Cereri. Decizia nr. 1193/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1193/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-07-2014 în dosarul nr. 30680/299/2009

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1193R

Ședința publică de la 8 iulie 2014

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI

JUDECĂTOR - I. P.

JUDECĂTOR - B. A. S.

GREFIER - V. Ș.

Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenții pârâți W. Ș. C. și W. I. împotriva deciziei civile nr. 103A/25.01.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți W. A. GEORG, W. M. și W. E., având ca obiect: pretenții, alte cereri.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 23.06.2014 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 30.06.2014, la 7.07.2014 și apoi la 8.07.2014.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.09.2009 sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamanții W. A. Georg, W. M. și W. E. au chemat în judecată pe pârâtul W. P. C., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 42.500 euro sau la echivalentul în lei a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că statul român a fost obligat prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „W. c. România” la restituirea apartamentului nr. 3 din imobilul situat în București, ., nr. 28, sector 2, iar în lipsa acestei măsuri, să achite suma de 85.000 euro, cu titlu de compensație pentru pierderea proprietății, la care se adaugă suma ce ar reprezenta impozit pentru despăgubirea plătită, dobânda în caz de întârziere, daune morale în cuantum de 2000 euro și cheltuieli de judecată în cuantum de 1.360 euro. S-a arătat apoi că Ministerul Finanțelor Publice a plătit pârâtului, la data de 14.04.2009, echivalentul în lei a sumei de 88.360 euro (din care 85.000 euro cu titlu de compensație pentru pierderea proprietății) și că împreună cu pârâtul, au avut calitatea de coproprietari asupra acestui imobil, aspect ce rezultă și din Tranzacția autentificată sub nr. 633/17.10.2002 de BNP P. A. A., prin care și-au recunoscut reciproc calitatea de moștenitori ai autorului comun C. W. și au înțeles să partajeze voluntar întregul imobil de la adresa menționată, inclusiv apartamentul nr.3, pârâtul primind o cotă de ½, reclamanta W. E. – ¼, iar ceilalți doi reclamanții câte 1/8. Reclamanții au arătat că, în aceste condiții sunt îndreptățiți la jumătate de suma încasată de pârât cu titlu de compensație (42.500 euro)

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480, 969 și 970 C.civ.

Cererea de chemare în judecată a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.226 lei, potrivit disp. art.2 lit.c din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru și s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 5 lei, potrivit disp. art.3 alin.2 din O.G. nr.32/1995 privind timbrul judiciar.

Reclamanții au anexat în temeiul art. 112 C.p.c., înscrisurile pe care și-au întemeiat susținerile.

Pârâtul a depus întâmpinare prin serviciul de registratură al instanței, la data de 03.05.2010, prin care a invocat excepția de litispendență, excepția lipsei de obiect a cererii, excepția nulității absolute parțiale a tranzacției, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul a arătat, în esență, că reclamanții au solicitat anterior, printr-o cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, ieșirea din indiviziune asupra dreptului de creanță de 85.000 euro, că tranzacția încheiată între părți nu privește partajarea unor despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile preluate abuziv de către stat, că dreptul de proprietate asupra imobilului s-a născut direct în patrimoniul său, ca efect al hotărârii judecătorești pronunțate doar în favoarea sa, astfel încât nu putea face parte din moștenirea lui C. W. și că, în lipsa unei cereri de retrocedare a bunului, reclamanții nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite la restituire. S-a mai precizat că pârâtul în calitate de proprietar exclusiv nu putea dispune de imobil printr-o tranzacție, că împărțirea unor bunuri presupune existența unei coproprietăți - inexistă în speță - și că nu se poate partaja despăgubirea primită pentru unul dintre bunurile ce fac obiectul tranzacției, fără a se ține seama de soarta juridică a celorlalte. În ceea ce privește nulitatea parțială a contractului de tranzacție, pârâtul a arătat că îi lipsește un element esențial, respectiv scopul imediat (șansa unui câștig) urmărit prin încheierea unui contract aleatoriu, întrucât nu primește nimic în schimbul concesiilor făcute. În consecință, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, iar reclamanții nu au calitate procesuală activă din cauza nulității tranzacției și din cauza lipsei cererii de retrocedare. Pe fond, pârâtul a arătat că statul român a fost obligat la suma menționată, cu titlu de satisfacție echitabilă - cu caracter personal și insesizabil - pentru prejudiciul suferit prin încălcarea prevederilor art. 1Protocol 1, avându-se în vedere calitatea sa de victimă și că reclamanții au dobândit prin încheierea tranzacției avantaje patrimoniale cu efect extinctiv, astfel încât nu mai pot formula noi pretenții.

Pârâtul a invocat prevederile art. 163 C.p.c, ale art. 948,1704, 1710 C.Civ, ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958 raportate la dispozițiile art. 1704 – 1717 C.Civ, ale art. 4 din Legea 10/2001, ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, ale art.6, 34 și 41 din CEDO.

Prin încheierea de ședință din data de 06.10.2010, s-a constatat că excepția de litispendență a rămas fără obiect.

Prin încheierea de ședință din data de 17.11.2010, au respins ca neîntemeiate excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată și excepția nulității absolute parțiale a tranzacției încheiate între părți și s-a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, având în vedere ca pentru soluționarea acesteia este necesară administrarea de probe comune cu fondul.

În dovedirea cererii, reclamanții și pârâtul au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, mijloc de probă ce a fost admis de instanță, în temeiul art.167 C.proc.civ., ca fiind pertinent, concludent și util soluționării cauzei.

Prin sentința civilă nr._/22.12.2010 pronunțata în dosarul nr._ , Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților W. A. Georg, W. M. și W. E., invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată,

A admis acțiunea formulată de reclamanții W. A. Georg, W. M. Și W. E., în contradictoriu cu pârâtul W. P. C. și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 42.500 euro (în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății) reprezentând despăgubire pentru apartamentul nr. 3, situat în București, ., nr.28, sector 2 și să ramburseze reclamanților sumele de 5.225,02 lei reprezentând taxa de timbru, de 5 lei reprezentând timbru judiciar și de 2025,48 lei reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această sentință,prima instanță a reținut următoarele:

În fapt, din contractul de vânzare –cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov – Secția notariat sub nr._/1925 și din autorizarea de construcțiuni nr. 17C/22.03.1932 a Primăriei Sectorului 1 G., rezultă că apartamentul nr. 3, din imobilul situat în București ., Sector 2, a fost proprietatea lui Wiegel C.. Ulterior, imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și apoi vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din data de 30.10.1996, în temeiul Legii 112/1995.

Urmare a decesului lui Wiegel C. (01.04.1980), a fost eliberat certificatul de moștenitor nr. 1210/14.07.1992, în dosarul nr. 1611/1992 al Notariatului de Stat al Sectorului 1 București, prin care s-a constatat - în temeiul art. 659 C.Civ. - că întreaga masa succesorală revenea fiului acestuia Wiegel P. C. (pârâtul).

Ulterior s-a emis certificatul de moștenitor nr. 103/08.11.1999 de BNP S. C., în dosarul succesoral nr. 113/1994 prin care s-a constatat că moștenitorul defunctului Wiegel C. este fiul acestuia W. G. T.. Acesta din urmă a decedat la data de 05.09.1997, fiind moștenit de soția sa W. E. și de fiii W. A. Georg, W. M. (reclamanții).

Pârâtul Wiegel P. C. a solicitat anularea certificatului de moștenitor eliberat pe numele fratelui său, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 7426/27.11,2003, definitivă și irevocabilă la data de 28.02.2008.

Prin sentința civilă nr. 6851/14.05.1999, pronunțată în dosarul nr._/1998 (irevocabilă la data de 07.09.2000), s-a admis acțiunea în revendicare a întregului imobilul situat în București, ., Sector 2, formulată de Wiegel P. C. în contradictoriu cu pârâta Primăria București. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că imobilul a aparținut autorului reclamantului, respectiv lui W. C. (f. 85)

Prin decizia civilă pronunțată la data de 21.03.2003, Curtea de Apel București a respins irevocabil acțiunea în revendicare formulată de pârâtul Wiegel P. C. în contradictoriu cu fostul chiriaș – cumpărător al apartamentului nr. 7, în temeiul Legii 112/1995.

Prin „Tranzacția” autentificată sub nr. 633/17.10.2002 de BNP P. A. A., pârâtul și reclamanții și-au recunoscut reciproc calitatea de moștenitori ai autorului comun C. W., a cărui succesiune a fost acceptată tacit de fii săi și, pentru preîntâmpinarea acțiunilor judiciare izvorâte din această calitate și în scopul stingerii oricăror litigii, au înțeles să partajeze voluntar întregul imobil de la adresa menționată, inclusiv apartamentul nr.3, pârâtul primind o cotă de ½, reclamanta W. E. – ¼, iar ceilalți doi reclamanții câte 1/8.

Pârâtul a sesizat la data de 22.09.2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, constatând încălcarea art. 1 Protocolul nr.1 adițional la Convenție, a obligat statul să restituie lui Wiegel P. C. apartamentul nr. 3 din imobilul menționat, iar în lipsa restituirii să plătească 85.000 euro (prețul de piață actual al imobilului în estimarea Curții, paragraful 13 din Hotărârea W. c. România din 2008, f.7).

În considerentele hotărârii, Curtea Europeană a luat act că, între Wiegel P. C. și moștenitorii fratelui său s-a încheiat o tranzacție cu privire la partajul bunurilor succesorale, incluzând și bunul litigios (paragraful 11, f. 7). Anterior, prin Hotărârea de admisibilitate pronunțată la data de 08.03.2007, Curtea a arătat că nu se poate ignora existența unui al doilea certificat de moștenitor și acțiunea în anulare a respectivului certificat, în curs în fața instanțelor interne, și a constatat că această procedură ar putea avea consecințe asupra chestiunii satisfacției echitabile (f.107).

Potrivit ordinului de plată nr. 1913/14.04.2009, pârâtul a încasat în întregime suma de 85.000 euro (f.10).

Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, prima instanță a reținut următoarele:

Pentru ca o persoană să fie parte în proces trebuie îndeplinită condiția ca acea persoană să aibă calitate procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și în același timp a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Calitatea procesuală activă presupune verificarea existenței identității între persoana ce a formulat acțiunea și titularul dreptului la acțiune.

Având în vedere că pârâtul Wiegel P. C. a obținut restituirea imobilului situat în București, ., Sector 2 ca succesor al autorului comun Wiegel C., aspect reținut și în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului prin care statul a fost obligat la restituirea în natură sau în echivalent a apartamentului nr. 3 din același imobil, se reține că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a transmis prin moștenire legală. Prin urmare, susținerea pârâtului, din întâmpinare, în sensul că dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.3 s-a născut direct în patrimoniul său, ca efect al hotărârii judecătorești pronunțate doar în favoarea sa, nu este întemeiată.

Instanța a apreciat apoi că „Tranzacția” autentificată sub nr. 633/17.10.2002 de BNP P. A. A. este valabil încheiată, chiar dacă reclamantul nu a dobândit în schimbul concesiilor făcute, un drept patrimonial concret. Potrivit art.1704 C.civ. părțile acestui contract sinalagmatic urmăresc cu prioritate preîntâmpinarea sau stingerea unui proces, astfel încât se poate dispune de un anumit drept fără să existe o contraprestație echivalentă valoric, ci doar obligația de a nu începe un proces. În speță, tranzacția a fost încheiată într-un context de incertitudine asupra indiviziunii succesorale, cu scopul de a rezolva amiabil pretențiile moștenitorilor.

Prin urmare, chiar dacă reclamanții nu au obținut retrocedarea bunului, prin diligențe proprii, ca efect al tranzacției dintre părți, sunt îndreptățiți să se bucure de bunurile succesorale, recuperate de pârât

Pentru aceste considerente, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că, în temeiul hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, statul era obligat să restituie pârâtului Wiegel P. C. apartamentul nr. 3 din imobilul menționat, iar în lipsa restituirii să plătească 85.000 euro (prețul de piață actual al imobilului în estimarea Curții). Așadar, suma de bani menționată nu reprezintă o despăgubire personală și insesizabilă, cum susține pârâtul, ci o executare prin echivalent a unei obligații în natură.

Chiar dacă tranzacția încheiată între părți nu privea partajarea unor despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile preluate abuziv de către stat, având în vedere că obligația de restituire s-a executat prin echivalent, drepturile reclamanților se exercită asupra sumei de bani ce reprezintă prețul de piață al apartamentului nr.3.

În ceea ce privește imposibilitatea de partajare parțială a bunurilor succesorale, s-a constatat că prin tranzacția efectuată între părți, s-au determinat cotele corespunzătoare fiecărui moștenitor și că nu există nici un impediment ca un anumit bun să fie împărțit în mod separat. De altfel, s-a reținut că reclamanții nu au formulat o acțiune de ieșire din indiviziune cu privire la această creanță, ci o acțiune având ca obiect o pretenție concret individualizată împotriva unui alt moștenitor.

Având în vedere faptul că suma de 85.000 euro a fost plătită pârâtului cu titlu de preț de piață al apartamentului nr. 3 situat în București ., Sector 2 și că părțile și-au recunoscut reciproc drepturile asupra imobilelor ce au aparținut autorului comun, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanții W. A. Georg, W. M. Și W. E. în contradictoriu cu pârâtul W. P. C. și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 42.500 euro (în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății) reprezentând despăgubire pentru apartamentul nr. 3, situat în București, ., nr.28, sector 2.

În temeiul art. 274 C.p.c., instanța a obligat pârâtul să ramburseze reclamanților sumele de 5.225,02 lei reprezentând taxa de timbru, de 5 lei reprezentând timbru judiciar și de 2025,48 lei reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții W. Ș. C. și W. I. solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii reclamanților ca neîntemeiata pentru următoarele motive:

1. Hotărârea pronunțata a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii;

2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

3. Prin hotărârea pronunțata instanța a interpretat eronat actele juridice deduse judecații.

In dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat următoarele:

După 1989, autorul apelanților W. P. C., a solicitat instanțelor din România retrocedarea bunurilor confiscate abuziv de statul roman, de la autorul sau, W. C..

Intimații reclamanți sunt nepoți de frate ai autorului apelanților, iar datorita împrejurării ca, autorul lor, W. T., a obținut despăgubiri de la statul german pentru bunurile confiscate abuziv de statul roman de la W. C., a informat autorul apelanților ca nu dorește sa participe la restituirea bunurilor în România, întrucât se considera despăgubit.

De altfel, W. T., nici nu a dorit sa participe la dezbaterea succesorala din anul 1992 de pe urma defunctului W. C., pentru a nu pierde despăgubirile de la statul german.

După decesul lui W. T., descendenții săi, intimații - reclamanți din prezenta cauza, au venit în România, au solicitat deschiderea succesiunii după bunicul lor, W. C. si s-au declarat unici moștenitori, în baza certificatului de moștenitor 103/1999.

La acel moment, autorul apelanților, W. P., obținuse hotărâri judecătorești irevocabile de restituire a bunurilor care au aparținut lui W. C., fiind vorba despre un imobil situat în Bușteni, . de cele 10 apartamente situate în imobilul din ., sector 2.

De asemenea, întrucât în perioada în care s-a purtat dosarul de revendicare (1996-1999) statul roman a înstrăinat apartamentele din imobilul din București, în anul 2002, autorul apelanților, W. P., a demarat acțiuni în revendicare împotriva subdobânditorilor în baza Legii 112/1995.

Unele dosare au fost admise încă din faza instanței de fond, moment în care, reclamanții din prezenta cauza au formulat cereri de intervenție în baza certificatului de moștenitor 103/1999, moment în care, fata de excepțiile invocate de subdobanditori (era vorba la acel moment de regula unanimității) au formulat o acțiune de anulare a certificatului de moștenitor 103/1999. respinsa în mod irevocabil de instanțele de judecata în anul 2008. Instanțele au considerat ca ambele părți sunt moștenitori, cu motivarea Curții de Apel București data în recurs, referitoare la împrejurarea ca, calitatea de moștenitor exista, insa, aceasta nu poate fi extinsa la bunurile pentru care autorul reclamanților sau reclamanții nu au formulat cereri de retrocedare, fata de dispozițiile de excepției ale Legii 112/1995, Legii 18/1991, Legii 10/2001.

Fără să cunoască în ce împrejurări, au aflat în timp că, W. P. ar fi semnat un înscris intitulat „tranzacție" cu nepoții săi un înscris prin care, în mod practic, autorul apelanților nu a dobândit nici un folos, întrucât, nici măcar litigiul de anulare a certificatului nu a fost stopat.

Mai mult, urmare a respingerii irevocabile a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri pentru apartamente din imobilul din ., sector 2, s-au adresat CEDO, care, într-un prim dosar a considerat că dreptul apelanților de proprietate a fost încălcat, dispunând fie restituirea în natura, fie acordarea de despăgubiri.

Urmare a acestei hotărâri, inițial intimații - reclamanți s-au adresat Judecătoriei sectorului 2 solicitând partajarea bunurilor care au aparținut lui W. C., pentru ca, mai apoi, sa renunțe la capătul de cerere referitor la partajarea sumei primita drept satisfacție echitabila de la CEDO, formulând prezenta acțiune în pretenții împotriva autorului apelanților.

Revenind la motivele de apel, a considerat că instanța de fond a soluționat greșit atât excepțiile invocate, cât și fondul cauzei, pentru următoarele argumente:

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii față de dispozițiile ari. 948 C.civ. coroborate cu dispozițiile art. 1704 si 1710 C.civ., față de lipsa de obiect a tranzacției și față de lipsa mențiunilor în tranzacție referitoare la partajul unor despăgubiri sau eventuale sume primite cu titlu de compensație pentru bunurile imobile preluate abuziv de către stat, instanța de fond a arătat că cererea are un obiect determinat, iar în soluționarea excepției nulității absolute a tranzacției, considera ca, exista un obiect al tranzacției, respectiv, „preîntâmpinarea de acțiuni judiciare viitoare referitoare la calitatea de moștenitori după W. C.";

Or, verificând înscrisurile depuse la dosar, s-a putut observa că, tranzacția, datată 2002, nu a stins nici un proces, din contra, chiar cel referitor la calitatea de succesori după W. C. a fost soluționata prin parcurgerea tuturor cailor de atac, inclusiv recurs, în anul 2007.

Față de lipsa de obiect a tranzacției a trebuit observat că prin tranzacție, părțile au încercat pe de o parte să clarifice situația după defunctul C. W., iar pe de alta parte, a arătat că, "părțile partajează voluntar bunurile imobile cuvenite în urma acceptării succesiunii lui C. W.".

Or, în speța, ca efect al decretului de naționalizare bunul a ieșit din patrimoniul lui C. W., iar pe de alta parte, ca efect a hotărârii judecătorești pronunțata doar în favoarea autorului apelanților, W. P. C., dreptul de proprietate s-a născut direct în patrimoniul lui P. W.. Ori, în speța, nu a existat nici un temei pentru care, să se discute (tranzacționeze și partajeze) de bunurile lui P. W.. ci, cum arăta și intimații-reclamanți, doar de bunurile lui C. Weigcl - autorul comun al pârtilor.

Astfel, față de dispozițiile art. 948 C.civ., actul juridic trebuie sa aibă un „obiect determinat", dispoziție coroborata cu dispozițiile art. 1710 C.civ.conform cărora „tranzacțiile nu se întind decât asupra pricinilor de care tratează, fie intenția pârtilor manifestata prin expresii speciale sau generale, ori rezulta ca o consecința necesara din ceea ce s-a exprimat expres" si ale art. 1704 C.civ., conform cărora „tranzacția este un contract prin care părțile termina un proces început sau preîntâmpina un proces ce poate sa se nască", rezulta fără putință de tăgada faptul ca, lipsește obiectul tranzacției, iar pe cale de consecința si a cererii de chemare în judecata.

A fost observat faptul că, dreptul de proprietate s-a născut direct în patrimoniul autorului apelanților W. P. C., împrejurare în care, nu putea face obiectul succesiunii lui C. W. si a unei eventuale împărțiri.

Pe de alta parte, a fost observat că, potrivit regulilor de excepție ale legilor de reparație „de cota moștenitorilor legali sau testamentari beneficiază doar cei care au formulat cerere de restituire a bunurilor", astfel încât, în lipsa formulării cererii de retrocedare a bunurilor care au aparținut lui C. W., intimații - reclamanții nu pot avea calitatea de „persoana îndreptățită" la restituirea unui anumit bun, chiar daca au calitatea de moștenitor legal sau testamentar.

Așadar, față de obiectul tranzacției - arătat drept scop determinant al ieșirii din indiviziune si mai apoi a acțiunii în pretenții, cu atât mai clar în momentul în care s-a pus problema competentei teritoriale a instanței de judecata - urmează se retina faptul ca, tranzacția nu are un obiect asupra căreia sa poarte o ieșire din indiviziune, întrucât, proprietarul bunului este W. P. C., care ar fi putut sa dispună de bunurile sale în baza unui testament, donație, vânzare cumpărare, dar nu prin „tranzacție", prin care, părțile încearcă să stingă un proces sau sa preîntâmpine un altul.

Data fiind calitatea de unic proprietar al lui W. P. C. la data semnării tranzacției, este evident faptul ca, în nici un caz nu se poate vorbi de tranzacționarea averii ramase de pe urma defunctului C. W..

Pe de alta parte, din prisma art. 673 C.pr.civ., împărțirea se face asupra bunurilor pentru care „părțile au un drept de proprietate . nu au un drept de proprietate recunoscut de lege asupra bunurilor pentru care au încheiat tranzacția, aspect care face activa si regula din art. 1706 C.civ. conform căreia „tranzacție pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea". Acei ce nu pot insa dispune de obiectul cuprins în tranzacție, nu pot transige decât în formele stabilite de legile speciale. Or, prin tranzacție, susțin intimații - reclamanți, că au și partajat în cote de 50% - 50% averea lui C. W., așadar, ar fi împărțit ceva asupra căruia ei nu aveau un drept de dispoziție.

Or, chiar dacă la prima vedere ar fi vorba numai de capacitatea de a încheia acte, este de observat ca, fata de caracterele juridice ale contractului de tranzacție, rezida în mod deosebit si cerința ca toate părțile sa poată dispune de obiectul tranzacției, aspect neîntâlnit în patrimoniul intimaților reclamanți; nici măcar în sensul art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la CEDO „speranța legitima la un bun" nu se poate vorbi in ceea ce ii privește pe intimații reclamanți, întrucât, ar trebui să facă dovada ca au solicitat bunurile care au aparținut autorului lor si poate, măcar din aceasta poziție să încerce sa tranzacționeze un posibil litigiu în contradictoriu cu apelanții, în lipsa acestei calități, se ajunge la aceeași concluzie, respectiv la lipsa de obiect a tranzacției si a prezentei cauze.

