Validare poprire. Decizia nr. 317/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 317/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2014 în dosarul nr. 33112/4/2011

Dosar nr._

(1946/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.317

Ședința publică de la 25.02.2014

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - I. N. C.

*********

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs promovate de recurentul-debitor M. Justiției, și recurentul-terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică împotriva deciziei civile nr.515 din 16.05.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori G. M. A., B. A. D., C. L., I. I., P. C., M. I. L., M. C., N. I., P. M., P. A. E., R. M. G., T. C. B. M., M. S., D. D. A., T. S., P. E. A..

Obiectul pricinii acțiune civilă pentru validare poprire.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recurentul debitor M. Justiției, prin adresa nr.28/2012/_/18.02.2014 a răspuns solicitărilor instanței, de la termenul anterior.

Totodată se arată că intimații-creditori au formulat concluzii scrise, depuse prin fax, azi 25.02.2014.

Curtea reține cauza în pronunțare - având în vedere că recurenții au solicitat prin motivele de recurs aflate la dosarul cauzei aplicarea dispozițiilor art.242 alin.2 C.pr.civ. privind judecata în lipsă – ținând seama și de situația înfățișată prin notele scrise depuse de intimați pentru termenul de astăzi.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față:

P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._, creditorii G. M. A., B. A. D., C. L., I. I., P. C., M. I. L., M. C., N. I., P. M., P. A. E., R. M. G., T. C. B. M., M. S., D. D. A. și Ț. Ș., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul poprit ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ BUCUREȘTI, au formulat cerere de validare a popririi înființate de B. B. D. în dosarul de executare nr. 789/2011.

În motivarea cererii, în esență, creditorii au arătat că titlurile executorii sunt reprezentate de sentința civilă nr. 547/19.01.2011 a Tribunalului București – Secția a VIII-a (dos. nr._/3/2010) și sentința civilă nr. 3747/29.04.2010 a Tribunalului București – Secția a VIII-a (dos. nr._ ).

La data de 21.09.2011, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi, însă terțul poprit nu a achitat sumele.

Creditorii au precizat că dispozițiile OUG nr. 71/2009 invocate de către terțul poprit încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât executarea unei decizii trebuie să se realizeze într-un termen rezonabil și din oficiu, iar statul nu poate invoca lipsa de fonduri.

În acest sens, au fost invocate aspectele reținute de Curte prin hotărârile pronunțate în cauzele S. c. României și S. P. c. României. Ddebitorul datorează sume de bani reclamanților din anul 2008, astfel încât dacă s-ar reține incidența O.U.G nr. 71/2009, termenul de executare ar fi de 5-6 ani, termen care nu poate fi considerat rezonabil.

În drept, au fost invocate prevederile art. 456 alin. 1 lit. a C.proc.civ. și art. 460 alin. 1 C.proc.civ.

Debitorul M. JUSTIȚIEI a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de validare ca neîntemeiată.

Terțul poprit nu a formulat întâmpinare.

P. sentința civilă nr. 2652/27.03.2012, Judecătoria Sectorului 4 București a admis cererea de validare a popririi astfel formulată de către creditori, a dispus validarea popririi înființată prin adresa emisă la data de 03.11.2011 în dosarul de executare nr. 789/2011 al B.E.J.A „D. și D.”, și a obligat terțul poprit să plătească creditorilor, în limita creanței totale de 303.498 lei, suma datorată debitorului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 21.07.2011, creditorii au solicitat B. „B. D.” începerea executării silite împotriva debitorului M. Justiției în baza titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 547/19.01.2011 a Tribunalului București – Secția a VIII-a (dos. nr._/3/2010) și sentința civilă nr. 3747/29.04.2010 a Tribunalului București – Secția a VIII-a (dos. nr._ ).

P. aceste hotărâri judecătorești, executorii, debitorul a fost obligat la plata unor drepturi salariale restante către creditori.

Sumele de bani datorate fiecărui creditor de către debitor, actualizate cu indicele de inflație până în luna mai 2011, au fost calculate în faza de executare silită, prin rapoartele de expertiză contabilă întocmite de către expertul contabil Dalimon V..

P. adresa din data de 03.11.2011 întocmită de B.E.J.A „D. și D.”, comunicată terțului poprit DGFPMB - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ la data de 03.11.2011, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare nr. 789/2011, solicitându-se terțului poprit indisponibilizarea sumelor datorate de către debitorul M. JUSTIȚIEI creditorilor, până la concurența sumei totale de 303.498 lei.

Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii, iar prin adresa nr._/08.11.2011 a restituit documentația executorului, menționând că executarea silită este suspendată de drept în temeiul OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, astfel încât nu se poate efectua executarea.

În ceea ce privește apărările debitorului privind dispozițiile art. 1 din O.G nr. 22/2002, instanța reținut că executorul judecătoresc nu a indicat un cont anume pentru a fi executat silit, și nu rezultă faptul că s-ar fi executat sume destinate cheltuielilor de organizare, funcționare și personal.

Mai mult, din topografia textelor de lege și interpretarea gramaticală a art. 1 din O.G nr. 22/2002, instanța a apreciat ‚ că aceste dispoziții sunt aplicabile numai în caz de plată voluntară, al. 2 al art. 1 stabilind că „nu se pot achita” asemenea sume, de unde rezultă că nu se interzice executarea silită a acestora în situația în care debitorul nu se conformează titlului executoriu și nu ia măsuri pentru aducerea acestuia la îndeplinire.

Astfel cum rezultă din interpretarea art. 460 C.proc.civ., instanța de validare verifică existența raporturilor juridice dintre debitor și terțul poprit și dacă terțul poprit și-a respectat obligațiile ce rezultă din înființarea popririi.

În cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 alin. 2 C.proc.civ., terțul poprit datorând sume de bani debitorului M. JUSTIȚIEI, ale cărui conturi sunt deschise la această instituție.

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a plăti creditorului sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi, având în vedere că acesta a restituit executorului judecătoresc documentația aferentă dosarului de executare.

Având în vedere motivele invocate de debitor și terțul poprit privind aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, instanța a apreciat că în cauză se impune verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei, a acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Ș. c. României, a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

P. această hotărâre, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi, iar mai mult, nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

În aceeași cauză, Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.

Pe de altă parte, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Saggio c. Italiei, Curtea a stabilit că „în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile”. (par. 31).

Totodată, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (par. 35).

În speță, obligația de plată avută față de creditori era cunoscută debitorului câtă vreme aceasta a fost stabilită prin hotărâri judecătorești în procese în care debitorul a fost parte, și care i-au fost comunicate. În ciuda acestei situații și a faptului că hotărârile judecătorești au fost pronunțate în cauze având ca obiect litigii de muncă din anii 2010 și 2011 pentru drepturi salariale scadente începând cu anul 2007, executorii de la data pronunțării, la data introducerii prezentei acțiuni debitorii nu achitaseră încă datoria avută față de creditori, și nici cel puțin un procent semnificativ din aceasta.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ‚statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori.

Dispozițiile derogatorii ale OUG nr. 71/2009 favorizează statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.

Or, după ce plata drepturilor salariale câștigate prin titluri executorii a fost amânată prin OUG 75/2008, pentru o perioadă de 18 luni de la . acestui act normativ, la împlinirea termenului, Guvernul, debitor de rea-credință al sumelor astfel eșalonate, a intervenit și a suspendat din nou plata debitelor, prin OUG nr. 71/2009.

Mai mult, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, plata sumelor restante urmează a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

Aprobarea OUG nr. 71/2009 prin Legea nr. 230/2011 nu a clarificat modalitatea de plată și nu a adus o îmbunătățire a situației creditorilor, dimpotrivă, termenele au fost din nou modificate, executarea urmând a avea loc în perioada 2012-2016.

Cu toate Guvernul beneficiază de o marjă de apreciere care i-ar fi permis o anumită perioadă de timp să amâne executarea obligațiilor ce-i incumbă în considerarea unor situații speciale, de această dată, perioada este nepermis de mare, iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru din anii menționați în actul normativ se va achita procentul) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.

La o analiză mai atentă, procentele alese de Guvern par a nu avea la bază vreun studiu de impact financiar.

S-a mai reținut că, în urma adoptării Legii nr. 230/2011, în perioada imediat următoare (2012-2013), ar trebui să se achite un procent nesemnificativ de 15% din creanțe, ceea ce a format convingerea instanței că amânarea executării creanțelor în repetate rânduri apare ca fiind sine die, creditorii nemaiavând previzibilitatea realizării creanțelor, ajungându-se ca un titlu executoriu emis în anul 2010 să fie executat integral peste 6 ani, termen care nu este considerat rezonabil de jurisprudența CEDO (a se vedea cauza Tkhyegepso și alții împotriva Rusiei, hotărâre din 25.11.2011, prin care Curtea a apreciat că un termen de neexecutare mai mare de 3 ani este incompatibil cu prevederile Convenției).

Chiar și la expirarea termenelor de eșalonare, modificate de mai multe ori, nu există suficiente garanții că vor fi achitate creanțele, existând posibilitatea legală ca Guvernul să utilizeze același mecanism de eșalonare.

În concluzie, instanța de fond a reținut că prin adoptarea OUG nr. 71/2009, în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces.

Astfel, suntem în prezența unui conflict între aplicarea ordonanțelor de Guvern ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile (creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante) și aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului însoțită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care se soluționează în favoarea acestora din urmă, instanța fiind obligată să dea curs acestora din urmă în conformitate cu dispozițiile art. 11 al. 2 și art. 20 din Constituția României.

Instanța a mai reținut că, prin decizia Curții Constituționale nr. 188 din 02.03.2010, s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, însă prin motivare s-a reținut faptul că Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor.

Cu toate acestea, la scurt timp după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, la data de 19.05.2010, Guvernul a acționat în sens contrar, și a adoptat OUG nr. 45/2010 prin care a modificat OUG nr. 71/2009, pentru ca ulterior termenele de executare a unor asemenea obligații să fie iarăși prelungite prin Legea nr. 230/2011, până în anul 2016.

În ceea ce privește apărările debitorului privind deciziile Curții Constituționale, s-a reținut că instanța de control constituțional, deși a recomandat Guvernului să nu uzeze în mod nelimitat de procedurile de eșalonare prin decizia nr. 188 din 02.03.2010, atunci când s-a analizat constituționalitatea Legii nr. 230/2011, prin decizia nr. 1533/28.11.2011, Curtea a constatat ca fiind constituționale prevederile legale atacate.

Referitor la deciziile Curții Constituționale în privința concordanței dispozițiilor legii interne cu cele ale Convenției Europene ale Drepturilor Omului, s-a reținut că nu este ținută de aprecierile instanței constituționale în acest sens, întrucât instanța care soluționează un litigiu concret poate să facă aprecieri și este obligată să dea prioritate dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței instanței europene în raport de situația de fapt din cauză, conform prevederilor art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României.

Argumentele în acest sens rezultă din cuprinsul deciziei nr. 1/16.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, dar și din cauza D. P. c. României (nr. 2), pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului; și anterior Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității unor dispoziții interne și a apreciat că respectă art. 8 din Convenție, însă ulterior Curtea Europeană a reținut neconcordanța acelorași dispoziții interne cu cele ale Convenției Europene, contrar celor reținute de Curtea Constituțională, considerând regretabilă această situație.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs debitorul M. JUSTIȚIEI și terțul-poprit D.G.F.P.M.B - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

În motivarea recursului său, recurenta terț-poprit Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, a criticat hotărârea atacată sub următoarele aspecte:

P. validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG 45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009.

P. dispozițiile OUG nr.71/2009 si OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2009. Validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . nu are temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Recurenta a susținut că nu poate constata existenta unei neconcordante intre dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atât timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

In motivarea deciziei nr. 206/2010, Curtea Constituționala a reținut ca menționatele prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare a fost pe deplin justificat.

P. dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar; nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi avut drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar și, implicit, nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României.

Dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

P. dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si legea finanțelor publice.

În deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publicea stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, in vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

In acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, in sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002, este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun pentru asigurarea in bugetele proprii si ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

F. de aceste dispoziție legale imperative, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare si a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului ca in bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu exista sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea in bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.

S-a mai precizat că dispozițiile O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 au instituit si un termen in care instituția debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plata. astfel:

Recurenta a mai arătat că prin O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 s-a acordat un termen de gratie de 6 luni debitorului instituție publica, dând acestuia posibilitatea sa-si execute voluntar obligațiile in termenul stabilit de lege, executarea silita având un caracter subsidiar.

În speță, executorul judecătoresc a procedat la emiterea adresei de înființare a popririi, deși termenul de 6 luni calculat de la data somației nu expirase.

F. de cele învederate, cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 si urm. C.proc.civ., iar în conformitate cu dispozițiile art.242 alin.2 C.proc.civ.

În recursul său, recurentul-debitor M. JUSTIȚIEI a arătat în esență că:

După evocarea cuprinsului art. 1 și 2 din O.G nr. 22/2002 modificată prin Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011, a precizat recurenta că, potrivit OG nr. 22/2002, instituția publică debitoare are la dispoziție un termen de 6 luni pentru îndeplinirea obligațiilor de plată stabilite prin titluri executorii în situația în care nu dispune de fonduri pentru achitarea acestora. În această situație, executorul judecătoresc va putea proceda la luarea măsurilor de executare silită numai în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul menționat anterior.

Fiind vorba de un termen stipulat în favoarea debitorului, creditorii nu pot solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului, cu excepția cazului în care debitorul ar renunța în mod expres la acest termen.

Măsurile de executare silită pot fi aplicate numai cu respectarea procedurii de comunicare a somației, și numai în cazul neîndeplinirii de către debitor a obligației de plată înăuntrul termenului de 6 luni care curge de la comunicarea somației prin organul competent de executare.

În ceea ce privește argumentul instanței cu privire la inaplicabilitatea art. 2 din OG nr. 22/2002 ca urmare a neîndeplinirii obligației de către minister de a aduce la cunoștință executorului lipsa fondurilor și precum lipsa eventualelor demersuri ce trebuiau făcute de debitor pentru a găsi fonduri în vederea efectuării plății, a precizat recurentul că se află într-o situație cu totul specială, respectiv că este de notorietate faptul că debitorul este un ordonator principal de credite care nu poate dispune de fonduri publice în mod discreționar, fără o modificare a legii bugetului de stat pe anul în curs și, mai mult, că există legi care reglementează o plată eșalonată a titlurilor executorii dobândite de personalul bugetar din domeniul justiției, respectiv OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În bugetul Ministerului Justiției pe anii 2008-2011 nu au fost alocate fonduri pentru executarea hotărârilor judecătorești definitive obținute de personalul din sistem, însă M. a depus toate eforturile care depindeau de această instituție, pentru a se face plata la termenele și în cuantumul stabilite de OUG nr. 71/2009. În acest sens, se face referire la: HG nr. 422/2010; art. 43 alin. 1 din Legea nr. 293/2011, a bugetului de stat pe anul 2012; HG nr. 257/03.04.2012.

In aceste împrejurări plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlurilor executorii anexate urmează a se realiza pe măsură ce vor fi alocate fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în OUG nr. 71/2009.

A susținut recurentul debitor că o interpretare contrară ignoră dispozițiile exprese ale art. 4 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, în raport de care plata voluntară a obligațiilor rezultând din titluri executorii de către instituțiile publice în condițiile dispozițiilor exprese al OUG nr. 71/2009, care prevăd eșalonarea plăților, constituie contravenție.

Orice alte demersuri în vederea executării titlurilor executorii sunt – în susținerea recurentului debitor - și superflue și lipsite de sens, deoarece obligația respectării dispozițiilor OUG nr. 71/2009 nu revine doar Ministerului Justiției, ci și Ministerului Finanțelor Publice.

Legat de aplicarea OUG nr.71/2009 s-a susținut că intimații-creditori nu pot cere executarea obligației stabilită prin titluri executorii, deoarece creanțele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadență.

La art. 1 alin.2 din OUG nr.71/2009 se prevede că „în cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.

Ca atare, executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de actul normativ menționat mai sus și, drept urmare, nu poate solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării.

S-a solicitat, de asemenea, instanței să observe că suspendarea executării și plata eșalonată în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 71/2009, nu va afecta substanța drepturilor legitime ale creditorilor, suma de bani urmând a fi indexată potrivit art. 1 alin. 3 din O.U.G. nr. 71/2009, fiind vorba doar de o chestiune de timp cauzată de situația economică grea pe care o traversăm.

Executarea silită a acestor sume în acest moment va afecta în mod grav resursele financiare limitate ale Ministerului Justiției și ale sistemului judiciar în general, iar prin crearea unei practici de obligare a Ministerului Justiției la plata sumelor prevăzute prin titluri executorii având ca obiect drepturi salariate, se va ajunge la blocarea totală a activității acestuia și a finanțării sistemului judiciar.

De asemenea, s-a solicitat a se constata că instanța de fond nu a luat în considerare, în momentul în care susține existența unui conflict între aplicarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și aplicarea dispozițiilor CEDO, ceea ce a stabilit Curtea Constituțională prin Decizia nr. 188/2010, prin Decizia nr. 206/2010, prin Decizia nr. 190/02.03.2010, și prin Decizia nr. 1533/2011.

În ceea ce privește jurisprudența instanței europene, fără îndoială că, potrivit standardelor impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, autoritatea publică este obligată să asigure măsurile necesare pentru executarea hotărârilor judecătorești, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiție neputând fi calificat ca real și efectiv.

Însă, identificarea celor mai adecvate mijloace pentru punerea în executarea a unui număr foarte mare de hotărâri pronunțate într-un interval de timp foarte scurt, și care afectează semnificativ bugetul statului presupune nu numai soluționarea aspectului imediat al plății efective a sumelor datorate, ci și identificarea cauzelor contenciosului de această natură prin indicarea unor soluții pe termen lung, care să garanteze stabilitatea bugetului justiției și a sistemului de remunerare a personalului din sistemul justiției.

In contextul jurisprudenței instanței europene este de necontestat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, trebuie să fie unul efectiv și concret, iar nu iluzoriu. Din acest punct de vedere, Convenția impune statelor semnatare obligații de rezultat, în sensul că acestea au obligația adoptării „în ordinea juridică internă, a acelor măsuri corespunzătoare - deci a mijloacelor necesare - realizări acestei obligații”.

În cadrul acestor măsuri a fost identificată cea privind eșalonarea plății sumelor prevăzute în titlurile executorii, potrivit OUG nr. 71/2009, având ca unic scop asigurarea premiselor financiare pentru executarea tuturor hotărârilor pronunțate în această materie de instanțele judecătorești, fără ca prin aceasta să se ajungă la o destabilizare bugetară, cu consecințe extrem de importante în primul rând pentru funcționarea justiției și, în subsidiar, în plan internațional, sub aspectul imposibilității îndeplinirii de către România a obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene.

Este adevărat că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptata împotriva sa, dar, în situații de excepție (CEDO a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii).

Or, în condițiile în care executarea, în condițiile dreptului comun, a tuturor titlurilor executorii are o influență substanțială asupra bugetului de stat este cert că suntem în prezența unei circumstanțe excepționale ce justifică instituirea unor măsuri care au ca efect amânarea temporară a momentului realizării drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în contradictoriu cu M. Justiției, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.

A susținut recurentul debitor că eșalonarea plății sumelor amintite echivalează cu o executare voluntară programată, instituită prin lege, justificată de influența substanțială asupra bugetului de stat pe anii 2010-2012 pe care ar putea-o avea executarea, și de imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, de necesitatea respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.

În fine, s-a solicitat a se lua în considerare respectarea proporționalității raportat la situația creditorilor.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ., iar în conformitate ci prevederile art. 242 alin. 2 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Intimații-creditori au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelurilor declarate de debitor și de terțul poprit ca nefondate, cu menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate.

Căile de atac astfel exercitate împotriva sentinței civile nr. 2652/2012 a Judecătoriei sector 4 București, au fost recalificate ca apeluri, în ședința publică din data de 16.05.2013.

P. decizia civilă nr. 515 A/16.05.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondate apelurile astfel exercitate de apelantul-debitor și de apelanta-terț-poprit.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:

Atât apelantul debitor, cât și apelantul terț poprit au criticat deopotrivă hotărârea primei instanțe în privința imposibilității validării popririi față de împrejurarea că, în raport de prevederile OUG nr. 71/2009 cu modificările ulterioare și OUG 45/2010, orice executare silită pornită pentru realizarea creanțelor asupra bunurilor debitorului este suspendată, cât și prin prisma reglementărilor OG nr. 22/2002.

Întrucât aceste critici vizează executarea silită însăși, ele nu pot fi formulate în cauza de față. În raport de calea procedurală a validării popririi la cererea creditorilor, instanța este ținută a verifica numai îndeplinirea condițiilor prevăzute de disp. art. 460 Cod procedură civilă.

În consecință, în instanța de validare se examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atât doctrina cât și practica instanțelor judecătorești, dar și viitoarea reglementare cuprinsă în Noul Cod de Procedură Civilă. (art. 778 alin. 3 teza finală, conform cu care, în instanța de validare, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului, (iar nu creditorului) în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi.

P. urmare, toate aspectele care privesc executarea silită însăși, puteau fi invocate numai pe calea unei contestații la executare formulate în temeiul prevederilor art.399 Cod procedură civilă, cu respectarea termenului de introducere a acesteia.

A considera că, în cadrul unei cereri de validare de poprire, ar putea fi primite apărări ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis.

În raport de cele expuse, nu pot fi supuse analizei instanței de apel, criticile referitoare la dreptul creditorilor de a declanșa executarea silită.

În ceea ce îl privește pe apelantul terț poprit, instanta a avut în vedere că, atât timp cât nu a făcut dovada că ar fi uzat de mijlocul procedural al contestației la executare, apărările formulate în prezentul apel nu pot fi valorificate pe această cale, întrucât, ar echivala cu recunoașterea în favoarea sa a posibilității de promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă.

În fine, cu privire la susținerile apelantului M. J., în sensul că poprirea nu poate fi înființată asupra conturilor destinate cheltuielilor de personal, organizare și funcționare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 92/2011 pentru aprobarea O.U.G. 4/2011, ce a modificat art. 1 din O.G. 22/2002, respectiv că în contul debitorului, destinat executării creanțelor nu există sume disponibile, instanta a reținut că nu s-a făcut dovada că poprirea ar fi fost înființată asupra unor conturi cu destinația amintită, validarea popririi nefiind de natură a conduce la concluzia că s-ar dispune plata din asemenea conturi. În orice caz, este obligația debitorului și a terțului poprit de a proceda la efectuarea plăților din conturile prevăzute de lege, lipsa disponibilului nefiind un impediment la validarea popririi, în acest sens fiind și Decizia nr.IV din 12.09.1998 dată de Curtea Supremă de Justiție în recurs în interesul legii, așadar obligatorie, prin care s-a stabilit că „poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.”

Față de toate argumentele ce preced, văzând și disp. art. 296 Cod procedură civilă, instanța a respins ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a instanței de apel au formulat recurs debitorul M. Justiției și terțul poprit DGFPMB - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică.

Recurentul – debitor M. Justiției critică hotărârea recurată sub următoarele aspecte:

l. Contrar motivării instanței de apel, dispozițiile art. 460 Cod de procedură civilă prevăd că instanța chemată să se pronunțe asupra cererii de validare a este obligată să facă o analiză a fondului cauzei, administrând probe din care să reiasă dacă datoria există sau nu la momentul formulării cererii și, implicit, dacă este sau nu supusă sau nu unui termen ori unei condiții.

În acest sens, solicită să se observe și practica/literatura de specialitate: „în instanța de validare a popririi se pot discuta orice excepții de formă și de fond în legătură cu existența și valabilitatea titlului, cu singura condiție ca aceste excepții să nu fi format obiectul judecății dintre părți" (Trib. Suprem, dec. nr. 1128/1957, în loan L. - Codul de procedură civilă, Comentariu pe articole, ediția 2, pg. 1166).

În speță, creditorul nu poate cere executarea obligației stabilită prin titlul executoriu deoarece creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadența.

P. OUG nr.71/18.06.2009 s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite, se stabilește piața voluntară eșalonată și suspendarea de drept a oricăror proceduri de executare silită.

Precizează recurentul că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României.

Situația din litigiul pendinte este, în susținerea recurentului, similară celei analizate în menționata hotărâre a instanței europene. Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești menționate; totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plății.

Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.

În concluzie planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.

Consideră recurentul – debitor că soluția instanței europene din cauza menționată anterior reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr.71/2009. De altfel, acest reviriment al practicii s-a si produs.

Solicită recurentul să se observe că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României.

În fine, la justa soluționare a cauzei, recurentul – debitor solicită a avea în vedere: Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale; Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011.

Până în prezent, urmare adoptării HG nr. 257/3.04.2012, în cursul lunii aprilie 2012 a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, a fost emisă HG nr. 598/13.06.2012, iar cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii. În continuare, a fost emisă HG nr. 954/02.10.2012, în cursul lunii octombrie 2012 fiind achitată a treia tranșă trimestrială. De asemenea, în luna decembrie 2012 a fost achitată ultima tranșă trimestrială aferentă anului 2012, în baza HG nr. 1169/05.12.2012. iar la data de 16.04.2013 a fost publicată în Monitorul Oficial HG nr. 149/2013, privind plata primei tranșe aferente anului 2013. P. HG nr. 355/2013, s-a prevăzut suplimentarea bugetului Ministerului Justiției, în vederea plății celei de a doua tranșe din procentul de 10%, aferent anului 2013, care a fost achitată în cursul lunii iulie.

P. urmare, este evident că prin OUG nr.71/2009 sunt reglementate termene certe de executare a obligațiilor bănești instituite în sarcina ordonatorilor de credite, termene prin care se garantează executarea hotărârilor judecătorești la nivel individual și, mai ales la nivelul întregului sistem judiciar, măsura eșalonării fiind în acord cu cerințele impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În fine, recurentul – debitor arătă că OUG nr.71/2009 prevede achitarea drepturilor salariale indexate, punând astfel la adăpost creditorii de o eventuală devalorizare, cauzată de intervalul relativ mare de timp în care hotărârile sunt executate.

Față de aceste împrejurări, solicită a se observa deplina concordanță a dispozițiilor OUG nr.71/2009 cu dispozițiile Convenției, și existența unei proporționalități între mijloace, respectiv eșalonarea achitării unor obligații și scopul urmărit, acela al menținerii echilibrelor bugetare.

De asemenea, solicită să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, în raport de care l, în condițiile adoptării O.U.G nr. 71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2013, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 10% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002.

Cu privire la caracterul cert și lichid al creanței, recurentul – debitor solicită să se constate că, potrivit art. 1 cod civil „Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este. prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.". De asemenea potrivit art. 1435 din Codul civil „Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.

În acest sens, dacă se observă titlurile executorii, se poate constata că nu ne aflăm în prezența unei obligații solidare, solidaritatea debitorilor nefiind stabilita explicit în titlu; de aceea fiecare dintre debitori pot fi obligați exclusiv pentru partea lui, neexistând temei legal pentru a executa întreaga obligație din conturile M.J.

Ca practică judiciară relevantă, invocă recurentul: Decizia civila nr. 913/22.05.2013, a Curții de Apel București; sentința civilă nr. 170 din 09.01.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 4 în dosarul nr._/4/2012 sentința civilă nr. 7150/24.09.2012 pronunțata în Dosarul nr._/4/2012 al Judecătoriei sector 4; sentința civilă nr. 9075 din 15.11.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2012; decizia nr. 173/25.09.2012 a Tribunalului B..

P. urmare, în temeiul dispozițiilor art.304 pct.9 coroborat cu art.312 Cod de procedură civilă, recurentul – debitor solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recurenta – terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică consideră hotărârea instanței de apel netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele considerente:

Validarea de poprire, in general, este admisa si aplicata ca o accelerare a executării silite, și doar in ultima instanța ca o sancțiune aplicata terțului poprit, atunci când acesta nesocotește, cu rea-credința, obligațiile sale prevăzute de actele normative in vigoare in materia executării silite prin poprire.

Or, in condițiile in care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea-credința.

Având in vedere cele mai sus arătate, precum și dispozițiile art. 460 C.pr.civ., solicită instanței să admită recursul, să modifice decizia civila in sensul admiterii apelului formulat de Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București si, prin urmare, să respingă cererea de validare a popririi formulata de creditori in dosarul de executare nr.789/2011.

Se mai arată că, prin validarea popririi, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010.

Având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioara intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile in cauza, astfel încât, deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

Precizează recurenta ca nu poate fi reținută existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

De asemenea, la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. ș.a. contra României. Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par.43).

De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților fiind unul rezonabil (par.51).

Totodată, s-a arătat că aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și. pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională si internațională.

Față de cele arătate mai sus, rezulta ca acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 a fost pe deplin justificata.

Mai precizează recurenta că prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar-aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanțele de fond si apel.

Astfel, in deplina concordanță cu art.137 alin.1 din Constituția României, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, in vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

Ca un argument in plus, menționează că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002. De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat, prin Decizia 213/4.03.2010, ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art. 6 par.1 din CEDO, respectiv că instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea in mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.

O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, in sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

Față de această dispoziție legală imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare si a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului ca in bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie.

Față de cele învederate, consideră recurenta că cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.

In drept, sunt invocate prevederile art.304 pct. 9 Cod procedura civila, O.G. nr.22/2002, O.U.G. nr. 71/2009, art.460 si urm. Cod Procedura Civila și Constituția României.

Recursuri scutite de taxa de timbru.

Intimații – creditori au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor declarate de debitor și de terțul poprit ca nefondate, cu menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței atacate.

În apărare, arătă că, prin adresa din data de 03.11.2011 întocmită de B.E.J.A „D. și D.", comunicată terțului poprit DGFPMB -ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ la data de 03.11.2011, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor aparținând debitorului, deținute de terțul poprit, în cadrul dosarului de executare nr. 789/2011, solicitându-se terțului poprit indisponibilizarea sumelor datorate de către debitorul M. JUSTIȚIEI creditorilor, până la concurența sumei totale de 303.498 lei, în adresa de înființare a popririi făcându-se referire Ia sumele determinate pentru fiecare creditor conform rapoartelor de expertiză contabilă anexate, stabilite conform titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 547/19.01.2011 a Tribunalului București - Secția a VlII-a (dos. nr._/3/2010) și de sentința civilă nr. 3747/29.04.2010 a Tribunalului București - Secția a VIII-a (dos. nr._ ).

P. aceste hotărâri judecătorești, definitive și executorii încă de Ia data pronunțării, debitorul a fost obligat la plata drepturilor salariale restante către creditori, constând în spor de confidențialitate de 15%.

Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii, iar prin adresa nr._/08.11.2011, terțul poprit a restituit documentația executorului, menționând că executarea silită este suspendată de drept în temeiul OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, astfel încât nu se poate efectua executarea.

Față de conținutul dispozițiilor art.452-457 C.pr.civ., în cadrul soluționării cererii de validare poprire se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.

Consideră intimații că nu fac obiectul analizei cererii de validare legalitatea actelor de executare, astfel de neregularități putând fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare. Or, în cauză, din probele administrate rezultă că împotriva actelor de executare nu a fost formulată sau admisă o contestație la executare.

Așa fiind, se poate constata că terțul poprit sau debitorul nu pot invoca în faza de validare poprire suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de lege în materia contestației la executare în art.401 C.pr.civ., golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.

Toate susținerile recurenților în sensul că dispozițiile OG nr.22/2002 și OUG nr.71/2009 (prin referire și la cauza D. D. D. și alții împotriva României) se constituie într-un motiv de respingere a validării popririi nu pot fi reținute, întrucât în prezenta cauză ne aflam în_procedura validării popririi și nu în contestația la executare. Astfel în procedura validării se verifică existența raportului juridic dintre debitor și terțul poprit, precum și îndeplinirea obligației de către terț, în termenul prevăzut de art.456 C.pr.civ..

În orice caz, recurenților în sensul că, în speța dedusă judecății, dispozițiile OG nr.22/2002 și OUG nr.71/2009 se constituie într-un motiv de respingere a validării popririi nu pot fi reținute pentru următoarele considerente:

Înțelegerea procedurii de realizare a unei creanțe împotriva unei instituții publice trebuie a porni de la anumite principii inerente statului de drept. interpretarea cu bună-credință a legii; respectarea legii; executarea cu celeritate a hotărârilor judecătorești, fără de care dreptul la un proces echitabil este golit de conținut și lipsit de finalitate;în cazul în care există dubiu, normele se interpretează în favoarea creditorului, iar nu a debitorului; instituția publică (parte în litigiul soluționat prin titlul executoriu ce o obligă) trebuie să execute ori să depună toate diligentele pentru executarea de bunăvoie a obligației, comportându-se astfel exemplar pentru celelalte subiecte de drept;doar în acest context, în cazul în care instituția publică nu are fonduri special alocate executării obligației din titlul executoriu (așa cum prevede art.1din OG nr. 22/2002), executarea silită (începută prin somația emisă de organulcompetent de executare) va fi oprita 6 luni de zile, în care se înțelege căinstituția publică va depune din nou toate diligentele pentru obținerea de fondurispecial destinate executării obligațiilor prevăzute în titluri executorii, în cazul încare diligențele nu au ca rezultat obținerea unor astfel de fonduri speciale,creditorul este îndreptățit să continue executarea silită potrivit Codului de procedură civilă și/sau a altor legi, având astfel posibilitatea de a popri conturi ale instituției ori/și de a executa silit bunuri mobile ori/și imobile ale instituției publice.

Se impune verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei (iar nu în abstract, în raport de prevederile art. 4 Cod civil), a dispozițiilor cuprinse în OG nr. 22/2002 și ale OUG nr. 71/2009 cu prevederile art. 6 par.l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Dreptul la executarea hotărârii definitive (în dreptul intern, irevocabile) fiind o componentă a însuși dreptului de acces la o instanță, sunt pertinente și principiile dezvoltate în jurisprudența Curții cu privire la limitarea dreptului de acces la justiție.

Astfel, s-a statuat ca dreptul de acces la justiție nu este absolut, ci comportă limitări, întrucât reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului.

Limitările, în principiu admisibile și inerente oricărei reglementări, trebuie însă să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între și mijloacele utilizate și scopul vizat (concluzie reluată și în mai multe cauze împotriva României, spre exemplu, hotărârile Curții în cauzele Weissman- 24.05.2006; L.- 14.12.2006; B. (2) - 07.02.2008). Totodată, aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul la justiție în așa măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa.

Întârzierea excesivă (pe parcursul unei perioade nerezonabil de lungi) în executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului este contrară Convenției. La evaluarea, caracterului nerezonabil al duratei întârzierii în executare trebuie evaluate

circumstanțele, concrete ale cauzei, cum ar fi comportamentul reclamantului, complexitateaexecutării silite, cuantumul sumelor acordate și natura hotărârii judecătorești.

O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi principial incompatibilă cu Convenția (cauza Moroko c. Rusiei).

P. actele normative edictate, deși inițial statul român a eșalonat plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, cel mai târziu până în anul 2012, ulterior a adus acestora modificări și a prevăzut o nouă eșalonare a acelorași drepturi până în anul 2013.

În raport de această atitudine concretă a statului român, consideră intimații că nu se poate reține o bună-credință a acestuia în executarea acestor hotărâri judecătorești în contextul emiterii unei noi ordonanțe de urgență, prin care se mai prelungește încă o dată termenul de plată deja eșalonat inițial.

Totodată, mai consideră că dispozițiile legale invocate nu pot reprezenta limitări care să urmărească un scop legitim, și nici nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat, în accepțiunea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului sus menționate.

Aceste limitări restrâng accesul la justiție în așa măsură încât dreptul este afectat în substanța sa.

Opinează intimații că dispozițiile OUG nr.71/2009, astfel cum au fost modificate, care prevăd posibilitatea eșalonării debitului pe o perioadă mai mare de 4 ani, sunt contrare dispozițiilor CEDO, astfel încât aceste dispoziții legale sunt lipsite de eficiență conform art. 11 alin. l și 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția României, și nu pot sa ducă la o imunitate de executare silita a organelor statului.

Curtea Constituțională nu constituie o instanță de judecată în sensul art. 6 din CEDO, și nici nu are competența să se pronunțe cu privire la convenționalitatea legii interne față de dispozițiile CEDO, iar deciziile acesteia prin care s-a pronunțat asupra conformității actului normativ în discuție cu Convenția Europeană nu leagă instanța judecătorească de drept comun.

In calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestora de către legiuitor" (mutatis mutandis, Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, . nr. 214-C, pag. 84, §26; cauza D. P. c. României, nr. 2, cererea nr._/01, în M, Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Mai mult decât atât, contrar susținerii recurentei - terț poprit, potrivit căreia, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitorului, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii, în luna iulie 2013, terțul poprit a înțeles să își îndeplinească obligația de plată a sumei solicitată prin adresa de înființare a popririi, așa încât se poate constata că la data formulării cererii de validare, aceasta era pe deplin întemeiată, conform dispozițiilor art. 460 C.pr.civ..

Având în vedere considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, se solicită respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

în recurs, instanța a dispus, din oficiu, solicitarea de relații de la recurentul creditor, și respectiv de la intimații creditori spre a se lămuri împrejurarea dacă a fost formulată contestație la executare în ce privește procedura de executare silită prin poprire inițiată de creditori, și împrejurarea dacă au mai fost făcute plăți către creditori, de către debitorul recurent, ulterior date la care a fost formulată cererea de validare a popririi.

Conformându-se acestor solicitări ale instanței, recurentul a precizat – prin adresa nr. 28/2012/_/2014 – că nu a fost formulată contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi emise în dosarul de executare cu nr. 789/2011 al B. B. D., iar intimații au precizat – prin notele scrise depuse la data de 25.02.2014 – că terțul poprit și-a îndeplinit obligația în luna iulie 2013, executând integral obligația de plată a sumei pentru care a fost înființată poprirea.

Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de susținerile formulate și de probele noi administrate în etapa recursului, Curtea reține următoarele:

Declanșarea procedurii de validare a popririi a fost determinată, în speță, de adresa prin care terțul poprit a comunicat creditorilor reclamanți faptul că nu va proceda la indisponibilizarea sumelor aflate în conturile pe care instituția debitoare le are deschise la acesta.

Pe durata procedurii judiciare de soluționare a cererii de validare a popririi, terțul poprit a procedat atât la indisponibilizarea sumelor pentru care a fost instituită poprirea, cât și la consemnarea acestora la dispoziția Biroului executorului judecătoresc ce a la înființat poprirea, acesta din urmă făcând ulterior plățile către creditori, corespunzător creanțelor ai căror titulari erau aceștia din urmă.

În condițiile în care terțul poprit, făcând această plată, și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau în puterea dispozițiilor art. 456 alin. 1 din C.pr.civ., nu mai există temei spre a se reține o conduită culpabilă a acestuia, conduită de natură a justifica intervenția instanței prin pronunțarea unei hotărâri de validate a acestei forme de executare silită.

În lumina dispozițiilor art. 460 alin. 1 C.civ., neîndeplinirea de către terțul poprit a obligațiilor ce-i revin pentru efectuarea popririi constituie o premisă necesară pentru pronunțarea unei hotărâri de validare a popririi ordonate – corespunzător competențelor conferite de lege – de către executorul judecătoresc.

Astfel fiind, atâta vreme cât finalitatea procedurii de executare silită a fost atinsă prin plățile făcute de terțul poprit către creditori, corespunzător creanțelor pe care aceștia le aveau împotriva creditorului poprit, Curtea constată că nu mai poate fi reținut un refuz nejustificat al terțului în aducerea la îndeplinire a obligațiilor sale legale și, în consecință, nu mai există premisa necesară menținerii soluțiilor pronunțate în etapele procesuale anterioare, soluții care – statuând în sensul validării popririi – constituie sancțiuni generate de o conduită a terțului poprit neconformă obligațiilor ce îi revin și, în egală măsură, reprezintă mijlocul procedural prin care să poată fi ulterior finalizată o procedură de poprire ce se află în derulare.

Obiectul acțiunii civile este întotdeauna reprezentat de protecția dreptului subiectiv civil. Obiectul litigiului este reprezentat de pretenția concreta pe care instanța trebuie sa o judece. Pretenția concreta nu reprezintă altceva decât afirmarea dreptului a cărui protecție se solicita.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că cererea creditorilor de validare a popririi a rămas fără obiect odată ce poprirea a fost finalizată și, astfel, a încetat atingerea ce s-a reclamat a fi adusă dreptului lor de creanță.

În consecință, nu mai există temei spre a se păstra dispoziția de validare care a fost dispusă prin hotărârea instanței de executare, și menținută în apel.

Curtea notează că, în absența premisei existenței unei situații în care terțul poprit nu își îndeplinește obligația de a indisponibiliza sumele de bani aparținând debitorului, dat fiind caracterul necesar al acestei situații premisă, este lipsit de relevanță dacă sunt sau nu îndeplinite celelalte condiții (astfel cum acestea sunt evocate de recurenți) cerute pentru parcurgerea procedurii de validare a popririi.

Ca atare, este de prisos a se analiza aspectele pe care recurenții le-au evocat cu privire la valențele titlului executoriu de a avea aptitudinea exigibilității pentru întreaga sumă pentru care a fost instituită poprirea.

Față de considerentele reținute și de dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a constata că cererea de validare a popririi formulată de creditorii intimați a rămas fără obiect, astfel încetând să mai subziste unul dintre elementele acțiunii civile, iar consecința care se impune este aceea a reformării hotărârilor pronunțate în etapele procesuale anterioare, în sensul respingerii acestei cereri ca rămasă fără obiect.

Ca și consecință a acestei constatări vor fi admise, formal, recursurile formulate de debitor și terțul poprit și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 și 3 din C.pr.civ., se va dispune modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelurilor.

Va fi schimbată sentința apelantă, în sensul că va fi respinsă cererea de validare a popririi, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul-debitor M. JUSTIȚIEI, și recurentul-terț poprit DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ împotriva deciziei civile nr.515 din 16.05.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori G. M. A., B. A. D., C. L., I. I., P. C., M. I. L., M. C., N. I., P. M., P. A. E., R. M. G., T. C. B. M., M. S., D. D. A., T. S., P. E. A..

Modifică în tot decizia recurată în sensul că:

Admite apelurile apelantul-debitor M. JUSTIȚIEI și de apelanta-terț poprit DIRECȚIA GENERALA A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI -ACTIVITATEA DE TREZORERIE SI CONTABILITATE PUBLICA A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2652/27.03.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.

Schimbă în tot sentința atacată, în sensul că:

Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea creditorilor.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 25.02.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. I. S. C. G.

GREFIER

N. C. I.

Red.G.S.

Tehdact.R.L./G.S.

2 ex./

TB-S.4 – E.R.; C.Segărcianu

Jud.S.4 – M. F.

#Judecator Georgeta Stegaru

← Pretenţii. Decizia nr. 601/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 730/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Validare poprire. Decizia nr. 317/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 317/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI