Legea 10/2001. Decizia nr. 1159/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1159/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-09-2014 în dosarul nr. 40041/3/2012
Dosar nr._
(1332/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 1159
Ședința publică de la 02.09.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - S. G.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - R. S.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de recurenții – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL ȘI C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr.402 din data de 24.03.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă U. T. DIN ROMÂNIA (UNITER).
Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune și avocat A. A., în calitate de reprezentant al intimatei – reclamante U. T. ROMÂNIA (UNITER), în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (pe care o depune), lipsind reprezentantul recurentei – pârâte C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul constatării calității de persoană îndreptățită a reclamantei la acordarea de măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilul litigios, față de incidența dispozițiilor Legii nr.165/2013, în sensul că noua lege conține și dispoziții de plafonare a reparațiilor / măsurilor compensatorii către concesionari.
Instanța de fond greșit a obligat la acest moment, la emiterea unei dispoziții de compensare prin puncte, în condițiile în care dosarul administrativ încă se află la Primăria Municipiului București, motiv pentru care s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, față de această instituție.
Concluzionând, apreciază că reclamanta are dreptul la acordarea de măsuri compensatorii în raport de dispozițiile Legii nr.165/2013 și ale Legii nr. 368/2013 care a modificat legea anterioară.
Solicită admiterea și a recursului promovat de recurenta – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor raportat la soluția instanței de fond.
Intimata – reclamantă U. T. ROMÂNIA (UNITER), prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea ambelor recursuri și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței fond, având în vedere următoarele considerente
În ceea ce privește motivele recursului formulat de recurentul - pârât M. București prin Primarul General, consideră că acestea sunt nefondate și străine de natura pricinii, în sensul că instanța de fond nu a obligat această instituție la emiterea unei dispoziții, ci a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și a soluționat pe fond notificarea, în baza deciziei nr. XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Față de recursul promovat de pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, consideră că și acesta este nefondat, având în vedere că Titlul VII din Legea nr.247/2005 a fost abrogat cu ocazia intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 și prin dispozițiile deciziei nr. XX/2007, instanța supremă a arătat că dosarul nu poate fi trimis înapoi în etapa administrativă și nu se poate respinge acțiunea ca inadmisibilă sau prematură, întrucât ar contraveni soluționării cauzei într-un termen rezonabil. Față de dispozițiile Legii nr.165/2013 solicită a se avea în vedere deciziile Curții Constituționale pronunțate în materie, care constată că dispozițiile art. 4 raportate la art.33 și 34 din Legea nr.165/2013 sunt neconstituționale.
Sub un ultim aspect, consideră că dispozițiile noii legi nu se aplică cauzelor aflate pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 16.10.2012, reclamanta U. T. DIN ROMÂNIA (UNIETR) a chemat în judecată pârâții M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, STATUL ROMÂN PRIN C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR să constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 7, sector 1, care nu poate fi restituit în natură, totodată să se constate creanța asupra statului rezultată din preluarea abuzivă a imobilului, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare și să fie obligată ANRP la plata despăgubirilor corespunzătoare acestei creanțe.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a dobândit de la T. M. drepturile asupra imobilul situat în București, .. 7, sector 1 prin contractul de cesiune de drepturi autentificat de BNP la data de 04.05.2011, în timp ce T. M. a dobândit imobilul prin contractul de vânzare cumpărare nr. 26/1974 încheiat cu ICVL București, după cum rezultă din Titlu de proprietate nr. 136/1974 emis de Administrația Financiară sector 1.
S-a arătat că imobilul în litigiu a fost trecut fără plată în proprietatea statului, în temeiul Decretului de 223/1974 și a Deciziei nr. 456/1982 emise de fostul Consiliu Popular al Capitalei.
Prin notificarea nr. 870/2001, autoarea reclamantei - T. M. a solicitat PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 7, sector 1, constituindu-se în acest sens dosarul nr. 6275/2001, însă notificarea nu a fost soluționată până în prezent.
A fost atașat dosarul administrativ constituit la C. de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
La termenul de judecată din data de 09.09.2013, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a stabilit cadrul procesual pasiv, astfel că în contradictoriu cu M. București prin Primar a solicitat să se constate calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 7, sector 1 ce nu poate fi restituit în natură, iar în contradictoriu cu C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR să se constate creanța asupra statului rezultată din preluarea abuzivă a imobilului, cu obligarea acestei comisii la emiterea deciziei de compensare.
În cauză a fost efectuată la cererea reclamantei o expertiză tehnică privind stabilirea valorii imobilului în litigiu situat în București, .. 7, ., sector 1, această valoare indicată de expert fiind de 37.130 euro, echivalentul sumei de 165.744,61 lei.
Prin sentința civilă nr.402/24.03.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta U. T. DIN ROMÂNIA, în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., et. 9, ., sector 1 și a obligat pârâta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor să emită decizie de compensare prin puncte în privința acestui imobil.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că autoarea reclamantei – T. M. a dobândit în proprietate imobilul situat în București, .. 7, ., sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare nr 26/04.02.1974 încheiat cu ICVL BUCUREȘTI, ulterior prin contractul de cesiune de drepturi autentificat de BNP sub nr. 469/2011 drepturile asupra imobilului menționat fiind cedate de către T. M. A., către reclamanta UNITER.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, în regimul anterior în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei nr. 456/1982 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului București, iar prin notificarea nr. 870/2001 - T. M. a solicitat PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI restituirea în natură a acestui imobil, în legătură cu notificarea expediată de autoarea reclamantei constituindu-se la C. de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, dosarul nr. 6275/2001, însă până în prezent notificarea nu a fost soluționată.
Legea nr.10/2001 care reprezintă o lege specială cu caracter reparatoriu prevede la art. 1 că imobilele care au fost preluate în mod abuziv în regimul anterior cum este cazul și în privința imobilului situat în București, .. 7, ., sector 1, se restituie în natură persoanelor îndreptățite, iar dacă acest lucru nu este posibil, se vor acorda măsuri reparatorii în echivalent.
Conform art. 25 din lege, unitatea deținătoare – în speță M. BUCUREȘTI avea obligația de a soluționa notificarea expediată de persoana îndreptățită în cadrul unui termen imperativ de 60 de zile, calculat de la data depunerii notificării ori a înscrisurilor doveditoare, însă pârâtul nu a dat curs solicitărilor notificatoarei în sensul de a emite decizia sau dispoziția motivată conform legii, așa încât instanța de judecată este abilitată să soluționeze pe fond respectiva notificare.
Potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 sunt menționate persoanele îndreptățite la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ori la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în speță reclamanta UNITER dobândind prin act autentic notarial încheiat cu notificatoarea T. M., drepturile cu privire la imobilul situat în București, .. 7, ., sector 1, imobil care nu poate fi restituit în natură.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs pârâții M. București prin Primarul General și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Recurentul – pârât M. București prin Primarul General consideră greșită soluția instanței de fond, pentru următoarele motive:
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Conform art.1 alin.1 și alin.2, art.16 și art.50 lit. b din Legea nr.165/2018 M. București urmează să fie obligat sa emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013 se arată în mod expres că această lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art. 50 lit. b menționează expres faptul că «orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă.»
Prin raportare la dispozițiile art.33 alin. 4, „cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. 1, respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate, potrivit Legii nr. 10/2001."
Față de textul de lege invocat, recurentul – pârât consideră că nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamantei, câtă vreme legiuitorul a stabilit că rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
Pentru aceste motive, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept, invocă dispozițiile art. 309 pct.9 C.proc.civ.
Recurenta – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor critică sentința primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive:
I. Prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, considerându-se abilitată să soluționeze pe fond notificarea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001.
1. La data la care reclamanta a depus cererea de chemare în judecată, procedura de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, era
supusă dispozițiilor prevăzute le Legea nr. 247/2005 Titlul VII.
Astfel, art. 21 alin. 4 din actul normativ menționat, prevedea că "în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui consiliului județean."
De asemenea, art. 16 alin. 21 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevedea că „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."
Așadar, dispozițiile legale anterior citate, prevedeau atât faptul că obligația legală de a emite o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 era atributul entității învestite de lege cu soluționarea notificărilor, precum și faptul că dosarele de despăgubire aferente dispozițiilor omise, trebuiau să fie centralizate la Prefecturi, unde se acorda avizul de legalitate în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Recurenta – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor învederează instanței faptul că în practica judiciară s-a conturat opinia constantă în sensul respectării etapelor administrative prevăzute în mod expres de lege, „neexistând nici un motiv pentru care condiția avizului de legalitate să nu fie respectată în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005".
De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv" (a se vedea cauza Broniowski contra Poloniei).
2. În prezent, ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se
desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege.
Potrivit art. 4, "Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010, pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei Legi".
Așadar, în prezent, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001, se va desfășura în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
În cauza dedusă judecății, devin incidente dispozițiile art. 21 alin. (1) - (3) din noua lege, care dispun că: „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate."
Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.
Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile."
Având în vedere că legiuitorul a stabilit etapele ce trebuie parcurse în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale, recurenta – pârâtă referindu-se aici atât la Titlul VII din Legea nr.247/2005, cât și la Legea nr. 165/2013 și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.
De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care te stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv" (a se vedea cauza Broniowski contra Poloniei).
II. Prima instanță a pronunțat o hotărâre, făcând aplicarea greșită a legii.
Așa cum s-a arătat, în prezent, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 165/2013, intrată în vigoare la data de 20.05.2013.
Potrivit art. 18 alin. 3 din această lege, s-a înființat C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și funcționează până la finalizarea procesului de retrocedare.
Recurenta – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor subliniază încă o dată că dispozițiile emise de primari și dosarele aferente acelor dispoziții sunt transmise Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
În conformitate cu art. 21 alin.5 - 9 din Legea 165/2013, "Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punct de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completarea entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante.
(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct
are valoarea de un leu.
(7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. 6.
(8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. 7.
(9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv."
În speță, fără a ține seama de dispozițiile legale mai sus amintite, instanța de fond a instituit în sarcina Comisiei Centrale obligația de a emite decizia de compensare prin puncte, în condițiile în care notificarea reclamantei nu este nici măcar soluționată de Primărie, în calitatea sa de entitate învestită de lege.
Recurenta – pârâtă arată că nu înțelege cum va putea C. Națională să își îndeplinească obligația instituită, în condițiile în care pârâtul M. București nu a emis o dispoziție în temeiul Legii nr.10/2001, iar C. Națională pentru Compensarea Imobilelor este obligată potrivit legii să emită dispoziția de compensare, numai în temeiul dispoziție de primar.
Mai mult, instanța nici măcar nu a obligat Primăria Municipiului București să soluționeze notificarea și să emită dispoziția cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii, așa cum prevede legislația în vigoare.
Apreciază recurenta - pârâtă că instanța de fond nu a înțeles interdependența dintre obligațiile ce revin Comisiei Naționale și cele ale entității învestite cu soluționarea notificării, în speță Primăria Municipiului București.
Astfel, C. Națională nu poate proceda la emiterea deciziei de compensare în favoarea reclamantei, atât timp cât Primăria Municipiului București nu transmite Secretariatului Comisiei Naționale dosarul aferent notificării formulate de reclamantă, care să conțină în special, dispoziția emisă în temeiul Legii nr.10/2001.
Împrejurarea că pârâtul M. București nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, nu poate justifica omisiunea unor etape stabilite de legiuitor și instituirea în sarcina Comisei Naționale a unei obligații imposibil de executat.
Faptul că Tribunalul București a obligat C. Națională la emiterea deciziei de compensare chiar în lipsa unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii, denotă un exces de zel din partea instanței de fond, care nu poate fi calificat decât ca fiind o critică adusă variantei găsite de legiuitor pentru despăgubirea celor ale căror imobile au fost preluate abuziv.
Or, instanța nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv, invalidând un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale.
Pentru toate aceste considerente, recurenta – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii reclamantei în contradictoriu cu această recurentă, ca neîntemeiată.
În drept, și-a întemeiat recursul, pe: Legea nr.10/2001 republicată, Legea nr.247/2005, HG nr.1095/2005, Legea nr.165/2013 modificată și completată prin Legea nr.368/2013, art.304 pct.4 și pct.9 Cod de procedură civilă.
Recurenta – reclamantă U. T. din România (UNITER) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii recurate, ca legală și temeinică, pentru următoarele motive:
În ceea ce privește recursul formulat de M. București, prin Primarul General, acesta nu este fondat. Motivele invocate sunt străine de natura pricinii.
Intimata – reclamantă solicită să se aibă în vedere că prin sentința Tribunalului instanța a constatat, în contradictoriu cu acest recurent - pârât, faptul că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor compensatorii pentru imobilul ce face obiectul notificării, soluționând pe fond notificarea.
Instanța nu a dispus ca M. București să emită Dispoziție privind propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, ci s-a substituit acestei entități și a soluționat pe fond notificarea, în baza Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin urmare, motivul de recurs este străin de pricina dedusă judecății, în care reclamanta nu a cerut să fie obligat M. să emită Dispoziție.
În ceea ce privește recursul formulat de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, și acesta este nefondat.
C. Națională pentru Compensarea Imobilelor critică hotărârea instanței de fond arătând că aceasta și-a depășit puterile judecătorești prin soluționarea pe fond a notificării, apreciind că instanța nu poate dispune obligarea acestei entități la emiterea Deciziei de compensare prin puncte fără a fi parcursă procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr.247/2005.
Față de aceste critici, intimata – reclamantă solicită să se aibă în vedere că Titlul VII al Legii nr.247/2005 a fost abrogat o dată cu . Legii nr.165/2013.
Hotărârea instanței de fond este pronunțată, așa cum s-a arătat mai sus, în baza Deciziei nr.XX/2007 dată în recurs în interesul legii din care a citat.
Prin urmare, instanța în mod corect a constatat calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, sentința civilă nr. 402/24.03.2014 suplinind actul administrativ.
În aceste condiții, când actul administrativ este substituit de hotărârea judecătorească, nu mai este necesară parcurgerea procedurii de control a Prefectului asupra legalității actului administrativ.
. Legii nr.165/2013 nu schimbă cu nimic dreptul reclamantei la reparație pentru preluarea abuzivă de către Stat a imobilului ce face obiectul notificării, ci doar stabilește alte instrumente prin care aceste reparații sunt acordate.
În ceea ce privește incidența în speță a acestei noi legi, nr. 165/2013, solicită să se aibă în vedere și Deciziile pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 4, 33, 34 și 35 din lege.
Astfel, prin Decizia nr.88/27.02.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 281/16.04.2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr.165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute de art. 33 din lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii proprietății, aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.
Prin Decizia 95/27.02.2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33, precum și ale art. 34 și 35 din Legea nr.165/2013, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a art. 4 raportat la art. 33, pe motiv că instanța s-a mai pronunțat anterior (Decizia nr.88/2014), iar prin raportare la art. 34-35 CCR a respins excepția ca neavând legătură cu cauza în care s-au invocat. A expus în continuare, pasaje relevante din cadrul acestor decizii.
Prin urmare, Curtea Constituțională a statuat în cele două decizii, astfel cum au fost motivate, faptul că în cazul acțiunilor în curs de judecată, legea nouă intervenită în cursul judecății, respectiv Legea nr.165/2013, nu trebuie să se aplice de așa natură încât să nege dreptul de acces liber la justiție, ceea ce presupune soluționarea efectivă a pretențiilor reclamanților, iar nu un acces formal.
Față de toate aceste considerente, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursurilor formulate de ambii recurenți și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
Recurenta – pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR a formulat răspuns la întâmpinare.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererilor de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, dar și sub toate aspectele de drept și de fapt ale cauzei, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat de pârâtul M. București, ca fiind nefondat, iar cel declarat de pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
I.1. În legătură cu primul motiv de recurs, circumstanțiat de ansamblul criticilor referitoare la abilitarea de către legiuitor, a unității notificate, cu atributul soluționării notificării formulate în temeiul Legii 10/2001,Curtea constată caracterul neîntemeiat al acestuia.
i. Astfel, la dosar, există dovada formulării notificării prin executor judecătoresc, de către autoarea intimatei reclamante, la data de 10.07.2001, a notificării însoțite de copii ale actelor doveditoare (filele 52 și urm. dosar fond).
ii. Curtea observă faptul că potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 (art.23 înainte de republicarea din septembrie 2005, a legii), „în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”.
Sub un al doilea aspect, caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării, termen epuizat la momentul intrării în vigoare a noii Legi 165/2013, aplicabil cauzei prezente (date fiind dispozițiile exprimate în mod expres de Curtea Constituțională prin decizia sa nr.88 din 27 februarie 2014: „art. 4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”), rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.
Prin acceptarea tezei contrare, a caracterului de recomandare al termenului, s-ar nesocoti intenția legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr.10/2001, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire care intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluționare a notificării, este un termen de recomandare, ar însemna în plus, să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare, durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, determinată fie de neglijență, fie de rea-credință, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
De altfel, sub același aspect, al caracterului termenului în discuție, prezenta instanță de recurs constată că, analizând prin prisma temeiului art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale referitor la dreptul de acces la o instanță, caracterul eficace al procedurii instituite de Legea 10/2001, Curtea de la Strasbourg a arătat următoarele: „Curtea observă că, într-adevăr, reclamanților care au inițiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 li s-a respins acțiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deși nu fusese pronunțată nici o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primăria nu a solicitat informații suplimentare într-un termen rezonabil, solicitare care, dacă era cazul, ar fi putut fi luată în considerare de instanțe ca semn de activitate din partea autorității administrative competente. Modul în care instanțele le-au respins reclamanților acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit reclamanților (Cauza Faimblat împotriva României – hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, paragraful 33).
Mult mai tranșant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat sub același aspect în discuție, în recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,că „din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile”, apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.
Așadar, în temeiul tuturor acestor argumente, nu se poate acredita concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând circa 13 ani de la data când recurentul trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare.
În consecință, deoarece art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, în speță în septembrie 2001, Curtea observă că din acel moment, creditorul putea cere instanței, îndeplinirea ei, această posibilitate procedurală fiind recunoscută de altfel, în mod expres și obligatoriu prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a instanței supreme ce acordă atributul soluționării în astfel de cazuri, și instanței de judecată, contrar deci, criticii recurentului.
iii. Remediul procesual recunoscut în contrapunere față de pasivitatea autorităților administrative, este configurat de accesul conferit persoanelor notificatoare, la instanța de judecată, pentru soluționarea pe fond, a cererii lăsate în nesoluționare.
Această posibilitate eficace recunoscută, reprezintă o formă juridică de aplicare concretă a dreptului fundamental consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, el garantând oricărei persoane, dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel "dreptul la o instanță", cu privire la care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.
În cauza M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,Curtea E.D.O. a reamintit că „115. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. (...)Cu toate acestea, Curții îi revine obligația de a statua în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. (...) 119. Or, din practica națională reiese că, la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat obligația ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicțional prevăzut de lege. (...)120. În ceea ce privește posibilitatea de a sancționa întârzierea autorităților administrative în analizarea cererilor, Curtea observă că, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au hotărât ca, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative în termenul legal, instanțele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în Monitorul Oficial (Faimblat, menționată mai sus, § 42). (...)121. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să devină efectiv, doamnele A. și P. s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în fața instanțelor interne restituirea apartamentului în litigiu”.
Așadar, calea judiciară consacrată de Decizia în interesul legii nr. XX/ 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este un remediu procesual recunoscut pe deplin, persoanelor ale căror notificări nu au fost soluționate în termenul legal evocat anterior.
Întrucât prezenta acțiune este întemeiată în mod expres, pe decizia în interesul legii evocată, fapt care rezultă din cadrul cererii de chemare în judecată, Curtea constată că criticile recurentului referitoare la atributul singular al unității notificate, în privința soluționării plenare a cererilor adresate, sunt nefondate, instanța putând statua asupra fondului cererii în contradictoriu cu pârâtul evocat, astfel cum în cauză, s-a și procedat.
Din această perspectivă, procedura judiciară are semnificația epuizării procedurii administrative întemeiate strict pe Legea 10/2001 invocate a nu fi fost încă finalizate în cauză, neinterferând cu celelalte etape în continuare ale procedurii speciale configurate de Legea 10/2001 modificată și completată și de Legea 165/2013.
2. În privința motivului de recurs relativ criticilor privind aplicarea în continuare, în cadrul procedurii de soluționare a notificării reclamantei, a dispozițiilor noii legi nr. 165/2007, Curtea le apreciază neîntemeiate, întrucât în continuarea procedurii, este evident că dispozițiile noului act normativ sunt aplicabile, însuși tribunalul realizând aplicarea lor, atunci când a obligat comisia să emită decizia de acordare a compensării prin puncte.
3. În privința ultimului motiv de recurs al pârâtului, relativ ordinii de soluționare reglementate de art. 33 din noua lege, Curtea observă că el a rămas fără obiect, prin soluționarea notificării prezente de către instanța de judecată, în temeiul Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a instanței supreme.
II. 1. În privința primului motiv de recurs al recurentei pârâte, relativ depășirii de către tribunal, a atribuțiilor judecătorești, prin soluționarea pe fond, a notificării, instanța transformându-se într-un legislator pozitiv, Curtea constată că este neîntemeiat, pentru considerentele expuse la punctul I.1 anterior pe care, pentru evitarea repetării, nu le va mai relua.
2. În legătură cu motivul de recurs circumstanțiat de ansamblul criticilor formulate în privința greșitei obligări a pârâtei recurente C. Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare prin puncte, Curtea îl apreciază ca fiind întemeiat, întrucât potrivit art.34 al.2 din Legea 165/2013, obligația comisiei de a emite decizia sa, îi incumbă de la momentul înregistrării dosarului administrativ, pe rolul său.
Or, în prezenta cauză, ne aflăm, astfel cum s-a evocat la finalul punctului I.1 anterior, la momentul epuizării procedurii administrative (prin faza sa judiciară) reglementate de Legea 10/2001, procedura complexă configurată de Legea 165/2013 continuând potrivit art. 21 și urm. din acest act normativ recent, cu etapele reglementate legal de noua lege.
Așadar, se impune reformarea sentinței în sensul respingerii ca nefundat, a capătului de cerere privind obligarea comisiei la emiterea deciziei de compensare prin puncte.
3. În legătură cu ansamblul celorlalte critici formulate de recurentă, sub egida greșitei aplicări a legii sau excesului de putere al primei instanțe, Curtea le apreciază neîntemeiate.
În privința obligației entității administrative de a trimite conform art. 21 din Legea 165/2013, documentația expusă de textul de lege, Curtea constată că potrivit chiar actului normativ invocat de recurentă, unității deținătoare îi revine această obligație reglementată de legea nouă, succesiv pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile, astfel încât critica recurentei sub acest aspect, formulată anterior momentului când obligația devine exigibilă, nu poate fi apreciată întemeiată, ea neputându-se constitui decât într-o eventuală temere a recurentei.
Aceleași considerente sunt valabile și în privința criticii privitoare la omisiunea obținerii prealabile a avizului prefectului, atât timp cât procedura nu a ajuns în etapa avizării de prefect.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de pârât și va admite recursul pârâtei, cu consecința modificării parțiale a sentinței, în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare, ca nefondat.
Va menține cealaltă dispoziție a sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.402/24.03.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurenta – pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și intimata – reclamantă U. T. DIN ROMÂNIA (UNITER).
Admite recursul formulat de recurenta – pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică sentința parțial, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare, ca nefondat.
Menține cealaltă dispoziție a sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./18.09.2014
TB-S.3 – C.T.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1624/2014. Curtea de Apel... | Validare poprire. Decizia nr. 765/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
