Anulare act. Decizia nr. 342/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 342/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-09-2014 în dosarul nr. 15629/3/2012

DOSAR NR._

(2407/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI

SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILA NR.342 A

Ședința publică de la 10.09.2014

Curtea constituită din:

P. - C. B. T.

JUDECATOR - E. V.

GREFIER - Ș. P.

***** *****

Pe rol se află soluționarea apelurilor declarate de apelanții-reclamanți P. S., P. S. C. și P. M. V. și de către apelanții (aderanți)-pârâți I. C., I. C., I. M., împotriva sentinței civile nr.346 din 20.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și .>

P. are ca obiect – anulare act – nulitate absolută contract vânzare-cumpărare.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul-reclamant P. S. C., personal și asistat de avocat P. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/21.01.2014, emisă de Baroul București – Cabinet Individual, aflată la fila 24 dosar, același avocat reprezintă și interesele apelantelor-reclamante P. S. și P. M. V., AVOCAT S. K., în calitate de reprezentant al apelanților (aderanți)-pârâți I. C., I. C., I. M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/5.02.2014, emisă de Baroul București – SPPARL „M. și Asociația”, aflată la fila 33 dosar, lipsind reprezentanții intimaților-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și .>

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Curtea acordă cuvântul asupra probatoriilor.

Avocatul apelanților-reclamanți, având cuvântul, declară că nu mai are probe de administrat pe apelul principal.

Avocatul apelanților (aderanți) pârâți, având cuvântul, solicită încuviințarea înscrisurilor aflate deja la dosar.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor pe apelul principal.

Avocatul apelanților-reclamanți, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, înlăturarea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei la Tribunalul București pentru judecarea fondului.

Arată că sentința apelantă este nelegală și netemeinică, având în vedere următoarele considerente:

Consideră că inadmisibilitatea unei cereri introductive de instanță poate fi invocată ca o excepție de ordine publică, numai în situația în care legislația română nu prevede o astfel de acțiune.

În speța de față acțiunea introductivă de instanță are ca obiect nulitatea absolută a două convenții civile, respectiv cele două contracte civile, situație reglementată de Codul civil vechi în art.948, astfel că acțiunea este admisibilă, urmând ca odată cu judecarea fondului instanța să stabilească dacă este sau nu întemeiată, în conformitate cu dispozițiile art.6 din CEDO.

Consideră că nu poate fi primită susținerea instanței în sensul de a ține seama de textele pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, întrucât prin schimbarea cadrului procesual fixat se încalcă principiul fundamental de drept procesual al disponibilității reclamantului de a formula, stabilii cadrul procesual, părțile din proces, obiectul acțiunii, temeiul de drept.

De asemenea, se susține că în obținerea aceluiași rezultat juridic o persoană nu poate promova mai multe acțiuni, când reclamanții au făcut acțiuni în nulitatea contractelor respective și pe Legea nr.10/2001 și pe dreptul comun. Consideră că nici această susținere nu poate primită deoarece ar îngrădi accesul în justiție, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că nu este legală, așa cum s-a statuat și prin Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, la data introducerii prezentei acțiuni în justiție, respectiv 08.10.2010, practica și legislația CEDO erau unanim constante, în sensul recunoașterii preluării abuzive a imobilelor prin naționalizare și retrocedarea acestor proprietăți către vechii proprietari deposedați abuziv de Statul Român și face trimitere la Deciziile CEDO cu caracter de îndrumare Faimblat, Catz, P. și altele.

Instanța de fond avea obligația să soluționeze prezenta cauză prin prisma legislației în materie existentă la data introducerii cauzei, respectiv 08.10.2010, dată la care era în vigoare Legea nr.247/2005 care în articolul 2 lit.a decreta preluările făcute în baza Decretului nr.92/1950 ca fiind abuzive.

Arată că vânzarea făcută de stat, în baza Legii nr.112/1995 este prin ea însăși o ilegalitate deoarece vânzarea făcută de un neproprietar nu este recunoscută de Codul civil român, de constituția României, fiind legi organice și care au prioritate, mai ales în domeniul respectării drepturilor omului.

Contradicția pe care o invocă constă în faptul că aceste convenții internaționale consfințesc și garantează dreptul de proprietate privată, în timp ce legislația internă, respectiv art.9 din Legea nr.112/1995 și art.45 din Legea nr.10/2001 încalcă principiul proprietății private care prevede odată vânzarea de către un neproprietar și apoi prioritatea vânzării făcute de un non dominus față de vânzarea făcută de verus dominus.

Soluția instanței de fond este nelegală și sub aspectul raportării prezentei cauze la sentința civilă nr.3864/2003 a Judecătoriei Sector 2 București, întrucât reprezintă o analiză a îndeplinirii cerințelor art.46 al.2 din Legea nr.10/2001 și nu are nici o legătură cu cerințele art.948 din Codul civil vechi. Instanța mergând pe principiul disponibilității reclamantului de a stabili cadrul procesual al acțiunii este obligată să îl respecte și să nu îl schimbe printr-o interpretare sui generis, sens în care s-a pronunțat Curtea de Apel București într-o cauză similară referitoare la un alt apartament din același imobil.

De asemenea, greșit instanța a stabilit că . are calitate procesuală pasivă, deoarece într-o acțiune se stabilire a nulității absolute a unei convenții, în cauză trebuie să fie introduse toate părțile care au semnat acel contract pentru opozabilitate.

Concluzionând, solicită admiterea apelului și trimiterea cauzei pentru judecarea fondului, ținând cont de faptul că acțiunea este admisibilă, fără cheltuieli de judecată.

Avocatul apelanților (aderanți)-pârâți, având cuvântul, solicită respingerea apelului principal, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.:M. 0030/14.02.2014, pe care o depune la dosar.

Solicită să se constate în esență faptul că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, dezlegarea dată în drept acestei situații și anume prin admiterea excepției inadmisibilității era singura soluție față de modalitatea în care părțile reprezentate astăzi au înțeles să investească instanța.

De altfel, a se discuta despre o cauză de nulitate regăsită în CEDO nu are nici o legătură cu ceea ce ar însemna o dezbatere juridică, întrucât nu există în Convenție o cauză de nulitate a unui contract.

Mai mult, solicită să se constate că liberul acces la justiție așa cum susține partea adversă nu este îngrădit și nu i-a fost îngrădit niciodată, având în vedere că au existat trei faze procesuale pentru constatarea nulității absolute a aceluiași contract dedus unei alte judecăți între aceleași părți, care s-a soluționat în mod irevocabil; a avut tot trei faze procesuale pentru revendicarea pe care au făcut-o tot împotriva și s-a soluționat cu 8 ani în urmă, ceea ce nu poate fi calificat ca o îngrădire a liberului acces la justiție. De altfel, atât CEDO cât și Decizia nr.33/2008 și instanțele naționale au reținut în mod corect că liberul acces nu înseamnă un acces discreționar, poate fi îngrădit în anumite limite de către legiuitorul intern. Limitele create de către legiuitorul intern printr-o legislație specială, respectiv Legea nr.10/2001 urmată de către această parte până la final cu cele trei faze procesuale reprezintă un acces liber la justiție, inadmisibilitatea invocată de către instanță și admisă este corectă din această perspectivă.

Avocatul apelanților-reclamanți, având cuvântul, în replică arată că nu au antamat fondul acțiunii cu privire la încălcarea legislației internaționale, prin Legea nr.10/2001, fiind posibilă acțiunea în revendicare pe dreptul comun.

Avocatul apelanților (aderanți)-pârâți, având cuvântul, solicită admiterea apelului incident, să se constate faptul că excepțiile invocate la fond au fost dezlegate greșit de către prima instanță, să se aibă în vedere argumentele expuse pe larg în cererea de aderare la apel; să se constate faptul că atât excepția autorității de lucru judecat în forma în care a fost invocată față de condițiile particulare în care s-au desfășurat litigiile între părți și modalitatea în care a fost investită instanța de către reclamanți ar fi urmat să fie admisă.

Solicită să se constate faptul că pe cererea de aderare la apel nu are cheltuieli de judecată, cheltuielile pe care le-a depus vizează doar apelul principal.

Avocatul apelanților-reclamanți, având cuvântul, solicită respingerea cererii de aderare la apel, ca inadmisibil, întrucât putea fi formulată numai de partea care are aceleași interese și nu poate fi primit ca un apel, nefiind declarat în termenul prevăzut de lege. Consideră că este un apel principal care nu poate fi formulat în cadrul unei cereri de aderare.

Concluzionând, solicită respingerea apelului incident, ca inadmisibil.

Curtea acordă cuvântul asupra excepției inadmisibilității apelului incident.

Avocatul apelanților (aderanți)-pârâți, având cuvântul, solicită respingerea excepției invocate, fiind formulat în conformitate cu dispozițiile art.293 din codul de procedură civilă care arată modalitatea în care se poate face un apel incident în procedura civilă.

Curtea, după deliberare, respinge excepția inadmisibilității incident având în vedere formularea acestuia în condițiile art.293 din Codul de procedură civilă și acordă cuvântul în continuare avocatului apelanților-reclamanți în apărare pe apelul incident, pe fond.

Avocatul apelanților-reclamanți, având cuvântul, solicită respingerea apelului incident, întrucât părțile nu au aceleași interese.

Apreciază că acțiunea este formulată în termenul prevăzut de lege pe dreptul comun și că nu s-ar completa cu art.45 din Legea nr.10/2001.

Arată că art.1 alin. 2 din Primul Protocol Adițional din CEDO, interzice după data de 18 mai 1994 statului să emită acte normative cu privire la proprietatea privată, permițând statelor semnatare CEDO să emită acte normative numai cu privire la folosința imobilelor nu oricând și oriunde.

Curtea reține pricina în pronunțare.

CURTEA,

Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr._/300/2010, la data de 08.10.2010, reclamantele P. Ș. A. și P. S., în contradictoriu cu pârâții I. C., I. C., I. M. și M. București, prin Primar General, și DGAFI, au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2335/19.03.1999 și 2898/06.04.1999.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că actele juridice criticate au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și au ca obiect apartamentul nr. 2, situat în București, .. 3, ., imobilele fiind în prezent ocupate de pârâții I.. În continuare, reclamantele au specificat faptul că imobilele au aparținut autoarei lor R. E., ale căror moștenitoare sunt, fiind preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950. Reclamantele au susținut faptul că, anterior vânzării, au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, ce a declanșat un litigiu, fiind ca atare interzisă orice vânzare până la soluționarea irevocabilă a acestei cereri. De asemenea, reclamantele au susținut că au formulat acțiune în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare menționate, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, acțiune ce a fost respinsă irevocabil, prin decizia civilă nr. 1197R/2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, prezenta acțiune fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

În drept, reclamantele au invocat disp. art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 998 C.civ., art. 178 alin. 2 din Constituția României, temeiul juridic fiind indicat prin cererea separată atașată la dosar în data de 23.09.2011.

În dovedirea cererii, reclamantele au anexat la dosar în fotocopie contracte de vânzare-cumpărare, proces-verbal de carte funciară, extras de carte funciară, adrese, hotărâri judecătorești, precum și alte acte.

Pârâtul M. București, prin Primarul General, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, prin raportare la art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, pârâții I. C., I. M. și I. C. au formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care au invocat excepția necompetenței materiale, prin raportare la valoarea imobilului, excepția lipsei calității procesuale pasive, dată fiind înstrăinarea imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 587/26.05.2010, excepția autorității de lucru judecat, cu referire la decizia civilă nr. 989/28.06.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 578/2005, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, având în vedere disp. art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 5268/06.04.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă excepția de necompetență materială, fiind declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 03.05.2012, sub nr._ .

Reclamanta P. Ș. A. a decedat în cursul procesului, la data de 11.04.2012, motiv pentru care s-a procedat la introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia, P. S. C. și P. M. V., calitatea acestora rezultând din certificatul de legatar nr. 51/30.07.2012, eliberat de B.N.P. A. F..

Pârâții I. au invocat excepția netimbrării cererii, ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 05.02.2013, pentru motivele cuprinse în aceasta. De asemenea, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active, pentru motivul că bunul a ieșit din patrimoniul autorilor reclamanților în mod valabil, excepție ce a fost unită cu fondul cauzei, la aceeași dată.

Totodată, tribunalul a invocat din oficiu excepția inadmisibilității cererii promovate în contradictoriu cu pârâții I. și M. București, în raport de temeiul de drept invocat, asupra căreia a rămas în pronunțare o dată cu fondul cauzei. În aceeași ședință de judecată, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților I., excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, pentru motivele dezvoltate în încheierea de ședință de la acea dată.

De asemenea, tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. F. S.A., pe care a admis-o, întrucât această instituție a participat la încheierea celor două acte juridice, a căror nulitate se solicită a fi declarată prin prezenta acțiune, în calitate de mandatar al vânzătorului M. București, iar nu de parte, astfel încât toate efectele juridice, inclusiv desființarea actelor se produc în patrimoniul părților contractante, iar nu a mandatarului, ce nu justifică legitimarea procesuală pasivă. În consecință, tribunalul va respinge cererea promovată în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A., pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr.346/20.02.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâții I., ca lipsită de temei, a admis excepția inadmisibilității promovării cererii în contradictoriu cu pârâții I. și M. București, invocată din oficiu, a respins cererea promovată în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A., cu sediul în București, sector 2, .. 34, pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins cererea promovată de reclamanții P. S., P. S. C. și P. M. V., în contradictoriu cu pârâții I. C., I. C., I. M. și M. București, ca inadmisibilă și a obligat reclamanții la plata către pârâții I. a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză, pentru a statua asupra celorlalte excepții procesuale invocate în cauză, Tribunalul a expus următoarele considerente: Prin prezenta cerere de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale Convenției europene, reclamanții P. S., P. S. C. și P. M. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâții I. C., I. C., I. M. și M. București, prin Primar General declararea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2335/19.03.1999 și 2898/06.04.1999.

Reclamanții se prevalează de calitatea de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului preluat în patrimoniul statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, imobil ce a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâtei I. C. și numitului I. E., decedat și moștenit de pârâții din prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 989/28.06.2005, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 578/2005, au fost admise recursurile declarate de M. București, I. C. și I. E. împotriva deciziei civile nr. 210/10.02.2004, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, fiind modificată în tot aceasta în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de numitele P. Ș. A. și P. S. împotriva sentinței civile nr. 3864/11.06.2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Tribunalul a reținut faptul că prin sentința civilă nr. 3864/11.06.2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea numitelor P. Ș. A. și P. S. formulată în contradictoriu cu pârâții M. București, I. C. și I. E., având ca obiect declararea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2335/19.03.1999 și 2898/06.04.1999, pentru motivul încheierii acestora cu rea-credință, constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilului. Această instanță a reținut în esență faptul că nu au fost dovedite cauzele de nulitate absolută, precum și că trecerea imobilului în patrimoniul statului s-a făcut cu titlu, fiind respectate dispozițiile Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâții I., tribunalul a respins-o ca lipsită de temei, reținând faptul că acțiunea în declararea nulității absolute a unor acte juridice poate fi invocată de orice persoană interesată, prin prisma aspectului că nulitatea absolută sancționează nerespectarea unei dispoziții legale care ocrotește un interes general. Regula își găsește justificarea, prin urmare, în faptul că nulitatea absolută este menită să protejeze interese obștești, astfel încât trebuie să se dea posibilitatea unui cerc larg de persoane să invoce o atare nulitate a unui act juridic.Calitatea procesuală activă în cadrul unei atare acțiuni aparține persoanei care, în afara interesului general, tinde să-și protejeze și un interes personal, urmărind în consecință obținerea unui folos propriu din desființarea judiciară a actului. În cauza de față, reclamanții justifică cu evidență un interes propriu în promovarea acțiunii, declararea nulității absolute a celor două acte juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 deschizându-le calea revendicării imobilului naționalizat.

Faptul că instanțele judecătorești au statuat cu putere de lucru judecat că preluarea imobilului în proprietatea statului a avut loc cu titlu nu este de natură să conducă la dispariția interesului reclamanților în promovarea acțiunii, fiind o chestiune ce ține de temeinicia dreptului afirmat.

Statuând asupra excepției inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, tribunalul a admis-o pentru argumentele expuse în continuare.Tribunalul a constatat că reclamanții au promovat o acțiune în declararea nulității absolute a actelor juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, care diferă de cea care a făcut obiectul dosarului nr._/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 București și care a fost respinsă în mod irevocabil, exclusiv prin temeiul juridic invocat – Codul civil (art. 998), Constituția României și Primul Protocol adițional la Convenția europeană. Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001,(1) actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. (2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. (21) Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora. (3) Abrogat. (4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. (5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Tribunalul a reținut că obiectul material al actelor juridice a căror nulitate absolută se solicită constituie un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, iar regimul juridic al nulității în acest caz este prevăzut în dispozițiile art. 45 din cadrul acestui act normativ. Din moment ce această lege are caracter special față de Codul civil, se aplică cu prioritate și înlătură dreptul comun de la aplicare, care evident nu poate fi incident în cauză.

În ipoteza în care reclamanții nu ar fi promovat anterior o acțiune în declararea nulității absolute a acelorași acte juridice întemeiată pe disp. Legii nr. 10/2001, în prezenta cauză, tribunalul ar fi procedat la corecta încadrare a situației de fapt expuse, aplicând textul art. 45 din Legea nr. 10/2001. Regula iura novit curia nu este de natură să conducă la soluția că judecătorul ar putea să schimbe din oficiu cauza cererii de chemare în judecată, întrucât prin aceasta se înțelege faptul că judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci acesta trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic. Ca atare, tribunalul, reținând că prin prezenta acțiune se solicită declararea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr._, ar fi procedat la analizarea cauzei prin prisma textului legal incident – art. 45 din Legea nr. 10/2001, independent de textele legale precizate de parte, aceasta neînsemnând schimbarea din oficiu a cauzei juridice a acțiunii, ci numai încadrarea sa corectă. Evident că în această ipoteză, acțiunea promovată ar fi fost respinsă ca prescrisă, prin raportare la art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001. Însă, reclamanții au promovat prezenta acțiune, întemeindu-se pe dispozițiile Codului civil (oricum greșit indicate, art. 998 C. civ. reglementând răspunderea civilă delictuală), încercând ocolirea dispozițiilor legale incidente în cauză (Legea nr. 10/2001), tocmai pentru a nu se opune autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate anterior, precum și prescripția extinctivă. Tribunalul a apreciat că nu se poate promova aceeași acțiune de mai multe ori, cu schimbarea textului de lege pe care se întemeiază, pentru a obține protejarea aceluiași drept, în condițiile în care toate aceste texte legale sunt înlăturate de la aplicare de cel specificat în legea specială incidentă în cauză.

Din moment ce prezentei acțiuni îi sunt aplicabile numai dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, fiind indicat un alt text legal, neincident în cauză, numai pentru a se putea eluda prescripția extinctivă și autoritatea de lucru judecat, analiza temeiniciei dreptului nu poate fi făcută prin prisma altor dispoziții legale, acțiunea având caracter inadmisibil. Cu alte cuvinte, tribunalul nu a putut analiza nulitatea actelor juridice menționate prin prisma textului indicat de parte – art. 998 C. civ., care evident nu este incident în cauză.

De asemenea, prevederile Convenției europene nu constituie ele însele temei juridic pentru acțiunea în declararea nulității unui act juridic încheiat pe teritoriul României, decât în măsura în care dispozițiile legilor interne române, incidente în cauză, nu concordă cu prevederile convenționale, caz în care ar trebui înlăturate de la aplicare, ceea ce nu e cazul speței de față. Această concluzie rezultă din chiar textul constituțional invocat de către reclamanți (art. 20 alin. 2), potrivit căruia, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.Încercarea reclamanților de eludare a dispozițiilor legale incidente în cauză (Legea nr. 10/2001), ce ar fi atras prescripția extinctivă și autoritatea de lucru judecat, nu poate fi încuviințată de tribunal prin considerarea unei atare acțiuni ca fiind admisibile, opunându-se și regula iura novit curia, care oricum ar fi obligat tribunalul să aplice textul legal corect, nefiind ținut de prevederile invocate de reclamanți.

La solicitarea pârâților I., reținând culpa procesuală a reclamanților, în temeiul art. 274 alin. 1 C.proc. civ., tribunalul a obligat reclamanții la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, achitat conform chitanței anexate la dosar.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții P. S., P. S. C. și P. M. – V., criticând-o pentru următoarele motive:

Tribunalul a motivat această soluție prin aceea că, deși a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, și a unor convenții internaționale semnate de România, cade sub incidența Legii nr.10/2001, chiar dacă a fost întemeiată pe alte texte de lege. Tribunalul a apreciat că nu se poate promova aceeași acțiune de mai multe ori cu schimbarea textului de lege pe care se întemeiază, pentru a obține protejarea aceluiași drept, mai ales că textele de lege invocate sunt înlăturate de o lege specială (în cauză Legea nr.10/2001) prioritară față de dreptul comun. De asemenea, instanța de fond susține că prevederile CEDO "nu con­stituie ele însele temei juridic pentru acțiunea în declararea nuli­tății unui act juridic încheiat pe teritoriul României, cu excepția situațiilor în care legislația interna ar fi contradictorie conven­țiilor internaționale", situație neaplicabilă în speță datorită fap­tului că nu există această contradicție.Aceste motivări sunt raportate de instanța de fond la sentința ci­vilă nr.3864/2003 a Judecătoriei sector 2 București, rămasă irevocabilă prin care a fost respinsă acțiunea reclamanților (direct sau prin autorii lor) de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.2355 și 2398 ambele din 1999, în baza art.46, alin.2 din Legea nr.10/2001. Apreciază că sentința civilă nr.346/2013 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, așa cum a fost motivată este nelegala și nete­meinică pentru următoarele motive:

1) Inadmisibilitatea unei cereri introductivă de instanță poate

fi invocată ca o excepție de ordine publică, numai în situația în

care legislația română (civilă și procesual civilă) nu prevede

o astfel de acțiune. In cauza de față acțiunea introductivă de instanță are ca obiect "nulitatea absoluta" a două convenții civile, respectiv cele două contracte civile, situație reglementată de Codul civil vechi în art.948 Cod civil, astfel că acțiunea este admisibilă. Că este sau nu întemeiată este o alta problemă care se va lămuri odată cu judecarea fondului, în conformitate cu dispozițiile art.6 din Convenție (CEDO);

2) Referitor la faptul că instanța nu trebuie să țină seama de

textele pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, apelanții consideră că o astfel de susținere nu poate fi primită atâta vreme cât schimba cadrul procesual fixat de reclamant, încălcându-se astfel princi­piul fundamental de drept procesual - al disponibilității reclaman­tului de a fixa părțile din proces, obiectul acțiunii, temeiul de drept - drept exclusiv neinterpretabil.

3) Se susține că în obținerea aceluiași rezultat juridic o per­soană nu poate promova mai multe acțiuni, așa cum s-ar fi făcut în prezenta cauză, când reclamanții au făcut acțiuni în nulitatea contractelor respective și pe Legea nr.10/2001 și pe dreptul comun. O astfel de susținere nu poate fi primită deoarece ar îngră­di accesul în justiție, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că nu este legală, așa cum s-a statuat și prin Decizia nr.33/2008 a ICCJ-Secțiile Unite, (prin aceasta prevăzându-se că pentru recuperarea imobilului preluat abuziv de stat, vechii proprietari pot fo­losi fie legea specială, fie altă cale ( dreptul comun), în ambele situații condiția sine qua non fiind respectarea legislației și practicii CEDO. Or, la data introducerii prezentei acțiuni în justiție, adică 08.10.2010, practica și legislația CEDO erau unanim constante, în sensul recunoașterii preluării abuzive a imobilelor pin naționa­lizare și retrocedarea acestor proprietăți către vechii proprietari deposedați abuziv de Statul Român, sens în care citeză Deciziile CEDO cu caracter de îndrumare Faimblat, Catz, P..

Instanța de fond avea obligația să soluționeze prezenta cauză prin prisma legislației în materie existentă la data introducerii cauzei, adică 08.10.2010, mai ales că la această data era în vigoa­re Legea 247/2005 care în articolul 2 litera "a" decreta preluări­le făcute în baza Decretului 92/1950 ca fiind abuzive, adică necreatoare de drepturi pentru statul român începând cu data de 20.04.1950.

Iată de ce vânzarea făcută de stat, în baza Legii nr. 112/1995 este prin ea însăși o ilegalitate deoarece vânzarea făcuta de un nepro­prietar nu este recunoscuta de Codul civil român, de constituția României-care sunt legi organice și care au prioritate în aplicațiune față de o lege ordinară, mai ales în domeniul respectării drep­turilor omului.

4)Se pretinde de asemenea că nu există contradicție între legis­lația internă și tratatele și convențiile internaționale, astfel ca

invocarea ca temei legal, a celor din urmă au este justificată în

prezenta cauză deoarece nu ar exista contradicție între Legea spe­cială 19/2001 și convențiile internaționale încheiate de România.

Este incorectă această susținere deoarece, așa cum s-a susținut în mod constant Declarația Universală a Drepturilor Omului (în vi­goare și în prezent) din 10.12.1948 prevede în articolul 17 nu nu­mai dreptul la proprietate privată dar și garantarea de către stat a proprietății private, prevedere conținută și de Convenția Europe­ană a Drepturilor Omului în art.1) din Primul Protocol Adițional CEDO, semnată de România la 13 mai 1994 (Legea 30/30 mai 1994).

Contradicția pe care o invocă apelanții - reclamanți constă în faptul ca convențiile internaționale consfințesc și garantează dreptul de proprietate privată, în vreme ce legislația internă, respectiv art.9 din Legea 112/1995 și art.45 din Legea 10/2001 încalcă principiul proprietă­ții private prevăzând odată vânzarea de către un neproprietar și apoi prioritatea vânzării făcute de un non dominus față de vânzarea fă­cută de un verus dominus, adică prioritatea vânzărilor făcute de stat față de vânzările prin care vechii proprietari au dobândit drep­tul de proprietate asupra imobilelor naționalizate.

5)Soluția instanței este nelegală și sub aspectul raportării

prezentei cauze la sentința civilă 3864/2oo3 a Judecătoriei sector 2

deoarece:

- sentința din 2003 reprezintă o analiză a îndeplinirii cerințelor art.46, alin.2 din Legea 10/2001 și nu are nici o legătura cu

cerințele art.948 din Codul Civil vechi, care sunt total diferite.

- instanța mergând pe principiul disponibilității reclamantului de a fixa cadrul procesual al acțiunii este obligată să îl respecte întocmai și sa nu îl schimbe printr-o interpretare sui generis,

sens în care s-a pronunțat Curtea de Apel București într-o cauză

similara referitoare la un alt apartament din același imobil.

Susțin apelanții-reclamanți că au depus la dosarul cauzei Decizia civilă 592/17 mai 2010.

6) Greșit instanța a stabilit că S.C. F. S.A. nu are calitate procesuala pasiva, deoarece într-o acțiune de stabilire a nulității absolute (sau relative) a unei convenții, în cauză trebuie să fie introduse toate părțile care au semnat acel contract (chiar dacă este mandatar) pentru opozabilitate.

Apelanții – reclamați solicită admiterea prezentului apel, înlă­turând excepția inadmisibilității acțiunii și să se dispună trimite­rea cauzei la fond pentru judecarea fondului.

La data de 19.03.2014, pârâții I. C., I. C. și I. M. au formulat apel incident la apelul declarat împotriva sentinței civile nr.346/20.02.2013 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, prin care au solicitat admiterea apelului incident, schimbarea sentinței apelate, în parte, precum și a încheierii de ședință din data de 05.02.2013, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat sau a excepției prescripției dreptului la acțiune și obligării în solidar a apelanților – reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în această fază procesuală.

Pentru a va pronunța in acest sens, apelanții – aderanți – pârâți solicită să se aibă în vedere ca Tribunalul a respins in mod greșit excepțiile invocate de către ei, in primul ciclu procesual, pronunțând astfel o hotărâre care, deși constata ca acțiunea reclamanților urmează a fi respinsa, este parțial greșita.

Susțin că justifică interesul in promovarea unei asemenea căi de atac, motivat de posibilitatea, la nivel teoretic, de a fi admis apelul si schimbata hotărârea primei instanțe in sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii introductive. Față de o asemenea variantă, apelanții – aderanți solicită să se constate că exista un interes, in sens juridic, in a formula critici cu privire la dezlegările excepțiilor, statuate de către prima instanța.

1. In ceea ce privește excepția netimbrării, reiterează aceasta susținere sub forma unei critici aduse încheierii din data de 05.02.2013, prin care consideră ca s-a reținut, in mod greșit, de către Tribunalul București ca cererea reclamanților este scutita de la plata taxelor judiciare de timbru.Motivarea că finalitatea promovării sale se încadrează in același demers al fostului proprietar sau al succesorilor lor la restituire, temeiul legal al scutirii fiind reprezentat de art. 15 lit. r din Legea 146/1997, o atare cerere incluzându-se in noțiunea de cereri accesorii si incidente celei de restituire, în opinia aderanților, nu este corecta.Astfel, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r din Legea 146/1997:„cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum si cererile accesorii si incidente."Din analiza textului de lege se distinge o ipoteză extrem de clară, respectiv scutirea este raportata la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora, or in speța dedusă judecății, nu suntem într-o asemenea varianta. Apelanții-reclamanți nu exhiba un titlu de proprietate valabil, nefiind nici proprietari si nici succesori ai acestora, atât timp cât bunul imobil a ieșit din patrimoniul autorilor acestora in mod valabil.Susținerile sunt făcute prin raportare la decizia civilă nr. 210/10.02.2004, pronunțata in dosarul nr. 3634/2003, irevocabila prin decizia civila nr. 989/28.06.2005, pronunțata de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civila in dosarul nr. 578/2005, prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, ca trecerea imobilului care face obiectul prezentului dosar, in patrimoniul Statului s-a făcut „ cu titlu" .Atât timp cât s-a stabilit in mod irevocabil ca imobilul in litigiu a trecut in proprietatea statului cu titlu valabil, este clar ca prezenta cerere nu se încadrează in dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr.146/1997, reclamanții nefiind proprietari îndreptățiți la restituire, cererea nefiind scutita de plata taxei de timbru.

2. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, in mod greșit a apreciat instanța de fond ca nu operează motivat de faptul ca am fi in fata unei cereri de chemare in judecata care are o cauza distincta fata de cea care a făcut obiectul dosarului soluționat irevocabil.Față de dispozițiile art. 1201 Cod Civil, aderanții solicită să se aibă in vedere ca ne aflam in fața unei triple identități: părți, obiect si cauza, având in vedere ca intre aceleași părți, pentru aceleași contracte de vânzare cumpărare, raportat la același imobil si pentru motive identice, s-a desfășurat un litigiu soluționat irevocabil prin decizia civila nr.989/28.06.2005, pronunțata de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civila in dosarul nr. 578/2005.

Apelanții reclamanți au promovat o acțiune in declararea nulității absolute a actelor juridice încheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 care, in conformitate cu susținerile acestora, ar fi diferita de cea care a făcut obiectul dosarului nr._/2002 al Judecătoriei Sector 2 si care a fost respinsa prin sentința civila nr. 3864/11.06.2003, devenita irevocabila, doar prin temeiul de drept invocat respectiv Codul Civil (art. 998), Constituția României si Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana.

In dosarul nr._/2002 s-a solicitat anularea acelorași contracte de vânzare cumpărare, temeiul de drept invocat fiind dispozițiile Legii 10/2001, statuându-se ca ambele contracte au fost valabil încheiate si ca „imobilul a trecut in proprietatea Statului cu titlu valabil".

Prin cererea de față, apelanții reclamanți au încercat să-și modifice încadrarea legala (chiar daca atât Constituția cât si Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, nu pot fi temei pentru anularea unui act juridic), dar cum contractele de vânzare cumpărare a căror anulare se solicita in prezenta cauza, vizează un imobil supus unui regim juridic derogatoriu fata de normele generale, special reglementat de către legiuitor, aderanții consideră ca orice demers judiciar cu privire la acest bun, își găsește locul in sfera de aplicare a Legii 10/2001.

Astfel ca, prezenta cauza ar trebui soluționata prin raportare Ia considerentele sentinței civile nr. 3864/2003, pronunțata de către Judecătoria Sector 2, devenita irevocabila.

Tribunalul a reținut in mod corect ca obiectul material al actelor juridice a căror nulitate absoluta se solicita îl constituie un imobil ce intra sub incidența Legii 10/2001, iar regimul juridic al nulității in acest caz este prevăzut de dispozițiile art. 45 din cadrul acestui act normativ iar aceasta lege are caracter special fata de Codul Civil si ca atare se aplica cu prioritate si înlătura dreptul comun de Ia aplicare, care nu poate fi incident în cauza.Astfel ca, in mod corect a apreciat instanța de fond ca nu se poate promova aceeași acțiune de mai multe ori, cu schimbarea textului de lege pe care se întemeiază, pentru a obține protejarea aceluiași drept, in condițiile in care toate aceste texte legale sunt înlăturate de la aplicare de dispozițiile art. 45 din legea speciala, incidența in cauza. S-a reținut in mod corect ca in speța sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001, totuși, prima instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, probabil motivat de convingerea ca asemenea apărări, deși sunt corecte, puteau fi eventual subsumate excepției inadmisibilității.In esența, aderanții solicită să se aibă in vedere ca apelanții-reclamanți au formulat o acțiune prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat in temeiul Legii 112/1995 de către ei si restituirea in natura a imobilului, respinsa in mod irevocabil de către instanță iar ulterior au formulat o alta acțiune, având ca obiect revendicarea aceluiași imobil, respinsa din nou in mod irevocabil de către instanțele judecătorești.

3. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca apărare subsidiara excepției anterior menționata, aderanții arată că nu pot fi in acord cu raționamentul instanței de fond, in sensul ca, acțiunea este întemeiata pe dreptul comun, iar nulitatea absoluta poate fi solicitata oricând.Prin raportare Ia susținerile aderanților si mai cu seama ale instanței, cu privire la excepția autorității de lucru judecat, consideră ca in speță sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001, iar dispozițiile art. 45 alin 5 ale acestui act normativ, arata fără echivoc ca, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie in termen de un an de la data intrării in vigoare a prezentei legi, termen prelungit ulterior pana la data de 14.08.2002.F. de data introducerii cererii, rezulta ca dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție.

Pentru motivele expuse, apelanții-aderanți solicită admiterea apelului incident, schimbarea sentinței apelate in parte si a încheierii de ședința, in sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat sau excepției prescripției dreptului Ia acțiune.

Curtea, analizând în condițiile art. 282-298 C.proc.civ.rap.la art. 137 C.proc.civ., asupra cererilor de apel declarate de apelanții-reclamanți(apel principal) și apelanții-intimați(apel incident), constată că apelul apelanților-reclamanți nu este fondat în timp ce apelul apelanților-intimați(incident) este fondat, pentru următoarele considerente comune urmând a fi respins apelul reclamanților ca nefondat și admis apelul incident, urmând a fi astfel schimbată în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții P. S., P. S. C. și P. M. V., în contradictoriu cu pârâții S.C. F. SA, I. C., I. C., I. M. și M. București, prin Primar General, ca prescrisă.

În mod corect susțin apelanții-reclamanți în prima parte a apelului acestora că Tribunalul a motivat soluția dispusă de acesta prin aceea că, deși a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și unor convenții internaționale semnate de România, acțiunea cade sub incidența Legii nr.10/2001( art. 45 din Legea nr. 10/2001), dar pretenția apelanților-reclamanți de soluționare pe fond a acestei acțiuni, sens în care instanța de apel să le admită apelul și să trimită acțiunea spre rejudecare primei instanțe, este nefondată deoarece în mod corect s-a arătat de Tribunal că art. 45 din Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al nulității indiferent de temeiul de drept pe care se solicită nulitatea. În speță se solicită nulitatea în baza dreptului comun, potrivit art. 948 C.civ.vechi. Art. 45 din Legea nr. 10/2001 se raportează la toate cauzele juridice ale nulității invocate, deoarece el reglementează regimul juridic al nulității, cum corect a reținut prima instanță, nu reprezintă cauza nulității, fiind reglementat ulterior cauzelor care ar putea determina nulitatea unui act juridic(ce sunt cele anterioare sau concomitente actului juridic contestat), pentru a guverna regimul juridic al nulității așa cum fondat invocă apelanții din apelul incident, vădita aplicabilitate a lui în speță neschimbând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cum nefondat susțin apelanții-reclamanți.

Apelanții-reclamanți pretind nefondat că în cauză cererea de chemare în judecată trebuie tranșată pe fond pentru a se stabili dacă este sau nu întemeiată pentru constatarea nulității celor două contracte de vânzare-cumpărare deduse judecății, susținând că, altfel, s-ar încălca art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Apelanții-reclamanți invoca fără temei art. 6 CEDO, adică interpretând eronat art. 6 CEDO în ciuda faptului că în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, privind art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a stabilit că respectarea unor proceduri pentru acțiunile în fața judecății nu încalcă accesul la justiție. Dimpotrivă, Curtea EDO a reliefat că există limitări admise de Convenție asupra dreptului de acces la justitie, în cazul Golder c. Marea Britanie arătând că pot fi aduse restrictii exercitiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și în spațiu în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor. Astfel, din practica CEDO rezultă că reprezintă restricții admise – condițiile procedurale ale acțiunii în justiție – cauza Stubbings și alții c. Marea Britanie din 21.02.1975.

Curtea constată că prima instanță a reținut corect că acțiunea trebuie respinsă sub incidența art.45 din Legea nr.10/2001, dar a apreciat greșit că, de vreme ce acțiunea de constatare a nulității absolute a fost formulată pe dreptul comun(art.948 C.civ.), art. 45 din Legea nr.10/2001 nu ar mai permite ca admisibilă o acțiune de constatare a nulității absolute pe dreptul comun. Așadar, prima instanță a respins nelegal acțiunea ca inadmisibilă, în loc să o respingă ca prescrisă. Excepția inadmisibilității creată astfel de prima instanță nu are fundamentare. Art. 45 nu reglementează o excepție de inadmisibilitate. Dimpotrivă, el stabilește cu claritate un termen de prescripție specială aplicabil și cererilor de chemare în judecată declanșate pe dreptul comun(C.civ.) pentru constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare.

Legea nr.10/2001 prevede:ART. 45 (1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

(2^1) Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora.

(3) Abrogat

(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001.

La data introducerii de către reclamanți a cererii de chemare în judecată din procesul de față, acest termen era demult depășit.

Nefondat pretind apelanții-reclamanți că ar avea un „bun”sub accepțiunea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO asupra imobilului în litigiu, de vreme ce pierderea dreptului lor de proprietate prin deposedare instantanee a fost anterioară aderării României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care nu este astfel aplicabilă rationae temporis în acest sens.

Susțin nefondat apelanții-reclamanți că practica și legislația CEDO ar fi fost unanim constante în sensul recunoașterii preluării abuzive a imobilelor prin naționa­lizare și retrocedării acestor proprietăți către vechii proprietari deposedați abuziv de Statul Român. Apelanții-reclamanți pretind practic nefondat că CEDO le-ar garanta soluționarea pe fond a acțiunii în nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2335/19.03.1999 și nr. 2898/06.04.1999, cu consecința restituirii în natură a imobilului înstrăinat prin cele două contracte, deși au introdus acțiunea în nulitate absolută cu depășirea termenului de prescripție guvernat de art. 45 din Legea nr.10/2001, sens în care invocă și decizia ICCJ nr.33/2008, care vizează alte acțiuni, de revendicare pe dreptul comun, pentru a susține principiul, de altfel reglementat expres în Codul de procedură civilă cu titlu generic, că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României, CEDO a stabilit: „ 163. Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept" [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII].

164. Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [V. der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, . nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34]. (…)

169. Curtea a stabilit că principiile menționate mai sus sunt valabile, de asemenea, în situația unor modificări fundamentale ale sistemului unei țări, precum cele pe care le reprezintă tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale pe scară largă (Broniowski, menționată § 149)”.

Așadar, apelantii-reclamanti pretind practic nefondat câștig de cauză în speță, în condițiile în care nu s-ar putea ajunge, prin aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, la concluzia necesitații înlăturării, în ceea ce privește acțiunea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, a unor norme interne speciale(art.45 din Legea nr.10/2001), in virtutea prevalenței normei internaționale, respectiv a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO sau art. 6 CEDO, în favoarea lor.

De altfel, apelanții-reclamanți nu pot invoca niciun text legal care să le fi permis formularea acțiunii de constatare a nulității absolute în vederea soluționării ei pe baza art.948 C.civ. așa cum au formulat-o în cauza de față abia în anul 2010, cu încălcarea termenului legal de prescripție. Or, instanța nu poate adăuga la lege considerând existent un text legal, de înlăturare/prorogare a termenului de prescripție stabilit de art.45 din Legea nr.10/2001, care nu există. Dimpotrivă, textul legal care există limitează în timp dreptul reclamanților de a introduce cererea de chemare în judecată pentru constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate la 19.03.1999 și 06.04.1999,iar apelanții-reclamanți pretind instanței să încalce acest text legal-art. 45 din Legea nr.10/2001, ceea ce instanței judecătorești nu-i este permis- art. 1 alin. 2C.proc.civ. „În înfăptuirea justiției, instanțele judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, aplicarea legii și garantarea supremației acesteia”; art. 4 din Legea nr.303/2004 „(1) Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora”; art. 5 alin. 4 C.proc.civ. „ Este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății”.

În hotărârea din 5 noiembrie 2002 din cauza PINCOVÁ și PINC contra REPUBLICII CEHE(Cererea nr._/97)Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat: „58. Curtea admite că obiectivul general al legilor în materia restituirii, în plus față de atenuarea unora dintre atingerile aduse drepturilor de proprietate de regimul comunist, reprezintă un scop legitim și un mijloc de salvgardare a legalității tranzacțiilor juridice și de protejare a dezvoltării socio-economice a țării. Aceasta consideră totuși necesar să se asigure că atenuarea vechilor atingeri nu dă naștere unor noi nedreptăți disproporționate. În acest scop, legislația trebuia să permită luarea în considerare a unor circumstanțe particulare în fiecare caz în parte, pentru ca persoanele care au dobândit bunurile lor cu bună-credință să nu fie constrânse să suporte povara responsabilității statului care în trecut confiscase respectivele bunuri”.

Legea nr. 10/2001, în art. 2, reglementează sfera largă a imobilelor preluate de stat abuziv, sferă în care intră atât imobile preluate cu titlu cât și imobile preluate fără titlu, cum relevă enumerarea nelimitativă din art. 2 menționat. În cauza de față, preluarea cu titlu în baza Decretului nr. 92/1950 a fost stabilită prin sentința ce a judecat procesul inițial dintre părți, nr.3864/11.06.2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă prin decizia nr. 210/10.02.2004 a Tribunalului București Secția a V-a și rămasă irevocabilă prin decizia nr. 989/28.06.2005 dată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a. Art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr.10/2001(invocat de apelanții-reclamanți ca fiind din Legea nr. 247/2005) consideră preluate abuziv imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Nu stabilește direct că ele ar fi preluate fără titlu, dezlegarea căzând în sarcina instanței judecătorești sau autorității administrative învestite în funcție de motivele invocate. Art. 2 din Legea nr.10/2001conține dispoziții la diferite litere pentru imobile preluate cu titlu și pentru imobile preluate fără titlu.

Prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, ce este supusă regimului juridic al art. 166 C.proc.civ., nepronunțându-se, în mod corect, în vreun fel asupra prezumției puterii de lucru judecat a sentinței nr.3864/11.06.2003, pe care o invocă în apelul incident apelanții-intimați în sensul că ea a statuat că imobilul reclamanților a fost preluat de stat cu titlu(art. 1201 C.civ. vechi). Autoritatea de lucru judecat ca și excepție, într-adevăr, nu putea fi considerată legal aplicabilă de către prima instanță deoarece potrivit art. 166 C.proc.civ. rap. la art. 1201 C.civ.vechi ea face de prisos analiza fondului numai atunci când se regăsește identitatea totală între cererea de chemare în judecată dedusă judecății și procesul anterior dezlegat irevocabil între părți, adică identitate de obiect, părți, dar și de cauză juridică(situație de fapt calificată juridic). În cauza de față, cauza juridică a cererii de chemare în judecată a fost diferită decât cea care a format obiectul dosarului soluționat prin sentința nr.3864/11.06.2003 a JS2 București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 989/28.06.2005 dată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a. În procesul anterior s-a judecat nulitatea sub aspectul ne-/respectării de către părțile contractelor contestate a Legii nr.112/1995 la încheierea contractelor contestate și al atitudinii subiective a chiriașilor-cumpărători la data cumpărării din perspectiva bunei sau relei –credințe. În cererea de chemare în judecată din cauza de față, cauza juridică pretinsă de reclamanți a fost că nulitatea absolută a contractelor de vânzare contestate este dată de motivul că după data de 18.04.1994, când România a aderat la CEDO, Statul Român nu mai putea reglementa prin acte normative nuda proprietate, ci numai folosința bunurilor în situații limitativ și expres prevăzute, motiv pentru care Legea nr.112/1995, în temeiul căreia s-a realizat vânzarea(art. 9), fiind neconvențională față de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, trebuie înlăturată și atrage nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare deoarece art. 948 C.civ.vechi prevede: Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul valabil al părții ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.

Prima instanța, respingând în mod corect și legal excepția autorității de lucru judecat, nu s-a pronunțat, în mod corect și legal, în niciun fel pe prezumția puterii de lucru judecat pe aspectul preluării cu titlu în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului reclamanților de către stat, invocată în apelul incident cu privire la sentința nr.3864/11.06.2003, definitivă prin decizia nr. 210/10.02.2004 a Tribunalului București Secția a V-a și rămasă irevocabilă prin decizia nr. 989/28.06.2005 dată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a.

Potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. 2 C.civ., in relatia dintre parti, aceasta prezumtie are caracter absolut, inseamnă că reclamantul nu poate pretinde ca, în cadrul noii acțiuni, să se statueze contrariul a ceea ce s-a statuat judecatoreste anterior pe aspectul și în măsura în care aspectul este identic(preluarea cu titlu-în baza Decretului nr. 92/1950- a imobilului de către stat, invocată în apelul incident). Nefiind de analizat fondul cauzei, deoarece este incidentă excepția prescripției dreptului material la acțiune, care exclude analiza fondului(art.137 alin. 1 C.proc.civ.) prima instanță nu avea de ce să analizeze prezumția(proba) preluării cu titlu în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului reclamanților de către stat.

În aceste condiții, în apelul incident, apelanții-intimați pretind nefondat ca sentința apelată să fie schimbată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată pentru excepția autorității de lucru judecat, fiind fondate doar criticile acestora prin care pretind ca sentința apelată să fie schimbată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Neîncălcând în niciun fel principiul securității juridice sub aspectul dat de sentința civilă nr. 3864/11.06.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București rămasă irevocabilă prin decizia nr. 989/28.06.2005 dată de Curtea de Apel București-Secția a IV-a, prima instanță nu s-a pronunțat cu încălcarea legii, ci, dimpotrivă, a respins excepția autorității de lucru judecat în aplicarea corectă a legii, pentru lipsa identității de cauză juridică, sentința apelată prin apelul incident urmând, însă, a fi schimbată în parte, așa cum s-a arătat mai sus, cu referire la excepția prescripției statuată de art.45 din Legea nr.10/2001 ce are aplicabilitate și în cauza de față deoarece reglementează regimul juridic al nulității absolute, indiferent de cauza ei, câtă vreme actele juridice contestate au ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor Legii nr.10/2001. Așadar, nelegal a motivat prima instanță și în încheierea de dezbateri ce face corp comun cu sentința, apelată, din 5.02.2013, că regimul juridic al nulității ar fi cel de drept comun din Decretul nr.167/1958, de vreme ce Legea nr.10/2001 a introdus prin art. 45 excepția de la regimul de drept comun al nulității absolute-introducând termenul de prescripție conform principiului aplicării cu prioritate a dispozițiilor speciale față de cele generale(ale art. 45 din Legea nr.10 față de cele din Decretul nr. 167/1958), considerentul nelegal al primei instanțe fiind înlăturat prin prezenta decizie.

Criticile apelanților-intimați din apelul incident prin care pretind ca sentința apelată să fie schimbată în sensul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sunt nefondate deoarece ART. 50 din Legea nr.10/2001 stabilește neîndoielnic că cererile sau acțiunile în justiție legate de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru, fiind astfel inutilă analizarea interpretării contrare spiritului art. 15 lit.r din Legea nr. 146/1997 pe care apelanților-intimați o susțin în apelul incident prin adăugarea la expresia „imobilelor preluate de stat” a noțiunii „fără titlu” pe care textul nu o conține, deși, prima instanță, în încheierea de dezbateri ce face corp comun cu sentința apelată, din 5.02.2013, a reținut necorelarea unor termeni folosiți de legiuitor în diverse acte normative(indicând normele procedurii civile) și voința legiuitorului de a scuti de timbraj acțiunile foștilor proprietari deposedati de imobile de statul comunicat anterior anului 1989, în acțiunile ce au ca scop final redobândirea acestora. Cum prevede fără dubiu art. 50 din Legea nr.10/2001, este suficient că cererea de chemare în judecată este legată de imobilul (obiect al contractelor de vânzare cumpărare contestate) ce face obiectul Legii nr.10/2001(art.2), așa încât cererea de chemare în judecată să fie scutită neîndoielnic de timbraj.

Așadar, nefondat se apără apelanții-reclamanți, pe excepția prescripției, în sensul că acțiunea promovată de aceștia pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, pe calea dreptului comun, nu ar urma regimul juridic din art. 45 al Legii nr.10/2010. Or, dimpotrivă, indiferent de cauza de nulitate, de drept comun sau special, regimul juridic al imobilului, preluat de stat înainte de 1989, în condițiile descrise de art. 2 al Legii nr.10/2010, și înstrăinat de acesta prin organele sale, atrage aplicarea termenului din art. 45, așa cum acest articol menționează.Așadar, pentru imobilele din contractele de vânzare-cumpărare din speță încheiate la 19.03.1999 și 6.04.1999 în baza Legii nr. 112/1995, la data cererii de chemare în judecată din 8.10.2010, termenul de prescripție a acțiunii de constatare a nulității absolute, reglementat de art.45 din Legea nr.10/2001 cu prorogările sale, era de mult împlinit.

Astfel, celelalte critici, din apelul reclamanților, excedând excepției prescripției ce are prioritate de soluționare conform art. 137 alin. 1 C.proc.civ.(făcând de prisos analiza altor aspecte de fond ale cauzei- criticile apelanților-reclamanți pe excepția de fond a lipsei calității procesuale pasive a . pe vânzarea bunului de către statul neproprietar privind neconvenționalitatea art. 9 din Legea nr.112/1995), nu pot fi reținute, regula stabilită de art. 137 alin. 1 C.proc.civ.(de soluționare cu prioritate a excepției prescripției ce face de prisos analiza altor aspecte) impunând respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă sub incidența principiului securității juridice în aplicarea căruia legiuitorul a edictat art. 45 din Legea nr.10/2001 aplicabil cauzei de față deoarece el privește regimul juridic al nulității absolute pentru toate cauzele juridice ale acestei nulități, sens în care, în baza art.293 C.proc.civ., se va admite apelul incident formulat de apelanții -pârâți I. C., I. C. și I. M. împotriva sentinței civile nr.346 din 20.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, și se va schimba în parte sentința apelată, în sensul că se va respinge ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții P. S., P. S. C. și P. M. V., în contradictoriu cu pârâții S.C. F. S.A., I. C., I. C., I. M. și M. București, prin Primar General, păstrându-se dispozițiile din sentință prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâții I., ca lipsită de temei (alin. 1din dispozitivul sentinței), și au fost obligați reclamanții la plata către pârâții I. a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (alin.5 din dispozitivul sentinței).

Față de prevederile art. 293 rap. la art. 274 C.proc.civ., apelanții-reclamanți vor fi obligați să plătească intimatei – pârâte I. C. cheltuielile de judecată dovedite de aceasta pentru onorariul avocațial pricinuit prin declanșarea apelului nefondat al reclamanților, 1.275,55 lei .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul principal formulat de apelanții-reclamanți P. S., P. S. C. și P. M. V., împotriva sentinței civile nr.346 din 20.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelanții (aderanți)-pârâți I. C., I. C., I. M. și cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și .>

Admite apelul incident formulat de apelanții (aderanți)-pârâți I. C., I. C. și I. M., împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții P. S., P. S. C. și P. M. V., domiciliați în București, sector 2, ..46, în contradictoriu cu pârâții S.C. F. S.A., cu sediul în București, .. 32, . 2, I. C., I. C., I. M., cu domiciliul ales la M. și Asociații SPARL cu sediul în București, ..9, ., și M. București, prin Primar General,cu sediul București, sector 6,Splaiul Independenței nr. 291-293, ca prescrisă.

Obligă apelanții din apelul principal să achite intimatei – pârâte I. C. 1.275,55 lei cheltuieli de judecată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 10.09.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

C. B. T. E. V.

GREFIER

Ș. P.

Red.C.B.T.

Tehdact.R.L./C.B.T.

8 ex./…

TB-S.4 – D.N.T.

← Anulare act. Decizia nr. 1907/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Cereri. Decizia nr. 390/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Decizia nr. 342/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI