Validare poprire. Decizia nr. 603/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 603/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2014 în dosarul nr. 17190/4/2012
Dosar nr._
(308/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.603
Ședința publică din 09.04.2014
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. D. T.
Judecător - I. A. H. P.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta debitoare Î. C. de Casație și Justiție și de recurenta terț poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică, împotriva deciziei civile nr.621 A din 06.06.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele creditoare S. C., M. E. și M. S..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru validare poprire.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 26 martie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.
Pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 02 aprilie, apoi la 09 aprilie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București la data de 29.05.2012, sub nr._, creditoarele S. C., M. E. și M. S. au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună validarea popririi înființate de B. D. și D. la data de 04.04.2012, în dosarul de executare nr. 256/2011, asupra sumelor de bani datorate debitoarei Î. C. DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE de către terțul poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ.
În motivare, s-a arătat că executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi, punând în vedere terțului poprit să procedeze la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului și la virarea acestor sume în contul creditoarelor.
Terțul poprit a restituit documentația, susținând că sunt aplicabile prevederile OUG nr. 71/2009, refuzând să își îndeplinească astfel obligațiile prevăzute de lege.
Au mai susținut că dispozițiile OUG nr. 71/2009 încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție.
In drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 452, art. 454, art. 456. art. 457 și art. 460 Cod procedură civilă, art. 6 CEDO, art. 1 Protocolul 1 adițional la CEDO.
Prin sentința civilă nr. 28/07.01.2013, Judecătoria Sector 4 București a respins cererea de validare a popririi
A constatat instanța că la data de 25.11.2011, creditoarele S. C., M. E. și M. S. au solicitat B. D. și D. începerea executării silite împotriva debitoarei Î. C. DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 594/03.04.2008, pronunțată de Tribunalul Suceava, modificată în parte prin decizia civilă nr. 983/07.07.2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, prin care debitorul a fost obligat la plata către creditoare a drepturilor salariale restante.
La data de 04.04.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitoarei de terțul poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ, până la concurența sumei totale de 216.177 lei.
Prin adresa nr._/09.04.2012, terțul poprit a restituit documentația, comunicând executorului judecătoresc că nu poate proceda la înființarea popririi, întrucât sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 71 /2009.
Instanța mai reține că, în conformitate cu art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare după cum urmează:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit art. 1 alin. 2 din același act normativ, în cursul termenului prevăzut la alin. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Validarea popririi reprezintă o componentă a executării silite, mai exact, faza judiciară a acestei proceduri. De altfel, textul legal incident, respectiv, art. 460 Cod procedură civilă, face parte din Capitolul II, Secțiunea a V-a „Poprirea", din Cartea V a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită".
Prin formularea unei cereri de validare creditorul urmărește finalizarea executării în modalitatea popririi, prin constrângerea terțului poprit în vederea indisponibilizării și consemnării sumei poprite. Prin admiterii cererii, executarea silită trece într-o nouă fază, în care creditorul se poate îndrepta direct împotriva terțului poprit, în cazul în care acesta refuză efectuarea plății.
Din această perspectivă, soluția pronunțată de instanță în sensul validării popririi și activitatea desfășurată de executorul judecătoresc prin emiterea actelor de executare trebuie privite unitar, fiind subsumate aceluiași scop, executarea silită a obligației debitorului.
In consecință, suspendarea de drept reglementată prin OUG nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a mai emite acte de executare, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări. In cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea și-ar continua cursul.
În favoarea acestei interpretări este și un argument de text, întrucât legiuitorul, prin art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, a folosit expresia „orice procedură de executare silită", fiind evident că a intenționat să includă procedura validării popririi în sfera acestei norme legale.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, trebuie remarcat că, într-o cauză recent pronunțată („D. și alții c. României"), Curtea Europeană a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvernul României prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani. S-a reținut că instituirea acestui mecanism a urmărit un scop de utilitate publică, respectiv, asigurarea echilibrului bugetar, în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o gravă criză economică și financiară.
Curtea a conchis că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, măsura eșalonării fiind proporțională cu scopul de utilitate publică urmărit.
Conform Curții, deși titlurile executorii invocate de petenți au fost emise în perioada februarie - aprilie 2008, autoritățile statului au dat dovadă de diligentă în executarea obligațiilor, întrucât o primă plată a avut loc în octombrie 2008, pentru ca ulterior să fie efectuate plăți în cursul anilor 2010 și 2012, sumele fiind actualizate cu indicele de inflație, nefiind indicii că Guvernul nu va respecta termenele de eșalonare stabilite.
Situația creditoarelor din prezenta cauza este asemănătoare cu cea a petenților din cauza D. și alții c. României, astfel încât instanța consideră că raționamentul Curții este aplicabil litigiului dedus judecății.
Criteriile avute în vedere de C., legate de vechimea titlului executoriu și de conduita statului, sunt îndeplinite și în dosarul de față.
Astfel, titlul executoriu pus în executare a fost emis în aprilie 2008, iar din raportul de expertiză contabilă atașat dosarului de executare rezultă că au fost efectuate plăți voluntare către creditoare în octombrie 2008 și octombrie 2010, plăți ce au continuat în cursul anului 2012, conform adeverințelor depuse la dosar de creditoare, la ultimul termen de judecată.
În concluzie, în sensul celor reținute de Curtea Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de C. nu s-a modificat semnificativ la acest moment, instanța a apreciat că nu sunt motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
În măsura în care Guvernul nu respectă calendarul de plată propus. creditoarele au dreptul de a continua executarea silită, pentru tranșele scadente.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal creditoarele S. C., M. E. și M. S..
În motivarea apelului, creditoarele au arătat că în mod greșit instanța a apreciat că în cauză nu este vorba de o creanță exigibilă, întrucât această creanță este certă, lichidă și exigibilă încă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se execută, pentru care a fost încuviințată executarea silită, a fost înființată poprirea .
În cauza de față, Statul român a emis acte normative prin care a eșalonat în mod repetat obligațiile de plată a sumelor prevăzute în titluri executorii.
Astfel, prin OUG nr.71/2009 s-a stabilit că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va face: a) - în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) - în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) - în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
Ulterior, prin OUG nr.18/2010 a fost modificată și completată OUG nr. 71/2009 în sensul că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, devenite executorii în perioada l ianuarie-31 decembrie 2010, se va face: a)- în anul 2011 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) - în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) - în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu, pentru ca apoi, prin Legea nr.230/2011, să se modifice OUG nr.71/2009 în sensul eșalonării plăților pe o perioadă mai mare, până în anul 2016, inclusiv.
Este evident că în contextul jurisprudenței instanței europene este de necontestat dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, drept care trebuie să fie unul efectiv și nu iluzoriu.
In situația de față suntem în fața unei creanțe certe, lichide și exigibile, întrucât a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a fost încuviințată executarea silită a debitoarei, iar pentru că de la înființarea popririi până în prezent nu a fost dusă la îndeplinire obligația de bună voie, â-a solicitat validarea popririi asupra sumei stabilite prin hotărârea judecătorească vizată, fiind respectate întocmai dispozițiile art.379 din Codul de procedură civilă.
Faptul că Statul, în calitate de debitor, a stabilit prin acte normative succesive eșalonarea plății sumelor datorate, nu influențează și nu produce efecte asupra caracterului exigibil al creanței prevăzute în titlurile executorii, căci tocmai prin actele normative în discuție s-a decis, de fapt, asumarea răspunderii achitării sumelor prevăzute în acele titluri, însă plăți efectuate în tranșe anuale.
Faptul că Statul își asumă obligația plății sumelor datorate prin tranșe anuale, prelungite succesiv, tranșe care de altfel sunt împărțite anual în trașe trimestriale, conform legilor de buget anuale, nu înseamnă că datoria statului nu este exigibilă, căci nu este la dispoziția debitorului ( în cauză la dispoziția statului) stabilirea exigibilității creanței.
In acest context trebuie apreciat și asupra comportamentului statului, care nu numai că vizează întârziere a punerii în aplicare a hotărârilor judecătorești executorii cu privire la titlurile ce aparțin unei categorii determinate de contribuabili, respectiv aceea de bugetari, ci încearcă prin prelungirea succesivă și periodică a plății sumelor datorate, să diminueze și să afecteze însăși substanța bunului, astfel cum este el definit de prevederile art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Din această perspectivă este evidentă discriminarea instituită de Stat pentru bugetari prin actele normative emise, în raport cu orice altă categorie de contribuabili, de cetățeni, căci numai bugetarii nu pot aduce la îndeplinire executarea hotărârilor judecătorești de obligare la plata unor sume de bani, iar toate celelalte categorii de contribuabili ai statului pot obliga statul, prin instituțiile sale, la efectuarea plăților rezultate din hotărâri judecătorești irevocabile.
Pentru toate cele arătate, este evident că nu se poate aprecia că limitările impuse de stat prin acte normative urmăresc un scop legitim și nici nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat, ci rezultă din comportamentul statului că se urmărește instituirea unei imunități de executare silită a organelor statului.
Prin numeroasele eșalonări decise de Statul Român este încălcat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.
De asemenea, hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât în această procedură a validării popririi, instanța trebuie să analizeze exclusiv condițiile procedurii de validare a popririi, astfel cum sunt ele prevăzute de dispozițiile art.460 din codul de procedură civilă și nu să pună în discuție legalitatea titlului executoriu, situație posibilă numai în cadrul contestației la executare.
Trebuie precizat că instituirea popririi s-a făcut în urma încuviințării executării silite dispuse de instanță, moment la care s-a analizat caracterul cert, lichid și exigibil al creanței și nu s-a admis vreo contestație la executare formulată de debitor pentru a pune în discuție, în cadrul procedurii de validare a popririi, exigibilitatea titlului executoriu.
Totodată, este evident că întotdeauna judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret aplicarea legii produce efecte contrare convenției. Or, în speță, exclusiv la baza motivării instanței de respingere a cererii de validare a popririi a stat decizia pronunțată de CEDO la 4 septembrie 2012, dar aceasta nu poate avea consecințe asupra unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, respectiv hotărârea prin care a fost încuviințată executarea silită, care nu ar putea să producă efecte deși nu a fost desființată, iar la data pronunțării acesteia era în vigoare OUG 71/2009, cu modificările ulterioare.
Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia nr.1344 din 9 decembrie 2008, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare, atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta.
De asemenea, Curtea Constituțională a statuat constant prin deciziile pronunțate faptul că dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract, care nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența CEDO.
Or, anterior pronunțării deciziei din 4 septembrie 2012 CEDO s-a pronunțat constant în sensul că refuzul, omisiunea sau întârzierea de a executa hotărârile pronunțate împotriva autorităților publice lipsește de rațiune garanțiile art.6 și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil (Cauza Ș. împotriva României).
Prin decizia civilă nr.621A/06.06.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea și a validat poprirea înființată de B. D. și D. în dosarul de executare nr.256/2011 până la concurența sumei de 216.177 lei.
Tribunalul a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 al. 2 C.pr.civ., terțul poprit ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI datorând sume de bani debitoarei Î. C. DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE ale cărei conturi sunt deschise la această instituție.
Tribunalul a reținut, de asemenea, că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a plăti creditoarelor sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi, având în vedere că acesta nu a comunicat executorului judecătoresc indisponibilizarea sumelor de bani, ci a apreciat că nu se poate înființa poprirea decât cu respectarea termenelor prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și efectele acestui act normativ, tribunalul a apreciat că aceste dispoziții, cu privire la care se afirmă că au avut ca efect suspendarea de drept a executării silite, pot fi valorificate în cadrul procedurii contestației Ia executare, iar nu al validării popririi, neputându-se reține că debitorului îi sunt deschise mai multe căi procesuale pentru a invoca aceleași motive întemeiate pe aceleași dispoziții legale.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale constând în deciziile nr.188/02.03.2010, nr. 190/02.03.2010 și nr.206/04.03.2010, tribunalul a amintit că prin decizia nr. 1533/28.11.2011 s-a produs un reviriment al jurisprudenței Curții Constituționale, instanța națională de contencios constituțional, examinând modificările aduse O.U.G. nr.71/2009 prin legea de aprobare, prin care termenele de plată ale tranșelor au fost amânate până în 2016, reținând că «termenul rezonabil este un concept esențialmente variabil, aprecierea sa urmând a se face în funcție de circumstanțele cauzei, de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză, urmând ca acest concept să fie privit atât din perspectiva cetățeanului creditor, cât și din cea a statului debitor, cu necesitatea existenței unui just echilibru între interesele ambelor părți».
Așadar, dacă în primele decizii în care s-a statuat constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009, s-a analizat de către Curtea Constituțională durata inițială de 3 ani în care se eșalonase plata, reținându-se că aceasta nu ar reprezenta o durată excesivă pentru executarea unei hotărâri judecătorești (deciziile 188, 190,206,712,713,714,766,823,877, 1107, 1109, 1151, 1171 din 2010), prin Decizia nr. 1533/28.11.2011 Curtea Constituțională lasă posibilitatea ca analiza caracterului rezonabil al duratei în care se realizează executarea silită să se facă de la caz la caz, în funcție de criteriile mai sus menționate.
Numai că o astfel de analiză, care implică verificarea situației de fapt, este specifică unei contestații la executare și nu unei proceduri de validare a popririi, care are un caracter mult abstractizat, desprins de circumstanțele personale ale părților.
Aceeași concluzie se impune și în privința criteriilor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a reținut că anumite situații excepționale, a căror incidență trebuie să fie corespunzător fundamentată, pot justifica în unele condiții o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Cu toate acestea, esențial este ca prin reglementarea adoptată să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a-i lipsi în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.
In ceea ce privește respectarea cerinței proporționalității măsurilor adoptate de stat, este esențial ca acestea să nu aibă drept efect atingerea însăși a substanței dreptului.
Curtea a menținut jurisprudența sa anterioară și în cauza D., făcând trimitere expresă la principiile statuate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, Bourdov împotriva Rusiei, Railian împotriva Rusiei SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei.
Astfel, la capitolul consacrat aprecierilor sale, Curtea a reamintit că:
- „executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 din Convenție (cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 38);
- „neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la o instanță, consacrat la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. In plus neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărâre pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 (cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 38)";
- „o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanței dreptului protejat de art. 6 din Convenție, (cauzele Hornsby, Jasiuniene împotriva Lituaniei; Qufaj Co.Sh.p.k împotriva Albaniei precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, paragraful 39)".
Curtea a făcut o aplicare a principiilor amintite la speța dedusă judecății sale, astfel cum rezultă din formulările explicite cuprinse în paragrafele 48 „ în prezenta speță Curtea observă..." și 49 „pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit ... Curtea consideră că este necesar să se verifice daca în prezenta speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc".
Curtea a statuat că pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, trebuie luate în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (paragraful 40).
Totodată Curtea a considerat că este necesar să se verifice dacă în speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
Or, toate aceste aspecte circumscrise situației de fapt, exced analizei care poate fi făcută în procedura validării popririi, cantonată în limitele formale descrise de art. 460 Cod procedură civilă. Prin urmare, în măsura în care în cursul procedurii executării silite, debitorul nu contestă legalitatea înființării popririi sau o asemenea cerere este respinsă, acesta nu mai poate obține o valorificare a acelorași apărări în procedura specială a validării popririi.
Tribunalul a reținut că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitoarei, astfel încât tribunalul a constatat că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitoarei.
De asemenea, terțul poprit nu a invocat afectarea sumelor de bani asupra cărora s-a înființat poprirea unor destinații speciale, conform art. 452 alin. 2 lit. a C.pr.civ., cu consecința imposibilității înființării popririi.
Cu toate acestea, în mod nejustificat, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a consemna sumele de bani menționate în adresa de poprire și de a trimite dovada executorului în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, astfel cum dispune art. 456 alin. 1 C.pr.civ.
Tribunalul a reținut și faptul că, în ceea ce o privește pe debitoarea din prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că actele executare din dosarul nr. 256/2011 al B. D. și D. au fost anulate până în prezent de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite în condițiile art. 403 C.pr.civ.
Cu privire la lipsa exigibilității creanței pentru care se solicită validarea popririi, tribunalul a reținut că instanța de fond face o confuzie între termenul de plată, respectiv termenul de grație, care poată să facă o creanță exigibilă sau nu, în funcție de împrejurarea dacă acesta s-a împlinit sau nu, și care poate fi acordat doar prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu și termenele de eșalonare a plăților, stabilite ca modalitate de executare a creanțelor recunoscute prin titlul executoriu.
Din analiza titlurilor executorii depuse în susținerea cererii, tribunalul a reținut că apelantele creditoare se află în posesia unei creanțe, certe, lichide și exigibile, nefiind stabilit nici un termen de plată prin titlurile executorii care să fi amânat obligația de plată stabilită în sarcina debitoarei, textul art. 1 al. 2 din O.U.G. nr.71/2009 făcând referire la suspendarea de drept a executării silite.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și debitoarea Î. C. de Casație și Justiție.
Terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București critică decizia pentru motivul prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
In principal, învederează faptul că validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.
Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.
Reiterează dispozițiile Art. 460, alin. (1) Cod proc.civ. potrivit cărora: «Dacă terțul-poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.»
Prin urmare, având in vedere cele mai sus arătate, recurenta – terț poprit solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacată, in sensul respingerea cererii de validare formulată de către creditori, ca neîntemeiată.
In al doilea rând, recurenta – terț poprit arată că prin validarea popririi, atât instanța de fond, cât si instanța de apel au nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspendă de drept."
Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioară intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.
Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 si OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata, drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.
Învederează instanței ca nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
In motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituțională a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeana a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, în acord cu cele de mai sus, recurenta - terț poprit arătă că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.
Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit; iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop letigim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurenta – terț poprit solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.
Totodată, prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanțele de fond si apel.
Învederează recurenta – terț poprit faptul că dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 C.pr.civ., ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.92/2011, "Creanțele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva."
Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si legea finanțelor publice.
Astfel, în deplină concordanță cu art.137 alin.1 din Constituția României, Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, in vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
In acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.
Ca un argument in plus, recurenta – terț poprit menționează, că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilorpublice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."
De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.
Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, in condițiile legii, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.
Față de această dispoziție legala imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Urmare faptului că în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu există sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului Ministerul de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata tranșei de 5% din valoarea titlului executoriu.
Recurenta – debitoare Î. C. de Casație și Justiție consideră decizia recurată nelegală, fiind pronunțată cu ignorarea în totalitate a apărării creditoarei, apărare întemeiată pe dispozițiile legale în vigoare aplicabile cauzei, jurisprudența instanței de contencios constituțional și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
După cum se știe, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, modificată și completată, s-a stabilit procedura de executare privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011.
Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 71/2009 este un act normativ ce vizează faza executării hotărârilor judecătorești, care determină modalitatea în care anumiți debitori trebuie să își execute obligațiile.
Î. C. de Casație și Justiție face parte din categoria debitorilor care intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, astfel că trebuie să se conformeze dispozițiilor acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 2 al respectivei reglementări „prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plății titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la art.1".
Fiind în vigoare, prevederile ordonanței menționate se impun a fi respectate și în privința executării hotărârilor judecătorești invocate de intimații-creditori în cererea de validare a popririi înființată de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați „D. și D." - București în dosarul de executare nr. 256/2011.
Referitor la OUG nr. 71/2009, Curtea Constituțională în jurisprudența sa constantă a susținut constituționalitatea acesteia, reținând că „în anumite situații extreme (...) implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești se pot constitui într-o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilității economice a statului român", precum și că acest act normativ „urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză." (Decizia nr. 206 din 4 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 13 mai 2010). Mai reține Curtea Constituțională că, prin ordonanța vizată, „Guvernul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzis în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica." In sensul susținerii constituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, exemplificăm și Decizia nr. 740 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 23 august 2011, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, publicată în M.Of., Partea I, nr. 611 din 30 august 2010, Decizia nr. 1535 din 28 septembrie 2011, publicată în M.Of., Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2012 ș.a.
Susținerea instanței de apel în sensul că „prin decizia nr. 1533/2011 s-a produs un reviriment al jurisprudenței Curții Constituționale" nu are fundament; dimpotrivă, prin menționata decizie, instanța de contencios constituțional nu face altceva decât să fie consecventă în susținerea jurisprudenței sale anterioare, la care, de altfel, și face trimitere. Mai mult, reține Curtea Constituțională în decizia invocată de instanța de apel în motivare că „statul a făcut uz de marja sa de apreciere în privința termenului în care să fie executate hotărârile judecătorești, tocmai datorită situației economice și financiare îngrijorătoare în care se află, ceea ce nu 1 din convenția sus-menționată", iar „termenul rezonabil trebuie apreciat și stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societății cu cele ale cetățeanului. Or, în cauza de față, termenul în care urmează a se eșalona, respectiv reeșalona debitele statului ține cont atât de interesele debitorului, cât si de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea.”
Prevederile OUG nr. 71/2009 se coroborează cu dispozițiile art. 43 din Legea nr. 293 din 21 decembrie 2011 a bugetului de stat pe anul 2012, ale art. 52 din Legea nr. 5 din 21 februarie 2013 a bugetului de stat pe anul 2013 și ale art. 46 din Legea nr. 356 din 18 decembrie 2013 a bugetului de stat pe anul 2014.
Prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009 sunt conforme cu prevederile art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum au fost acestea interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie 2012 a constatat ca fiind vădit ne fondată cererea reclamanților din cauza „D. și alții împotriva României" (cererea nr._/08), prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin aceea că autoritățile interne au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante (http://www.echr.coe.int, M.Of. al României nr. 709 din 17 octombrie 2012).
Prin decizia menționată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat în concret dacă dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 sunt compatibile cu prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a respins astfel cererea reclamanților prin care se invoca încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană și a dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, amintind că „a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică". De asemenea, Curtea a constatat că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului L-au respectat, dând dovadă de diligentă în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate și a reținut că nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. Curtea a mai stabilit că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă în contextul special al speței.
Întrucât situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a intimaților-creditori din prezenta cauză, câtă vreme în ambele litigii este vorba despre titluri executorii privind drepturi salariale, de incidența acelorași acte normative referitoare la eșalonare și de efectuarea unor plăți parțiale de către debitor în baza procedurii de eșalonare stabilite prin O.U.G. nr. 71/2009, considerentele expuse de C. în cauza „D. și alții contra României" sunt obligatorii pentru instanța de judecată.
În mod greșit a reținut instanța de apel caracterul exigibil al creanței, prin prisma incidenței actelor normative care reglementează plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii și suspendarea de drept a executării silite, precum și că aspectele referitoare Ia executarea silită, se analizează exclusiv în cadrul contestației la executare.
De altfel, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, validarea popririi reprezintă o componentă a executării silite, mai exact, faza judiciară a acestei proceduri. Textul legal incident, respectiv, art. 460 Cod procedură civilă, face parte din Capitolul II, Secțiunea a V-a „Poprirea", din Cartea V a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită".
Procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, însă, în cauză, actele de executare, inclusiv poprirea a cărei validare a fost solicitată reprezintă acte efectuate în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 în care executarea silită este suspendată de drept.
Suspendarea de drept impusă de Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a emite acte de executare în cauzele care intră sub incidența acestui act normativ, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări, în cazul admiterii unei astfel de cereri se produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea si-ar continua cursul în disprețul dispozițiilor legale.
Dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările si completările ulterioare, confirmate de Curtea Constituțională și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, amână executarea obligației, aceasta neputând fi considerată exigibilă decât la împlinirea termenelor stabilite de lege și în modalitatea fixată de aceasta.
Prin adoptarea și aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește un impediment legal, de ordine publică, pentru declanșarea sau continuarea executării silite, nu se neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești și nici nu se refuză punerea în executare a acestora, ci doar se stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului.
În situația intimatelor-creditoare din prezenta cauză nu se refuză executarea, ci aceasta se realizează în modalitatea prevăzută de lege - deja s-a executat în favoarea acestora, cu respectarea reglementărilor în vigoare, partea corespunzătoare a dispozitivului titlului lor, urmând ca diferența să fie executată în continuare în conformitate cu rigorile legii - care concordă dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale Protocolului nr.1 adițional la aceasta.
Instanța de apel nu a luat în considerare aspectul conform căruia recurenta-debitoare și-a executat obligația de plată către intimatele-creditoare în concordanță cu actele normative în vigoare, conformându-se întrutotul dispozițiilor acestora și existând, astfel, o executare voluntară a obligației, bineînțeles, în interiorul cadrului legal (atașează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, adresa nr. 72/2014 emisă de Departamentul economico-administrativ și financiar din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Față de considerentele expuse, recurenta – debitoare solicită desființarea deciziei recurate șimenținerea sentinței civile, cu consecința respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Sub un prim aspect, Curtea observă că ambele recursuri vizează în principal aceleași aspecte, anume nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, de validare a popririi, din perspectiva dispozițiilor OUG nr. 71/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010, dispoziții ce reglementează modul în care se face executarea în ce privește creanțele de tipul celor al căror beneficiari sunt creditorii din prezenta cauză și care, totodată, stipulează suspendarea de drept a executării silite. Așa fiind, urmează ca susținerile ambilor recurenți să fie analizate împreună.
În ce privește critica prin care se susține că în cadrul procesual declanșat de cererea creditorului de validare a popririi instanța trebuia să constată că sunt incidente dispozițiile OUG nr. 71/2009, Curtea constată că susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.
Astfel, față de conținutul dispozițiilor art. 452-457 C.pr.civ., în mod corect a considerat tribunalul că în cadrul soluționării cererii de validare a popririi se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.
Dând eficiență unui argument de interpretare de ordin gramatical, trebuie observat că alineatul al doilea al art. 460 C.pr.civ. stabilește limitele sferei de analiză pe care instanța învestită cu soluționarea cererii de validare a popririi este ținută să o realizeze, textul amintit fiind în sensul că hotărârea de validare se pronunță dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. Or, probele administrate nu pot să fie decât în legătură cu aspectul pe care instanța îl are de analizat și nu cu altele împrejurări de fapt ori de drept, cum sunt cele vizând legalitatea actelor de executare.
Astfel de neregularități pot fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare, sub acest aspect fiind temeinică aprecierea tribunalului, Curtea considerând de asemenea, că a admite teza susținută de recurente potrivit cu care aspecte ce țin de legalitatea executării silite pot fi valorificate inclusiv în cadrul procesual declanșat prin cererea de validare a popririi, echivalează cu a da eficiență unei contestații la executare în afara limitelor prevăzute de lege, în principal a aceleia referitoare la termenul în care o astfel de contestație poate fi exercitată, prevăzut expres de art. 401 alin. 1 lit. b C.pr.civ pentru cazul executării prin poprire.
Așadar, inclusiv interpretarea sistematică a prevederilor legale procedurale ce reglementează executarea silită se opune susținerilor recurentelor, care, în cazul validării lor, ar conduce la concluzia că în cazul popririi, ca formă de executare silită, debitorul sau terțul poprit pot opta, în cazul în care se găsesc în situația de a invoca aspecte de nelegalitate a executării, fie pentru formularea contestației la executare, fie pentru invocarea acestora în calea validării popririi, o astfel de interpretare neputând fi admisă. În absența unei dispoziții exprese nu poate avea vreun temei instituirea de către legiuitor unei a doua căi (ulterioară ori paralelă contestației la executare) prin care instanța de judecată să intervină în scopul verificării neregularităților în executarea silită, ținând seama de celeritatea ce trebuie să guverneze această etapă a procesului.
În cauză, din probele administrate rezultă că împotriva actelor de executare nu a fost formulată sau admisă o contestație la executare, nefiind pronunțată vreo încheiere sau hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat actele de executare ori să se fi dispus suspendarea executării silite în dosarul respectiv.
Câtă vreme susținerile recurentelor în sensul că executarea silită nu putea fi declanșată ori că, începută, nu putea să continue ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 au natura unor neregularități ce pot fi invocate numai în cadrul contestației la executare, analizarea acestora în cadrul procesual declanșat prin cererea de validare a popririi nu este posibilă, fiind deci lipsită de eficiență.
Așa cum s-a arătat, în procedura validării se verifică existența raportului juridic dintre debitor și terțul poprit, precum și îndeplinirea obligației de către terț în termenul prevăzut de art.456 C.pr.civ..
Și în ce privește critica legată de nelegalitatea deciziei pronunțate în apel determinată de ignorarea de către tribunal a jurisprudenței CEDO, în special a statuărilor Curții de la Strasbourg din cuprinsul cauzei D. și alții împotriva României, susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.
Astfel, trebuie observat că asupra executării de îndată a hotărârilor judecătorești în condițiile în care debitor este statul sau una dintre instituțiile acestuia s-au pronunțat mai multe hotărâri de către Curtea de la Strasbourg, în cauzele Hornsby, S., Metaxa, Bourdov, etc.
Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza invocată de cele două recurente, D. D. contra României, pronunțată în 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, CEDO s-a pronuntat asupra compatibilității cu Convenția a eșalonării aplicate prin OUG nr. 71/2009, însă în raport de circumstanțele speței prezentate.
Prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României", prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Curtea a amintit că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integranta din "proces", în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6, punctul 1 din Convenție-cauza Bourdov impotriva Rusiei. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.
S-a mai menționat că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin Convenție. Cauzele Jesiuniene impotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. impotriva Albaniei, precum si Beshiri si altii impotriva Albaniei.
Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin OUG nr. 71/ 2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică - asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
In cauza D. contra României, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. (...) Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, respectiv mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016, Curtea nu a considerat că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților”. CEDO a argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.
În speța D. contra României, analizând proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eșalonării, însă, se poate deduce că, față de situația concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curții, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.
Deci, s-a considerat ca numai în contextul plății unei sume mari din debitul solicitat se poate considera că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerata nerezonabilă.
Curtea apreciază că aspectele reținute de Curtea Europeană nu sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, creditoarele neaflându-se într-o situație asemănătoare, întrucât nu s-a făcut dovada că acestora li s-a achitat anterior înființării popririi (la 05.04.2012), o parte semnificativă din debit, ca în cazul creditorilor din cauza D., astfel ca eșalonarea sumelor datorate reclamantelor poate fi considerată nerezonabilă, întrucât afectează însăși substanța dreptului câștigat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile.
Așa fiind, în raport de cele expuse, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., le va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenta – terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și de recurenta – pârâtă Î. C. DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva deciziei civile nr.621 A/06.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – creditoare S. C., M. E. și M. S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./20.05.2014
TB-S.5 – S.O.; F.L.
Jud.S.4 – I.O.P. M.
| ← Anulare act. Decizia nr. 974/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 59/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
