Anulare act. Decizia nr. 614/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 614/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-04-2014 în dosarul nr. 1522/2/2014
Dosar nr._
(484/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.614
Ședința publică de la 10.04.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorii M. N. G., M. D. M., S. G. L. și M. C. R., împotriva deciziei civile nr. 263 din 19.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._ **, în contradictoriu cu intimata P. N..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul M. I. M., în calitate de reprezentant al contestatorilor M. N. G., M. D. M., S. G. L. și M. C. R., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 3 din dosar, avocatul P. C., în calitate de reprezentant al intimatei P. N., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar .
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 04.04.2014, a unei întâmpinări formulate de către intimata P. N..
Avocatul contestatorilor depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, pe care instanța le anulează.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra excepției inadmisibilității prezentei căii de atac, cât și în dezbaterea motivelor contestației în anulare.
Avocatul contestatorilor solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și motivată.
Consideră că prezenta contestație în anulare este admisibilă, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referitoare la eroarea materială existentă în decizia atacată.
Consideră că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei grave greșeli materiale, deoarece instanța de recurs a omis să observe faptul că prin decizia civilă nr. 1337/21.09.2005 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, anexată la fondul cauzei, s-a constatat cu putere de lucru judecat faptul că reclamanții sunt moștenitorii defuncților G. L. S. și R. Wilhelm S., proprietari ai imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 76, sector 1. Astfel, apreciază că recursul trebuia respins pentru că soluția pronunțată de instanța de apel, prin care s-a dispus trimiterea spre rejudecare, era una legală, având în vedere că și contestatorii au calitate de moștenitori și, deci, implicit, calitate procesuală activă.
Arată că nu se referă la înscrisuri noi sau la o interpretare eronată a unui text de lege, astfel cum se susține prin întâmpinarea formulată de către intimată, ci se referă la ignorarea unui înscris cu putere probatorie și care a fost avut în vedere de către instanța de apel.
Concluzionând, apreciază că se impune anularea deciziei pronunțate de către instanța de recurs și reluarea judecății.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei solicită a se observa faptul că temeiul de drept invocat de partea adversă este reprezentat de dispozițiile art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care se referă la o greșeală materială; se vorbește despre un text de lege, care nu trebuie extins. Arată că, în momentul de față, prin contestația în anulare, se invocă de fapt o greșeală vizavi de interpretarea pe care instanța de recurs a dat-o actelor și dosarului dedus judecății.
Prin urmare, înțelege să solicite respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, prin raportare la temeiul de drept invocat.
Solicită obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2480 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 176 din 09.04.2014, pe care o depune la dosar.
CURTEA,
Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 22.01.2009, sub nr._ , pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții M. A. M., G. L. S., M. Nicolas G. și M. D. M. au chemat în judecată pe pârâta P. N. și au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 244/23.10.2001 emis de BNP prin care s-a stabilit în mod ilegal faptul că defunctei S. N., decedată la data de 15.08.1976, în calitate de soție supraviețuitoare și legatară universală instituită prin testamentul conjuct autentificat în Germania la data de 28.02.1967 îi revine întreaga masă succesorală, inclusiv bunurile din România, în drept fiind invocate dispoz. art. 88 din Legea nr. 36/1995 și art. 155 din Legea nr. 105/1992, precum și art. 857 Cod civil.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței române de a soluționa raporturi de drept internațional privat privind moștenirea lăsată de o persoană decedată care a avut ultimul domiciliu în Germania, respectiv moștenirea lăsată de S. Heinrich Wilhem Raoul, decedat la data de 22.03.1976.
Totodată, a fost invocată excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților care nu au calitate de moștenitor la succesiunea defunctului întrucât legea aplicabilă moștenirii este cea germană conform Legii nr. 105/1992, iar prin testamentul autentificat la 28.02.1967 încheiat cu respectarea condițiilor de fond și de formă ale legii germane care permite testamentul conjunctiv, cu prezumția de validitate și prin care defunctul a instituit-o legatar universal pe soția sa S. N. asupra întregii sale averi din țară și străinătate, colateralii privilegiați sunt lipsiți de vocație succesorală concretă la moștenire, prin exheredare testamentară și nici nu au acceptat în termen succesiunea.
Chiar dacă legea aplicabilă moștenirii legale ar fi cea română, legea aplicabilă testamentului și moștenirii testamentare este numai cea germană, iar nu prevederile art. 857 C. civil.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât testamentul autentic datat 28.02.1967 a fost încheiat cu respectarea legii.
Reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare a acțiunii prin care au arătat că obiectul acțiunii îl constituie constatarea nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor nr. 244/23.10.2001 nu ca efect al nulității absolute a testamentului conjunct din data de 28.02.1967, ci ca urmare a faptului că certificatul are la bază legatul universal întocmit în formă autentică care nu își poate produce efectele pe teritoriul României, ci doar pe teritoriul Germaniei.
Prin sentința civilă nr. 5166/17.03.2011, pronunțată de Judecătoria Sector 1 a fost admisă excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, invocată de pârâtă, fiind astfel respinsă cererea precizată introdusă de reclamanți ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
Instanța a reținut că la data de 02.03.1976 a decedat numitul S. Heinrich Wilhelm Raoul, la data decesului acestuia fiind în viață soția supraviețuitoare S. N. (născută Popof) instituită de defunct legatar universal prin testamentul comun întocmit la data de 28.02.1967 la notariatul 1 din Baden-Baden, Germania.
La data de 15.08.1966, a decedat numita Schimdt N., la data decesului acesteia fiind în viață nepoata de soră A. Popof, respectiv P. N. (pârâta), instituită de defunctă legatar universal așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.16/1997 eliberat de BNP D. S..
Pârâta P. N. a solicitat Biroului Notarului Public Asociați Dr.R. D. O. și Rosenberg P. I. deschiderea succesiunii de pe urma defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul. La data de 23.10.2001 a fost eliberat certificatul de calitate de moștenitor nr.244/23.10.2001.
La solicitarea notarului public adresată Camerei Notarilor Publici București, prin certificatul nr.C1/_/22.10.2001, s-a certificat faptul că nu s-a deschis procedura succesorală pentru defunctul S. Heinrich Wilhelm Raoul, decedat la data de 02.03.1976.
Reclamanții sunt moștenitorii legali ai defunctului S. Georg Ludwig decedat la data de 21.09.1971, cu ultim domiciliu în Schlitz, Germania, așa cum rezultă din certificatul de calitate nr.202/04.10.2001 supliment la certificatul de calitate nr.149/10.06.1998.
Prin sentința civilă nr.7463/18.11.2009 pronunțată de Judecătoria sector 5 București – secția a II-a civilă, depusă de reclamanți, instanța a reținut că defunctul S. G., decedat la data de 20.02.1935 (certificat de deces . nr._ a avut doi fii, respectiv pe S. Heinrich Wilhelm Raoul și S. Georg Ludwig.
La data de 27.05.2008 prin adresa cu nr.953, Camera Notarilor Publici București a adus la cunoștința reclamanților informații privind testamentul conjunct al soților S. din 28.02.1967.
Prin acțiunea de față, așa cum a fost precizată la data de 26.11.2009, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor nr.244/23.10.2001 nu ca efect al nulității absolute a testamentului conjunct din data de 28.02.1967, ci ca urmare a faptului că certificatul are la bază legatul universal întocmit în formă autentică care nu își poate produce efectele pe teritoriul României, ci în mod exclusiv numai pe teritoriul Germaniei.
Așa cum rezultă din relațiile comunicate de Ministerul Federal de Justiție din Germania, testamentul comun autentic întocmit în Baden-Baden, Germania la data de 28.02.1967 a fost întocmit cu respectarea legislației germane în vigoare la data încheierii actului, legislație care nu interzice testamentele conjuncte, încheiate simultan de soți, legea aplicabilă și instanța competentă să judece validitatea acestui testament fiind cea germană potrivit art.68 din Legea nr.105/1992.
Aplicarea legii străine poate fi înlăturată numai în ipoteza în care dispozițiile acesteia contravin ordinii de drept internațional privat, ori dispozițiile din dreptul român care interzic testamentul conjunct – art.857 cod civil – nu au un asemenea caracter, ele ocrotind interese private.
Interzicerea testamentului conjunct impusă de legea română este o condiție de formă a testamentului, menită să ocrotească voința testatorului și să exprime caracterul unilateral al voinței exprimate.
Fiind o condiție de formă, testamentul este valabil potrivit regulii locus regit actum dacă au fost îndeplinite condițiile legii țării unde a fost întocmit, această regulă fiind valabilă indiferent dacă este vorba de un testament olograf sau de un testament autentic, în speță fiind respectate condițiile impuse de legea germană, aspect necontestat de reclamanți și confirmat de autoritățile germane care au întocmit actul.
S-a reținut de instanță că prin întocmirea testamentului comun autentic în data de 28.02.1967, prin care soția supraviețuitoare S. N. a fost instituită legatar universal, voința testatorului, a defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul, trebuie interpretată în sensul că acesta a dorit înlăturarea moștenitorilor legali (exheredare indirectă).
Exheredarea sancțiune, numită și clauză penală, este acea dispoziție testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moștenire a acelor moștenitori, de regulă moștenitorii legali, care ar ataca testamentul sau dispozițiile testamentare cu acțiune în justiție.
Instanța a observat că fratele defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul ( decedat la data de 02.03.1976), respectiv S. Georg Ludwig, autorul reclamanților, a decedat la data de 21.09.1971.
Astfel, față de defunctul S. Heinrich Wilhelm Raoul, reclamanții fac parte din clasa colateralilor privilegiați.
Colateralii privilegiați sunt frații și surorile defunctului și descendenții acestora până la gradul IV inclusiv (nepoții și strănepoți de frate-soră) și nu sunt moștenitori rezervatari, nici sezinari și nu sunt obligați la raportul donațiilor. Frații și surorile defunctului pot veni la moștenire numai în nume propriu, în schimb descendenții lor pot beneficia și de reprezentare succesorală (art.665,666 și art.672 cod civil).
Însă ca descendenții din frați și surori să poată beneficia de reprezentare trebuie îndeplinite trei condiții: cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii (art.668 alin.1 cod civil), locul celui reprezentat să fie un loc util și reprezentantul să îndeplinească toate condițiile necesare pentru a culege moștenirea lăsată de defunct.
În speță, reclamanții (descendenți din frate al defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul) au fost exheredați de defunct prin întocmirea testamentului comun autentic la data de 28.02.1967, iar locul celui reprezentat - S. Georg Ludwig, fratele defunctului, nu este un loc util întrucât și acesta a fost exheredat prin întocmirea aceluiași testament de către defunct.
În aceste condiții, cum reclamanții nu-și pot legitima calitatea de a solicita anularea certificatului de calitate de moștenitor nr.244/23.10.2001, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea reclamanților ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, arătând că în mod greșit a fost admisă de instanță excepția lipsei de calitate procesuală activă invocată de pârâtă câtă vreme testamentul conjuct autentificat la data de 28.02.1967 nu-și poate produce efectele pe teritoriul României, având în vedere dispozițiile imperative ale art. 857 Cod civil, acest act producându-și efectele doar în privința bunurilor existente în Germania.
S-a susținut că cererea lor de constatare a nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor nr. 244/23.-10.2001 este întemeiată ca urmare a faptului că acesta are la bază testamentul conjuct întocmit în formă autentică, respectiv că prin certificatul de calitate atacat s-a stabilit în mod ilegal faptul că defunctei Schimidt Nely, decedată la data de 15.08.1976, în calitate de soție supraviețuitoare și legatară universală instituită prin testamentul conjuct autentificat în Germania îi revine întreaga masă succesorală, inclusiv bunurile din România, la notariat nefiind citați reclamanții care sunt colaterali privilegiați, iar conform legii române nu pot fi înlăturați de la moștenire de un testament conjuct.
Au mai susținut apelanții că acțiunea lor este întemeiată deoarece certificatul de calitate de moștenitor a fost emis la cererea numitei P. N. – nepoata defunctei S. Nely, după circa 5 ani de la decesul mătușii sale, reținându-se în acest act că S. Nely este singura moștenitoare a defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul, deși defunctul a avut un frate predecedat anume S. Georg Ludwig, decedat la 21.09.1997, iar acesta este tatăl, respectiv bunicul reclamanților din cauza de față.
De asemenea, au mai arătat reclamanții că defuncta S. N. nu a acceptat expres sau tacit moștenirea din România de pe urma defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul, ci doar cele care erau pe teritoriul Germaniei și că petenții sunt singurii moștenitori acceptanți ai moștenirii rămase în România de pe urma defunctului avându-se în vedere că prin cererile formulate de aceștia în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor au fost repuși în termenul de acceptare a moștenirii conform art. 4 din lege.
Totodată, au susținut că prin sentința civilă nr. 1337/21.09.2005 rămasă definitivă și irevocabilă s-a constatat cu putere de lucru judecat că reclamanții sunt moștenitorii defuncților G. L. S. și Raoul Wilhelm S. proprietari ai imobilului situat în București, Calea Griviței nr. 76, sector 1 București.
Potrivit unei alte critici s-a arătat că în mod nelegal prima instanță a apreciat că în cauza de față sunt aplicabile regulile devoluțiunii testamentare, iar nu cele ale devoluțiunii legale conform cărora soția supraviețuitoare ar fi venit în concurs cu colateralii privilegiați, respectiv reclamanții din cauza de față, de vreme ce testamentul conjunct nu poate produce efecte în România potrivit art. 857 Cod civil, respectiv că nu s-a ținut seama de faptul că însuși certificatul de moștenitor eliberat la data de 26.05.1997 de Notariatul Baden – Baden din Germania specifică expres faptul că certificatul de moștenitor nu se extinde asupra posesiunilor aflate în România.
Prin decizia civilă nr.691A/02.07.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță în vederea rejudecării.
Tribunalul a considerat că prima instanță în mod eronat a admis excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților, respingând astfel acțiunea introdusă de aceștia, deși s-a probat faptul că defunctul Heinrich Wilhelm Raoul, decedat la data de 02.03.1976 a avut un frate predecedat – S. Georg Ludwig, decedat la 21.09.1971, acesta din urmă fiind tatăl, respectiv bunicul reclamanților din cauza de față.
Reclamanții-apelanți, deși au calitatea de colaterali privilegiați, nu au fost citați la biroul notarial unde s-a dezbătut succesiunea și s-a emis certificatul de calitate de moștenitor nr. 244/2001, act prin care în mod greșit s-a constatat că defunctei S. Nely, decedată la data de 15.08.1976, în calitate de soție supraviețuitoare și legatară universală conform testamentului conjunct autentificat în Germania îi revine întreaga masă succesorală, inclusiv bunurile din România.
Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanții-apelanți sunt moștenitori acceptanți ai moștenirii rămase în România de pe urma defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul întrucât prin formularea notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 au fost repuși în termenul de acceptare a moștenirii conform art. 4 din lege.
Defuncta S. Nely, autoarea pârâtei P. Nely a fost instituită ca legatară universală potrivit unui testament conjunct întocmit în Germania, însă acest act nu poate produce efecte pe teritoriul României în raport de prevederile imperative ale art. 857 cod civil, fiind evident faptul că numita S. Nely nu a acceptat niciodată expres sau tacit moștenirea lăsată de soțul său în România, ci doar pe cea din Germania.
De altfel, în certificatul de moștenire emis la 26.05.1997 de Notariatul Baden-Baden din Germania se arată expres că respectivul certificat nu se extinde în privința posesiunilor aflate în România.
Tribunalul a apreciat că în mod eronat prima instanță a reținut în considerente faptul că testamentul conjunct întocmit de defunct în Germania produce efecte pe teritoriul României, astfel că în acest mod se ajunge la o înlăturare de la moștenirea defunctului în mod indirect atât a autorului reclamanților, cât și a reclamanților, o astfel de concluzie contravenind prevederilor art. 857 Cod civil și respectiv dispoz. Legii nr. 105/1992 care reglementează raporturile de drept internațional privat.
Date fiind considerentele expuse, întrucât reclamanții au calitate procesuală activă în cauza de față, în temeiul art. 297 C.pr.civ., a fost admis apelul declarat de aceștia cu trimiterea dosarului la prima instanță, în vederea rejudecării, urmând a fi soluționată cauza pe fond.
Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs pârâta P. N., prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei civile nr. 691 A/2013, respingerea apelului ca nefondat, iar pe cale de consecință menținerea sentinței civile nr. 5166/17.11.2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 1, ca temeinică și legală, pentru următoarele motive:
Sub un prim aspect se arată că cele două argumente de care instanța de apel înțelege să se prevaleze în analiza prezentei cauze au la bază pe de o parte însuși actul care a stat la baza emiterii certificatului de moștenitor, apreciat ca fiind conjunct prin raportare la prevederile art. 857 Cod civil, iar pe de altă parte se apreciază, în mod eronat că numita Schimdt Nely nu a acceptat niciodată expres sau tacit moștenirea lăsată de defunctul său soț în România, ci doar pe cea din Germania.
Instanța de apel fiind învestită cu analizarea condițiilor emiterii unui certificat de moștenitor, procedează la interpretarea greșită a însuși actului dedus judecății și pe cale de consecință aplică greșit legea.
Analizând cu prioritate actul care a stat la baza emiterii certificatului de moștenitor, respectiv testamentul lăsat de defunctul Schimdt Raoul prin prisma dispozițiilor art. 857 Cod civil, instanța de apel a ignorat un aspect esențial și anume că actul este întocmit în conformitate cu prevederile legale ale statului german, întrunind pe deplin atât condițiile de fond, cât și condițiile de formă impuse de Codul civil german.
Dispozițiile art. 857 Cod Civil nu trebuie coroborate cu prevederile art. 66 din Legea nr.105/1992, în ceea ce privește bunurile moștenite aflate pe teritoriul României, testamentul în cauză putându-și extinde efectele și asupra bunurilor sau drepturilor din România, independent de mențiunile certificatului de moștenire eliberat în 26 mai 1997 de Notariatul din Baden - Baden, care privea drepturile sau bunurile situate pe teritoriul statului german și care nu se aplica, Ia momentul decesului, și bunurilor naționalizate în România pentru simplul motiv că acestea nu se aflau în patrimoniul defunctului.
Ceea ce trebuie să aibă în vedere instanța cu privire la acest aspect sunt dispozițiile art. 69 din Legea nr.105/1992, referitoare la actul juridic unilateral, cu privire la care atât instanța de fond, cât și autoritățile germane au dispus în sensul recunoașterii valabilității și al producerii efectelor.
Recurenta a arătat că, depășind și de această dată limitele investirii, instanța de apel a apreciat cu privire la valabilitatea testamentului comun, deși acesta nu a fost întemeiat pe prevederile dreptului material românesc, analizând cu superficialitate raporturi de drept internațional privat în materia moștenirii lăsate de o persoană ce a avut ultimul domiciliu în Germania, dar care a dispus printr-un legat universal asupra întregului său patrimoniu, format din bunuri, dar și drepturi aflate și pe teritoriul României, în favoarea soției sale.
De altfel, susținerile privind valabilitatea testamentului întocmit ;pe teritoriul statului german, în conformitate cu prevederile legislației germane, de către un cetățean german, sunt confirmate și prin Adresa nr. 1972/02._ emisă de Camera Notarilor Publici, obținută ulterior pronunțării deciziei civile recurate în prezent.
S-a susținut că, pornind de la aceste scurte aspecte, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 5 C.pr.civ., completul de apel nestăruind prin mijloacele legale pentru a preveni greșelile privind aflarea adevărului. Instanța de apel nu a aplicat corect legea care guvernează speța dedusă judecății și nu a stabilit în concret faptele pentru a pronunța o hotărâre temeinică și legală.
Recurenta a arătat că modificarea deciziei civile nr.691A/2013 se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art.929 Cod civil, în ceea ce privește dispozițiile testamentare, cât și a normelor de drept internațional privat, respectiv art.69 din Legea nr.105/1992, care ocrotesc însuși actul juridic unilateral care a stat Ia baza emiterii certificatului de moștenitor contestat în prezent și care permit ca părțile să se bucure de efectele sale pe teritoriul altui stat.
În fața instanței de apel - filele 14-21 - au fost depuse atât extrasul din registrul stării civile cu privire la căsătoria dintre Heinrich Wilhelm Raoul Schimdt și N. Schimdt (fostă Popof), cât și testamentul autentificat la data de 28.02.1967, la Notariatul din Baden-Baden, ambele acte purtând Apostila conform Convenției de la Haga.
Conform art. 3 din Convenția de la Haga din 1961, apostila dovedește că actul pe care a fost aplicată respectă cerințele de validitate reglementate de un stat. După aplicarea apostilei pe actul oficial străin de către autoritățile străine competente, actul este valabil în România fără nicio altă formalitate suplimentară, de unde este lesne de înțeles că acest act își produce și efectele. De altfel, scopul eliberării apostilei vizează autentificarea originii unui act oficial, pentru prevenirea utilizării unor acte false în vederea producerii de efecte juridice.
Pe cale de consecință, în mod corect a reținut instanța de fond faptul că norma conflictuală aplicabilă în cauză este cea prevăzută la art. 69 din Legea nr.105/1992, referitoare la actul juridic unilateral, iar nu cea prevăzută la art. 66 care se referă la moștenire, ținând seama de un aspect esențial în soluționarea prezentei cauzei, respectiv că actul a fost întocmit în Germania, testatorul și legatara având și cetățenia germană pe lângă cea română, iar legatul făcut este unul cu titlu universal, constatând că actului i se aplică legea germană, fapt confirmat prin relațiile solicitate la Ministerul de Justiție german, în conformitate cu care, conform dreptului german, soții pot întocmi un testament colectiv, acesta îndeplinind și condițiile de formă ale testamentului astfel întocmit.
Aplicarea legii străine ar putea fi înlăturată numai în ipoteza în care dispozițiile acesteia contravin ordinii de drept internațional privat, pe când interdicția impusă de legea română este o condiție de formă, menită să ocrotească voința testatorului și să exprime caracterul unilateral al voinței exprimate.
Chiar și în situația în care instanța de recurs îmbrățișează ideea că legea aplicabilă moștenirii legale ar fi cea română, legea aplicabilă testamentului și moștenirii testamentare este numai cea germană, iar nu dispozițiile art. 857 C.civ. care reglementează condițiile de formă ale testamentului încheiat de către cetățenii români pe teritoriul României - "locus regit actum", operând aceeași exheredare și lipsa unei vocații succesorale.
Un argument în plus pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere, este cel ce emană din prevederile art. 929 Cod civil, pentru situația în care din dispozițiile testamentare rezultă că testatorul a dorit să dea legatarului dreptul la totalitatea obiectului legat, acesta va culege o universalitate, nu numai un anumit bun, astfel încât, deși la momentul decesului, defunctul nu a avut bunuri în România, ci numai în Germania, în patrimoniul său se afla doar dreptul de a promova acțiuni în revendicare a imobilelor preluate abuziv de statul român sau dreptul la măsuri reparatorii.
Principiul aplicabil în materia dreptului de opțiune succesorală este acela al indivizibilității lui, în sensul că succesibilul trebuie să se pronunțe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moștenirii.
„În caz de moștenire testamentară, când testatorul a înțeles ca prin testamentul întocmit să cuprindă un legat universal, acesta îi conferă beneficiarului (legatar universal) vocația la întreaga universalitate a bunurilor testatorului, adică dreptul de a culege toate bunurile din patrimoniul defunctului.
În această situație, legiuitorul a indisponibilizat în favoarea anumitor moștenitori legali care, conform dispozițiilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii, sunt descendenții (art. 841 și 842 C.Civ.), ascendenții privilegiați (art. 843 C.civ.) și soțul supraviețuitor (art. 2 din Legea nr.319/1944), doar o anumită parte a moștenirii denumită rezerva succesorală.
Ascendenții ordinari sau rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau gradul de rudenie, conform legii nu beneficiază de rezerva succesorală. Ca atare, aceștia nu pot obține recunoașterea unor drepturi succesorale în favoarea lor în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile Legii nr.10/2001 în concurs, conform art. 1 lit. c din Legea nr.319/1944, cu soția supraviețuitoare"" (Decizia Civilă nr. 1101/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție).
De esența problemei este de a se stabili în primul rând vocația legală generală și cea concretă la succesiune, în condițiile dreptului comun. Ca o primă obligație care-i incumbă moștenitorului pentru a succede este aceea ca el să-și dovedească propria calitate, fie că e vorba despre succesiune legală, fie testamentară, deoarece numai în acest mod moștenitorul își dovedește aptitudinea de a succede și vocația ereditară.
Prin înlăturarea actului întocmit în conformitate cu prevederile dreptului german, intimații - reclamanți ar fi practic repuși în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, de acceptare a succesiunii, mai cu seamă că instanța de apel are în vedere cererile depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 de către intimații - reclamanți, fiind încălcate astfel dispozițiile Legii nr.105/1992 referitoare la raporturile de drept internațional privat, întrucât recurenta-pârâtă a fost deja recunoscută ca unică moștenitoare a defunctului S. Heinrich Wilhem Raoul.
În schimb, în ceea ce o privește pe Schimdt Nely, instanța de apel reține că aceasta nu a acceptat vreodată expres sau tacit moștenirea din România de pe urma soțului său, omițând a avea în vedere chiar demersurile întreprinse de aceasta încă din anul 1991, adică înaintea decesului său care a avut loc la data de 15 august 1996.
Astfel, la dosarul cauzei, în faza procesuală a primului apel - la fila 42 se află procura autentificată sub nr.8020/17.08.1994 prin care N. Schimdt mandatează pe fiul nepoatei sale să se ocupe de revendicarea unor bunuri ce au aparținut solului său, bunuri asupra cărora fie autoritățile administrative, fie instanțele de judecată s-au pronunțat în sensul restituirii în natură, fie în sensul acordării de măsuri reparatorii, înscrisuri, de asemenea depuse la dosarul cauzei, prin care s-a recunoscut valabilitatea testamentului întocmit în Germania, iar pe cale de consecință s-a dispus cu privire la bunurile naționalizate, în prezent restituite recurentei P. N..
La fila 43 a aceluiași dosar de apel se află declarația autentificată sub nr. 6800/07.07.1995 în care se menționa expres faptul că beneficia atât de privilegiul de a fi cetățean român, cât și cetățean german, fiind de acord să locuiască la nepoata acesteia - recurenta P. N., care fusese mandatată să administreze bunurile aflate în Germania, cât și pe cele din România.
Recurenta a susținut că instanța de apel a omis a avea în vedere înscrisul aflat la fila 44, ce reprezintă răspunsul autorităților române Ia demersurile efectuate încă din anul 1991 cu privire la restituirea proprietăților confiscate de Statul Român de la soțul său - Adresa nr. 3607/30.04.1991, emisă de Regia Autonomă de Investiții și Administrație Locativă „Imobiliara R.A." din cadrul Primăriei Municipiului București.
Instanța de apel ar fi trebuit să mai țină seama și de dispozițiile art. 71 și 161 din Legea nr.105/1992, privind raporturile de drept internațional privat, întrucât în cauză nu se pune în discuție legea aplicată moștenirii, ci problema calității de moștenitor. Or, proba acestei calități a fost făcută de recurenta - pârâtă în conformitate cu dispozițiile art. 161 din Legea nr.105/1992 în raport cu care forța probantă a actului juridic unilateral - testamentul - este cea recunoscută de legea locului unde acesta a fost întocmit, respectiv legea germană și care-i acorda deplină putere doveditoare în privința calității de unică moștenitoare.
Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că nelegalitatea hotărârii este dată de nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.pr.civ deoarece instanța nu motivează în fapt și în drept de ce s-au înlăturat sau de ce nu au fost avute în vedere la judecarea cauzei înscrisurile mai sus menționate care, fără putință de tăgadă demonstrează că autoarea recurentei, soția supraviețuitoare a defunctului Schimdt Raoul, a formulat și întreprins demersuri pentru revendicarea bunurilor imobile naționalizate sau preluate abuziv, fără titlu.
Instanța nu motivează de ce înlătură aceste înscrisuri de la judecarea apelului și nu argumentează pe ce se întemeiază soluția atunci când reține că testatoarea Schimdt N. nu a formulat cereri care să fie asimilate unei eventuale acceptări de moștenire.
Instanța avea de stabilit dacă această calitate de moștenitor a lui Schimdt Nely, dobândită în Germania, este supusă sau nu cerințelor dreptului român din punct de vedere probator. Atât testamentul, cât și certificatul eliberat de notariatul din Baden-Baden sunt legal întocmite și dovedesc calitatea acesteia de moștenitor, prin urmare, în cauză s-a făcut dovada vocației succesorale a recurentei, în calitate de moștenitoare a soției supraviețuitoare a defunctului Schimdt Raoul.
S-a arătat că instanța de apel n-a avut în vedere că intimații - reclamanți nu au făcut dovada acceptării în termen a moștenirii de pe urma defunctului S. Heinrich Wilhem Raoul, conform art. 700 Cod civil, iar atunci când există deja o moștenire dezbătută, nu mai poate fi inclusă nicio persoană în categoria moștenitorilor acceptanți, conform dreptului comun, valabilitatea actelor întocmite sub auspiciile dreptului german fiind fără echivoc, în temeiul lor fiind valorificat dreptul asupra tuturor bunurilor pe care defunctul le-a deținut pe teritoriul Germaniei, iar pe cale de consecință producându-și efectele și pe teritoriul României, în egală măsură.
Recurenta a apreciat că prin aplicarea legii române unui testament întocmit și deschis în Germania, ignorând legea germană, care nu interzice testamentele conjuncte, încheiate simultan de soți, instanțele din România neputând să cenzureze actele încheiate de cetățenii germani pe teritoriul Germaniei și care au fost valorificate conform legii germane, s-ar produce o gravă eroare judiciară, creând un dezechilibru securității actelor și raporturilor juridice.
Contrar celor reținute de instanța de apel, existența certificatului de moștenitor eliberat în Germania, care valorifică testamentul în discuție, face ca efectele juridice ale acestuia să se consolideze și să nu poată fi înlăturate.
Eventuala incidență a dispozițiilor Legii nr.10/2001, amintită de reclamanți, nu poate fi reținută în favoarea acestora pentru determinarea vocației concrete la succesiune, legea specială intervenind doar pentru stabilirea beneficiului repunerii în termenul de opțiune succesorală, în condițiile în care prin acest act normativ nu se stabilesc alte reguli de chemare la moștenire, nu se derogă de la ordinea chemării la moștenire și nu înlătură sau înlocuiește alte norme din dreptul comun pentru rezolvarea acestui raport de drept succesoral.
Prin decizia civilă nr.263/19.02.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul, a modificat în tot decizia recurată în sensul că a respins apelul ca nefondat.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele motive:
A apreciat instanța de recurs că respectivele critici pe care recurenta le aduce hotărârii pronunțate în apel se fundamentează pe de o parte pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., susținându-se aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 105/1992 și ale art. 929 C.civil, iar pe de altă parte, pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., apreciind recurenta că nu au fost respectate de către tribunal exigențele art. 261 pct. 5 C.pr.civ., câtă vreme nu este motivată în fapt și în drept în cuprinsul hotărârii înlăturarea înscrisurilor din care rezultă că autoarea recurentei, S. N., a acceptat moștenirea defunctului său soț.
În ce privește primul motiv de recurs vizând împrejurarea că decizia instanței de apel nu corespunde cerințelor art. 261 C.pr.civ., dat fiind că nu există nicio mențiune cu privire la motivele pentru care nu au fost luate în considerare înscrisurile prin care reclamanta urmărea să dovedească acceptarea de către autoarea sa a succesiunii defunctului S. Heinrich Wilhem Raoul, reținându-se totuși în contra acestei susțineri, Curtea a constatat că această critică nu poate fi apreciată ca fiind de natură a atrage casarea deciziei recurate. S-a apreciat că atâta vreme în cuprinsul hotărârii sunt expuse atât situația de fapt dedusă de instanță pe baza probatoriului administrat, cât și situația de drept, respectiv dispozițiile legale pe care instanța le-a considerat aplicabile raportului juridic dedus judecății, cerințele stabilite de prevederile art. 261 C.pr.civ. sunt îndeplinite, instanța nefiind obligată să răspundă fiecărui argument ori susțineri ale părților, ci fiindu-i permis să le analizeze împreună și să le răspundă printr-un considerent comun.
Cât privește, însă, motivul de recurs vizând greșita aplicare a legii, Curtea a constatat că susținerile recurentei sunt întemeiate. Astfel, tribunalul a apreciat că testamentul întocmit în Germania prin care autoarea recurentei, S. N., a fost instituită legatar universal de către soțul său S. Heinrich Wilhem Raoul nu poate produce efecte în România dat fiind caracterul său conjunctiv, opunându-se la aceasta dispozițiile art. 857 C.civil.
A constatat Curtea că aprecierea instanței de apel cât privește efectele juridice ale testamentului încheiat în Germania este contrară dispozițiilor Legii nr. 105/1992. Trebuie observat sub un prim aspect că, deși testamentul este un act juridic unilateral, totuși, legea aplicabilă acestuia, în situația existenței elementelor de extraneitate, nu se determină la fel ca legea actului juridic unilateral, ci după norme proprii, fiind deci aplicabile dispozițiile art. 68 cu referire la art. 66 și 67, iar nu cele ale art. 69 din Legea nr. 105/1992, astfel cum greșit susține recurenta. Concluzia este evidentă și decurge din chiar existența unei reglementării proprii, deci speciale, pe care legiuitorul a înțeles să o adopte cât privește moștenirea testamentară, chiar dacă legea testamentului coincide în mare măsură cu legea actului juridic unilateral.
Astfel fiind, chiar dacă legea succesorală, determinată potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992, potrivit cu care moștenirea privind bunurile imobile și fondurile de comerț este supusă legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat, totuși, art. 68 din Legea nr. 105/1992 prevede că testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea menționată de art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile imperative.
Or, este recunoscut atât în doctrină, cât și în jurisprudență că în dreptul internațional privat român regulile de formă ale testamentului nu au caracter de ordine publică, nu reprezintă norme fundamentale de drept ale statului.
Raportat la aceste reguli de determinare a regimului juridic aplicabil moștenirii testamentare potrivit dispozițiilor ce reglementează raporturile juridice de drept internațional privat, trebuie observat că testamentului conjunctiv încheiat de soții S. Raoul Heinrich Wilhelm și S. N. (ambii având și cetățenia germană) la data de 28.02.1967 în Germania îi sunt aplicabile, în vederea determinării validității sale, dispozițiile dreptului german, potrivit principiului locus regit actum, dar și raportat la criteriile stabilite de art. 68 alin. 3 literele a, b și c din Legea nr. 105/1992. Cum dispozițiile legii germane permit încheierea unui testament comun de către soți, care de regulă, potrivit comunicării efectuate de Ministerul Federal de Justiție (potrivit Convenției europene în domeniul informării asupra dreptului străin) – filele 152,153 dosar judecătorie, se referă la moștenirea reciprocă, concluzia ce trebuie trasă este aceea că testamentul încheiat de cei doi soți în cauză este unul valabil.
Însă, Curtea a observat că reclamanții nu au contestat validitatea testamentului conjunctiv, ci lipsa de efecte juridice a acestuia pe teritoriul României, în raport de dispoziția din dreptul intern (art. 857 C.civi) care interzice încheierea testamentului într-o astfel de formă.
Cât privește această susținere, Curtea a constatat că, așa cum s-a arătat, testamentul încheiat de autoarea recurentei și de soțul acesteia în Germania este un act juridic valid, ca urmare produce efecte juridice, inclusiv cât privește bunurile aflate pe teritoriul României, voința celor doi testatori fiind în sensul „ca cel care supraviețuiește să moștenească nelimitat întreaga avere din țară și din străinătate, lăsată moștenire de primul decedat”.
Împrejurarea că în dreptul român încheierea testamentului conjunctiv este interzisă de art. 857 C.civil, nu poate avea vreo relevanță sub aspectul invocat de reclamanți, anume al efectelor juridice pe teritoriul României, ca urmare a faptului că, așa cum s-a arătat, testamentul este unul valid potrivit locului în care a fost încheiat și că legea moștenirii poate fi cea aleasă de testator și nu cea prevăzută de prevederile legale (art. 66 din Legea nr. 105/1992), cu excepția dispozițiilor imperative (în sensul ordinii publice de drept internațional privat) din legea națională, forma testamentului nefăcând parte din această sferă. Or, regula instituită de art. 857 C.civil este una ce vizează forma actului, reglementarea fiind așezată în secțiunea intitulată „Reguli generale pentru forma testamentelor ”, în plus cerința existenței actului separat (pentru fiecare dintre persoanele ce-și testează separat) vizând forma de exprimare a voinței testatorului, iar nu fondul dispozițiilor testamentare.
Față de cele arătate, Curtea a constatat că este fără temei legal susținerea reclamanților potrivit cu care certificatul de moștenitor emis la 23.10.2001prin care se atestă calitatea de moștenitoare a numitei S. N. de pe urma defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul este lovit de nulitate absolută ca urmare a faptului că acesta este emis în baza unui testament conjunctiv ce nu produce efecte juridice pe teritoriul României.
De asemenea, cât privește împrejurarea că reclamanții nu au fost citați la biroul notarial la data emiterii certificatul de calitate, omisiune de natură a atrage nulitatea actului astfel emis, Curtea a constatat, de asemenea, netemeinicia susținerilor reclamanților.
Astfel, sub un prim aspect, trebuie observat că notarul public a fost sesizat în vederea emiterii certificatului de calitate de moștenitor de recurentă, în calitatea de moștenitoare a numitei S. N., arătând că aceasta din urmă este legatar universal în baza testamentului încheiat de defunct. Ca atare, ținând seama de prevederile Legii nr. 136/1995 în forma în vigoare la data emiterii actului (art. 75 alin. 2), potrivit cu care dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în lipsă de moștenitori rezervatari, numai legatarul, câtă vreme reclamanții sunt colaterali privilegiați, neavând deci calitatea de moștenitori rezervatari, trebuie reținut că emiterea certificatului de calitate de moștenitor s-a făcut în cadrul unei proceduri desfășurate cu respectarea prevederilor legale.
Mai mult, întocmirea certificatului de calitate în aceste condiții, nu le-a cauzat, astfel cum se va arăta în continuare, nici un prejudiciu reclamanților, pentru ca aceștia să poată beneficia de posibilitatea prevăzută de art. 119 alin.1 din Legea nr. 136/1995 (art. 88 în forma în vigoare la data formulării acțiunii), de a solicita anularea certificatului de moștenitor ca persoane vătămate în drepturile lor prin emiterea acestuia.
Astfel, s-a susținut de către reclamanți că prin cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie considerați singurii moștenitori acceptanți ai defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul, spre deosebire de pârâta recurentă. A constatat Curtea că acest din urmă aspect este contrazis de înscrisurile depuse la dosar de recurentă în timpul judecății în apel în primul ciclu procesual, aflate la filele 42 și 44 (dosar_ al Tribunalului București), din care rezultă că defuncta S. N. a efectuat încă din anul 1991 demersuri pentru restituirea imobilelor preluate de statul român.
Cât privește efectele pe care reclamanții le invocă în raport de demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001 ca producându-se asupra drepturilor lor la succesiunea defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul, Curtea a constatat că potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 06.03.1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
Textul de lege nu face decât să acorde beneficiul repunerii în termenul de acceptare a moștenirii, pentru bunurile ce fac obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001, în favoarea persoanelor care au calitatea de moștenitori ai proprietarului imobilului, această calitate fiindu-le recunoscută ca moștenitori legali sau testamentari. Or, în cauză, reclamanții au vocație succesorală generală, fiind rude (nepoți de frate) ale defunctului, însă ca urmare a existenței legatului universal, a cărei validitate a fost reținută anterior, aceștia nu beneficiază și de vocație legală concretă, voința testatorului de instituire a legatului universal având ca efect înlăturarea lor de la moștenire. În aceste condiții, invocarea beneficiului vizând repunerea în termenul de acceptare, reglementat de art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, ca efect al cererilor de restituire formulate în temeiul acestei legi, este fără nicio relevanță, esențială pentru incidența acestor dispoziții legale fiind calitatea de moștenitori ai defunctului proprietar, calitate pe care reclamanții nu o justifică în raport de moștenirea unchiului lor S. Heinrich Wilhelm Raoul.
În consecință, în raport de cele arătate, Curtea a constatat că recursul este fondat, tribunalul pronunțând decizia asupra apelului cu încălcarea prevederilor legale amintite, aplicabile în raporturile de drept internațional privat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 3 C.pr.civ. raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., a admis recursul și a modificat în tot decizia recurată în sensul respingerii apelului ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr.263/19.02.2014 au formulat contestație în anulare contestatorii M. Nicolas G., M. D. M., S. G. L. și M. C. R., fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Prin această contestație în anulare, contestatorii au solicitat anularea deciziei atacate și reluarea judecății în recurs de la cel mai vechi act de procedură efectuat în vederea pronunțării unei noi hotărâri legale li temeinice, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Contestatorii au arătat că, în fapt, în mod eronat instanța de recurs a admis recursul declarat de intimata P. N. și a anulat decizia tribunalului pronunțată în apel, menținând soluția Judecătoriei Sector 1 București, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a lor.
Au susținut contestatorii că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei grave greșeli materiale, deoarece instanța de recurs a omis să observe faptul că prin decizia civilă nr.1337/21.09.2005 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, rămasă definitivă și irevocabilă, care era depusă Ia dosarul cauzei s-a constatat cu putere de lucru judecat la pagina 3, paragraful 3, faptul că „reclamanții (în speță contestatorii) sunt moștenitorii defuncților G. L. S. și Raoul Wilhelm S., proprietari ai imobilului situat în București, Calea Griviței, nr.76, Sector 1, București";
Contestatorii au mai arătat că o altă eroare a instanței de recurs, constă în aceea că a omis să observe faptul că recurenta N. P., nu a avut niciodată calitatea de moștenitoare a lui S. Heinrich Wilhelm Raoul, deoarece ea era nepoata de sora a sotiei acestuia din urmă, anume Nely S. și având în vedere că un astfel de testament nu produce efecte în România, și ținând seama de faptul că aceasta nu a deschis niciodată succesiunea rămasă după defunctul Raoul Wilhelm S., în România, rezultă în mod clar faptul că, nici în patrimoniul Iui Nely S. și nici în cel al Iui N. P., nu a intrat vreodată vreun drept asupra vreunui bun din România, astfel că singurii care ar putea beneficia de aceste drepturi sunt chiar contestatorii, în calitatea lor de moștenitori legali (nepoți/strănepoți de frate).
În concluzie, contestatorii au arătat că soluția pronunțată are la bază erori materiale grave, care le prejudiciază drepturile patrimoniale și judiciare, care au fost constatate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate chiar de către aceeași instanța.
În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin.1 din C.proc.civ..
Intimata P. N. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, susținând că dispozițiile art. 317 și art. 318 C.pr.civ. au un caracter limitativ și de strictă interpretare în ceea ce privește motivele pe care se poate întemeia această cale extraordinară de atac.
Conform art. 318 alin.1 teza l C.proc.civ., hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materiala nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestație în anulare, legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța Ie-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății.
Greșeala materială nu trebuie să fie rezultatul modului în care instanța a înțeles să interpreteze un text de lege pentru că, altfel, s-ar ajunge pe cale ocolită, la judecarea încă odată a aceluiași recurs.
Or, greșeala materială pe care au invocat-o contestatorii privește tocmai interpretarea pe care a făcut-o instanța de recurs cu privire la textele de lege invocate, situație în care instanța de recurs nu a săvârșit vreo greșeală materială de natură să justifice admisibilitatea căii extraordinare de atac potrivit art. 318 C.proc.civ..
Prin urmare, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, or, așa cum învederează intimata, prin prezenta contestație s-au invocat tocmai aspecte ce țin de fondul cauzei, respectiv de interpretarea și aprecierea probelor administrate în cauză.
În calea de atac a contestației nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând contestația în anulare prin raportare la motivul de contestație invocat, respectiv art. 318 teza 1 Cod procedură civilă, constată următoarele:
Demersul judiciar al contestatorilor constă în analiza deciziei atacate prin raportare la dispozițiile ce reglementează contestația în anulare, respectiv la dispozițiile art. 318 teza I Cod procedură civilă, instanța fiind chemată să realizeze un control judiciar și să constatate dacă dezlegarea dată de către instanța de recurs este sau nu rezultatul unei greșeli materiale.
În acord cu literatura de specialitate juridică și jurisprudența în materie, Curtea apreciază că primul motiv prevăzut de art. 318 din codul de procedură civilă - dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale - are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite. Prin urmare, este vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța de recurs, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.
În literatura juridică de specialitate și practica judiciară s-a stabilit că sunt greșeli materiale, în sensul articolului susmenționat, de exemplu, respingerea unui recurs ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei judiciare de timbru, ori nu s-a observat că pentru unele motive de recurs nu era necesară timbrarea; anularea recursului ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deși la dosar se afla procura dată reprezentantului părții; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri decât cea recurată etc.
Prin raportare la conținutul normei de drept și considerațiile expuse mai sus, Curtea conchide că textul articolului de lege vizat are în vedere greșeli evidente, involuntare, realizate prin confruntarea unor elemente sau a unor date aflate la dosarul cauzei și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe de modul în care a apreciat probele, a interpretat legea, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce este inadmisibil.
Așa fiind, greșeala materială pe care trebuie să o invoce contestatorii nu poate privi interpretarea instanței de recurs cu privire la textele de lege incidente cauzei.
Or, Curtea constată că, în speța de față, contestatorii au invocat faptul că instanța de recurs nu a reținut excepția puterii lucrului judecat prin raportare la decizia nr.1337/21.09.2005 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III –a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respectiv nu a avut în vedere faptul că recurenta N. P. nu a avut niciodată calitatea de moștenitoare a defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul întrucât aceasta era nepoată de soră a soției acestuia, că un astfel de testament ca cel încheiat de defunct nu poate produce efecte în România, că bunurile din România pot fi moștenite numai de către contestatori de vreme ce recurenta nu a deschis niciodată succesiunea după acest defunct, respectiv că doar aceștia sunt moștenitori legali ai defunctului.
Aceste susțineri ale contestatorilor, raportat la aspectele de ordin teoretic arătate mai sus relativ la interpretarea și aplicarea art. 318 teza I Cod procedură civilă, nu pot fi reținute nici pe departe ca reprezentând simple erori materiale. Aceste aspecte invocate de contestatori se constituie în chestiuni de drept vizând aplicarea instituției puterii de lucru judecat care impunea analiza condițiilor necesare pentru constatarea incidenței unei asemenea excepții de drept procesual civil, respectiv analiza dispozițiilor incidente care reglementează materia moștenirii legale și testamentare cu elemente de extraneitate în ceea ce privește calitatea recurentei de moștenitoare a defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul și excluderea contestatorilor de la moștenirea acestuia.
Curtea apreciază că aspectele invocate de către contestatori ca și omisiuni de observare ale instanței de recurs impun reexaminarea fondului cauzei și reaprecierea probelor și a incidenței normelor legale aplicabile materiei moștenirii.
Față de aspectele teoretice anterior prezentate, raportat la decizia atacată, respectiv la considerațiile pentru care a fost pronunțată soluția adoptată de către instanța de recurs, având în vedere susținerile contestatorilor din prezenta contestație care fundamentează - în opinia acestora - învestirea instanței cu prezenta cerere de contestație, Curtea apreciază că instanța care a soluționat recursul a cărei decizie se atacă nu a săvârșit nicio greșeală materială în sensul art. 318 Cod procedură civilă în soluționarea cererii de recurs și care să fie de natură a face fondată calea de atac a contestației în anulare.
Curtea reține că această cale de atac extraordinară - contestația în anulare specială, în forma prevăzută la teza I a art. 318 Cod procedură civilă - este un remediu procedural pentru greșelile materiale săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs și nu un mijloc de control judiciar asupra temeiniciei și legalității hotărârii din recurs.
Curtea are în vedere, în același sens, că legiuitorul nu a urmărit prin reglementarea acestei căi de atac să deschidă părților calea recursului la recurs, sub motivul că s-a stabilit greșit situația de fapt sau că s-a aplicat greșit legea.
Or, raportat la aceste considerente, susținerile contestatorilor nu pot fi invocate pe calea contestației în anulare sub forma săvârșirii unui greșeli materiale.
Astfel, stabilirea calității de moștenitori în persoana recurentei sau a contestatorilor de pe urma defunctului S. Heinrich Wilhelm Raoul, astfel cum în esență se urmărește de către aceștia, reprezintă aspecte de judecată, rezultate în urma deliberării completului învestit cu soluționarea căii de atac, acestea neputând fi considerate greșeli materiale în lumina considerațiilor teoretice doctrinare și jurisprudențiale arătate mai sus.
De altfel, așa cum rezultă din practicaua deciziei date în recurs, dar și din cererea de recurs, niciuna dintre părți nu a învestit instanța de recurs cu un motiv de recurs care să vizeze puterea de lucru judecat a hotărârii menționate în contestația în anulare, pe calea cererii de recurs sau ca și motiv de ordine publică, instanța de recurs neconsiderându-se învestită cu un motiv de ordine publică cu acest obiect.
Curtea, în raport de cele expuse mai sus, urmează a valida opinia exprimată de către intimată în cuprinsul întâmpinării, în sensul că textul de lege al art. 318 teza I Cod procedură civilă pe care contestatorii și-au întemeiat prezenta contestație în anulare se referă la greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, care ar duce la transformarea, în mod nepermis, a unei căi de atac extraordinare într-una ordinară, neprevăzută de lege. Cu toate acestea, Curtea nu poate primi susținerea acesteia de inadmisibilitate a prezentei căi de atac extraordinare, atâta vreme cât susținerile invocate prin contestație pot fi analizate din perspectiva acestei instituții de drept, respectiv a art. 318 teza I Cod procedură civilă, întrunirea condițiilor cerute de acest text de drept fiind o chestiune de temeinicie, de fondare sau nefondare a căii de atac promovate.
Curtea are în vedere - în considerarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare care a fost pusă la îndemâna justițiabililor doar pentru motive expres prevăzute de lege - statuările instanței de contencios european, respectiv cauza S. Taub împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2006), în care Curtea de la Strasbourg, în referire la contestația în anulare a decis că: „Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase", în același sens fiind și: Riabykn împotriva Rusiei, Hotărârea nr._/1999, Mașiniexportimport Industrial Group SA împotriva României, Hotărârea din 1 martie 2006; B. împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006.
În consecință, în baza art. 318 teza I Cod procedură civilă, nefiind incidentă situația vizată de acest articol de drept, Curtea va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii M. NICOLAS G., M. D. M., S. G. L. și M. C. R., împotriva deciziei civile nr. 263 din 19.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._ **, în contradictoriu cu intimata P. N..
Obligă contestatorii la 2.480 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 10.04.2014.
PREȘEDITNE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehdact.R.L./I.D.
2 ex./28.04.2014
C.-S.3 – M.G.R.; A.D.T.; I.A.H.-P.
TB-S.3 – C.T.; Ș.Ț.
Jud S.1 – O.M.A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 136/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 236/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
