Cereri. Decizia nr. 1670/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1670/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 7221/302/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1670 R
Ședința publică din data de 04.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – L. E. F.
JUDECĂTOR – I. R. T.
JUDECĂTOR – M. D. O.
GREFIER – F. J.
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant N. G. împotriva deciziei civile nr.164A/10.02.2014, pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C.N.C.F. CFR S.A. București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF, cauza având ca obiect „acțiune în constatare și obligația de a face”.
Dezbaterile orale și concluziile pe fond au avut loc în ședința publică din data de 22.10.2014, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 28.10.2014 și apoi la 04.11.2014, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 23.03.2012 sub nr._, reclamantul N. G. a chemat în judecată pe pârâta C.N.C.F. CFR SA București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate că locuința pe care o ocupă în calitate de chiriaș este calificată ca locuință de serviciu, ca urmare a faptului că nu mai îndeplinește cerințele prevăzute în mod expres de lege pentru încadrarea ei în categoria locuințelor de intervenție și, pe cale de consecință, să se constate că este supusă vânzării, să fie obligată pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul din ., sector 5, pe care îl ocupă conform contractului de închiriere nr. 586/31.08.2010, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anul 2001 le-a fost repartizat imobilul de la adresa mai sus menționată ca un excedent al locuințelor de intervenție existente în administrarea/patrimoniul pârâtei, locație la care a existat la momentul încheierii contractului de închiriere nr. 586/31.08.2010 un punct de lucru funcțional al pârâtei. În anul 2008, punctul de lucru District Exploatare Utilaje (DEU) a fost desființat de la această locație, clădirile și birourile ce au deservit acest DEU fiind demolate, iar terenul pe care ființau birourile punctului de lucru a fost dat spre închiriere unei firme, singura lui funcționalitate la acest moment fiind aceea de teren viran. Reclamantul a menționat că obiectivul de investiție pentru care a fost instituită locuința de intervenție nu mai există la această locație, pârâta nu mai desfășoară nicio activitate la această locație și nici în imediata apropiere, nu mai există necesitatea unei locuințe de intervenție la această locație, iar locuința nu mai îndeplinește condițiile impuse de lege pentru locuințele de intervenție și nu mai poate fi încadrată în această categorie, însă pârâta continuă să mențină locuința, în evidențele ei, în categoria locuințelor de intervenție. Privitor la cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul a arătat că nu au altă locuință în proprietate, a locuit numai în locuințe CFR, sunt pensionari CFR, au făcut investiții în această locuință, dețin contracte pentru utilități, iar locuința îndeplinește condițiile impuse de lege pentru vânzare, fiind construită din fondurile de stat, reclamantul are calitate de chiriaș titular de contract, locuința este, de drept, o locuință de serviciu, activitatea desfășurată de pârâtă la această locație a încetat.
În drept, a invocat Decretul-lege nr. 61/1990 și Legea nr. 85/1992.
Prin sentința civilă nr._ din 14 decembrie 2012, Judecătoria Sectorului 5 București a admis acțiunea, a constatat că imobilul situat în București, ., sector 5, ce face obiectul contractului de închiriere nr. 721/19 august 2012, încheiat între reclamantă și pârât este locuință de serviciu și a dispus obligarea pârâtei, conform dispozițiilor Legii nr.85/1992, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare către reclamant a respectivului imobil.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că imobilul mai sus menționat a fost repartizat reclamantului în anul 2001, încheindu-se contractul de închiriere nr.872/2001, iar ulterior nr.586/2010 și nr.731/2012, imobilul fiind calificat la acea dată ca locuință de intervenție, întrucât la adresa respectivă se afla un punct de lucru funcțional al pârâtei.
Întrucât în anul 2008 acest punct de lucru a fost desființat, instanța analizând natura juridică a locuinței prin prisma dispozițiilor art.2 lit.e din Legea nr. 114/1996, ce definește locuința de intervenție, a apreciat că respectivul spațiu nu mai întrunește condițiile legale pentru a fi calificată ca locuință de intervenție – aceasta reprezentând în prezent o locuință de serviciu care poate fi încadrată în prevederile art.1 alin.1 din Legea nr.85/1992 ce reglementează posibilitatea vânzării ei către titularul contractului de închiriere în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990.
Urmare acestei constatări, instanța a admis acțiunea reclamantului în sensul solicitat, dispunând obligarea pârâtei să încheie cu acesta contract de vânzare-cumpărare pentru locuința calificată a fi locuință de serviciu.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA București Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații C.F., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 28.06.2013.
Apelanta-pârâtă a criticat sentința, în esență, pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei interpretări de către instanță a probelor administrate în cauză, probe ce atestă că natura juridică a locuinței nu a fost schimbată în locuință de serviciu, neexistând vreo hotărâre în acest sens a Consiliului de administrație a CN – CF – CFR – SA, situație în care, potrivit dispozițiilor art.7 din Legea nr. 85/1992, locuința nu poate fi vândută, iar pe de altă parte, a invocat în cauză excepția autorității de lucru judecat în sensul că prima instanță nu a ținut seama la pronunțarea sentinței de faptul că în privința calificării locuinței în litigiu ca fiind una de intervenție în cauză a mai fost pronunțată sentința civilă nr. 6045/28 iunie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă.
Prindecizia civilă nr. 164 A/10.02.2014, București – Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă și a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
Pentru a decide astfel, examinând actele și lucrările dosarului prin prisma ultimului motiv de apel invocat, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat întrucât, pe lângă faptul că pârâta nu a invocat în fața primei instanțe excepția autorității de lucru judecat, aceasta este și nefondată, nefiind întrunite în cauză condițiile prevăzute de art.1201 Cod civil, referitoare la identitatea de cauză juridică.
Astfel, în primul dosar soluționat prin sentința civilă nr.6045/2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru locuința în litigiu, acțiunea fiind respinsă ca urmare a faptului că, aceasta fiind o locuință de intervenție, se încadra în prevederile art.7 din Legea nr.85/1992, pe când, în prezentul dosar, această solicitare a reclamantului este subsidiară constatării de către instanță a caracterului de locuință de serviciu a spațiului pentru care se solicită vânzarea în condițiile Legii nr. 85/1992.
Referitor la celelalte aspecte reținute de instanță, tribunalul a constatat că, în raport de înscrisurile depuse la dosar, respectiv, contractele de închiriere încheiate cu reclamantul, rezultă că spațiul locativ ocupat de acesta a fost repartizat ca locuință de intervenție.
Faptul că punctul de lucru al pârâtei în considerarea căruia reclamantului i-a fost repartizată locuința, a fost desființat în anul 2008, nu îndreptățește instanța să califice locuința în prezent ca fiind una de serviciu, atât timp cât această măsură a schimbării destinației sale nu a fost aprobată de Consiliul de administrare al CN – CF – CFR – SA, iar simpla propunere în acest sens materializată în înscrisul depus la dosar datat 23 februarie 2004 nu este suficientă pentru a schimba destinația locuinței, astfel cum în mod greșit a reținut prima instanță.
În aceste condiții, tribunalul a reținut că în mod nelegal prima instanță a reținut caracterul locuinței în litigiu ca fiind una de serviciu, aceasta încadrându-se și în prezent în cele prevăzute de dispozițiile art.7 din Legea nr.85/1992, motiv pentru care, văzând și dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei tribunalului a declaratrecursreclamantul N. G., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la data de 02.06.2014 sub nr._ .
În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că art.51 din Legea nr.114/1996 dispune că locuințele de serviciu existente la data intrării în vigoare a acestei legi își păstrează acest caracter, iar art.54 din Legea nr.114/1996 stabilește că locuințele de intervenție urmează regimul locuințelor de serviciu. Recurentul-reclamant arată că contractul fostului chiriaș, R. I., semnat în anul 1976 (contract de închiriere nr. 1798/1976) a fost urmat de contractul de închiriere semnat de el, recurentul în anul 2001 (contract de închiriere nr. 872/2001). Conform punctului 2 din procesul-verbal anexat contractul de închiriere semnat de R. I., locuința ocupată de acesta și ulterior de el, începând cu anul 2001, este o locuință de serviciu. În aceste condiții, pârâta, cu încălcarea vădită a prevederilor legale, schimbă încadrarea locuinței, transformând-o în locuință de intervenție anterior semnării contractului de închiriere cu recurentul, deși legea o obliga în mod expres la menținerea acesteia în categoria locuințelor de serviciu și în ciuda faptului că el era angajat al altei companii feroviare (SNTFC CFR Călători) și nu al pârâtei. Precizează că obiectivul de investiție Districtul Exploatare Utilaje exista și își derula activitatea la data semnării de către R. I. a contractului de închiriere nr.1798/1976, acesta fiind desființat (mutat de la locația din .) în anul 2008, după cum a indicat și pârâta.
Recurentul-reclamant arată că a solicitat ca probă cercetarea la fața locului, însă instanța de apel a respins-o pentru motivul că există în dosar interogatoriu unde pârâta recunoaște cele susținute de el, dar în motivarea/preambulul deciziei civile nr.164 A din 10.02._ se consemnează respingerea acestei probe, apreciind că nu este utilă cauzei. Proba privind cercetarea la fața locului avea ca scop constatarea directă și nemijlocită în afara instanței a unor probe materiale netransportabile și dovada o constituia bunul, starea de fapt cercetată. Această probă era solicitată pentru a arata instanței de apel care este starea de fapt, însă în mod eronat instanța a reținut că cercetarea la fața locului ar fi avut în vedere dezafectarea liniilor de cale ferată. Existența (sau inexistența) liniilor de cale ferată în șoseaua Viilor nr. 57 nu a făcut niciodată obiectul dezbaterilor, atât el, cât și pârâta nu au susținut, nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel, că acestea ar exista în Șoseaua Viilor.
Acțiunea în constatare a fost formulată cu scopul ca instanța de judecată să cenzureze calificarea suprafeței locative ca fiind locuință de intervenție, așa cum jurisprudența instanței supreme a statuat. Consideră recurentul că instanțele de judecată au această competență, citând în acest sens Decizia nr. 592/28.01.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu care calificarea naturii juridice a imobilului pe care îl ocupă este supusă cenzurii instanțelor de judecată; respectiv, calificarea suprafeței locative, în mod abuziv, ca și locuință de intervenție este supusă controlului instanțelor judecătorești, iar determinarea corectă a naturii juridice a locuinței presupune lămurirea completă și pe baza de dovezi certe a situației de fapt.
Art.2 litera e din Legea nr.114/1996 definește locuința de intervenție ca fiind: "Locuință destinată cazării personalului unităților economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților economice", iar art. 54 din aceeași lege precizează că: "Locuința de intervenție urmează regimul locuinței de serviciu. Locuințele de intervenție se realizează o dată cu obiectivul de investiție și se amplasează în incinta acestuia sau în imediata apropiere".
Pentru a stabili dacă o unitate locativă poate fi calificată drept locuință de intervenție, este necesară folosirea a cel puțin celor două criterii, după cum arată Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 592/2004.
Recurentul-reclamant învederează că locuința pe care o ocupă nu mai îndeplinește nici unul din aceste criterii care stau la baza încadrării juridice în categoria locuințelor de intervenție. Prin probele administrate, a arătat următoarele:
a. Calitatea sa de chiriaș, pensionar din anul 2005, fapt recunoscut de pârâtă prin specificarea calității sale în contractele de închiriere semnate în anul 2010 și în anul 2012. În aceste condiții, primul criteriu, conform celor arătate de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu este îndeplinit, întrucât nu este salariat al pârâtei și cu atât mai mult nu îndeplinește o funcție sau o activitate care să necesite prezența sa permanentă pentru un scop anume, util activității desfășurate de pârâtă, la această locație. În plus, nici anterior, la data semnării primului contract de închiriere, nu a fost angajat al pârâtei, fiind angajat al unei alte companii feroviare (SNTFC CFR Călători).
b. De asemenea, în ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, recurentul-reclamant arată că prin fotografiile depuse la dosar, care dovedesc situația de fapt, a arătat că locuința nu se află în incinta obiectivului de investiție sau în imediata lui apropriere, întrucât la locația din Șosea Viilor nr. 57, sau în imediata apropiere a acesteia nu mai exista niciun obiectiv de investiție; prin interogatoriul administrat pârâta recunoaște că nu mai există obiectivul de intervenție, clădirile aferente fiind demolate și terenul fiind închiriat în scopuri comerciale; actul Oficiului Registrului Comerțului nr._/2012 atestă că apelanta nu are nici un punct de lucru la locația din Șoseaua Viilor nr. 57, sector 5, București.
De asemenea, și Comisia regională pentru verificarea amplasării pe teren a locuințelor a propus Comisiei Tehnice Regionale București, conform procesului-verbal din 23.02.2004, schimbarea destinației locuințelor aflate în Șoseaua Viilor nr. 57, sector 5, București, din locuință intervenție în locuință de serviciu.
Locuința pe care o ocupă, arată recurentul-reclamant, nu se afla nici în incinta și nici în apropierea unui obiectiv de intervenție, acesta fiind desființat de la această locație. În aceste condiții, menținerea calificării naturii juridice de "locuință de intervenție" de către pârâtă este făcută în mod abuziv, cu încălcarea dispozițiilor legale.
Instanța de fond, învederează recurentul-reclamant, în mod temeinic și legal și cu respectarea soluțiilor date și motivelor arătate Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 592/28.01.2004, a constatat ca "această locuință nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru a constitui locuință de intervenție, obiectivul în vederea și incinta mai căruia fusese amplasată la data edificării nemaiexistând, chiar pârâta prin organele sale propunând schimbarea calificării în locuință de serviciu la 23.04.2004, având în vedere și împrejurarea că el a fost salariat CFR până la pensionare."
Au fost invocate prevederile art.1 alin.1 și ale art.7 alin.1, 2 și 6 din Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată.
Referindu-se la prevederile Legii nr.85/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție arată, în Decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008: «[ ... ] este de observat că legea nu condiționează obligativitatea vânzării de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiționată doar în situația locuințelor, care, potrivit dispozițiilor art.7 alin.1 din lege, au fost "construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Așadar, obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport cu natura obiectului (locuință construită din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), și nu o obligație in personam, derivată din calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
Ca urmare, pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voință (data înaintării cererii de cumpărare) și nu la data intrării în vigoare a legii.
De altfel, rațiunea acestei interpretări este impusă nu numai de conținutul neechivoc al textelor de lege menționate, dar și de scopul adoptării acestei legi, care este acela de a crea posibilitatea ca oricare chiriaș al unei locuințe construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat să devină proprietar al locuinței respective [ ... ].»
În plus, prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție mai arată și că: «Din conținutul acestor norme legale rezultă deci că, prin reglementarea obligativității vânzării imobilelor ce intră sub incidența lor, se instituie o limitare a principiului autonomiei de voință a părților, consacrat de art. 969 alin. 1 din Codul civil, conform căruia: "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante." Ca urmare, sub acest aspect, consimțământul care stă de regulă la baza contractului trebuie să se circumscrie necesității de ordin juridic, astfel cum este precizată de dispozițiile Legii nr. 85/1992. [ ... ].»
Prin Decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat, de asemenea, că obligația de a vinde intervine doar atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: a) locuința să fie construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii; b) solicitantul să fie titularul contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare; c) locuința să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992, republicată.
Se mai arată și că: "Totodată, este de observat că legea nu condiționează obligativitatea vânzării de existența unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiționată doar situația locuințelor, care, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 1 din lege, au fost "construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Ulterior, prin Decizia nr. 3 din 18.02.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, pe lângă menținerea valabilității reperelor de analiză fixate prin Decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008, "sunt de reținut statuările instanței de contencios constituțional, prin care a fost identificată "utilitatea publică" ce a stat la baza soluției legislative analizate, decizii care au caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată."
Recurentul-reclamant învederează că, prin probele administrate a rezultat că locuința este construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, fapt demonstrat și prin contractul de închiriere semnat de vechiul chiriaș, R. I. în anul 1976 cu pârâta, pentru aceeași locuință, în calitate de angajat al pârâtei; el este titularul contractului de închiriere (nr. 586/31.08.2010, prelungit de pârâtă pentru 2 ani, până în anul 2012; contract de închiriere nr. 721/2012, încheiat pentru 2 ani; locuința nu este o locuință de intervenție, întrucât nu mai îndeplinește cerințele prevăzute de lege în acest scop, ci este, din punct de vedere juridic, o locuință de serviciu.
Având în vedere cele arătate mai sus, precum și probele administrate, instanța de fond în mod temeinic și legal a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile impuse de lege în ceea ce privește stabilirea regimului juridic de locuință de serviciu al imobilului ocupat de el, și cu privire la vânzarea imobilului către el.
În susținerea criticii întemeiate pe art.304 pct.7 Cod proc.civ., recurentul-reclamant a arătat că motivarea instanței de judecată este sumară, confuză și contradictorie, deoarece proba cu cercetarea la fața locului a fost solicitată pentru a se constata locul situării locuinței față de împrejurarea demolării obiectivului de intervenție. Instanța de apel în mod eronat reține că el a solicitat această probă pentru "a se constata situația de fapt a dezafectării liniilor de cale ferată". La această locație nu există cale ferată și nu există nici un înscris care să facă vorbire de existența căii ferate în .. 57, sector 5, București, iar acest aspect nu a fost pus în discuție.
De asemenea, instanța reține concluziile pârâtei "… în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată". Acțiunea este formulată de el, iar prin dispozitiv instanța de apel îi respinge acțiunea, chiar dacă părțile susțin, în opinia instanței de apel, același lucru, respectiv admiterea acțiunii.
Nici una din susținerile menționate, precizate de instanța de apel în decizia civilă nr. 164 A din 10.02.2014, nu au fost făcute în fața instanței de apel, instanța creând o situație favorabilă pârâtei, acceptând suma de 5 lei pe care pârâta o achită ca taxă de timbru, în loc de suma de 14,5 lei, cerută conform prevederilor legale, în condițiile în care recurentul a achitat la fond 29 lei.
Având în vedere că acțiunea formulată de el este o acțiune în constatare, instanța de apel trebuia, de asemenea, ca instanța de fond, să cenzureze toate probele de care el a înțeles să se folosească în dovedirea acțiunii sale și să constate motivat dacă locuința ocupată de el mai îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile legale în vigoare pentru locuința de intervenție, respectiv Legea nr. 114/1992 și Legea nr. 85/1996, sau este o locuință de serviciu.
Recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 261 Cod procedură civilă, arătându-se că probele administrate contrazic susținerile instanței de apel, așa cum sunt ele precizate în ultimul aliniat și anume, această (locuință) încadrându-se și în prezent în cele prevăzute de dispozițiile art.7 din Legea nr. 85/1992. Dispozițiile legale în materie impun și probele existente în dosarul de fond și de apel dovedesc că locuința ocupată de el este o locuință de serviciu și este, în consecință, supusă vânzării. Instanța de apel pare să se raporteze la alte prevederi legale decât cele indicate de el, fără a indica totuși care sunt acelea, și la alte elemente decât jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Din decizia civilă nr. 164A nu reiese rolul activ al instanței de judecată, care să conducă la aflarea adevărului prin toate metodele. Instanța de apel nu este interesată de situația de fapt, așa cum cere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, și se pronunță împotriva celor arătate de probele administrate, în condițiile în care însăși pârâta recunoaște prin interogatoriul administrat de instanța de fond că locuința nu mai îndeplinește condițiile pentru a fi încadrată în categoria locuințelor de intervenție.
În considerarea celor de mai sus, recurentul-reclamant solicită a se constata că decizia civilă nr. 164A conține motive străine de natura pricinii, nu sunt luate în considerație probele administrate și nici dispozițiile legale, precum și că acest motiv de recurs este întemeiat, că motivarea deciziei este netemeinică și nelegală, că nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerile instanței de judecată, motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților de admitere a apelului și respingere a acțiunii sale; de asemenea, conține motive contradictorii și străine de natura pricinii.
A fost invocat și cazul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc.civ., arătându-se că motivarea sumară formulată de instanța de judecată din apel și decizia dată este lipsită de temei legal, este dată cu încălcarea legii și cu aplicarea greșită a legii.
Instanța de apel avea obligația legală să cenzureze toate probele administrate coroborate cu dispozițiile legale în materie, respectiv Legea nr.114/1996. Decretul-lege nr. 61/1990 și Legea nr.85/1992, cât și jurisprudența statuată de instanța supremă, Deciziile nr. 2/1997, nr. 592/2004, nr. 5/2008 și nr. 3/2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurentul învederează că, fără să motiveze sau să concluzioneze motivul reținerii situației de fapt, respectiv repartizarea spațiului locativ ca locuință de intervenție și măsura schimbării locuinței care trebuia făcută în mod obligatoriu de Consiliul de Administrație, instanța de apel a dat o pronunțare netemeinică și nelegală, în condițiile în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 114/1996, locuința pe care o ocupa era închiriată lui R. I.; conform contractului de închiriere nr. 1798/1976 semnat de acesta, la punctul 2 din procesul-verbal anexat acestui contract specificându-se că locuința este de serviciu; potrivit art. 51 din Legea nr. 114/1996, locuințele de serviciu existente rămân cu destinația de locuințe de serviciu; pârâta în mod nelegal transformă, anterior semnării cu el, recurentul, a contractului de închiriere, locuința din Șoseaua Viilor nr.57 din locuință de serviciu în locuință de intervenție și i-o închiriază lui, chiar dacă la acel moment nu desfășura o activitate care să necesite prezența sa în cadrul obiectivului District Exploatare Utilaje, el fiind la acel moment angajatul unei alte companii feroviare (SNTFC CFR Călători).
Contrar celor arătate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 592/28.01.2004, conform cărora calificarea suprafeței locative că "locuință de intervenție" este supusă controlului instanțelor judecătorești, instanța de apel susține că, de fapt, măsura ar trebui aprobată de Consiliul de administrație al CN CFR SA, arătând că atât timp cât Consiliului de administrație al CN CFR SA nu a aprobat schimbarea destinației locuinței, instanța de fond nu este îndreptățită să califice locuința ca fiind una de serviciu, chiar dacă situația de fapt s-a schimbat și punctul de lucru a fost desființat. În plus, în mod greșit instanța reține că locuința i-a fost repartizată în considerarea punctului de lucru, în condițiile în care nici el, recurentul, și nici pârâta nu au susținut acest lucru în fața instanței.
Instanța de apel nu indică și temeiul legal pe care se bazează atunci când afirmă că doar în baza aprobării Consiliului de administrație al CN CFR SA instanța de fond are dreptul (pagina 3 paragraful 5) de a schimba încadrarea locuinței din locuință de intervenție în locuință de serviciu. Cele indicate astfel de instanță sunt cel puțin contradictorii, pentru că în cazul în care doar unitatea bugetară ar avea dreptul, doar ea, să controleze încadrarea juridică a locuinței, s-ar crea o situație de subordonare inadmisibilă și fără sens – instanța, doar în baza aprobării Consiliului de administrație al companiei/societății, poate da o decizie de natura obligării la respectarea prevederilor legale (după ce ar investiga respectarea legii de către compania respectivă). În caz contrar, adică în absența aprobării Consiliului de administrație, instanța nu ar putea da soluția legală impusă de lege, în condițiile în care legea nu cere o astfel de aprobare.
Recurentul-reclamant mai arată că instanța de apel pare să ignore faptul că situația de fapt a fost dedusă judecații și nu există aprobarea internă a pârâtei pentru încadrarea juridică corectă a unei locuințe din fonduri de stat. Instanța de fond a fost în mod legal investită cu a decide, respectiv a constata, dacă o locuință construită din fonduri bugetare (de stat) anterior anului 1976, aflată la distanța de câțiva kilometri de orice obiectiv de investiții (cel pentru care a fost inițial construită fiind desființat), ocupată fiind de un pensionar de mai bine de 9 ani, mai întrunește condițiile pentru încadrarea ei în categoria locuințelor de intervenție. Instanța de apel apreciază că instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe doar în baza existenței (sau inexistenței) aprobărilor necesare la nivelul societății pentru acest scop, fără a indica temeiul legal pentru soluția dată și ignorând constatările și aprecierile Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la aceste aspecte, respectiv controlul și cenzura judecătorească, rolul activ al instanței și folosirea criteriilor indicate pentru determinarea corectă a naturii juridice a locuinței, care presupune lămurirea completă și pe bază de dovezi certe a situației de fapt. Deci soluția data de instanța de apel este lipsită de temei legal și încalcă jurisprudența în materie.
Privind ultimul punct reținut de instanța de apel, în sensul că "instanța de fond a reținut în mod nelegal caracterul locuinței în litigiu ca fiind una de serviciu" fără să motiveze această susținere și fără să precizeze un temei legal încălcat de instanța de fond, recurentul-reclamant arată că instanța de apel ignora practic prevederile imperative ale legii, respectiv dispozițiile art.2 lit.e din Legea nr. 114/1996, care definesc locuința de intervenție ca fiind locuința destinată cazării personalului unităților economice bugetare care prin contractul de muncă îndeplinește activități sau funcții care necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților economice, ignorând și dispozițiile art.54, conform cărora locuințele de intervenție se realizează odată cu obiectivul de investiție și se amplasează în incinta acestuia sau în imediata apropiere. De asemenea, dispozițiile art.7 din Legea nr.85/1992 definesc, și ele, locuințele de intervenție, instanța neluând în considerare nici aceste prevederi.
În dosarul instanței, arată recurentul-reclamant, există probe care indică – contractele de închiriere semnate – că are calitatea pensionar din anul 2005, nefiind anterior angajat al pârâtei, iar aceasta nu a susținut contrariul. De asemenea, așa cum rezultă din probele administrate, punctul de lucru al pârâtei (ce a constituit obiectivul de investiție), nu există în șoseaua Viilor nr. 57, sector 5, București, așa cum a recunoscut și pârâta în interogatoriu, și atestat și prin actul emis de O.N.R.C. – Oficiul Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul București înregistrat sub nr._/12.03.2012. Instanța de fond a constatat în mod legal că locuința ce se află în .. 57, sector 5, București este o locuință de serviciu și că este, în consecință, supusă vânzării.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile și menținerea sentinței civile nr._/14.12.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, ca fiind temeinică și legală.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 299-316, art. 304 pct.7 și pct.9 Cod procedură civilă, Decizia nr.592/28.01.2004, Decizia nr. 2/29.09.1997, Decizia nr. 5/21.01.2008 și Decizia nr. 3/18.02.2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Intimata-pârâtă CNCF „CFR” SA – Regionala CF București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată în raport cu motivele de critică formulate și cu prevederile art.304 pct.7 și 9 Cod proc.civ., invocate de recurent, curtea constată că recursul este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod proc.civ. a fost susținut cu mai multe argumente, ce nu pot fi reținute de curte pentru considerentele ce succed:
Astfel, prima împrejurare a privit reținerea instanței în sensul că proba cu cercetare locală a fost solicitată pentru a se constata situația de fapt a dezafectării liniilor de cale ferată, în timp ce la adresa în discuție nu au existat niciodată linii de cale ferată.
Or, în coordonatele cazului de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod proc.civ., chestiunea nu poate fi considerată un motiv de nelegalitate a hotărârii, ci cel mult o eroare materială, de vreme ce consemnările dezbaterilor asupra probatoriului de la termenul din 10.02.2014 confirmă că intimatul-reclamant (astăzi recurent) a cerut administrarea probei cu cercetare locală tocmai în acest scop (fila 107 dosar apel, penultimul paragraf).
Pe de altă parte, o atare eroare nu afectează raționamentul instanței de apel, de vreme ce, după cum se va arăta în analiza instanței de recurs, considerentul ce a determinat tribunalul să pronunțe decizia atacată nu are legătură cu situația de fapt existentă la locul situării imobilului litigios.
În privința consemnării în partea introductivă a deciziei din apel a solicitării apelantei pârâte de „admitere a acțiunii”, curtea reține că nici acestea nu pot conduce la nelegalitatea hotărârii, cât timp instanța de apel nu s-a considerat învestită cu o acțiune a pârâtei, ci a soluționat, în limitele învestirii sale, doar apelul declarat de această parte.
Nici susținerea referitoare la calculul eronat al taxei judiciare de timbru nu prezintă relevanță în analiza cazului de recurs cuprins în art.304 pct.7 Cod proc.civ., cât timp împrejurarea nu poate fi încadrată în ipoteza textului, a unei contradicții între considerentele hotărârii ori a expunerii unor motive străine de natura pricinii.
În mod nefondat reproșează recurentul instanței de apel omisiunea de a se apleca asupra probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, cât timp tribunalul a reținut drept determinant pentru soluționarea cauzei argumentul că instanța nu este îndreptățită a proceda la calificarea imobilului din locuință de intervenție în locuință de serviciu.
De altfel, instanța de apel a și subliniat în cuprinsul deciziei faptul că nu consideră relevantă situația de fapt susținută de reclamant, în sensul dezafectării punctului de lucru al pârâtei în considerarea căruia a fost declarat imobilul locuință de intervenție.
Prin urmare, absența unor dezvoltări în considerentele instanței de apel cu privire la situația de fapt dovedită în cauză nu constituie lipsa considerentelor în sensul art.304 pct.7 Cod proc.civ. și nici nu dă caracter contradictoriu considerentelor hotărârii atacate.
Nici pretinsa lipsă de rol activ a instanței de apel nu poate constitui cazul de recurs analizat, pe de-o parte pentru că nu se circumscrie cerințelor acestuia și pe de altă parte față de dispozițiile art.129 alin.51 Cod proc.civ.
În concluzia argumentelor ce susțin primul motiv de critică, recurentul arată în mod generic că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cuprinde motive contradictorii, însă curtea a reținut deja că tribunalul a expus motivele avute în vedere la luarea hotărârii; în plus, nicio contrarietate între considerente nu a fost relevată de recurent, după cum s-a arătat în precedent.
În susținerea motivului de critică întemeiat pe art.304 pct.9 Cod proc.civ., recurentul-reclamant a susținut în primul rând că în mod nelegal intimata-pârâtă a transformat locuința de serviciu ce a fost închiriată numitului R. I. în locuință de intervenție, iar la momentul încheierii propriului contract de închiriere recurentul nu desfășura o activitate care să necesite prezența sa în cadrul obiectivului District Exploatare Utilaje, deoarece era angajatul unei alte companii feroviare.
Or, curtea reține, pe de-o parte, că nici evaluarea legalității operațiunii de transformare a locuinței de serviciu în una de intervenție și nici analiza valabilității contractului de închiriere încheiat de recurentul reclamant cu intimata pârâtă nu fac obiectul cauzei pendinte, astfel încât soluționarea cauzei nu se poate fundamenta pe o atare analiză, iar recurentul reclamant cunoștea, la data încheierii contractului său de închiriere, atât situația juridică a locuinței, cât și împrejurarea de fapt susținută, în sensul că nu era angajatul companiei locatoare.
Pe de altă parte, aspectele nu au fost invocate nici prin cererea introductivă și nici prin alte solicitări adresate primei instanțe, astfel încât nu pot fi deduse în mod direct analizei instanței de recurs, opunându-se prevederile art.294 Cod proc.civ., aplicabile și în recurs, conform art.316 Cod proc.civ.
A mai susținut recurentul că în mod nelegal a reținut instanța de apel că nu poate aprecia asupra calificării locuinței de intervenție ca fiind, în realitate, o locuință de intervenție, pretinzând că o asemenea statuare nu este fundamentată legal și că ignoră prevederile art.2 lit.e din Legea nr. 114/1996, ce definesc locuința de intervenție, precum și art.54 din același act normativ și art.7 din Legea nr. 85/1992.
În argumentarea cererii de recurs, cu privire la același aspect, s-a mai arătat că instanța era ținută a proceda la cenzurarea calificării locuinței de decizia nr.592/28.01.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de deciziile nr.8/5.01.2008 și nr.3/18.02.2013 ale instanței supreme.
Cu privire la hotărârea nr.592/2004, curtea reține că aceasta reprezintă o decizie de speță, în cauza respectivă fiind admis un recurs în anulare declarat împotriva unei decizii irevocabile a instanței de recurs, iar dezlegările cuprinse în considerentele sale nu au caracter obligatoriu pentru instanțe, ci au valoarea practicii judiciare.
Or, evaluând argumentele recurentului sub acest aspect (ce sunt deduse din considerentele deciziei nr.592/2004), curtea observă că o astfel de interpretare ar duce la îngrădirea dreptului entității proprietare a imobilului de a decide modalitatea optimă în care imobilul poate servi desfășurării în bune condiții a activității sale.
D. fiind scopul prevederii în lege a locuinței de intervenție (de a caza angajații a căror prezență permanentă sau de urgență este necesară în cadrul unității), a aprecia în sensul încetării condițiilor care au determinat stabilirea caracterului de locuință de intervenție fără cunoașterea împrejurărilor concrete ce caracterizează întreaga activitate economică a proprietarului imobilului ar avea un asemenea efect.
În aceste coordonate, chiar dacă este adevărată susținerea recurentului (necontestată de intimată) că în acest moment punctul de lucru din ., sectorul 5, București, nu ar mai funcționa, nu este lipsită de relevanță împrejurarea că la această adresă terenul (pe care se găsește și locuința litigioasă) se află în continuare în proprietatea intimatei pârâte.
De altfel, la dosarul primei instanțe se găsesc fotografiile depuse de recurentul-reclamant, din care rezultă că pe acest teren se găsesc în continuare și alte construcții aparținând intimatei, ce au avut destinație industrială (și care nu sunt folosite în prezent, după cum a arătat reclamantul).
Prin urmare, modalitatea concretă în care intimata pârâtă va folosi pe viitor terenul și celelalte construcții ce se mai află la această adresă nu poate fi afectată de o decizie a instanței de a califica locuința ocupată de recurent ca locuință de serviciu, o atare măsură fiind aptă a restrânge posibilitatea pe viitor a proprietarului obiectivului respectiv de a relua activitățile ce îi sunt specifice ori de a dezvolta alte proiecte în domeniul său de activitate.
Deciziile date în recurs în interesul legii, invocate de recurent, nr.5/2008 și nr.3/2013, au dezlegat cu caracter obligatoriu chestiuni care nu fac obiectul disputei în prezenta cauză, respectiv aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ (nr.5/2008) și că art.1 alin.1 și art.7 alin.1 din Legea nr. 85/1992 stabilește că aceste prevederi instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege (nr.3/2013).
Prin urmare, raționamentul instanței de apel nu constituie o încălcare a dezlegărilor obligatorii cuprinse în aceste decizii, iar argumentele deduse de recurent din decizia nr.592/2004 au fost în mod corect înlăturate de instanța de apel.
În consecință, nici prevederile art.2 lit.e și art.54 din Legea nr. 114/1996, respectiv ale art.7 din Legea nr. 85/1992 nu au fost încălcate, de vreme ce instanța de apel a reținut că locuința este una de intervenție și, deci, legea nu permite vânzarea sa către chiriaș.
Nu în ultimul rând, curtea consideră relevantă pentru soluționarea acestei chestiuni decizia civilă nr.923R/13.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ (filele 30-37 în dosarul judecătoriei).
Astfel, instanța de recurs a statuat în considerentele acestei hotărâri că „instanța nu are competența materială de a interveni în decizia unei societăți comerciale pentru a retrage sau a include locuințele aparținând acesteia într-o categorie sau în alta dintre cele prevăzute de lege, cu excepția existenței unor fraude, ce nu au fost dovedite în speță”.
Se observă în acest context că litigiul soluționat prin această decizie a avut ca obiect prelungirea contractului de închiriere pentru locuința din ., acordarea unui drept de retenție asupra acesteia și plata îmbunătățirilor efectuate de reclamantul chiriaș la această locuință.
Or, decizia nr.923R/2011 se bucură în cauza de față de putere de lucru judecat cu privire la aspectele pe care le dezleagă, în sensul efectului pozitiv al hotărârii irevocabile ce a fost pronunțată și față de părțile din procesul pendinte, iar chestiunea posibilității instanței de a interveni în calificarea locuinței (de serviciu sau de intervenție) nu mai poate fi pusă în discuție fără încălcarea acestui principiu.
În concluzia tuturor argumentelor expuse, curtea reține că decizia instanței de apel este legală, iar criticile formulate de recurent, încadrate în prevederile art.304 pct.7 și 9 Cod proc.civ. sunt nefondate, urmând ca recursul să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant N. G., cu domiciliul în București, ., sectorul 5, împotriva deciziei civile nr. 164A/10.02.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.N.C.F. „CFR” S.A. BUCUREȘTI – SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE, ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF, cu sediul în București. Piața Gării de Nord nr.1, sectorul 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
L. E. F. I. R. T. M. D. O.
GREFIER,
F. J.
Red. IRT
Tehnored. IRT/PS
2 ex./9.06.2015
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă – judecători S. M. P. și M. P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1267/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1210/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