Față de lipsa mențiunilor din tranzacție referitoare la partajul unor despăgubiri sau eventuale sume primite cu titlu de compensație pentru bunurile imobile preluate abuziv de către stat, au arătat faptul ca, nu a format obiectul tranzacției o eventuala suma de bani primita cu titlu de despăgubire sau compensație, pentru bunurile prevăzute în tranzacție. O eventuala pretenție cu privire la bunurile din tranzacție nu poate fi primita, fata de împrejurarea ca, ipotetic (trecând peste susținerile referitoare la calitatea bunurilor din tranzacție - de bunuri preluate abuziv si supuse unor dispoziții speciale) - s-ar aplica prin analogie principiul de drept exprimat în adagiul juridic „soarta vânzării depinde de soarta partajului".

In speța, s-a pus în discuție împrejurarea că, bunurile ce fac obiectul tranzacției sunt numeroase, astfel încât, o eventuala despăgubire primita pentru unul dintre bunuri trebuie neapărat „împărțita", în condițiile în care, în baza unui eventual partaj bunul ar fi atribuit în lotul paratului.

De aceea, o eventuala pretenție strict cu privire la doar unul dintre apartamentele ce compun imobilul din ., este inadmisibila, întrucât, soarta concreta se va stabili doar urmare a partajului. Cu atât mai mult, cu cat, nu face obiectul tranzacției o eventuala suma de bani primita cu titlu de compensație, cu atât mai puțin, compensația primita în urma hotărârii CEDO, în virtutea unei calități speciale, stabilita de Curte în baza art. 41 din Convenție, respectiv cea de „victima", calitate care ar trebui îndeplinita si în persoana intimaților - reclamanți.

In mod eronat a soluționat instanța de fond si excepția nulității absolute parțiale a tranzacției, fata de dispozițiile art. 2 din Decretul 167/1958, raportate la dispozițiile art. 1704-1717 C.civ., în ceea ce privește bunul imobil situat în București, ., Sector 2, au arătat anterior faptul ca, instanța de fond a considerat ca, prin înscrisul intitulat „ tranzacție " părțile ar fi urmărit sa preîntâmpine litigii. Or, este evident ca tranzacția nu a avut acest scop, sau daca acesta a fost scopul, el nu a fost îndeplinit, întrucât litigiile au continuat.

Analizând actul intitulat „Tranzacție" a fost observat că îi lipsește un element fundamental, care caracterizează orice contract comutativ - respectiv câștigul - pierderea pe care o prevede una dintre părți, motiv pentru care încheie o tranzacție.

Or, a observat că, în speța, tranzacției îi lipsește scopul imediat - scopul actului juridic în esența lui de act comutativ, în sensul ca - în timp ce intimații - reclamanți primesc o cota de 1/4 din bunurile autorului apelanților, în mod nelegal și fără să achite măcar eforturile financiare necesare pentru obținerea acelor bunuri, ori întreținerea lor în toata aceasta perioada de timp, autorul apelanților nu primește nimic, nu are nici un câștig de pe urma acestei tranzacții.

Caracterul oneros al contractului de tranzacție este respectat numai în ceea ce ii privește pe intimații reclamanți, în timp ce autorul apelanților a pierdut ½ din bunuri, fără a avea prefigurarea niciunui câștig material, ci a unei pierderi.

Pe de alta parte, neîncheierea tranzacției nu l-ar fi pus pe W. P. C. într-o situație dificila în eventualitatea unui proces, întrucât, conform art. 13 din Legea 18/1991, art. 4 din Legea 112/1995, art. 4 din Legea 10/2001, bunurile i-ar fi revenit în exclusivitate, fiind singurul dintre moștenitorii lui C. W. care a formulat cerere de restituire a bunurilor.

Astfel, a arătat că excepția nulității absolute este, în primul rând, o excepție de procedura, întrucât duce la paralizarea pe fond a cererii intimaților reclamanți, fiind admisibila fata de dispozițiile art. 294 C.pr.civ., coroborate cu dispozițiile art. 2 din Decretul 167/1958.

In mod greșit a soluționat instanța de fond și excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, în formularea prezentei cereri în pretenții, fata de următoarele argumente:

a) în primul rând, în măsura în care intervine nulitatea absoluta parțiala a contractului de tranzacție, evident ca, reclamanții nu pot avea calitatea si interesul necesar în formularea prezentei acțiuni;

b) pe de alta parte, fata de dispozițiile legilor speciale de reparație, neformulând cerere de retrocedare a bunului, chiar în ipoteza în care, autorul apelanților le-a recunoscut calitatea de moștenitori legali ai lui C. W. aceasta operează pentru toate celelalte bunuri, mai puțin cele care au făcut obiectul legilor speciale de reparație.

Pe cale de consecința, raportat la caracterul bunului, intimații reclamanți nu au calitate procesuala activa în cauza, față de dispozițiile art. 4 din Legea 10/2001, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO si art. 6 din Convenție.

Instanța de fond a nesocotit aceste susțineri, arătând în motivarea excepției faptul ca, pe de o parte, dreptul de proprietate nu s-a născut direct în patrimoniul autorului apelanților, W. P. C., ci a fost dobândit prin moștenire legala de la autorul comun, W. C., iar pe de alta parte, considera instanța ca, chiar daca autorul apelanților nu a dobândit în baza Tranzacției nici un folos, a obținut doar o concesie de a nu exista litigii intre părți, aspect care, naște dreptul reclamanților intimați de a se bucura de bunurile succesorale recuperate de parat, autorul apelanților.

Or, este evident ca, instanța nici nu a răspuns argumentelor noastre referitoare la calitatea bunului, ci, s-a referit în concret doar la înscrisul intitulat „tranzacție", alegând calea dreptului comun.

In acest context, este de observat faptul ca, luând în lucru teza instanței de fond, tranzacția nu vorbește despre „partajul despăgubirilor" si ea nu poate fi extinsă la ceea ce „părțile nu au prevăzut intransa".

Cu atât mai mult, cu cat, autorul apelanților a primit suma cu titlu de despăgubire în baza unei calități speciale, aceea de „victima", urmare a constatării încălcării dreptului de proprietate de către statul român.

Reclamanții nu au și nu pot avea aceeași poziție, mai mult, tranzacția nu cuprinde mențiuni referitoare la despăgubiri.

In acest sens,a fost reținut faptul că, la momentul semnării tranzacției, nici autorul apelanților nu avea un drept de proprietate concret, ci doar unul iluzoriu, avea o speranța legitima la un bun, întrucât, deși imobilul era restituit în baza hotărârii judecătorești, el era în întregime înstrăinat către terți, în baza Legii 112/1995.

In lipsa demersurilor de restituire în contradictoriu cu subdobânditorii - si acestea eșuate în fața instanțelor naționale - în lipsa formulării cererii în fata CEDO, având în vedere „speranța legitima la un bun", oferita de hotărârea de restituire din 1997, nici autorul apelanților nu ar fi avut nimic.

Așadar, la momentul încheierii tranzacției, în anul 2002, părțile nu aveau asupra a ce sa tranzacționeze.

Pe fondul cauzei, instanța a considerat că, acțiunea trebuia admisă, cu motivarea că, chiar dacă tranzacția nu privește partajarea unor despăgubiri sau compensații, suma primita de la CEDO reprezintă contravaloarea apartamentului nr. 3 și având în vedere ca prin tranzacție s-au individualizat cotele părți ce revin fiecărui moștenitor, instanța a considerat că acțiunea în pretenții a unui moștenitor împotriva altui moștenitor este admisibilă.

Sumele primite cu titlu de satisfacție echitabila în baza art. 41 din Convenție are un caracter personal si insesizabil.

Instanța de fond, nu a făcut nici o mențiune, nemaivorbind de o motivare, cu privire la acest aspect, care în opinia noastră, deși nu reprezenta o veritabila excepție, conducea la respingerea de plano a acțiunii.

Odată constatat caracterul insesizabil și personal al drepturilor dobândite în baza art. 41 din Convenție, cererea intimaților reclamanți urma să fie respinsă ca inadmisibilă.

In acest sens, au depus instanței hotărârea Curții, în speța, hotărârea Ringesen/Austria, data în interpretarea sentinței din 22 iunie 1972, în care Curtea a statuat ca sumele acordate cu titlu de satisfacție echitabila au caracter personal si insesizabil.

Mai mult decât atât, pentru a acorda aceasta satisfacție echitabila potrivit art. 41 din Convenție, Curtea a analizat mai întâi prejudiciul suferit prin încălcarea de către stat a prevederilor Convenției si ale protocoalelor sale adiționale, iar apoi împrejurarea daca solicitantul are calitatea de victima directa.

Având în vedere condițiile ce trebuie îndeplinite de „prejudiciu" pentru a fi reparat respectiv acesta sa fie personal, direct si sigur si satisfacția echitabila acordata de CEDO are același caracter personal ea fiind acordata în considerarea calității de victima a paratului.

Având în vedere că orice parte, inclusiv apelantul - pârât sau intimații - reclamanți, a căpătat statutul de victima abia după examinarea cauzei pe fond de către CEDO si constatarea de către aceasta a faptului ca s-a produs o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale adiționale, instanța europeana cu atât mai mult are în vedere caracterul personal atunci când acorda acea satisfacție echitabila, care tinde a fi o restitutio în integrum, dar care nu cuprinde doar prejudiciul real suferit ci si o reparație pentru beneficiile nerealizate, iar atunci când considera oportun reparația cuprinde si sume pentru daune morale, cum este si în cazul apelanților.

Față de cele de mai sus, la momentul semnării tranzacției nici măcar autorul apelanților, W. P. C., nu avea calitatea de victima a unei încălcări a unui drept fundamental prevăzut de Convenție si de protocoalele sale adiționale, aceasta calitate fiind dobândita ulterior, în urma examinării de către Curte a cererii sale.

Acest lucru a rezultat chiar din modalitatea în care Curtea a înțeles să trateze cererea autorului apelanților, pronunțându-se inițial pe constatarea încălcării de către Statul Român a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pentru ca ulterior sa se acorde alt termen pentru analizarea satisfacției echitabile ce urma a fi stabilita, aceasta întrucât solicitantul nu are automat dreptul la a i se acorda o satisfacție echitabila si cu atât mai puțin . determinat.

Din acest motiv, prin înscrisul intitulat „Tranzacție" nu s-a putut face un transfer al calității de „victima" în sensul Convenției si către intimații-reclamanți din prezenta cauza, pentru ca aceștia sa poate emite vreo pretenție în legătura cu suma de bani obținută ca satisfacție echitabila de către autorul apelanților.

Față de toate acestea, a considerat că, prin admiterea acțiunii formulate de intimații reclamanți se realizează de fapt o denaturare a înțelesului de „satisfacție echitabila" așa cum acesta este avut în vedere de către Curte, înlăturându-se astfel caracterele sale speciale dar si elementele de fond si de procedura care au condus la acordarea acesteia.

Practic, astfel, se înlătura filtrele instituite de către Convenție si de către jurisprudența constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul ca pentru ca aceasta satisfacție echitabila sa fie acordata trebuie analizate elementele menționate anterior, respectiv prejudiciul, calitatea de victima directa a încălcării Convenției si a protocoalelor sale adiționale dar si legătura de cauzalitate dintre încălcarea unui drept si prejudiciu.

Procedând astfel, intimaților - pârâți li se atribuie o calitate pe care nu au dobândit-o urmând procedura Curții si care nu poate fi dobândita prin nici o alta modalitate, nici măcar prin înțelegerea pârtilor, respectiv prin înscrisul intitulat „tranzacție", neputând astfel, emite nici o pretenție cu privire la sumele primite de autorul apelanților de la CEDO.

In drept s-au invocat art. 948 C.civ. coroborate cu dispozițiile art. 1704 si 1710 C.civ., art. 2 din Decretul 167/1958, raportate la dispozițiile art. 1704-1717 C.civ., art. 4 din Legea 10/2001, art. 1 din Protocolul adițional nr.1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.6, art.34 și art.41 CRDO și a Libertăților Fundamentale.

La data de 30.04.2012 W. A. Georg, W. M. si W. E. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr.103A/25.01.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții - pârâți W. Ș. C. și W. I. și a obligat apelanții la plata sumei de 6286,20 lei - către intimatul W. A. Georg.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Tranzacția ce a făcut obiectul motivelor de apel este consemnată în înscrisul de la filele 11-12. Prin acest act părțile au convenit partajarea bunului imobil din București .. 28,sector 2. La data încheierii tranzacției – 17 oct. 2002 – bunul imobil era restituit potrivit sentinței 6851/1999 – fila 86, menționata în tranzacție, dar în fapt . se afla la data pronunțării sentinței în posesia unui terț dobânditor de la stat.

La data întocmirii tranzacției acțiunea pentru revendicarea . ( in 11 aprilie 2002).

Apelanții au arătat că tranzacția a fost încheiată la momentul în care reclamanții au formulat cereri de intervenție în dosarele de revendicare.

Acțiunea de anularea certificatului de moștenitor întocmit în România – pe numele defunctului Wegel C. și care desemnează ca moștenitor pe W. G. T. - a început în 4.06.2002 – sentința – fila 119, iar tranzacția este încheiata în baza certificatului de moștenitor întocmit în Germania în 28.12.1998– fila 28. Nu este lămurit de ce procesul de anulare a certificatului de moștenitor nu a fost soluționat în baza tranzacției, de vreme ce prin acest act părțile și-au recunoscut calitățile contestate în litigiul menționat.

Motivele privind nevalabilitatea actului intitulat tranzacție nu sunt întemeiate. Tranzacția a fost încheiată pentru preîntâmpinarea acțiunilor de partajare a imobilelor. W. P. C. a recunoscut calitatea de coproprietari a reclamanților, renunțând la invocarea tocmai a apărărilor din prezentul dosar. In considerarea împrejurării ca acțiunea în revendicare fusese admisa doar ca urmare a demersurilor lui W. P. C., părțile au încheiat tranzacția pentru a consfinți dreptul apelanților de a solicita cota parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor, cota parte ce le-ar fi revenit in calitatea de succesori cu aceleași drepturi ca și Wigel P. C. – dar în cote diferite.

Regulile prevăzute de Legea 10/2001 nu sunt aplicabile în speță, astfel ca reclamanților nu li se poate imputa lipsa formulării cererii de restituire. Iar aceasta regula are oricum caracter privat si poate face obiectul renunțării din partea celui care ar beneficia de ea, ceea ce s-a produs prin încheierea tranzacției.

Tranzacția are scopul specific unui contract de tranzacție deoarece ea poate fi înfățișată într-un dosar de partaj în care s-ar contesta calitatea sau cotele coproprietarilor.

Împrejurarea că părțile au invocat calitatea de succesori ai lui C. W. este tocmai cauza pentru care W. P. C. a recunoscut cota parte din dreptul de proprietate reclamanților. Instanța a reținut că nu se poate susține că reclamanții au dispus de un bun asupra căruia nu aveau nici un drept, ci acestora li s-a consfințit dreptul pretins, iar obligația lor a constat în a recunoaște la rândul lor cota de proprietate a lui W. P. C. .Ei au acceptat recunoașterea drepturilor lor și au dispus de dreptul de a intenta o acțiune în contra celor convenite prin tranzacție. Câștigul obținut de W. P. C. este recunoașterea calității de moștenitor prin acceptare, in condițiile în care ambii frați ai defunctului își susțin calitatea de moștenitori, iar certificatul de moștenitor al lui W. P. C. este eliberat in 1992, la 12 ani după decesul lui WC.

Faptul că partajul poarta asupra mai multor bunuri, iar în prezenta cauza se partajează un bun nu poate schimba soluția, având în vedere ca apelanții nu dovedesc depășirea sau scăderea cotei valorice, iar desocotirea după partajul tuturor bunurilor se poate face într-o acțiune ulterioara.

Având recunoscuta calitatea de coproprietar, reclamanții au putut pretinde despăgubirile ce înlocuiesc cota lor de proprietate pentru următoarele considerente: la data încheierii tranzacției, partajul în sensul atribuirii în natura a . fi realizat. Fără a ține seama de încheierea tranzacției, W. P. C. a continuat acțiunea în revendicare a . reclamant obținând în final despăgubiri pentru imposibilitatea restituirii in natura a . despăgubirilor orice cerere de partaj ar fi fost respinsa pentru inexistenta dreptului de proprietate în patrimoniul părților. Deși la data încheierii tranzacției WPC era dobânditorul bunului de la stat, prin tranzacție părțile au convenit să împartă toate drepturile cu privire la imobile ca si moștenitori ai lui W. C.. W. P. C. se afla în situația moștenitorului care aduce un bun la masa succesorala, valoarea înlocuind acest bun urmând a fi împărțita ca orice bun care înlocuiește un alt bun, în baza subrogației reale. Suma de bani este sesizabila, calitatea de „victima „ fiind în acest caz cauzata de deposedarea de un bun, nu de încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale ( cum este cazul în cauza citata de apelanți, în care Curtea de la Stasbourg a obligat la plata compensațiilor pentru detenția preventiva dispusa în dezacord cu normele CEDO ). Cheltuielile făcute pentru obținerea compensanților – valoarea bunului ce nu poate fi restituit – pot face obiectul desocotirii între părți, la cererea apelanților.

Primirea despăgubirilor de către Georg T. W., ca și persoana îndreptățita față de decesul lui W. Karl – hotărârea de la filele 102-107 – in baza Legii Parlamentului Federal G. nu poate fi considerata impediment pentru obținerea despăgubirilor privind imobilele preluate de Statul R.. Drepturile autorului apelanților cu privire la faptele petrecute pe teritoriul statului roman ( deposedarea abuziva de un bun ) sunt supusa reparației potrivit legii române, iar o lege sau un acord bilateral care sa dispună în sensul invocat de apelanți – acoperirea tuturor prejudiciilor prin plata compensanților prevăzute de Legea din 1952 – nu exista.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C.p.civ cheltuielile de judecată făcute de intimați au fost suportate de apelanți. Cu acest titlu, a obligat pe aceștia la plata sumei de 6286, 20 lei către intimatul W. A. Georg care a dovedit plata onorariului de avocat în acest cuantum.

Împotriva deciziei civile nr.103A/ 25.01.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă au declarat recurs recurenții pârâți W. Ș. C. și W. I..

În motivarea recursului recurenții pârâți critică decizia pentru următoarele motive:

1.Hotărărea atacată nu este motivată.

În acest sens, a solicită a se avea în vedere împrejurarea că recurenții au invocat ca motive apel, împrejurarea că, instanța de fond a soluționat în mod greșit excepțiile lipsei calității procesual active, excepția lipsei de obiect a tranzacției, excepția de inadmisibilitatea acțiunii în pretenții și de asemenea, soluționarea eronata a fondului cauzei.

Instanța a răspuns global cauzei, fără a putea trage concluzia ca, motivarea răspunde tuturor aspectelor invocate, atât pe calea excepției cât și prin critica adusa fondului pricinii.

În privința obiectului cauzei cu care a fost investită, raportat la criticile formulate, instanța nu a răspuns motivelor de apel și nici criticilor formulate în integralitate, iar în privința fondului, întreaga motivare se circumscrie specificității și rigorii unei acțiuni în partaj, nicidecum unei acțiuni în pretenții.

Elocventă în acest sens, este motivarea instanței în sensul că, " nu s-a făcut dovada depășirii sau scăderii cotei valorice" iar pe de alta parte, a arătat instanța că "faptul că în partajul poarta asupra ai multor bunuri iar în prezenta cauza se partajează un bun, nu poate schimba soluția .....”.

2.Motivarea hotărârii este contradictorie.

a)O primă chestiune a făcut referire la împrejurarea că, pe de o parte, instanța nu aduce nici un argument în chestiunea admisibilității sau inadmisibilității acțiunii în pretenții versus acțiunea de partaj, iar pe de alta parte, a considerat instanța că, "în prezenta cauza se partajează un bun", iar apelanții "nu dovedesc depășirea sau scăderea cotei valorice, iar desocotirea după partajul tuturor bunurilor se poate face într-o acțiune ulterioară".

Astfel, că, pe lângă confundarea obiectului juridic al cererii cu care a fost investita, instanța a considerat că, partajul numai unei părți din bunuri este admisibil, în condițiile în care, în speță, nu exista o dovadă a partajării tuturor bunurilor precizate în tranzacție.

b)Pe de o parte, instanța a considerat că, în speță, "nu sunt incidente dispozițiile Legii 10/2001" sau 112/1995, sau 18/1991, iar pe de alta parte, a arătat instanța, că "drepturile autorilor apelanților cu privire la faptele petrecute pe teritoriul statului române deposedare abuziva de bun sunt supuse reparației potrivit legilor române".

c)Instanța a considerat că, tranzacția are ca " scop" acela de a preîntâmpina litigii, dar pe de alta parte instanța a arătat că "nu este lămurit de ce procesul de anulare a certificatului de moștenitor nu a fost soluționat în baza tranzacției".

Cu alte cuvinte, nu exista certitudine cu privire la actele și consecințele juridice ale acestora, în judecata instanței, astfel că, simpla înșiruire a unor evenimente și a înscrisului, fără o constatare neechivoca a existenței sau inexistentei scopului actului, nu poate fi primita drept motivare.

d)Instanța a considerat că, tranzacția are un "obiect", însă, pe de alta parte, instanța a constatat că "până la obținerea despăgubiri lor orice cerere de partaj ar fi fost respinsă pentru inexistența dreptului de proprietate al părților".

Ori, în speță, valabilitatea sau nevalabilitatea unui act, a fost raportată la momentul încheierii lui, în anul 2002.

La acel moment, nici unul din bunurile cuprinse în tranzacție nu existau decât juridic în patrimoniul autorului apelanților, W. P. C., în condițiile în care, bunurile erau vândute către terți, iar acțiunile în revendicare abia începute, unele fiind și în prezent în faza instanțelor de judecată.

3.Motivarea este străină de pricină, în condițiile în care, investita cu o acțiune în pretenții, instanța se pronunța ca într-o veritabila acțiune de partaj, argumentând că:" W. P. C. se afla în situația moștenitorului care aduce un bun la masa succesorală, valoarea înlocuind acest bun urmând a fi împărțită ca orice bun care înlocuiește un alt bun, în baza subrogației reale".

Ori, în speță, documentul intitulat" Tranzacție", nu stabilea în mod clar, că, autorul apelanților datora o sumă de bani către intimații reclamanți.

Pentru a putea opera subrogația reala, ar trebui să fim în condițiile unei acțiuni de partaj, astfel cum, nespecific speței cu care a fost investita, motivează instanța.

De asemenea, dreptul intimaților reclamanți s-ar putut exercita ( dacă s-ar lua în calcul opinia instanței de apel) împotriva statului român, întrucât, hotărârea de condamnare obliga statul român la restituirea bunului, iar statul român se poate regresa împotriva apelanților, în măsura în care, va rezolva cererea intimaților reclamanți.

4.Motivarea hotărârii este contradictorie și în ceea ce privește chestiunea referitoare la faptul că, despăgubirea este insesizabilă.

In acest sens, a observat că, instanța a considerat că exista diferențe între cele doua situații, respective situația de " victima" pentru încălcarea unor drepturi patrimoniale în speță, și situația de "victima" pentru încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale" în cauza Ringier.

Insă, art. 41 din Convenție a făcut referire la situația de " victimă" fără vreo deosebire între natura drepturilor încălcate, iar numai după constatarea calității de " victima" CEDO poate proceda la stabilirea satisfacției echitabile.

5.In ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., recurenții au susținut următoarele:

Instanța a interpretat greșit înscrisul intitulat Tranzacție, încheiat între W. P. C. și intimații apelanți, la data de 17 octombrie 2002.

Din prisma art. 673 C.pr.civ., împărțirea s-a făcut asupra bunurilor pentru care" părțile au un drept proprietate . art. 1711 C.civ "Tranzacțiile au între părțile contractante puterea unei sentințe neapelabile".

Prin tranzacție, părțile au încearcat să preîntâmpine un proces sau să stingă un altul preînceput.

Instanța de fond a considerat că, scopul tranzacției este acela de a preîntâmpina procese între părți cum este cazul și acestei acțiuni în pretenții), Instanța de apel, verifica legalitatea hotărârii instanței de fond, dar nu poate trage concluzii cu privire la scopul încheierii tranzacției,atât timp cât, constata că nu a dus la soluționarea diferendelor dintre părți.

Cu privire la obiect, este de observat faptul că, la momentul încheierii tranzacției, toate bunurile precizate erau în proprietatea exclusivă a lui W. P. C..

În acest context, autorul le putea înstrăina, le putea dona, dar în nici un caz nu le putea supune împărțelii succesorale.

În privința acțiunii specifice, în nici un caz nu este admisibilă acțiunea în pretenții, ci doar o eventuală acțiune de partaj, în măsura în care, intimații au susținut că acesta este obiectul tranzacției.

Instanța a ignorat atât conținutul concret al înscrisului cât și efectele juridice pe care le putea produce, constatând în contra celor ce rezulta din înscris și potrivit cu natura înscrisului.

Instanța a interpretat greșit hotărârea prin care intimații reclamanți au obținut despăgubiri de la statul german, aflata la filele 102-107 dosar apel.

În opinia instanței, a arătat că, în lipsa unui acord bilateral între state, prin care să se acorde sprijin reciproc în material despăgubiri lor, instanța a considerat că, hotărârea respectivă este dată potrivit legii germane și că nu are nici o relevanță în cauză.

Ori, hotărârea a făcut dovada faptul că, autorul intimaților a încasat o suma de bani drept despăgubire pentru bunurile care au fost confiscate autorului comun, pe teritoriul României, de la statul german, împrejurare în care, nu a apelat la dispozițiile legii române, pentru a fi despăgubit și de statul român. Tocmai de aceea, toate imobilele au fost solicitate spre restituire și restituite doar autorului nostru.

Revenind la problema tranzacției, în măsura în care, s-ar lua în calcul teza instanței în sensul că, este vorba despre succesiunea lui W. C., aceasta fiind obiectul tranzacției și că, W. P. este obligat să aducă la masa de împărțit suma primita în schimbul apartamentului, rezulta că, instanța trebuia să aibă în vedere și suma restituită autorului intimaților reclamanți, existând dovada că, "au încasat mai mult, peste cota". De altfel, instanța a susținut că, scopul tranzacției a fost acela a unor concesii reciproce, adică situația în care, ambele părți recunosc că au drepturi egale după W. C., împrejurare în care, instanța trebuia să constate care este rolul, importanța și consecințele hotărârii din Germania.

Ori, instanța, a considerat că, suma primita în Germania este fără relevanță, de asemenea și hotărârea autorităților germane, însă, suma primita conform legii române, trebuie neapărat să fie supusă împărțelii, întrucât a fost prevăzută în tranzacție.

6.In ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenții susțin următoarele:

a)O primă critică s-a referit la împrejurarea că, în speță nu au fost respectate cerințele prevăzute de art. 268 C.pr.civ, întreaga motivare a hotărârii fiind specifică unei alte acțiuni ( acțiune de partaj), iar pe de alta parte, motivarea este atât de contradictorie încât, este greu de deslușit care au fost motivele reale pentru care instanța a considerat că apelul este nefondat.

b)În chestiunea tranzacției și a efectelor pe care le poate produce, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1706 C.civ., ale art. 1704-1714 C.civ., 942,948, 1073 C.civ .

Conform legii române, intimații reclamanți nu au solicitat restituirea bunurilor care au aparținut autorului lor, W. C., de cota lor beneficiind moștenitorii care au formulat cerere.

In condițiile în care, reclamanții nu au un drept de proprietate recunoscut de lege asupra bunurilor pentru care au încheiat tranzacția, devine activă regula din art. 1706 C.civ. " tranzacție pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea. Acei ce nu pot însă dispune de obiectul cuprins în tranzacție, nu pot transige decât în formele stabilite de legile speciale".

De asemenea, tranzacția încheiată nu a îndrituit intimații reclamanți la obținerea vreunei părți din suma deoarece având în vedere caracterul oneros al contractului de tranzacție, aceștia au obținut prin chiar încheierea tranzacției un avantaj patrimonial.

Pe de alta parte, având în vedere efectul extinctiv al tranzacției, susțin recurenții că reclamanții se aflau în imposibilitatea de a formula din nou pretenții cu privire la drepturile recunoscute prin tranzacție, aceasta fiind asimilată unei hotărâri judecătorești definitive. Acest lucru a fost statuat și de către ICCJ în decizia nr. 489/1990 care a hotărât că "nu se poate relua judecata în privința unora dintre bunurile asupra cărora, în aplicarea principiului disponibilității, părțile au tranzacționat."

Pentru a constata dacă înscrisul intitulat" Tranzacție" este un contract sau un act unilateral, urmează să aibă în vedere împrejurarea că, caracterul oneros ar trebui respectat în privința tuturor părților, iar în ceea ce privește obiectul, ar trebui ca părțile să preîntâmpine un proces sau să stingă un altul preînceput.

In speță, caracterul oneros a existat numai în ceea ce îi privește pe intimați, autorul nostru neobținând nici un profit, nici un câștig material.

In privința scopului, recurenții susțin că nu exista nici un proces preînceput și care să fie stins și nici eventuale litigii care să fie stinse, întrucât, în lipsa cererii de restituire a bunurilor formulată conform legii speciale, autorii intimaților nu ar fi putut să întreprindă nici un demers.

Cu alte cuvinte, în speță, nu este vorba despre o tranzacție, ci, astfel cum spune art. 944 C.civ. " contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obliga către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urma să se oblige". În opinia recurenților, înscrisul intitulat "Tranzacție" nu îndeplinește cerințele juridice ale contractului de tranzacție ci este un act unilateral.

În ceea ce privește obiectul acestui înscris, recurenții susțin că bunul a ieșit din patrimonial lui C. W. ca efect al decretului de naționalizare, iar ca efect al hotărârii judecătorești pronunțată în favoarea autorului recurenților, W. P. Christian, dreptul de proprietate s-a născut direct în patrimoniul acestuia.

Astfel, recurenții susțin că, dreptul de proprietate odată născut în patrimoniul autorului lor W. P. Christian, nu a mai putut face obiectul succesiunii după C. W. și a unei eventuale împărțiri.

Un alt aspect deosebit de important în acest sens, a fost faptul că, potrivit regulilor de excepție al legilor de reparație "de cota moștenitorilor legali sau testamentari beneficiază doar cei care au formulat cerere de restituire a bunurilor", în speță, doar autorul recurenților, W. P. Christian, formulând cerere de restituire a bunurilor preluate în mod abuziv de către stat.

Mai mult, în cuprinsul înscrisului, părțile au constatat că dreptul de proprietate asupra bunurilor aparține exclusiv lui W. P. C..

În acest context, nu a existat cauza actului juridic, pentru care, W. P. C. să împartă bunurile proprii.

Pe de altă parte, a fost de observat că, la momentul încheierii actului, octombrie 2002, W. P. C. a avut un drept de proprietate ce a rezultat din hotărâri judecătorești, dar, bunurile aparțineau în același timp și altor proprietari.

D. pentru care, la momentul încheierii Tranzacției, astfel cum a reținut și Curtea Europeana, W. P. C. avea o" speranță legitimă la un bun".

Din perspectiva părților, a rezultat că, obiectul actului juridic era unul iluzoriu, sau o speranță, înscrisul căpătând un caracter aleatoriu.

Că este așa, respectiv un " alea" rezultă din chiar comportamentul intimaților reclamanți, care aduc în partaj doar bunurile redobândite în cadrul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva terților, nu și cele pierdute.

In consecință, obiectul tranzacției nu poate fi unul determinat strict doar la "bunurile câștigate" ulterior încheierii tranzacției, iar pentru o alta parte din bunuri, menționate în tranzacție dar necâștigate, să aibă un altfel de caracter, sau să nu existe, cum a susținut chiar instanța de apel.

Mai mult, față de situația prezentată, a apreciat că lipsa de obiect a tranzacției este evidentă și față de dispozițiile art. 673 C.pr.civ. potrivit cărora împărțirea se face asupra bunurilor asupra cărora părțile au un drept de proprietate .. 1706 c.civ. conform cărora tranzacție pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea.

Ori, în speță, a fost evident faptul că, unicul proprietar al bunurilor, la momentul semnării tranzacției, era autorul recurenților, W. P. Christian, iar intimații-reclamanți nu puteau dispune de obiectul tranzacției întrucât nu aveau un drept de proprietate nici măcar în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 La CEDO, respectiv speranța legitimă la un bun, întrucât aceștia ar fi trebuit să facă dovada formulării unei cereri de restituire conform legilor speciale de reparație.

In ceea ce privește lipsa mențiunilor din tranzacție cu privire la partajarea unor despăgubiri sau eventuale sume de bani primite cu titlu de compensație pentru bunurile imobile preluate în mod abuziv de către stat recurenții au arătat că, nu exista nici o referire în acest sens în cuprinsul tranzacției de care intimații-reclamanți au înțeles să se prevaleze ca și temei al acțiunii în pretenții.

Chiar dacă s- ar trece peste susținerile referitoare la calitatea bunurilor din tranzacție, respective bunuri preluate abuziv și supuse unor dispoziții speciale, a apreciat că tot nu ar fi admisibilă o eventuală pretenție cu privire la bunurile din tranzacție întrucât s-ar aplica prin analogie principiul de drept exprimat în adagiul juridic "soarta vânzării depinde de soarta partajului."

În speță, față de numărul mare de bunuri ce fac obiectul tranzacției, s-a spus că o eventuală despăgubire primită pentru unul dintre bunuri nu trebuie neapărat "împărțită", în condițiile în care, în urma unui eventual partaj bunul ar fi atribuit în lotul recurenților.

Din acest motiv au considerat recurenții că o eventuală pretenție strict cu privire la doar unul dintre apartamentele ce compun imobilul din . este inadmisibilă întrucât soarta concretă se va stabili doar în urma partajului. Acest lucru, cu atât mai mult cu cât, tranzacția nu are ca obiect partajarea unei sume de bani primate cu titlu de compensație, cu atât mai puțin, compensația primită în urma hotărârii CEDO, care a fost acordată în urma stabilirii unei calități speciale a autorului recurenților, respective aceea de victima, calitate care ar trebui îndeplinită și în persoana intimaților reclamanți.

Recurenții susțin că, pentru a putea discuta de o eventuala partajare a bunurilor din tranzacție și în speță a sumei de bani primita cu titlu de satisfacție echitabila de la CEDO, intimații – reclamanți ar fi trebuit să facă dovada unei duble calități, respectiv aceea de persoană ce a formulat cerere de restituire a bunurilor lui C. W. în temeiul legilor speciale de reparație dar și dovada calității de "victimă", astfel cum aceasta este avută în vedere de către CEDO.

In lipsa acestor "calități" s-a apreciat că intimații-reclamanți nu sunt îndreptățiți la a solicita partajarea bunurilor după defunctul C. W. restituite strict doar autorului recurenților, ci pot solicita doar acele bunuri care nu fac obiectul legilor speciale de reparație.

În privința acțiunii în pretenții, recurenții susțin că potrivit Codului civil "orice plata presupune o datorie". De asemenea, potrivit art. 1073 C.civ., obligația de a face sau de a da se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare.

Ori, trecând peste împrejurarea că, tranzacția are un caracter de act unilateral, recurenții susțin că nu s-au stabilit ce obligații se nasc din tranzacție, obligația de a face.

În caz de neexecutare, obligația de a face se schimba în dezdăunări, împrejurare în care, în nici un caz nu se poate pune în discuție existența unui drept de creanță rezultat din hotărârea CEDO, ci, eventual, doar posibilitatea pentru intimate de a se adresa statului român, în baza Tranzacției, și a solicitat restituirea bunului.

În ceea ce privește chestiunea caracterului insesizabil al sumei de bani primita în baza hotărârii de condamnare a statului român, recurenții susțin din nou că aceasta are caracter insesizabil, chiar dacă se referă la drepturi patrimoniale.

Art.41 din Convenție stabilește doar împrejurarea că, după stabilirea calității de victimă, curtea poate pronunța cu privire la satisfacția echitabilă.

În speță, a observat faptul că, calitatea de victimă a fost statuata de curte doar în privința lui W. P. C., cu toate ca, la acel moment, curtea avea informații și despre existența tranzacției. In egală măsură, curtea ar fi putut aprecia și cu privire la calitatea de victimă a intimaților, dar nu a făcut acest lucru, întrucât, intimații nu dobândeau această calitate prin semnarea tranzacției.

Suma stabilită cu titlu de satisfacție echitabilă are un caracter insesizabil, indiferent de sfera creditorilor, privați sau de interes public; cu atât mai mult cu cât, în speță Ringier creditorul era statul austriac.

În consecință, recurenții solicită a se avea în vedere faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 41 din Convenție.

Tot o interpretare și aplicare greșită a legii o face instanța atunci când afirma ca, regula înscrisă în dispozițiile Legii nr.10/2001 referitoare la repunerea de drept în termenul de acceptare accesiunii doar pentru bunurile revendicate și doar pentru moștenitorii care au formulat cerere are un caracter privat deoarece, în opinia recurenților, regula are un caracter public, de norma obligatorie, iar potrivit art.5 C.Civ, nu se poate deroga prin convenții particulare de la lege, orice asemenea înțelegere fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Față de toate cele de mai sus, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunțate, admiterea apelului iar pe fond respingerea acțiunii formulate de intimații reclamanți, fiind obligați la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel, recurs.

În drept, art.304 pct.7, 8 și 9 C.pr.civ.

Recurs legal timbrat cu taxă de timbru și timbru judiciar.

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții părâți nu au solicitat probe noi în dovedirea recursurilor iar intimaților reclamanți li s-a încuviințată proba cu înscrisuri.

La dosarul cauzei, au fost depuse în copie următoarele înscrisuri noi în sensul art.305 C.pr.civ.: sentința civilă nr.5755/21.05.2010 a Judecătoriei sectorului 2 pronunțată în dosarul nr._, completată prin sentința civilă nr._/10.11.2010 a Judecătoriei sectorului 2, sentințe irevocabile prin decizia civilă nr.1078/28.05.2013 a pronunțată de C. secția a IV a, sentința civilă nr.934/10.05.2013 a Tribunalului București secția a V-a pronunțată în dosarul nr._ și alte înscrisuri.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a materialului probator administrat, și în raport de dispozițiile art.304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

Astfel, în ceea ce privește natura juridică a prezentei acțiunii introductive de instanță, prin care intimații reclamanți în calitate de moștenitori ai autorului comun al părților, C. W., fost proprietar al apartamentului nr.3 din București, . nr.28 sector 2, au solicitat obligarea autorului recurenților la plata sumei de bani reprezentând echivalentul cotei părți cuvenite reclamanților din despăgubirea primită de pârât pentru bunul succesoral, Curtea apreciază că aceasta, după cum a fost calificată corect în apel este o acțiune mixtă.

În acest sens, este de reținut că într-adevăr, prezenta acțiune are parțial natura unei acțiuni în pretenții, deoarece prin aceasta se solicita obligarea autorului recurenților la restituirea echivalentului valoric corespunzător cotei de ½ din suma de bani din despăgubirea primită de acesta în totalitate (deși avea doar în calitate de co-moștenitor alături de intimații reclamanți al bunului succesoral asupra căruia purta despăgubirea, și pe care părțile îl dețineau în coproprietate pe cote părți), și parțial natura unei cereri de partaj în privința sumei de bani obținute ca valoare de înlocuire a bunului succesoral deținut în coproprietate pe cote părți de către recurenți și intimații; prin urmare, reținerile instanțelor de fond referitoare la admisibilitatea și temeinicia partajării sumei de bani obținute de autorul recurenților în exclusivitate ca despăgubire pentru bunul deținut în coproprietate de acesta împreună cu intimații sunt pe deplin fondate, iar nu străine de natura pricinii, după cum fără temei susțin recurenții.

Totodată, și cauza acțiunii de față este reprezentată pe de-o parte de starea de coproprietate a părților (derivată din calitatea de moștenitori a acestora a fostului proprietar al imobilului) asupra bunului succesoral, ce a reintrat în masa succesorală sub forma unui drept de creanță împotriva statului al moștenitorilor fostului proprietar al bunului preluat din proprietatea lui abuziv, și pe de altă parte, de . recurenților a întregului emolument a acestui drept de creanță, asupra căruia intimații dețin cota de ½, în condițiile în care recurenții consideră că autorul acestora avea calitatea de unic proprietar al imobilului în discuție.

În privința obiectului prezentei acțiuni, Curtea reține că acesta este reprezentat de protecția dreptului subiectiv al intimaților reclamanți derivând din calitatea de coproprietari recunoscută acestora de autorul recurenților W. P. Christian pe calea unei tranzacții, calitate în care solicită cota parte cuvenită din despăgubirea primită integral de acesta din urmă, ce se pretindea proprietar exclusiv al bunului asupra căruia purta despăgubirea, și nu a fost confundată în nici un fel de către instanțele de fond astfel cum fără temei susțin recurenții.

Curtea reține că tocmai dată fiind natura juridică dublă a acțiunii de față, de acțiune în pretenții și de partaj, astfel cum reține implicit și motivează explicit însă amplu instanța de apel, tribunalul a apreciat corect ca fiind admisibilă cererea de partaj în privința contravalorii unui singur bun succesoral, posibilitate consacrată și de prevederile art.730 C.civ., astfel că părțile pot decide sistarea stării de coproprietate asupra unei bun individual determinat, asupra unei fracțiuni din patrimoniul succesoral sau asupra întregii mase succesorale, și pot menține prin acordul lor de voință starea de indiviziune asupra celorlalte bunuri indivize, alegerea fiind lăsată la latitudinea părților de către legiuitor printr-o normă dispozitivă, și nu constituie o obligație a lor impusă printr-o normă imperativă.

În ceea ce privește criticile recurenților potrivit cărora hotărârea recurată nu ar fi motivată sub aspectul respingerii motivelor de apel referitoare la greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității procesual active, a lipsei de obiect a tranzacției, a celei de inadmisibilitate a acțiunii în pretenții și privind fondului cauzei, în legătură cu care întreaga motivare s-ar circumscrie specificității și rigorii unei acțiuni în partaj, nicidecum unei acțiuni în pretenții, și că nu au fost respectate cerințele art.261 C.pr.civ., critici ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 C.pr.civ., acestea sunt vădit nefondate.

În acest sens, Curtea constată că tribunalul a motivat explicit respingerea atât a motivelor de apel prin care se invoca greșita soluționare de către prima instanță a excepțiilor procesuale calificate ca atare de instanțele de fond, (respectiv a celor referitoare la lipsa calității procesual active a intimaților reclamanți, a celei de inadmisibilitate a acțiunii în pretenții), a celor prin care se invoca greșita soluționare de către prima instanță a apărărilor de fond referitoare la nevalabilitatea tranzacției încheiate de autorul recurenților cu intimații, (apărări formulate ca excepții prin care se invoca lipsa de obiect a tranzacției și cea ce nulitate a tranzacției), cât și a celor referitoare la fondului cauzei.

Este de observat în primul rând că susținerile recurentului referitoare la lipsa de obiect a acțiunii dată fiind lipsa de obiect a tranzacției și cea ce nulitate a tranzacției nu reprezintă excepții procesuale în sensul prevederilor art.137 C.pr.civ., deoarece prin intermediul său nu se invocă vreo neregularitate procedurală privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune, fără a se pune în discuție fondul dreptului, ci dimpotrivă acestea vizează apărări de fond referitoare la însuși fondul dreptului pretins de reclamanți, astfel că au fosa analizate de către tribunal ca motive de fond de nevalabilitate a tranzacției.

În al doilea rând, contrar susținerilor recurenților, motivele de apel referitoare la greșita soluționare de către prima instanță a excepțiilor procesuale referitoare la lipsa calității procesuale active a intimaților reclamanți, și a celei de inadmisibilitate a acțiunii în pretenții, au fost analizate de Tribunal care a apreciat cu privire la calitatea reclamanților că aceasta rezultă din tranzacția încheiată între intimații reclamanți și autorul pârâților, și care este valabil încheiată iar pe de altă parte deoarece autorul recurenților, Wiegel P. C. a obținut despăgubirea pentru imobilul situat în București, ., Sector 2 ca succesor al autorului comun al părților, Wiegel C., după cum se menționează în considerentele hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului prin care statul a fost obligat la restituirea în natură sau în echivalent a imobilului menționat. În privința omisiuni analizării excepției inadmisibilității acțiunii, criticile recurenților sunt vădit formale și nefondate în condițiile în care prin cel de-al doilea motiv de recurs chiar aceștia sunt cei care critică considerentele pentru care instanța de apel a respins această excepție, critici nefondate pentru considerentele mai sus reținute.

În al treilea rând, recurenții, deși susțin că motivele de apel referitoare la fondul cauzei nu au fost examinate de instanța de apel, nu sunt în măsură a arata sub ce aspect au fost omise apărările lor, aceste susțineri fiind vădit nefondate. Totodată, după cum se statuează în jurisprudența constantă a instanțelor și în doctrină (Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, V. M. C., 1997, pagina 391), instanța are obligația de motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere iar nu de a răspunde separat diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere, astfel că nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Sunt vădit nefondate și criticile recurenților referitoare la respingerea greșită de instanța de apel a motivelor de apel privitoare la lipsa valabilității tranzacției încheiate între intimați și autorii recurenților.

Prin contractul menționat părțile au stipulat expressis verbis următoarele: că încheierea convenție se încheie pentru preîntâmpinarea acțiunilor judiciare izvorîte din calitatea părților de succesori ai defunctului C. W. și are drept scop stingerea oricăror litigii dintre aceștia, că se încheie în considerarea faptului că autorul recurenților a redobândit totalitatea bunurilor imobile ce s-au aflat în patrimoniul autorului părților, trecând însă în proprietatea statului anterior decesului acestuia, și în considerarea calității de moștenitor a autorului intimaților W. G. T. pentru C. W. potrivit certificatului de moștenitor nr.41VIW171/1998 eliberat acestuia de autoritățile germane, recunoscându-și reciproc calitatea de moștenitori ai lui C. W. a cărui succesiune a fost acceptată tacit de moștenitori, că formează obiect al tranzacției imobilul din București, . nr.28 sector 2 restituit în baza sentinței civile nr.6581/1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, iar părțile partajează voluntar bunurile imobile enunțate potrivit unei cote părți de ½ W. P. Christian și de ½ intimații.

Curtea reamintește recurenților faptul că potrivit prevederilor art.1704 și următoarele din C.civ. astfel cum au fost acestea au fost interpretate în doctrină (Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, F. D., S. Cărpenaru, 1993, paginile 245-254) tranzacția este un contract prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să nască, prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi săvârșite sau promise de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic. Doctrina a statuat în sensul că tranzacția presupune următoarele: un drept litigios sau îndoielnic, acest caracter trebuind să existe cel puțin în concepția părților, adică de natură de a da naștere unui proces; intenția părților de a preîntâmpina nașterea unui litigiu sau aceea de apune capăt unui litigiu ivit; existența unor concesii reciproce, însă concesiile nu trebuie să fie de valoare egală, fiind suficient ca ele să fie comparabile în ochii părților, iar neegalitatea concesiilor nu exclude reciprocitatea lor (Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, F. D., S. Cărpenaru, 1993, pagina 245).

Doctrina a reținut și faptul că tranzacția este un contract sinalagmatic, deoarece părțile își asumă obligații reciproce de a nu începe procesul, oneros și comutativ deoarece fiecare parte urmărește un avantaj patrimonial constând cel puțin în evitarea pierderii procesului și a cheltuielilor de judecată, iar avantajele avute în vedere nu mai depind de soluția procesului ca eveniment viitor și incert care ar face să existe șanse de câștig și pierdere pentru contractanți.

În acest sens, după cum a considerat și instanța de apel, în ceea ce privește susținerile recurenților referitoare la nulitatea tranzacției dată fiind lipsa obiectului acestea nu pot fi primite în raport de clauzele contractului în litigiu și de reglementarea legală dată de legiuitor prin art.1704 și următoarele din C.civ. contractului de tranzacție.

Obiectul tranzacției îl constituia, după cum au considerat corect instanțele de fond, concesiile făcute de părți pentru preîntâmpinarea acțiunilor judiciare izvorîte din calitatea părților în considerarea faptului că autorul recurenților W. P. Christian redobândise totalitatea bunurilor imobile ce s-au aflat în patrimoniul autorului părților trecând în proprietatea statului însă autorului intimaților i s-a recunoscut potrivit certificatului de moștenitor nr.41VIW171/1998 eliberat de autoritățile germane calitatea de moștenitor pentru C. W. și în recunoașterea reciprocă a părților a calității de moștenitori ai lui C. W. cu privire la imobilul din București, . nr.28 sector 2 restituit în baza sentinței civile nr.6581/1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, și cotelor părți cuvenite părților.

Valabilitatea acestui contract sinalagmatic și a tuturor elementelor lui a fost apreciată, contrar susținerilor nefondate ale recurenților, corect la data încheierii lui, în raport de contextul de insecuritate juridică în care se aflau părțile dat fiind faptul că la acel moment bunul imobil ce constituia obiectul material al tranzacției era restituit autorului recurenților însă în calitate de moștenitor al fostului proprietar potrivit sentinței 6851/1999, de faptul că acțiunea în revendicare a . chiriașul cumpărător al imobilului fusese promovată de autorul recurenților la data de 11 aprilie 2002, și de faptul că părțile își puteau contesta reciproc calitatea de moștenitori ai autorului comun deoarece fiecare avea recunoscută calitatea de succesor unic al fostului autor iar autorul recurenților formulase la data de 4.06.2002 acțiune de anularea certificatului de moștenitor întocmit în România a autorului intimaților, W. G. T. pentru autorul comun, W. C.. Faptul că la momentul încheierii contractului, imobilul în litigiu nu se afla din punct de vedere material în patrimoniul autorului comun nu reprezintă un motiv de nevalabilitate a convenției în discuție deoarece în patrimoniul autorului comun al părților se născuse un drept de creanță al moștenitorilor împotriva statului (obligația statului de a restitui bunul sau contravaloarea lui, obligație de a face). Mai mult, aplicând argumentul a fortiori, este de remarcat ,chiar dacă situația nu este cea din speță, că pot face obiect valabil al tranzacției ca de altfel al oricărei convenții civile chiar și bunurile viitoare, după cum stabilește în art.965 C.civ. Totodată, reintrarea bunului în patrimoniul autorului comun al părților poate fi considerată ca afectând tranzacția unei condiții suspensive, aceea a reintrării bunului sau a echivalentului lui valoric în patrimoniul moștenitorului comun, condiție ce s-a realizat odată cu încasarea de către autorul recurenților a despăgubirilor pentru imobil. Prin urmare, fiind încheiată, conform celor mai sus reținute și în scopul preîntâmpinării unor litigii, tranzacția în discuție este pe deplin valabilă chiar dacă convenția nu stabilea în mod clar că autorul apelanților datora o sumă de bani către intimații reclamanți. Faptul că ulterior încheierii tranzacției nu au fost respectate clauzele acesteia în sensul că în cadrul procesului de anulare a certificatului de moștenitor al autorilor intimaților aceștia nu s-au folosit de efectul extinctiv al acestei convenții nu are semnificația lipsei cauzei contractului, cauză ce se aprecia la momentul încheierii convenției și care exista valabil, fiind reprezentată tocmai, de situația incertă a moștenitorilor fostului proprietar.

Este de reținut că prin sentința 6851/1999 a Judecătoriei sectorului 2 fusese admisă acțiunea în revendicare formulată doar de autorul recurenților împotriva statului român, această hotărâre având efect declarativ, însă ca urmare a acestei hotărâri irevocabile bunul a reintrat în patrimoniul autorului părților, iar părțile dețin asupra acestuia un drept de proprietate pe cote părți în calitate de moștenitori.

Și susținerile recurenților potrivit cărora obiectul tranzacției ar fi fost iluzoriu la data încheierii acesteia deoarece așa ar fi reținut Curtea EDO sunt vădit nefondate deoarece tocmai în considerarea lipsirii de bun, pentru încălcarea dreptului său de (co)proprietate prevăzută de art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO a și fost constatată calitatea de victimă a încălcării acestui drept fundamental a autorului recurenților, pentru moștenire însă, și stabilindu-se dreptul său la satisfacție echitabilă în raport și de drepturile succesorale ale intimaților; nu se pot primi pentru considerentele prezentate mai sus nici susținerile recurenților potrivit cărora dat fiind faptul că intimații nu formulaseră acțiune în revendicare aceasta tranzacția era lipsită de obiect sau de cauză deoarece în cuprinsul tranzacției se menționează clar că tocmai în raport de această împrejurare se încheie convenția părților, dată fiind situația că autorul recurenților a formulat acțiuni în numele autorului comun și cu privire la bunuri din masa succesorală deținută de părți în coproprietate.

Sunt nefondate vădit prin urmare susținerile recurenților potrivit cărora intimații ar fi trebuit să se îndrepte împotriva statului român, deoarece, după cum se va arăta și în cele ce succed, acesta din urmă în calitate de debitor s-a liberat valabil achitând către autorul recurenților despăgubirea pentru bunul fost proprietatea autorului părților, contravaloarea bunului reintrând de drept în patrimoniul succesoral deținut de părți în coproprietate însă a fost achitată în fapt doar unui singur moștenitor în exclusivitate; mai mult, intimații nu puteau acționa în judecată statul deoarece autorul recurenților era acela ce obținuse titlul de creanță împotriva debitorilor însă în numele tuturor coproprietarilor și încasase deja întregul cuantum al despăgubirii pentru bun deși nu era proprietar exclusiv al lui.

Cu privire la cauza tranzacției, Curtea reține că aceasta este pe deplin valabilă constând în conduita cocontractanților în calitate de moștenitori a autorilor comun W. C., de a preîntâmpina noi litigii în condițiile unei situație de marcată incertitudine juridică a demersurilor juridice inițiate de aceștia în condițiile în care, după cum s-a arătat mai sus, fiecare dintre aceștia beneficiau de certificate de moștenitori ce le recunoșteau fiecăruia calitatea de moștenitori unici ai autorului comun (urmare a deschiderii succesiunii lui Wiegel C., decedat la 01.04.1980, a fost eliberat certificatul de moștenitor nr.1210/14.07.1992, prin care s-a constatat că întreaga masa succesorală revenea autorului recurenților Wiegel P. C. iar prin certificatul de moștenitor nr.103/08.11.1999 s-a constatat că moștenitorul defunctului Wiegel C. este autorul intimaților W. G. T.), iar autorul recurenților izbândise în acțiunea de revendicare a autorului comun însă în numele moștenirii, și formulase acțiune de anulare a certificatului de moștenitor eliberat pe numele autorului intimaților, acțiunea formulată la data de 4.06.2002 și respinsă ulterior -prin sentința civilă nr.7426/27.11.2003 a Judecătoriei sectorului 1, definitivă și irevocabilă la data de 28.02.2008. Cauza mediată lipsește în opinia recurenților dată fiind lipsa contraprestației urmărite de autorul recurenților la încheierea tranzacției, lipsă de cauză specifică contractelor sinalagmatice (deși recurenții susțin în mod formal și contradictoriu că tranzacția ar fi un act unilateral); aceste susțineri sunt vădit nefondate deoarece cauza mediată există și constă, după cum s-a arătat, în scopul de a preîntâmpina noi litigii între părți în care aceștia să-și conteste reciproc calitatea de moștenitori ai autorului comun. Faptul că menționata tranzacție nu ar fi condus la soluționarea diferendelor dintre părți, cum este cel de față, în care recurenții sunt cei ce îi neagă efectele este ulterioară încheierii și extrinsecă convenției și nu îi afectează valabilitatea, ce se apreciază la momentul încheierii ei, contrar susținerilor nefondate ale recurenților ce își invocă propria turpitudine, ceea ce nu poate fi primit. Și susținerea că lipsa cauzei s-ar datora faptului că la momentul încheierii tranzacției autorul recurenților ar fi fost proprietarul exclusiv al imobilului revendicat ce reintrase în patrimoniul său este vădit nefondată câtă vreme, cum s-a reținut mai sus, ca urmare a efectului declarativ al hotărârii irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare a imobilului proprietatea autorului comun al părților, s-a stabilit retroactiv că acesta nu a ieșit niciodată din patrimoniul succesoral.

Tranzacția încheiată între părți are un caracter oneros și sinalagmatic, contrar susținerilor recurenților, deoarece ambele părți își fac concesii reciproce, cu privire la drepturi cu valoare economică, fiecare concesie fiind cauza concesiei făcute de cealaltă parte iar împrejurările în care s-a încheiat convenția, menționate mai sus, justifică concluzia instanțelor de fond, respectiv aceea a valabilității tranzacției deoarece, după cum s-a arătat concesiile nu trebuie să fie de valoare egală, fiind suficient ca ele să fie comparabile în ochii părților, iar neegalitatea concesiilor nu exclude reciprocitatea lor (Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex, F. D., S. Cărpenaru, 1993, pagina 245). Mai mult, tranzacția este un contract sinalagmatic, deoarece părțile își asumă obligații reciproce de a nu începe procesul, și comutativ, contrar susținerilor recurenților deoarece fiecare parte urmărește un avantaj patrimonial constând cel puțin în evitarea pierderii procesului și a cheltuielilor de judecată, iar avantajele avute în vedere nu mai depind de soluția procesului ca eveniment viitor și incert care ar face să existe șanse de câștig și pierdere pentru contractanți. Faptul că intimații nu au contribuit la cheltuielile legate de procedurile referitoare la imobilele din masa succesorală nu fac ca tranzacția să fie un contract aleatoriu, act în cadrul căruia părțile nu cunosc întinderea obligațiilor la momentul încheierii contractului (ceea ce nu este cazul în speță deoarece la acel moment obiectul contractului era cunoscut și determinat, fiind reprezentat de conduita de concesii reciproce rezultată din calitatea de moștenitori a părților asupra bunului succesoral reintrat în patrimoniul autorului părților ca urmare a pronunțării sentinței nr.6581/1999) ci face posibilă, după cum au arătat instanțele de fond, desocotirea între recurenți și intimați.

Sunt nefondate în aceste coordonate și criticile potrivit cărora instanțele de fond ar fi nesocotit dispozițiile art.1706 C.civ., ale art. 1704-1714 C.civ., 942,948, 1073 C.civ referitoare la tranzacție și la efectele acestei convenții, critici prin care recurenți reiterează susținerile referitoare la lipsa de obiect și de cauză a tranzacției.

În acest sens, art.1706 C.civ se referă la capacitatea de a încheia tranzacția ca act de dispoziție, instituind cerința ca părțile să îndeplinească cerințele legii pentru a dispune cu titlu oneros de dreptul ce formează obiectul concesiei; este de remarcat că recurenții scot din context aceste prevederi, invocând netemeinicia pretențiilor reclamanților și lipsa obiectului tranzacției, respectiv faptul că intimații nu formulaseră acțiunea în revendicare pentru imobil și nu li se recunoscuseră drepturile asupra imobilului, susțineri deja examinate și apreciate ca nefiind fondate mai sus. Dispozițiile art.673 C.pr.civ. ce prevăd posibilitatea partajării bunurilor deținute în coproprietate de părți sunt pe deplin aplicabile în speță unde, părțile dețin în coproprietate bunul succesoral pentru care doar autorul recurenților a obținut despăgubiri integrale, iar aplicarea acestor dispoziții în cauză este efectul încheierii tranzacției și al încasării despăgubirii de către autorul recurenților, și nu are nici o legătură cu condițiile încheierii actului juridic menționat.

Prin urmare sunt vădit nefondate susținerile recurenților potrivit cărora instanța ar fi interpretat greșit tranzacția aceasta fiind de fapt nevalabilă fiind lipsită de obiect și de cauză, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ critici ce vor fi calificate de Curte ca fiind referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a legii, potrivit prevederilor art.304 pct.9 C.pr.civ

În privința susținerilor recurenților referitoare la netemeinicia acțiunii în pretenții deoarece recurenții nu au nici o datorie față de intimați iar instanța nu a stabilit ce obligații s-au născut în sarcina recurenților prin încheierea tranzacției, și acestea sunt formale deoarece prin încheierea tranzacției autorul recurenților și-a asumat obligația nerespectată în chiar cadrul procesual de față, respectiv aceea de a recunoaște calitatea de moștenitori a intimaților asupra bunurilor succesorale, iar obligația de restituire a cotei părți din despăgubire se naște din încasarea acesteia de către autorul recurenților pentru întregul bun deși acesta avea doar calitatea de coproprietar al acestuia pentru cota de ½.

Sunt nefondate și susținerile recurenților potrivit cărora tribunalul ar fi respins greșit și contradictoriu susținerile sale privind aplicabilitatea prevederilor art.4 alin.4 din Legea nr.10/2001. Curtea reamintește recurenților conținutul prevederilor art.4 alin.3 și 4 din Legea nr.10/2001 la care fac referire și care prevăd următoarele: ,,(3) succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

(4) De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.,,

În cauză, părțile nu se află în ipoteza art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001 deoarece atât autorul recurenților cât și cel al intimaților acceptaseră moștenirea autorului lor prin cele două certificate de moștenire mai sus menționate, cel cu nr.1210/14.07.1992 prin care s-a constatat că întreaga masa succesorală revenea autorului recurenților Wiegel P. C. iar prin certificatul de moștenitor nr.103/08.11.1999 s-a constatat că moștenitorul defunctului Wiegel C. este autorul intimaților W. G. T.; mai mult, autorul recurenților nici nu urmase procedura administrativă prevăzută de legea nr.10/2001 pentru a beneficia de prevederile art.4 alin.4 ale acestuia act normativ; formale și rupte din context sunt și susținerile referitoare la contrarietatea motivelor hotărârii deoarece inaplicabilitatea Legii 10/2001 se referea la dreptul pretins de recurenți de acrescământ cu privire la întregul cuantum al reparație, iar referirile potrivit cărora drepturile autorilor apelanților cu privire la faptele petrecute pe teritoriul statului române privind deposedarea abuziva de bun sunt supuse reparației potrivit legilor române, (în această cauză, a prevederilor art.480 C.civ. prin invocarea cărora autorul recurenților a și izbândit în acțiunea admisă irevocabilă prin sentința civilă nr.6851/1999) se refereau la susținerile recurenților potrivit cărora intimații nu mai pot formula pretenții deoarece au fost despăgubiți potrivit legii germane.

Vor fi respinse ca vădit netemeinice și criticile recurenților referitoare la la respingerea de către instanța de apel a susținerilor lor referitoare la caracterul insesizabil al despăgubirii primite de autorul recurenților de la statul român și la interpretarea art.41 din Convenția CEDO deoarece (după cum rezultă din atât din considerentele hotărârii Curții CEDO prin care s-a reținut la 08.03.2007 admisibilitatea cererii formulate de autorul recurenților cât și din considerentele hotărârii Curții CEDO prin care s-a acordat satisfacția echitabilă din 14.10.2008) reiese cu certitudine faptul că instanța de contencios a drepturilor omului a avut în vedere atât situația autorului recurenților dar și a intimaților de moștenitori ai fostului proprietar al imobilului în legătură cu care s-a constata încălcarea dreptului de proprietate prevăzută de art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO și a fost constatată calitatea de victimă a încălcării acestui drept fundamental a autorului recurenților pentru moștenire însă, stabilindu-se dreptul său la satisfacție echitabilă avându-se în vedere și drepturile sale succesorale ale intimaților.

În acest sens sunt atât paragrafele 14-6 din considerentele hotărârii Curții CEDO din 08.03.2007 prin care se face vorbire de existența celor două certificate de moștenitor pentru autorii recurenților și intimaților și de litigiul de anulare a unui certificat demarat de unul dintre moștenitori, cât paragraful 41 din Capitolul IV din Hotărâre referitoare la acordarea de către Curtea EDO a satisfacției echitabile unde se prevede expres ,,Curtea nu ar putea ignora existența unui al doilea certificat de moștenitor și acțiunea în anulare a respectivului certificat în curs în fața instanțelor interne și constată că această procedură ar putea avea consecințe asupra chestiunii satisfacției echitabile,,.

Tot în acest sens sunt și paragraful 9 din considerentele hotărârii Curții CEDO din 14.10.2008 unde se prevede expres ,,în orice caz Curtea notează că o tranzacție a fost încheiată în 2002 între moștenitorii fratelui reclamantului și reclamant. Această tranzacție privește partajul de bunuri succesorale, incluzând și bunul litigios. Prin urmare, Curtea estimează că în prezenta cauză, articolul 41 este în discuție.,,

Prin urmare, calitatea de succesori ai fostului proprietar a intimaților privind imobilul cu privire la care s-a constatat lipsirea de proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO este reținută și de Curtea EDO, astfel că nu se poate pune problema nici a caracterului insesizabil al despăgubirii pentru intimați și nici ca instanțele de fond aveau a interpreta art.41 din Convenția EDO (chiar instanța de contencios a drepturilor omului făcând interpretarea și aplicarea acestor prevederi în hotărârea Curții CEDO din 14.10.2008 chiar dacă nu constatau expres calitatea intimaților de victimă, ceea ce nici nu este necesar), după cum susțin formal și netemeinic recurenții, în raport de considerentele clare menționate ale celor două hotărâri ale Curții EDO ce sprijină și explică dispozitivul acestora.

Vor fi respinse, în fine, susținerile recurenților referitoare la faptul că tribunalul ar fi interpretat greșit hotărârea prin care intimații reclamanți au obținut despăgubiri de la statul german, deoarece avându-se în vedere tocmai inexistența unui acord bilateral între statul german și cel român cu privire la modul de despăgubire a foștilor cetățeni români de origine etnică germană repatriați în Germania, prin care să se reglementeze situația despăgubirilor acordate acestora de cele două state în sensul ca aceștia să beneficieze de despăgubiri doar într-unul dintre state, instanța nu avea a interpreta menționata hotărâre care nu avea nici o incidență pe teritoriul României în sensul lipsirii intimaților de dreptul lor de proprietate, cum tind a considera recurenții.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art.312 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții pârâți W. Ș. C. și W. I..

Văzând și dispozițiile art.274 alin.1 și 3 C.pr.civ., Curtea va obliga pe recurent ca parte căzută în pretenții la plata în favoarea intimaților a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, reduse corespunzător muncii efectiv prestate de apărătorul părții prin formularea recursului, prezentarea la un număr de trei termene de judecată și susținerea recursului în faza dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții pârâți W. Ș. C. și W. I. împotriva deciziei civile nr. 103A/25.01.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ ,în contradictoriu cu intimații reclamanți W. A. Georg, W. M. și W. E. .

Obligă pe recurent la plata în favoarea intimaților a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată reduse.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 8 iulie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. F. B. I. P. B. A. S.

GREFIER

V. Ș.

RED.BAS

Tehnored.MȘ/ 2 ex.

05.01.2015

← Validare poprire. Decizia nr. 765/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 842/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1624/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1159/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 765/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art. 300,319^1,325 CPC. Decizia nr. 1382/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1281/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare mobiliară. Decizia nr. 1721/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 40/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI