pârâtei poate fi considerat ca fiind încheiat cu o persoană care nu deținea legal imobilul vândut. Prin urmare, în urma comparării celor două titluri de proprietate, rezultă că titlul reclamantului este mai caracterizat.
În drept, au fost invocate prevederile art.480 C. Civ., Decizia nr.145/2004 a Curții Constituționale.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, motivat de faptul că valoarea contractului de cesiune de drepturi litigioase pentru imobilul în litigiu este de 10.000 euro, excepția autorității de lucru judecat, întrucât există sentința civilă nr. 1995/2005 pronunțată în dosarul nr. 6634/2004, sentință definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2247/2006 pronunțată de Curtea de Apel, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantului de a solicita revendicarea imobiliară prin comparare de titluri, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, deoarece R. M. cesionează drepturi litigioase numitei M. A. G., înainte de emiterea Dispoziției Primarului nr. 1162/2003, actul de cesiune nu este autentificat și nu este opozabil terților pentru că nu a fost notat în cartea funciară și nu au fost plătite taxele către stat. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată, titlul său fiind mai caracterizat.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-117 Cod procedură civilă
În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamantului.
La termenul de judecată din 25.11.2009, cauza a fost repusă pe rol, reclamantul depunând la dosar o precizare a valorii imobilului, față de care, instanța a admis excepția necompetenței materiale a instanței, în raport de dispozițiile art. 112 pct. 3 Cod procedură civilă coroborat cu art.2 pct. 1 lit. b) teza I Cod procedură civilă, pronunțând sent.civ. nr.9077/25.11.2009 prin care a declinat cauza în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă.
Ca urmare a conflictului de competență survenit, Curtea de Apel București – Secția a VII-a a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București prin sentința civilă nr.29/9.06.2010 pronunțată în dosarul nr._, irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamant prin decizia civilă nr.3831/10.05.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la 28.06.2011.
Pârâta a formulat note scrise invocând excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantului motivat de faptul că imobilul situat în București, ., sector 2, a fost înstrăinat de reclamant către D. D. și D. L. L..
Prin încheierea de ședință din 07.12.2011 instanța a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării cererii principale, iar la 21.12.2011 a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes a reclamantului și a autorității de lucru judecat, invocate de pârâtă.
La 6.03.2012 pârâta a formulat cererea de introducere în cauză a numiților D. D. și D. L. L. reiterând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și arătând că intervenienții sunt proprietarii imobilului.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 57 și 58 Cod proc.civ. prin precizarea făcută de pârâtă la 15.06.2012.
De asemenea, a solicitat conexarea la această cauză a dosarelor nr._/300/2011 și nr._/3/2009.
La 08.03.2012 pârâta a depus la dosar, prin C. Registratură, cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a Municipiului București prin Primar solicitând ca, în situația în care va fi evinsă, să fie obligați la restituirea prețului de piață al imobilului în principal și, în subsidiar, la restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație.
În drept, cererea a fost întemeiată pe art.50 din Legea nr.10/2001 modif. prin Legea nr.1/2010, art.1337 și 1341 cod civil și art.60 Cod proc.civ.
Prin sentința civilă nr._/12.09.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București - Secția Civilă în dosarul nr._ , s-a admis excepția tardivității formulării cererilor de chemare în garanție și de chemare în judecată a altor persoane; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamantul T. S., în contradictoriu cu pârâta D. E.; s-a respins ca tardiv formulată cererea formulată de pârâta D. E. de chemare în garanție a Municipiului București prin Primar General și a Ministerului Economiei și Finanțelor și totodată, s-a respins ca tardiv formulată și cererea formulată de pârâta D. E. de chemare în judecată a intervenienților D. D. și D. L. L..
Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că, în fapt, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5940/20.05.1910 (filele 87-91 din primul dosar de fond), V. R. a cumpărat pentru soția sa, E. R., de la Societatea Creditul Funciar U. din București, imobilul situat în București, ., și ..
Dreptul de proprietate al Eufrosinei Ș., fostă R., a fost înscris în Cartea Funciară provizorie prin procesul-verbal nr._/3.09.1940 (filele 92-94 din primul dosarul de fond). În acesta se descrie imobilul ca fiind format din teren în suprafață de 2118 mp pe care se află o casă cu pivniță, subsol, parter, 2 etaje și mansardă.
Imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, astfel cum rezultă din Dispoziția emisă de Primarului Municipiului București nr. 1162/16.07.2003 (filele 18-19 din primul dosarul de fond).
În urma decesului proprietarei Ș. E. s-a emis certificatul de moștenitor suplimentar nr.247/11.05.1976 de notariatul de Stat Local al Sector 3, notar C. M. (fila 96 din primul dosarul de fond) prin care s-a stabilit calitatea de moștenitori pentru Rudeau V. și R. A..
R. A. a fost unicul moștenitor al tatălui său, R. V., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 248/11.05.1976 (fila 97 din primul dosarul de fond), iar în urma decesului acestuia au rămas ca moștenitori R. L. (soție supraviețuitoare) și R. T. (fiu) potrivit mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 97/19.06.1973 (fila 98 din primul dosarul de fond).
În urma decesului numitului R. T. s-a constatat calitatea de moștenitor a soției supraviețuitoare, R. M. astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 414/16.05.1990 (filele 99-100 din primul dosarul de fond).
Astfel, succesorul în drepturi al fostului proprietar, Ș. E., este R. M..
Ulterior căderii regimului comunist, însă înainte de apariția Legii nr.10/2001, chiriașul . imobil, respectiv pârâta D. (fostă R.) E., a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui apartament și a unei suprafețe de teren de sub clădire prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3078/18.04.1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar, S.C. F. S.A. (fila 9 din primul dosarul de fond și filele 231-234 vol.1).
Aceasta a notificat Primăria Municipiului București prin executor solicitând restituirea în natură a imobilului naționalizat situat în București, . O., nr. 30), sector 2, prin notificările nr. 341/2002 și nr. 373/2002, astfel cum reiese din considerentele Dispoziției emise de Primarului Municipiului București nr. 1162/16.07.2003 (filele 18-19 din primul dosarul de fond și filele 343-376 vol.1 și vol.2), deși la data de 6.07.2001, cedase dreptul său litigios cesionarei M. A.-G. prin contractul de cesiune de drepturi litigioase atestat la avocat C. D. C. (filele 6-7 din primul dosarul de fond).
La 7.11.2003, M. A.-G. cedează la rândul său același drept litigios privind imobilul în cauză cesionarului reclamant T. S. prin contract de cesiune de drepturi litigioase atestat la avocat C. D. C. (fila 8 din primul dosarul de fond).
În urma notificărilor formulate în 2002 de R. M., s-a emis pe numele acesteia Dispoziția Primarului Municipiului București nr. 1162/16.07.2003 (filele 18-19 din primul dosarul de fond) prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 2, compus din construcție și teren în suprafață de 157,53 mp din totalul de 237 mp, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, fiind deci exceptat de la restituire . pârâtei prin contractul nr. 3078/1997.
Imobilul restituit autoarei reclamantului a fost înstrăinat de acesta numiților D. D. și D. L. L., însă nu și . face obiectul cauzei de față (filele 219-220 vol.1).
În drept, pe fondul acțiunii în revendicare, instanța constată că ambele părți prezintă titluri de proprietate asupra apartamentului în litigiu, astfel că, pentru a aprecia care dintre părți este îndreptățita conform titlului deținut sa păstreze în patrimoniu dreptul și sa aibă toate prerogativele acestuia, se va proceda la compararea titlurilor exhibate din punct de vedere al eficientei juridice și al preferabilitătii, având în vedere și dispozițiile Legii 10/2001 modif.
Deși nu există subsidiaritatea normă generală – normă specială între prevederile art. 480 Cod civ. (fundamentul juridic al pretențiilor reclamantului) și ale Legii nr.10/2001 republ., acest fapt nu este de natură să atragă inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 în cadrul comparării titlurilor, care trebuie analizate în lumina tuturor prevederilor legale.
Aceste dispoziții, constituind dreptul comun în materia restituirilor imobilelor naționalizate în perioada comunistă, nu pot fi ignorate în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun întrucât efectele acesteia se refera la modalitatea concreta de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuziva a imobilelor de către stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, dar și avându-se în vedere Decizia ÎCCJ nr. XXXIII/09.06.2008 pronunțata în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe.
Prin apariția Legii nr.10/2001 legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, și promovarea unor acțiuni în justiție, fie directe, în situația în care nu este posibila ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativa.
Astfel, deși acțiunea de față este întemeiată pe dreptul comun, obiectul special al acesteia – imobil naționalizat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 - atrage obligativitatea analizării celor două titluri prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată, intenția legiuitorului fiind aceea de a stabili un regim nediscriminatoriu pentru aceste bunuri.
Din modul de formulare a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001 republicată, se deduce intenția legiuitorului de a fi menținute contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu buna-credința, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectiva impunându-se pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, neavând relevanta de cine este deținut imobilul.
Ca atare, criteriul de analiza a acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice (reguli ce nu au o consacrare legislativa, fiind doar o creație a jurisprudenței și doctrinei), a titlurilor înfățișate de persoane cu interese contrare asupra aceluiași imobil, ci atitudinea subiectiva a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului, explicit consacrata prin dispozițiile Legii nr.10/2001 și în considerarea căruia titlul subdobânditorului este preferabil celui adevăratului proprietar, astfel ca se impune verificarea condițiilor în care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr.3078/18.04.1997, respectiv a dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Raționamentul expus anterior pornește de la premiza inexistentei titlului statului, susținuta de reclamantă (care a afirmat ca bunul a fost vândut de un neproprietar, fiind vândut bunul altuia) și confirmata de instanța prin prezenta hotărâre, atrăgând incidenta ipotezelor descrise în alin.2 din art.45 – fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu de către stat „titlul cumpărătorului constituit prin raportare la acesta este valabil numai daca dobânditorul a fost de buna-credința la momentul contractării – și a art.18 lit.c – „masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale”.
Din economia Legii nr.10/2001 rezulta ca buna-credința consta în credința dobânditorilor imobilelor ca au contactat cu un veritabil proprietar, cu respectarea, la încheierea actului de înstrăinare, a prevederilor legale ce reglementau respectiva înstrăinare.
Legea nu precizează ce se înțelege prin buna credința și nici daca ea trebuie sa fie ., dimpotrivă unilaterala.
Pornind, pe de o parte, de la faptul ca legea nu distinge, iar, pe de alta parte, de la însăși rațiunea textului de lege – ocrotirea bunei-credințe – și de la aspectul ca salvarea actului interesează în primul rând pe cumpărător, în literatura de specialitate s-a apreciat ca buna-credința este suficient sa existe în persoana achizitorului, căci el este singurul interesat sa paralizeze efectele unei acțiuni în revendicare sau anulare, înstreinatorul fiind oricum ținut potrivit legii, fie sa restituie în natura imobilul în litigiu, fie sa acorde masuri reparatorii în echivalent, buna sau reaua-credința interesând doar întinderea obligației de restituire și, eventual, de reparare a prejudiciului cauzat prin înstrăinarea bunului respectiv.
Aceasta soluție apare ca fiind corectă atâta vreme cât și temeiul juridic al excepției prevăzute de art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 îl reprezintă principiul ocrotirii bunei-credințe a „terțului indus în eroare prin aparenta”, neavând vreo relevanta faptul ca proprietarul aparent este de buna sau de rea-credința, fiindcă numai buna-credința a terțului este cea care are valoare. Cât privește noțiunea de buna-credința, prin analogie, sunt aplicabile dispozițiile art. 1898 Cod civil care definește buna-credința ca fiind „credința posesorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”, fiind suficient ca buna-credința sa fi existat la momentul încheierii actului.
Statutul de verus dominus al statului presupune că titlul sau este legal, iar la data cumpărării bunului de către pârâtă nu exista cerere de restituire formulată de reclamant ori autorul acestuia ori vreo acțiune pe rolul unei instanțe având ca obiect bunul imobil, deci pârâta a considerat ca nu exista nicio problema cu privire la imobilul pe care urma sa-l cumpere.
Instanța mai arată că, pentru situația de față, s-a stabilit deja prin încheierea de ședință din 21.12.2011 faptul că nu îi poate fi opusă reclamantului autoritatea de lucru judecat a sentința civilă nr.1995/10.03.2005 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosarul nr.6638/2004, irevocabilă, prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare a aceluiași . de reclamanta R. M. în contradictoriu cu pârâta D. E..
Cu toate acestea, deși nu are autoritate de lucru judecat în raport de persoana reclamantului care nu a fost parte în cauză, hotărârea arătată are putere de lucru judecat, pârâta invocând în mod justificat obligativitatea sa sub aspectul stabilirii bunei sale credințe care determină concluzia că titlul pârâtei este conservat și, astfel, preferabil (fila 24 verso din primul dosar de fond).
În aceste condiții, buna-credita a pârâtei este evidenta și are efect în sensul celor dispuse de art. 45 din Legea nr.10/2001, astfel încât, cererea reclamantului prin care solicita restituirea imobilului în natură este neîntemeiata.
Referitor la practica Curții Europene a Drepturilor Omului se constata ca, în speța, numai pârâta deține un „bun” în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Astfel, în ceea ce îl privește pe reclamant, deși în hotărârea din 01.12.2005 pronunțata în cauza P. contra României, Curtea a apreciat ca „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natura de către cumpărători, considerând ca acest interes patrimonial avea o baza suficienta în dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat și, pe de alta parte, confirmat de o jurisprudența bine stabilita, acesta se regăsește . întrucât reclamantul ori autorii săi nu au făcut niciun demers în vederea restituirii în natura ori echivalent a imobilului, până la formularea notificării în 2002.
Mai mult, în cauza A. C. contra României, s-a constatat ca nu este garantata de Convenție speranța redobândirii unui drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de multa vreme.
Pe de alta parte, pârâtei, care a cumpărat imobilul în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995, i se recunoaște în virtutea jurisprudenței Curții exprimate în hotărârea R. contra României din 19.10.2006, un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerința.
În aceste condiții, în scopul protejării drepturilor „reale și efective” exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, pârâta urmează sa păstreze bunul în natura.
Mai mult decât atât, în cauza P. contra României, Curtea a reafirmat faptul ca, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifica de reparare a nedreptăților sau a prejudiciilor cauzate înainte ca ele sa fi ratificat Convenția.
De asemenea, art.1 din Protocolul nr.1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor de a alege condițiile în care ele accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte sa ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care sa prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesita o vasta analiza a numeroaselor aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul sa dispună de o mare marja de apreciere în ceea ce privește politica economica și sociala, Curtea a declarat ca respecta modul în care acesta concepe imperativele „utilității publice” cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsita de o baza rezonabila.
Or, prin dispozițiile Legii nr.10/2001 legiuitorul român și-a manifestat acest drept de opțiune, reglementând regimul juridic al acestor acte de înstrăinare având ca obiect imobile preluate abuziv prin dispozițiile art. 45, fost 46, precum și masurile reparatorii care se dispun în cazurile în care restituirea în natura nu este posibila.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO – cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe -, în care, ca și în cazul Brumarescu contra României s-a făcut referire la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei masuri de lipsire formala de dreptul de proprietate recunoscut anterior.
Astfel, nu se poate retine nicio neconcordanta intre Legea nr.10/2001 și Convenția Europeana a Drepturilor Omului întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, în speța cel al pârâților, și securității raporturilor juridice.
Legea nr.10/2001 nu contravine Convenției și Protocolului 1 întrucât legea speciala prevede expres modalitatea prin care reclamantul ar fi putut obține restituirea în natura sau prin echivalent a imobilului, iar reclamantul nu a contestat titlul pârâtei decât prin prezenta acțiune, respinsă deja ca fiind prescrisă, astfel încât propria turpitudine nu poate constitui un argument valabil pentru a justifica prevalenta Convenției în speța de față.
Pentru considerentele arătate, dar având în vedere și noile dispoziții din Legea nr.10/2001 modificată, respectiv art.7 alin.1, alin.11 și alin.5, modificate prin Legea nr. 1/2009, instanța a respins ca neîntemeiata acțiunea în revendicare.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel motivat reclamant T. S., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței fondului, în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtei D. E. sa lase în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București ., parter, ..
În motivarea cererii, a arătat ca instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinica și nelegala asupra capătului de cerere referitor la revendicarea imobilului reținând buna credința a chiriașului dobânditor. Apelantul a arătat că a învestit instanța cu o cerere de chemare în judecata ce are ca obiect revendicarea întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, prin comparare de titluri și obligarea pârâtei de a lasă în deplina proprietate și liniștita posesie ap. 2 din .. Apreciază ca în analiza dosarului, problema pe care o are de analizat instanța este aceea a analizei valabilității titlului statului în baza căruia statul a preluat imobilul în discuție de la autoarea sa, analiza ce trebuie făcuta în raport de prevederile art.6 alin.3 din Legii nr.213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia.
Decretul nr.92/1950 este un act normativ lovit în totalitate de neconstituționalitate. Decretul nr.92/1950 a fost adoptat sub imperiul Constituției din 1948. Art.8 din Constituția din 1948 prevede, cu titlu de principiu, ca «proprietatea particulara este recunoscuta și garantata prin lege». Art. 11 din aceeași Constituție prevedea excepțiile care derogau de la principiul garantării proprietății particulare și anume ca «mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare proprietate particulare pot deveni proprietăți de stat bun al întregului popor». Mai mult decât atât, concluzia nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu se impune chiar și în condițiile în care instanța ar aborda problema Decretului nr.92/1950 plecând de la premisa ca acesta și-a produs efectele în mod corect, fiind concordant cu ordinea constituționala instaurata în anul 1948 și ca imobilele preluate în temeiul sau, cu privire la care titlul statului nu este valabil, sunt numai acelea în cazul în care prevederile decretului de față au fost încălcate. În lumina unei asemenea concepții, ar trebui așadar analizata de la caz la caz preluarea fiecărui imobil în temeiul Decr.92/1950 și ar trebui sa se aibă în vedere ca naționalizarea prevăzuta de art.1 pct.1 și pct.2 era una «in personam» (adică în considerația identității și a statului socio-profesional al proprietarului) și nu «in rem».
Potrivit procesului verbal de înscriere în cartea funciara nr._/1940, imobilul a fost dobândit prin achitarea din surse proprii. Mai mult autoarea lor nu se încadra în prevederile Decretului nr.92/1950, care prevedea ca se naționalizează «imobilele clădite care aparțin foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri și celorlalte elemente ale marilor burghezii». Rezulta deci ca nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar al imobilului situat în București, . sector 2 (cu intrare și din . sector 2) și în consecința Statul Român nu a dobândit niciodată calitatea de proprietar întrucât o preluare fără titlu valabil nu a fost apta sa duca la transferul de proprietate. În aceasta situație refuzul de a restitui imobilul proprietatea mea de către stat sau ocupantul actual ar echivala cu o noua naționalizare sau cu o expropriere fără justa și prealabila despăgubire, ambele interzise de Constituție în vigoare. Prin constatarea faptului ca imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, rezulta ca statul a înstrăinat un lucru ce aparținea autoarei lor, în lipsirea ilegala a adevăratului proprietar de dreptul sau asupra imobilului, fie chiar și pentru a asigura ocrotirea terțului subdobânditor de buna credința. Titlul lor de proprietate produce în continuare efecte, fapt consacrat chiar de legiuitor prin dispozițiile art.2 alin.2 Legea nr.10/2001 (în vigoare la formularea prezentei acțiuni) care recunoaște persoanelor deposedate fără titlu legal dreptul de proprietate asupra imobilelor respective, pe toata durata scursa de la momentul preluării nelegale până în prezent. Imobilele pe care statul le deținea "fără titlu" nu puteau fi înstrăinate, neexistând temei legal pentru o astfel de operațiune, chiar daca erau locuite de chiriași. În același timp, este de observat ca HG nr. 11/1997 (în vigoare la data cumpărării apartamentului de către pârâta D. E.), în art.1 pct.3 și 9 (art.1 alin.6 și art.13 alin.1 din H.G. nr.20/1996 republicata), obliga societățile care administrează imobilele preluate de stat și consiliile locale pentru aplicarea Legii nr.112/1995 sa suspende vânzarea când pe rolul instanțelor judecătorești se afla cereri privind revendicarea acestora ori când au indicii ca o locuința face parte din categoria imobilelor preluate de către stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectiva și sa întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice. Dispozițiile legale precizate au devenit obligatorii la data de 4 februarie 1997, data publicării în Monitorul Oficial. În cazul înstrăinărilor de imobile fără titlu valabil după data de 4 februarie 1997, data la care a intrat în vigoare H.G. nr.11/1997, atât statul, prin societățile care aveau în administrare imobilele, cât și cumpărătorii nu mai pot fi de buna-credința.
Prin întâmpinarea formulată, intimata D. E., în temeiul dispozițiilor art.115-117 Cod procedură civilă, a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea în totalitate a hotărârii apelate. Aceeași acțiune de revendicare identica cu prezenta a promovat-o T. S. și împotriva familia C. de la . O. nr.30, instanțele de judecata au ridicat din oficiu excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului T. S. și au respins acțiunea ca fiind formulate de o personala fără calitate procesuala activa. În acest sens, reiterează excepția lipsei calității procesual active.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115-117 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.467A/26.04.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a admis, pentru motivul de ordine publica invocat din oficiu, conform art. 295 alin. 1 teza finala Cod procedură civilă, apelul formulat de apelantul reclamant T. S. și a schimbat în parte sentința civila nr._/12.09.2012, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, a respins, acțiunea formulata de reclamantul T. S. în contradictoriu cu pârâta D. E., pentru autoritate de lucru judecat, a menținut în rest dispozițiile sentinței civile apelate și a obligat apelantul reclamant la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecata către intimata pârâta D. E..
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că într-adevăr, în temeiul art.295 alin.1 teza finala Cod procedură civilă, motivele de ordine publica pot fi invocate și din oficiu. Cu toate acestea, instanța de apel este ținută de principiul non reformatio în pejus, reglementat de prevederile art.296 teza finala Cod procedură civilă. Este just că prezenta cale de atac este a reclamantului, însă tribunalul a apreciat că, data fiind soluția pronunțată în prima instanța, de respingere a acțiunii, ca neîntemeiata, prin schimbarea acesteia, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat, nu se nesocotește principiul mai sus enunțat.
În acest context, tribunalul a reținut ca fiind netemeinică încheierea pronunțata la data de 21.12.2011 prin care Judecătoria Sector 2 a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiata.
Astfel, prin sentința civilă nr.1995/10.03.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul 6638/2004, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de autorul reclamantului, R. M., în contradictoriu cu pârâta D. E. în urma comparării titlurilor acestora pentru apartamentul nr. 2, imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.3078/1997. Prin încheierea din 29.11.2005 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.3458/2005, s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul T. S., nu s-a luat act de transmiterea calității procesuale de la apelanta reclamantă R. M. la T. S.. S-a luat însă act de renunțarea apelantei-reclamante la judecata apelului. Recursul declarat de reclamanta R. M. împotriva acestei încheieri a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr.2247/29.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București.
Autoritate de lucru judecat presupune existenta triplei identități de obiect, parți și cauza.
Puterea de lucru judecat presupune ca o cerere nu poate fi judecata definitiv decât o singura data, iar hotărârea este prezumată că exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă de o alta hotărâre -„res iudicata pro veritate habetur”.
În speța, identitatea juridica a părților se verifică în cele două cauze, contrar opiniei primei instanțe, cât și celei a apelantului. Este adevărat că nu figurează în mod fizic aceleași persoane, însa rațiunea legii nu aceasta a fost.
R. M. a cedat la data de 6.07.2001 dreptul său litigios asupra imobilului situat în ., sector 2 (în prezent, .) cesionarei M. A.-G. prin contractul de cesiune atestat la avocat C. D. C.. La data de 7.11.2003, M. A.-G. cedează la rândul său același drept litigios privind imobilul în cauză cesionarului reclamant T. S. prin contractul de cesiune atestat la avocat C. D. C. (filele 6-8 din dosarul de fond, vol I). Așadar, reclamantul din prezenta cauza are calitatea unui succesor cu titlu particular al reclamantei R. M., moștenitoarea autoarei inițială Sutu E.. Or, în aceasta calitate, de succesor cu titlu particular, reclamantului îi este opozabila sentința civila nr.1995/10.03.2005.
Succesorul cu titlu particular este un având-cauza, habentes causam, adică persoana care, deși nu a participat la încheierea unui act juridic, este totuși ținută să suporte efectele actului respective. În cazul succesorului cu titlu particular, calitatea de având-cauza s-a apreciat în raport de actele juridice anterioare ale autorului sau în legătura cu bunul respectiv. Or, în cauza de față, reclamantul Tuta S., în calitate de dobânditor cu titlu particular, în baza unor contracte de cesiune de drepturi litigioase subsecvente, este continuatorul autoarei sale, R. M. în raport de dreptul subiectiv dobândit, privit ut singuli. Astfel, acțiunea având ca obiect revendicare prin comparare de titluri a apartamentului nr 2 pornita de autoarea R. M. reprezintă un act juridic anterior făcut exclusiv în considerarea bunului care face obiectul prezentei pricini și a dreptului dobândit de reclamant prin contractul de cesiune de drepturi litigioase.
Prin urmare, nu este niciun dubiu asupra faptului ca, în ceea ce privește obiectul dedus judecății, reclamantul este continuatorul personalității juridice a autoarei R. M.. În consecință, condiția identității de părți în cele doua cauze se verifica.
Obiectul reprezintă atât pretenția formulata prin cerere cât și dreptul subiectiv invocat. Interesează în analizarea acestei condiții finalitatea raportului juridic. În speța, se verifica și aceasta condiție, respectiv acțiunea de restituire în natura în deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului apartamentul nr 2, situat în ., sector 2 .
Cauza este fundamentul raportului juridic dedus judecății. În speța, acesta îl reprezintă dispozițiile art.480 Cod civil. Instanțele, în triplu grad de jurisdicție, deja au analizat pretențiile formulate de reclamanta R. M. și au statuat ca acestea sunt neîntemeiate în ceea ce o privește pe pârâta D. E..
Față de aceste precizări, tribunalul a constatat întrunite condițiile prevăzute de art.166 Cod procedură civilă, în raport de considerentele și dispozitivul sentinței civile nr.1995/10.03.2005 pronunțată de Judecătoria sector 2, rămasă irevocabilă prin decizia civila nr.2247/29.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București.
Împotriva acestei decizii, la data de 03.07.2013 a declarat recurs reclamantul T. S. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 22.11.2013.
În motivarea recursului său, recurentul-reclamant solicită instanței modificarea hotărârii atacate pentru următoarele motive:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii -304 pct.7
Instanța reține din oficiul "motivul de ordine publica", în speță autoritatea de lucru judecat, admite apelul și modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că admite excepția invocata, si respinge acțiunea formulata de reclamantul Tuta S. pentru autoritate de lucru judecat.
In considerentele deciziei astfel pronunțate de către instanța de apel este menționat faptul că, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată și cu toate acestea, în mod greșit, instanța de apel a apreciat ca prin admiterea excepției autorității de lucru judecat nu se nesocotește principiul enunțat mai sus.
În acest sens, prin respingerea cererii de chemare în judecata în urma admiterii excepției autorității de lucru judecat, reclamantul a fost lipsit de posibilitatea efectiva ca hotărârea pronunțata de către instanța de fond sa fie supusa controlului judiciar în cadrul apelului astfel promovat în raport de soluția pronunțată in ceea ce privește fondul cauzei.
Față de prevederile art.304 pct.7 consideră ca instanța de apel în - cazul în care ar fi reținut excepția autorității de lucru judecat, nu putea dispune decât în unul din următoarele moduri:
- să respingă apelul, sa modifice hotărârea primei instanțe, si pe cale de consecința sa respingă cererea principala pentru autoritate de lucru judecat sau
- să admită apelul intimatei – pârâte, în cazul în care aceasta ar fi formulat o astfel de cerere.
Or, cum intimata pârâta nu a formulat o cale de atac în speța, instanța ar fi trebuit sa respingă apelul reclamantului, în nici un caz să admită în parte.
Față de aceasta situație consideră că decizia nr.467 A/26.04.2013 cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța dezvolta un motiv de respingere a apelului și a cererii principale însa concluzionează în admiterea în parte a cai de atac.
2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii - art.304 pct. 9:
Instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că în prezenta cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art.166 Cod procedură civilă de la 1865, în raport de considerentele și dispozitivul sentinței civile nr.1995/10.03.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 rămasă definitivă prin decizia civila nr.2247/29.11.2006 pronunțata de Curtea de Apel București.
Așa cum a arătat și prin concluziile scrise formulate de către recurent în dosarul de fond și cum în mod corect a fost reținut de către instanța de fond cu privire la excepția astfel invocata de către intimata-pârâta D. E. (filele nr. 117 - 127 din dosarul de fond), deși obiectul și cauza deduse judecații sunt aceleași, nu exista identitate de părți.
Astfel, la data sesizării primei instanțe, 27.05.2004, R. M. nu mai avea dreptul de a formula o acțiune în revendicare, dreptul sau fiind deja înstrăinat către cesionarul M. la 06.07.2011, care mai departe l-a înstrăinat către recurent la data de 07.11.2003, contractele de cesiune fiind atestate de avocat, având deci data certă și fiind opozabile terților.
Mai mult, având în vedere ca la momentul în care a aflat despre acțiunea formulata de către R. M., cauza se afla în calea de atac a apelului, iar cererea de intervenție în interes propriu formulată de recurent a fost respinsa ca inadmisibila în raport de opoziția intimatei-pârâte D. E. și prin urmare, cererea recurentului nu a fost analizată pe fond.
Prin sentința civila nr.1995/10.0"3.2005 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr.6638/2004 ( filele nr.20 - 25 din dosarul de fond), a fost respinsă ca neîntemeiata acțiunea în revendicare formulată de autorul său R. M., în contradictoriu cu pârâta D. E. în urma comparării titlurilor acestora pentru .>
În sensul celor de mai sus, întrucât transmiterea dreptului de către R. M. a avut loc înainte ca aceasta sa înregistreze cererea de chemare în judecata pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 și în consecința, cauza s-a judecat cu o persoana care nu mai era titularul dreptului (deoarece îl înstrăinase), recurentului nu îi poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri care nu a fost pronunțata de fapt în contradictoriu cu titularul dreptului de la acel moment.
În cel mai rău caz instanța ar fi putut invoca eventual o excepție a puterii de lucru judecat și în nici un caz o excepție a autorității de lucru judecat în cauza neexistând tripla identitate: părți, obiect, cauza.
Pentru considerentele mai sus expuse, solicită admiterea recursului modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii excepției autorității de lucru judecat și trimiterea cauzei spre rejudecare cutre instanța de apel; iar în situația în care se va aprecia că pentru motivele invocate nu se impune trimiterea acesteia către Tribunalul București pentru judecarea apelului, modificarea deciziei atacate admiterea apelului și a cererii de chemare în judecata și pe cale de consecința obligarea intimatei-pârte D. E. de a-i lăsa în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul - apartament nr.2 situat în București, sector 2, . ( corespondent .), parter, precum și la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces,
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din Codul Procedura Civila.
La data de 20.02.2014 intimata D. E. a depus întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant, solicitând respingerea acestora, ca neîntemeiate și menținerea în totalitate a deciziei civile nr.467A/26.04.2013 și a sentinței civile nr._/12.09.2012 pronunțată de Judecătoria sector 2.
În motivarea întâmpinării, intimata - pârâtă a arătat că recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă :"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii" și pct.9 ”când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii"
Prin întâmpinarea formulată la fond cât și în apel, intimata arată că a invocat excepția autorității de lucru judecat și a depus dovezi în acest sens indicând faptul ca Judecătoria sector 2 în dosarul nr._ (6638/2004) având ca obiect revendicare imobil . . 2, București, reclamanta R. M., pârâta D. E., a pronunțat sentința rămasă definitivă și irevocabila din 10.03.2005 prin care "respinge acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului M. București ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta D. E.. Ia act de renunțarea pârâtei-reclamante la judecarea cererii reconvenționale. Respinge, ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta D. E., împotriva Municipiului București, Statul Român prin M. Finanțelor și . ca nefondată cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată".
În mod corect instanța de apel a admis apelul, pentru motivul de ordine publica invocat din oficiu, conform art.295 alin.1 teza finala Cod procedură civilă, cel al autorității de lucru judecat.
Consideră ca instanța de fond a dispus în mod greșit în ședință publică din 21.12.2011:" Respinge ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes a reclamantului și a autorității de lucru judecat, invocate de pârâtă prin întâmpinare. "
Apelantului T. S. nu i s-a creat o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, acțiunea reclamantului fiind respinsă de către ambele instanțe de judecata, decizia nr.467A/26.04.2013 nu cuprinde motive contradictorii
Cu privire la al doilea motiv de recurs, pe care solicită să fie respins ca neîntemeiat, intimata - pârâtă arată că acel contract de cesiune de drepturi litigioase din 6.07.2001 între R. M. și M. A.-G. nu a fost autentificat la notariat, sau depus la dosarul pe legea nr.10/2001 de la PMB, sau nu s-a ținut cont de acesta, pentru ca pe data de 16.07.2003 s-a emis Dispoziția Primarului General nr.1162 pe numele lui R. M..
Fără valabilitate consideră și contractul de cesiune drepturi litigioase din 07.11.2003 între M. A. G. și Tuta S..
Indica faptul ca proprietarul imobilului din . (F. nr.19) sector 2 compus din teren 157,53 mp. din suprafață totală de 137 mp și construcția tip S+P+2E+M cu excepția apartamentelor nr.1 și 2 de la parter și . D. căsătorit cu D. L. domiciliați în București, ..26, sector 4 și în ., sector 1, București, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat de BNP Popper Constanta în data de 04.11.2004, TUTA S. a înstrăinat lui D. D. căsătorit cu D. L. L. imobilul din F. nr.19, sector 2, astfel cum este descris în contract, pentru prețul de 410.000 dolari SUA.
Nu se poate face o comparare de titluri intre cel al cumpărătorilor pe legea nr.112/1996 D. E. care este valabil, bine conturat, s-a plătit prețul solicitat și cel al unui cesionar de drepturi litigioase Tuta S., atâta timp cât instanța de judecată a respins acțiunea de revendicare a imobilului din ., . de moștenitoarei lui Suțu E. numita R. M. ca neîntemeiată.
Pentru apartamentele cumpărate în baza legii nr.112/1996 R. M. a primit despăgubiri, astfel cum rezulta din relațiile de la PMB, cesionarul de drepturi litigioase T. S. se poate îndrepta împotriva acesteia pentru recuperarea sumelor de bani, fiind inadmisibil să se obțină pentru același apartament despăgubiri și în natură și în bani, fiind o îmbogățire fără just temei.
R. M. nu a avut niciodată calitatea de chiriaș al imobilului, și prin Dispoziția Primarului General nr.1162/16.07.2003 s-a dispus restituirea în natura a imobilului din . 19) sector 2, București, fără
apartamentele cumpărate în baza Legii nr.112/1996, pentru care s-au acordat despăgubiri.
Cumpărătoarea D. E. (fosta R.) a fost de buna credința în momentul cumpărării apartamentului în baza legii nr.112/1996, știa ca adevăratul proprietar este Statul Român, nu a fost notificată și a depus toate diligențele pentru a verifica situația juridica a imobilului, astfel cum rezulta din interogatoriu și probele administrate în cauza, fiind incidente dispozițiile art.1898 Cod civil.
Articolul 45 alin.2 din legea nr.10/2001 prevede că se mențin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu buna credința raportat la art.18 lit c " masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Imobilul a intrat în proprietatea statului fără titlu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115-117 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este fondat.
In ceea privește critica fundamentată de recurent pe prevederile art. 304 pct.7 C.proc.civ., respectiv, invocarea unor motive contradictorii, Curtea constată din dezvoltarea acesteia că este vizată de recurent nelegalitatea deciziei atacate decurgând din încălcarea principiului non reformatio in pejus prin invocarea din oficiu în apel a excepției autorității de lucru judecat, în condițiile în care intimata pârâta nu a formulat o cale de atac în speța, recurentul arătând expres în motivarea cererii de recurs că a fost lipsit de posibilitatea efectiva ca hotărârea pronunțata de către instanța de fond sa fie supusa controlului judiciar în cadrul apelului astfel promovat în raport de soluția pronunțată in ceea ce privește fondul cauzei.
Având în vedere că existența unor motive contradictorii presupune folosirea de către instanță a unor argumente care din punct de vedere logic se exclud reciproc, situație care nu are legătură nu critica concretă formulată, Curtea, văzând și dispozițiile art. 306 alin.3 C.proc.civ., prin raportare la caracterul extraordinar al acestei căi de atac care impune încadrarea criticilor în motivele de recurs limitativ enunțate de art. 304 C.proc.civ., apreciază că aceste aspecte de nelegalitate pot fi examinate din perspectiva incidenței motivului de casare prev. de art. 304 pct.5 C.proc.civ., motiv găsit întemeiat pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 296 C.proc.civ., teza a doua, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Prin urmare, hotărârea atacată poate fi reformată numai în favoarea părții care a exercitat calea de atac sau pentru care această cale a fost exercitată, nu în defavoarea acelei părți.
Acest principiu consacrat astfel legal – non reformatio in pejus – și care constituie și o garanție în favoarea aceluia care exercită calea de atac împotriva hotărârii judecătorești a fost însă încălcat de către instanța de apel, în condițiile în care, deși a reținut că apelul exercitat în cauză este o cale de atac a reclamantului, tribunalul a apreciat că, data fiind soluția pronunțată în prima instanță, de respingere a acțiunii, pe fond, ca fiind neîntemeiată, prin schimbarea acesteia, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat, invocată de instanța de control judiciar ca un motiv de nelegalitate de ordine publică, nu se nesocotește principiul mai sus enunțat.
Chiar dacă excepția autorității lucrului judecat este o excepție procesuală absolută și peremptorie care poate fi invocată din oficiu și la care, de principiu, părțile nu ar putea renunța, obiectul acestui mijloc de apărare interesând ordinea publică, întrucât are ca scop ocrotirea interesului general din perspectiva respectării principiilor legalității și stabilității raporturilor juridice, instanța de control judiciar a ignorat circumstanțele în care cauza dedusă judecății fusese examinată de prima instanță, respectiv împrejurarea că aceasta din urmă, prin încheierea din data de 21.12.2011, analizase respectarea cerințelor de exercitare a acțiunii civile din perspectiva existenței lucrului judecat.
Astfel, prin încheierea din data menționată, judecătoria a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes a reclamantului și a autorității de lucru judecat, invocate de pârâtă prin întâmpinare.
S-a reținut prin considerentele încheierii că, în temeiul dispozițiilor art.1201 Cod civil, este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate, iar în speță, deși obiectul și cauza deduse judecății sunt aceleași, nu există identitate de părți.
Astfel, raportându-se la dosarul nr. 6638/2004 al Judecătoriei Sectorului 2 București, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1995/10.03.2005, instanța a arătat că, deși reclamantul T. S. este succesorul în drepturi al celuilalt reclamant, R. M., acesta a dobândit dreptul litigios înainte de sesizarea instanței prin cererea formulată de R. M. la 27.05.2004. Prin urmare, reclamantul T. S. este succesorul cu titlu particular al celeilalte reclamante, R. M., dobândind dreptul litigios pentru apartamentul nr. 2 de la aceasta înainte de introducerea de R. M. a acțiunii în revendicare, dar nu-i poate fi opusă autoritatea de lucru judecat a hotărârii care nu a fost pronunțată de fapt în contradictoriu cu titularul dreptului de la acel moment.
S-a mai reținut că nici faptele că reclamantul a aflat de primul dosar pe timpul judecării căii de atac ordinare și a încercat să intervină în cauză nu sunt relevante sub aspectul examinat, având în vedere că cererea sa fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind, deci, analizată pe fond.
S-a arătat, în concluzie, că, deși obiectul și cauza deduse judecății prin acțiunea de față sunt aceleași, nu există identitate de părți.
Curtea constată că această încheiere cu caracter interlocutoriu nu a fost atacată cu apel de partea interesată, situație în care instanța de control judiciar, învestită cu apelul reclamantului îndreptat împotriva sentinței prin care s-a analizat fondul pricinii, nu putea din oficiu să constate caracterul neîntemeiat al încheierii respective, repunând în discuție aceeași excepție soluționată deja în cauză, întrucât se opunea chiar puterea de lucru judecat asupra acestei probleme dezlegate, rezultând din hotărârea (încheierea interlocutorie) neatacată prin care s-a examinat și s-a respins excepția autorității de lucru judecat.
Pe de altă parte, Curtea, trecând peste acest impediment procedural, și analizând în continuare motivul de recurs prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., trebuie să remarce că și dezlegarea dată a doua oară excepției în faza procesuală a apelului este eronată, criticile recurentului referitoare la neîntrunirea condițiilor prevăzute de art. 1201 din Codul civil de la 1865 fiind, de asemenea, fondate.
Astfel, pentru a exista lucru judecat prevederile legale menționate cer a fi întrunită tripla identitate de elemente: identitatea de obiect (eadem res), identitatea de cauză (eadem causa) și identitatea de părți (eadem conditio personarum).
Or, al treilea element al puterii de lucru judecat, care presupune ca cererea de chemare în judecată ulterioară să fie făcută „între aceleași părți (…) în aceeași calitate” nu se regăsește în speță, în condițiile în care recurentul-reclamant este un succesor în drepturi al celuilalt reclamant, R. M., care a dobândit dreptul litigios înainte de sesizarea instanței prin cererea formulată de R. M. la 27.05.2004 ce a format obiectul dosarului nr. 6638/2004 al Judecătoriei Sectorului 2 București, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1995/10.03.2005.
Curtea reține că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la 6.07.2001, certificat de avocat C. D.-C., R. M. – în calitate de moștenitor legal al fostului proprietar deposedat abuziv de stat în perioada regimului politic comunist, calitate în care solicitase Primarului Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea întregului imobil situat în București, ., corespondent cu . – i-a cedat numitei M. A.-G. drepturile sale litigioase asupra mai multor imobile printre care și pe cel din București, ., corespondent cu ., sector 2.
Prin Dispoziția Primarului General nr. 1162/16.07.2003 s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sectorul 2, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Printre aceste apartamente exceptate se află și apartamentul nr. 2 care face obiectul acțiunii de față.
Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la 7.11.2003, certificat de avocat C. D.-C., M. A.-G. i-a cedat reclamantului T. S. drepturile sale litigioase asupra imobilului situat în București, ., sector 2.
Aceste împrejurări de fapt au fost reținute și de tribunal, care a constatat însă, pe baza acestora, în mod greșit, că reclamantului din prezenta cauza îi este opozabilă sentința civila nr.1995/10.03.2005, având calitatea unui succesor cu titlu particular al reclamantei R. M., moștenitoarea autoarei inițiale Sutu E..
Este adevărat că și succesorul cu titlu particular este un având-cauza, habentes causam, adică o persoană care, deși nu a participat la încheierea unui act juridic, este totuși ținută să suporte efectele actului respective. Dar spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal care sunt continuatori ai personalității juridice a autorului, dobândind de la acesta un patrimoniu sau, după caz, o fracțiune de patrimoniu, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea de având-cauza se apreciază numai în raport de actele juridice anterioare ale autorului său cu privire la bunul dobândit (în raport de dreptul subiectiv dobândit, privit ut singuli).
În noțiunea de părți (art. 1201 C.civ.) pot fi incluși numai dobânditorii cu titlu particular exclusiv în ceea ce privește hotărâri obținute împotriva autorului lor, anterioare actului de transmitere a bunului, iar, în cauza de față, nu există o hotărâre judecătorească definitivă anterioară actului de transmitere a bunului (mai precis, contractului de cesiune de drepturi). Astfel, la data sesizării instanței, 27.05.2004, autoarea R. M. își înstrăinase deja dreptul către cesionarul M., care mai departe l-a înstrăinat recurentului-reclamant.
In aceste condiții, s-a pronunțat sentința civilă nr. 1995/10.03.2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București în dosarul 6638/2004 prin care s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de autorul reclamantului, R. M., în contradictoriu cu pârâta D. E. în urma comparării titlurilor acestora pentru apartamentul nr. 2.
In apelul exercitat împotriva acestei sentințe, prin încheierea din 29.11.2005 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 3458/2005, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul T. S. motivat de faptul că acesta nu a făcut dovada că ar deține un titlu de proprietate asupra apartamentului nr. 2 ori vreun drept litigios cu privire la acesta și nu s-a luat act de transmiterea calității procesuale de la apelanta reclamantă R. M. la T. S. pentru aceleași motiv.
S-a luat însă act de renunțarea apelantei-reclamante la judecata apelului, actul fiind personal și irevocabil, încheierea dată de instanța de apel fiind menținută în recurs, prin decizia civilă nr. 2247/29.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a.
Prin urmare, sentința sus-menționată, rămasă astfel definitivă și irevocabilă, nu-și poate produce efectele specifice actului jurisdicțional față de recurentul-reclamant, ca parte a acestuia, cum eronat s-a apreciat prin decizia recurată.
In consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 și 5 C.proc.civ., va admite recursul și, constatând că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, neanalizând motivele de apel în limitele învestirii sale, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant T. S., împotriva deciziei civile nr.467 A din 26.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. E., cu intimații chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și cu intimații intervenienți în nume propriu D. L. L. și D. D..
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER,
M. C.
Red. M.A.N.G
Tehnored. C.S./M.
Ex.2/
T.B.Secția a IV-a Civilă – L.I.G.
- C.L.B.
Jud.sector 2 București – D.E.G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1100/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 299/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
