Anulare act. Decizia nr. 974/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 974/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-06-2014 în dosarul nr. 47244/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 974R
Ședința publică de la 2 iunie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - ION POPA
JUDECĂTOR - D. F. B.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant R. C. împotriva sentinței civile nr. 1636/16.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect: Legea nr. 10/2001- contestație, anulare act, alte cereri.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul reclamant personal și asistat de avocat E. M. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimata pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul recurentului reclamant depune la dosar copie de pe adresa nr. 230/7.04.2014 emisă de S.C. AVL Berceni S.A. din care rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat fără ofertă de donație sau decret de expropriere în anul 1974 în vederea realizării Parcului Tineretului.
Arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului reclamant având cuvântul în susținerea recursului arată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 23.1 lit. d și lit. f din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 întrucât recurentul a făcut indirect dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului.
Arată că, în dovedirea dreptului de proprietate, a depus înscrisuri din care rezultă că începând cu data de 13.02.1958 și până în anul 1974 când imobilul a fost preluat abuziv de către Statul Român, reclamantul a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în litigiu, plătind taxele aferente acestuia, și a fost cunoscut ca și proprietar al imobilului.
În susținerea motivelor de recurs arată că, în mod greșit, instanța a aplicat dispozițiile Decretului nr. 144/1958 prin care s-a reglementat forma autentică a actelor de înstrăinare a terenurilor și a dat eficiență retroactivă a acestui act normativ.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, modificarea în tot a sentinței recurate și pe fond admiterea acțiunii, anularea dispoziției emisă de către P. M. București și obligarea intimatei la acordarea de măsuri compensatorii, prin echivalent, fără obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV a Civilă sub nr._ la data de 07.12.2012, contestatorul R. I. C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P. M. București prin Primar General, anularea Dispoziției nr._/29.10.2012, obligarea la emiterea, în baza Legii nr. 10/2001, a unei dispoziții de acordare de măsuri compensatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .-3, sector 4, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1636/16.09.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins contestația reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea nr. 3711/21.11.2001, R. C. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat in București, .-3, sector 4, compus din teren și casă de locuit. Notificarea a fost respinsă prin Dispoziția nr._/29.10.2012, ca nedovedită, pe motiv că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate.
Tribunalul a reținut că nu există acte de proprietate referitoare la imobilul în litigiu, nu este menționat nici măcar numărul acestuia sau felul actului - act de vânzare cumpărare, donație, moștenire, etc.
Tribunalul a constatat că, în speță, conform înscrisurilor de la filele 76, 103, 154, 155 nu exista actul de preluare pentru a se observa întinderea dreptului de proprietate. Conform adresei nr. 98/30.01.2002 emise de S.C. AVL Berceni S.A., imobilul a fost expropriat și demolat în anul 1974, fără a fi menționat în vreun decret, având o suprafață de 150 mp din care construit 125,53 mp.
Tribunalul a constatat că, din declarațiile autentificate sub nr. 989/2002 și 988/2002 date de numiții B. A. și B. V. rezultă că R. C. a deținut imobilul din București fosta ./3, sector 4, însă acesta putea foarte bine să fie un detentor sau posesor fără a avea calitatea de proprietar și să îl înstrăineze până la momentul preluării. Nu se face nicio dovadă a faptului că, la momentul preluării imobilului de către stat, contestatorul deținea proprietatea imobilului.
Tribunalul a constatat că la dosar există înscrisuri referitoare la rolul fiscal, din care rezultă că terenul avea o suprafață de 150 mp, aceste aspecte rezultând și din fișa imobilului în care se menționează că imobilul avea o suprafață de 150 mp din care construită 125,53 mp, 81,08 mp fiind ocupați de locuință.
Tribunalul a considerat că, în cazul în care ar fi existat un act de proprietate, acesta ar fi fost atașat la cererea pentru înscrierea rolului fiscal. Impozitarea se putea aplica și persoanelor care dețineau imobile fără a avea titlu de proprietate, astfel că faptul că imobilul avea deschis rol fiscal pe numele contestatorului nu duce la concluzia ca acesta a fost și proprietarul acestuia, în lipsa unor alte dovezi. Întrucât nu există act de proprietate și nici act de preluare în care să fie individualizat imobilul, contestatorul nu poate fi presupus că a deținut imobilul sub nume de proprietar. Contestatorul nu a reușit să dovedească existența unui titlu de proprietate valabil încheiat, aspect ce rezultă din răspunsul comunicat de Arhivele Naționale cu nr._/03.04.2002.
Tribunalul a considerat că, în situația în care contestatorul a deținut imobilul cu chitanță sub semnătură privată, acesta nu a fost și proprietar în considerarea prevederilor art. 2 din Decretul nr. 221/1950 abrogat de Decretul nr. 144/1958 la data de 29 martie 1958 conform cu care „împărțirile sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se afla pe teritoriul Capitalei R.P.R., al comunelor învecinate, al comunelor care au planuri de sistematizare aprobate, precum și al acelor comune care vor avea asemenea planuri aprobate după . decretului de față, nu se pot face decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular respectiv. Autorizațiunile vor fi eliberate de Sfatul Popular respectiv în conformitate cu planul de sistematizare și regulamentul de construcții și alinieri, iar în lipsa planului de sistematizare, numai în conformitate cu regulamentul de construcții și alinieri". Și în Decretul nr. 144/1958, intrat în vigoare la data de 29 martie 1958 s-a menținut obligativitatea încheierii prin acte autentice a înstrăinărilor de orice fel a terenurilor cu sau fără construcții.
Așadar, nefăcându-se dovada dreptului de proprietate, neexistând actul de preluare al imobilului, constatând că situația din speța nu se circumscrie ipotezei art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că notificarea a fost respinsă în mod întemeiat, aspect care duce la respingerea contestației împotriva dispoziției atacate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate și pe fond, rejudecând pricina, să se admită acțiunea introductivă, să se anuleze decizia emisă de pârâtă sub nr._/29.10._ și să fie obligată pârâta să emită, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, o dispoziție de acordare în favoarea reclamantului de măsuri compensatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .-3, sector 4, preluat abuziv în cursul anului 1947 de statul comunist.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea instanței de fond s-a pronunțat cu încălcarea prevederilor art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât prin acest text legal s-a prevăzut posibilitatea dovedirii indirecte a dreptului de proprietate asupra imobilelor și prin categoriile de acte enumerate de text.
Recurentul a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 23.1 lit. d) si f) din Normele metodologice emise pentru aplicarea Legii nr.10/2001, reclamantul-contestator a făcut indirect dovada dreptului sau de proprietate asupra imobilului, prin actele reglementate de art. 23 lit. d) si f) din Normele metodologice, și anume, istoricul de rol fiscal al imobilului, adresa nr. 383.15/02.05.2012 emisă de DGITL Sector 4 București, certificatul emis de P. Sectorului 4 București sub nr._/22.07.1991, precum și adresa AVL Berceni SA nr. 98/30.01.2002, însoțită de schița imobilului, declarațiile autentice notariale date de către B. V. și B. A. sub nr. 988 și nr. 989/13.07.2002, prin care s-a arătat că reclamantul-contestator a fost proprietarul imobilului începând cu anul 1954, prin cumpărarea mai întâi a terenului, pe care ulterior a edificat o locuință, pe care l-a deținut până în anul 1974, când imobilul a fost demolat si expropriat (art. 23.1 lit. f din norme).
Recurentul reclamant a criticat hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală și pentru considerentul aplicării retroactive de către prima instanță a Decretului nr. 144/1958.
De asemenea, recurentul a criticat hotărârea ca fiind și netemeinică, întrucât situația de fapt reținută nu este în concordanță cu cea rezultată din înscrisurile depuse în cauză. Recurentul reclamant a susținut că prin adresa nr. 98/30.01.2002 emisă de S.C. AVL Berceni S.A. s-a confirmat că, în conformitate cu evidențele deținute de această instituție, proprietarul imobilului din București, .-3, sector 3, a fost reclamantul-contestator și că acest imobil a fost preluat de stat în 1974, fără identificarea unui decret de expropriere și fără ca reclamantul-contestator să fi primit vreo despăgubire. Acest înscris, coroborat cu adresa Consiliului Local al Sectorului 4 București, Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale nr.117/09.01.2002, prin care s-a menționat că reclamantul-contestator a figurat cu rol fiscal din anul 1958, trebuia să determine instanța de fond să rețină o altă situație de fapt în cauză, și anume faptul că reclamantul-contestator a făcut dovada indirectă a dreptului său de proprietate.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Conform art. 3 alin. 1 lit. a) și art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art.1 din Normele de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a imobilului la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.
Pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevede că, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate, se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 2 alin. 1 din lege), orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective) etc.
Pentru că art. 23 din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire. Ca urmare, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, așa încât sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate mai sus.
Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, prin urmare, în accepțiunea legii de reparații, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi.
Totuși, ceea ce este important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite. În cauză, această împrejurare nu se poate stabili cu certitudine pe baza probelor administrate, din care nu rezultă că reclamantul ar fi dobândit în vreun fel proprietatea asupra imobilului, înscrierea reclamantului în rolul fiscal nefiind realizată în baza unui act de proprietate. În consecință, în mod corect a reținut prima instanță că numai împrejurarea că acesta a plătit impozit și cã a figurat în evidențele fiscale nu poate echivala cu vreun mod de dobândire a proprietății (originar sau prin transmisiune). Pentru ca, pe baza înscrierii în rolul fiscal, să poată fi reținută calitatea reclamantului de proprietar al imobilului în litigiu, este necesar ca această probă să fie coroborată cu alte probe din cele menționate mai sus, din care să rezulte deținerea proprietății.
Astfel cum s-a arătat, regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, o derogare fiind conținută de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 care instituie așa – numita prezumție de proprietate care vizează existența și întinderea dreptului de proprietate în favoarea celor care apar menționați în „actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării". În cauză, în lipsa unui astfel de act, prezumția respectivă nu poate fi aplicată.
Întrucât simpla înscriere în rolul fiscal nu valorează în sine, titlu translativ de proprietate, în lipsa altor probe din cele prevăzute de legislația specială, pe baza cărora să se poată stabili această împrejurare, Curtea constată că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și astfel, a îndreptățirii reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.
Reținând că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a aplicat corect dispozițiile legale incidente în speță, motivele de recurs invocate nefiind întemeiate, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1636/16.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, examinat în condițiile art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant R. C. împotriva sentinței civile nr. 1636/16.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă P. M. București prin Primarul General.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. P. D. F. B. A. V.
GREFIER
V. Ș.
Red. DFB
Tehnored. GC 2 ex
23.06.2014
Jud. fond L. I. F.
| ← Actiunea in anularea hotărîrii arbitrale. Sentința nr.... | Validare poprire. Decizia nr. 603/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
