Uzucapiune. Decizia nr. 1430/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1430/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-10-2014 în dosarul nr. 26371/299/2009*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
(1405/2014)
DECIZIA CIVILA NR.1430
Ședința publică de la 08.10.2014
Curtea constituită din:
P. - C. B. T.
JUDECATOR - A. P. B.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta – pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1A din 04.01.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. M. și cu intimatul-pârât T. A..
P. are ca obiect acțiune civilă pentru uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimata-reclamantă U. M. și intimatul-pârât T. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că intimata-reclamantă U. M. a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 06.10.2014, concluzii scrise, prin care a solicitat aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din Codul de procedură civilă, privind judecata în lipsă.
Reprezentantul recurentei-pârâte, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentei-pârâte, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea soluției instanței de fond și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu mențiune că în speță criticile de nelegalitate vizează greșita aplicare a dispozițiilor art.1846, art.1847, art.1852, art.1890 cod civil cu strictă referire la tranzacția care s-a încheiat în anul 1968 și care a fost consfințită printr-o hotărâre judecătorească, sentința civilă nr.2908 din 10.10.1968, care în opinia sa, a conferit doar un drept de folosință intimaților-reclamanți de la momentul respectiv și până în prezent ce nu putea fi transformată într-o posesie utilă, continuă, publică, netulburată.
O altă critică de nelegalitate vizează greșita aplicare în speță a dispozițiilor art.1852 și următoarele Cod civil, urmând a fi primite motivele de recurs așa cum au fost formulate.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 5 București la data de 07.05.2009 sub nr._, reclamanta P. E. a chemat în judecata pe pârâții MUNICIPIUL BUCURESTI, prin Primar General, și TABARCA A., solicitând sa se constate ca a dobândit dreptul de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani și al joncțiunii posesiilor asupra terenului situat în București, ., sector 1, în suprafața de 620 m.p. și dreptul de proprietate asupra construcției aflate pe acest teren, ca efect al accesiunii.
În motivare, s-a arătat, în esența, faptul ca în anul 1964, străbunicul reclamantei, T. N., a fost împroprietărit de A. I. C. cu un teren agricol în suprafața de 3640 m.p., situat în fosta .. Ilfov, devenita . . 1964 .-16, sector 1. Terenul a fost stăpânit în continuare de T. N. N., iar ulterior de T. N. V., care a întocmit un partaj de ascendent în anul 1925. Din acest teren, reclamantei i-a revenit suprafața de 620 m.p., iar surorii sale V. A. 280 m.p.
A învederat reclamanta ca, în privința construcțiilor, sunt îndeplinite condițiile art. 492 Cod civil.
Prin sentința civila nr. 5060/16.06.2009, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanței și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București, pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 14.08.2009 sub nr._ .
Pârâții nu au formulat întâmpinare.
Prin încheierea de sedinta din data de 26.02.2010, instanta a luat act de transmiterea calitatii procesuale active de la P. E. la U. M., având în vedere certificatul de calitate de mostenitor nr. 46/24.02.2010 eliberat de B.N.P. M. D..
Prin sentinta civila nr._/17.12.2010, Judecătoria Sector 1 București a admis exceptia lipsei calității procesuale pasive a pârâților și a respins actiunea ca introdusă impotriva unor persoane fara calitate procesuala pasivă.
Prin decizia civila nr. 200A/28.02.2012, Tribunalul Bucuresti - Sectia a V-a Civila a admis apelul formulat de reclamantă, a desfiintat sentinta civila și a trimis cauza spre rejudecare.
A reținut instanța de control judiciar că cei doi pârâți indicați în cererea de chemare în judecata au calitate procesuală pasivă.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecatoriei Sector 1 Bucuresti la data de 22.06.2012 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr._/17.08.2012, Judecătoria Sector 1 București a admis cererea, a constatat ca reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra terenului intravilan cu o suprafață de 616 mp (620mp din acte) situat în Bucuresti, ., sector 1, identificat conform raportului de expertiză tehnica topografica întocmit de expert B. G., și a constatat că reclamanta a dobandit prin accesiune dreptul de proprietate asupra constructiei situate pe acest teren, identificata prin raportul de expertiză tehnica efectuat de expert B. G., a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 8553,41 lei reprezentand cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:
Potrivit sentintei civile nr. 4094/13.12.1960 pronuntata în dosarul nr. 5724/1958 de Tribunalul Popular al raionului Grivita Rosie, a fost respinsa cererea sectiunii finaciare de a se trece în patrimoniul statului terenul situat în fosta ..
Prin sentinta civila nr. 2908 din 10.10.1968 pronuntata de Judecatoria Sector 8 a M. Bucuresti în dosarul nr. 4364/1968, s-a luat act de tranzactia intervenita între autoarea reclamantei (P. E.) și numita V. A., în sensul de a folosi terenul situat în mun. Bucuresti, ., fost Crângului sector 8, dupa cum urmeaza: reclamanta terenul în suprafata de 620 m.p. și doua camere, iar numita V. A. suprafata de 380 m.p. și trei camere.
Potrivit adresei nr._/4944/17.05.2010 a Primariei M. Bucuresti - Serviciul Evidenta Proprietatii, la nivelul anului 1986 pe adresa postala .-16, sector 1, figurau ca proprietari P. E. și V. A.. La nivelul anului 1992, la adresa din ., cu suprafata de 620 m.p. figura ca proprietar P. E., iar la adresa din Colectiei nr. 16, cu suprafata de 380 m.p. figura V. A..
Uzucapiunea este, în condițiile art. 645 Cod civil, un mod de dobândire a proprietății, ea constituind o dovadă absolută a dreptului de proprietate, în sensul că cel ce reușește să dovedească dobândirea bunului prin uzucapiune nu mai este obligat să facă vreo dovadă a dreptului său. Prin uzucapiune este sancționat în mod indirect și fostul proprietar nediligent, care prin pasivitatea lui a făcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia altei persoane care s-a comportat față de acesta ca proprietar. Așadar, într-o acțiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune poate sta în calitate de pârât, având calitate procesuală pasivă, numai adevăratul proprietar, așa cum rezultă, de altfel, și din prevederile art. 1895 Cod civil.
Pentru ca prescripția achizitivă de lungă durată să-și producă efectele este necesară îndeplinirea condițiilor privind durata posesiei de 30 de ani și existenta unei posesii utile, caracterizată potrivit art. 1847 Cod civil.
Analizând materialul probator administrat, instanța a constatat că prima condiție cerută pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului - teren de către reclamantă, respectiv posesia neîntreruptă a acestuia timp de 30 de ani, este îndeplinită în cauză.
Astfel, conform sentinței civile nr. 2908/10.10.1968 pronunțata de Judecătoria Sector 8 a M. București, reclamanta (prin autoarea sa P. E.) a dobândit folosința terenului ce face obiectul prezentei cauze, precum și 2 camere.
În același sens este și declarația martorului A. V., care a arătat că autoarea reclamantei din prezenta cauză locuia în imobilul ce face obiectul uzucapiunii în anul 1974, dată la care martorul s-a mutat în zonă.
De asemenea, din declarațiile martorilor audiați, instanța a reținut că atât reclamanta, cât și autoarea acesteia, au exercitat o posesie neîntrerupta, netulburata, publica și sub nume de proprietar asupra terenului și constructiei situata pe acesta.
Intenția de a stăpâni bunul pentru sine și de a se comporta ca proprietari este demonstrata și de faptul ca figurează înscriși în evidentele fiscale ca plătitori de impozite.
Întrucât reclamanta este succesoarea autoarei sale, P. E., are posibilitatea sa unească posesia sa cu cea a autoarei sale, în temeiul joncțiunii posesiilor, reglementata de art. 1860 Cod civ.
Față de aceste considerente, reținând exercitarea posesiei asupra terenului, astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiza întocmit de expert B. G., timp de 30 de ani și îndeplinite condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească posesia, potrivit art. 1847 Cod civil, instanța a apreciat întemeiata cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii și a admis-o în temeiul art. 1837 Cod civil.
Potrivit art. 482 Cod civil proprietatea unui lucru da drept asupra a tot ce se unește sau se incorporează în acesta.
În consecința, instanța a admis și capătul de cerere privind constatarea accesiunii asupra construcției identificate potrivit raportului de expertiza, întocmit de expert B. G..
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuala a pârâților, instanța a admis cererea reclamantei de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 8553,41 lei, reprezentând taxe de timbru, timbru judiciar, onorarii expertize și onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând modificarea sentinței civile apelate, iar pe fond respingerea acțiunii..
În motivare a arătat ca în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamantei, având în vedere faptul ca la dosarul cauzei nu s-au depus suficiente probe din care sa reiasă în mod indubitabil faptul ca terenul în litigiu face parte din domeniul privat al M. București.
Pentru ca uzucapiunea să își producă efectele trebuie îndeplinite anumite condiții: posesia, împlinirea termenului, buna-credință, justul titlu și, mai ales, existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis).
De la . Codului civil - în 1864- practica instanțelor de judecată și doctrina au fost constante în a aprecia că nu pot fi uzucapate în general bunuri inalienabile, deoarece, imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității (M. B. C.).
A arătat apelantul că, în actualul sistem legislativ românesc, sunt considerate inalienabile bunurile proprietate publică (art. 135 pct. 5 Constituție); Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia consfințește caracterele juridice specifice dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea (art. 11 alin. l Legea nr. 213/1998).
Rezultă în mod clar că proprietatea publica nu poate fi sub nici o forma uzucapată. Conform Constituției României din 1991 - proprietatea este publică sau privată (art. 135 pct. 2) legea fundamentală a țării este primul act normativ care face diferențierea între domeniul public și privat al statului. Conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publică sau privată. Domeniul public poate fi de interes național sau local.
Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, adică pot fi în ultimă instanță chiar uzucapate.
Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului. Mai mult, această stare de fapt a fost consfințită și prin decizii ale Tribunalului Suprem chiar în legătură cu prescriptibilitatea - imprescriptibilitatea proprietății statului.
Având în vedere aceste considerente, consideră că termenul de prescripție asupra imobilului nu putea sa înceapă să curgă decât după anul 1991.
În legătură cu capătul de cerere având ca obiect accesiunea imobiliară, apelanta susține că intimata - reclamantă încearcă să eludeze normele legale în vigoare privitoare la obligativitatea obținerii unei autorizații de construire, conform dispozițiilor Legii nr. 50/1991, cu modificările ulterioare.
Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apelanta - pârâtă consideră că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 Cod procedură civilă, respectiv nu există culpa sa procesuală.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282-298 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.1 A/04.01.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a luat act că intimata - reclamantă nu solicită cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
În esență, apelanta susține prin motivele de apel pe de o parte că termenul de prescripție asupra terenului în litigiu nu putea curge mai înainte de anul 1991, deoarece Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului, iar pe de altă parte, că bunurile din domeniul public al statului nu puteau fi uzucapate, fiind inalienabile.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar în forma în vigoare la data formulării acțiunii, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privata având ca titulari persoane fizice sau juridice ori pot aparține domeniului public sau celui privat, iar potrivit art. 18, 26 și 36 alin. 1 terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul sau extravilanul localităților și care au fost în administrarea primăriilor, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor, ca și cele care au aparținut unor persoane decedate fără moștenitori.
Criticile apelantei au fost găsite nefondate, tribunalul reținând că din probatoriul cauzei nu a rezultat că terenul ce face obiectul cauzei ar fi avut vreodată o altă destinație decât aceea de curți – construcții, astfel încât nu se poate concluziona, astfel cum în mod eronat susține apelanta, faptul că s-ar justifica încadrarea acestuia în domeniul public al statului, indiferent de regimul constituțional – actual sau anterior.
Cât privește faptul că proprietatea publică nu poate fi sub nicio formă uzucapată, critica apare ca nefondată în condițiile în care nicio probă administrată nu a conturat un asemenea regim juridic al terenului.
În acest sens, nu rezulta din probele administrate că imobilul în cauza ar fi fost încadrat în formele de proprietate publica reglementate de art. 7 și 9 Constituția României din 1965, care vorbeau de proprietatea de stat și cooperatista (ambele fiind forme ale proprietății socialiste), în condițiile în care însăși Constituția de la acea vreme recunoștea și dreptul de proprietate "personala".
De altfel, faptul ca existenta acestor forme de proprietate nu înlătura existenta și a unei proprietăți private a fost recunoscuta și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. IV din data de 16.01.2006 - care a luat în discuție în ce măsură reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 au influențat apartenența terenurilor la domeniul proprietății private sau proprietății socialiste (daca acestea au constituit o "declarație a legii" în sensul art. 1844 Cod civil). Înalta Curte a subliniat ca lipsa posibilității de a mai fi transmise terenurile prin acte juridice nu atrăgea și încetarea posesiei asupra lor, cat timp exercitarea acesteia nu numai ca nu a fost interzisa prin nicio dispoziție a legii, dar și-a demonstrat în mod neîndoielnic utilitatea economica și socială.
Prin urmare, odată constatat că reclamanta și autoarea sa au exercitat asupra bunului o posesie utilă timp de mai bine de 30 de ani și cum nu s-a dovedit că bunul ar fi aparținut ori că ar aparține domeniului public, în mod legal și temeinic a fost admisă acțiunea.
În privința capătului de cerere vizând accesiunea imobiliară, tribunalul constată, contrar susținerilor apelantei, că la momentul edificării construcției autoarea apelantei nu deținea un titlu de proprietate asupra terenului, astfel că nu ar fi putut obține autorizație de construire. În același timp, cum construcția a fost edificată de autoarea reclamantei cu materiale proprii pe un teren aparținând unei alte persoane, respectiv domeniului privat al unității administrativ - teritoriale, tribunalul a constatat că în mod corect a apreciat prima instanță că sunt întrunite condițiile art. 482 din Codul civil de la 1864 și a admis și acest capăt de cerere.
Referitor la dispoziția primei instanțe de obligare a apelantei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă față de soluția dată asupra pretențiilor deduse judecății. Astfel, întrucât cererea reclamantei a fost admisă integral, în mod corespunzător pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul datorează celeilalte părți (care a câștigat) cheltuielile de judecată efectuate de aceasta din urmă în respectivul proces, legiuitorul prezumând culpa părții care a pierdut. Singura excepție de la această regulă este cea prevăzută de art. 275 Cod procedură civilă, respectiv când pârâtul care nu a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată recunoaște la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, însă această situație nu se regăsește în speță.
Față de aceste considerente, constatând legalitatea și temeinicia hotărârii de fond și netemeinicia criticilor aduse acesteia, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și dând eficiență principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, tribunalul a luat act că intimata - reclamantă nu solicită cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, invocând dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ și solicitând modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat următoarele:
Reclamanții au chemat în judecata P. M. București prin Primar General pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate ca reclamanții au dobândit prin prescripția achizitivă de 30 ani, realizata prin joncțiunea posesiilor dreptul de proprietate asupra terenului situat în București ., sector 1 în suprafața de 620 mp și dreptul de proprietate asupra construcției aflate pe acest teren, ca efect al accesiunii.
Prin sentința civila nr.2908 din 10.10.1968 pronunțata de Judecătoria Sector 8 M. București, în dosarul nr.4364/1968 s-a luat act de tranzacția intervenita intre autoarea reclamantei P. E. și numita V. A., în sensul de a folosi terenul situat în București ., fost Crângului nr.8.
Astfel, uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva ultimului proprietar nediligent.
Totodată, recurenta face mențiunea că, din probele administrate în acest dosar și având în vedere că nu există nici o dovadă certă a faptului că reclamanta s-a comportat ca un adevărat proprietar, comportându-se cel mult ca un detentor precar (având în vedere tranzacția intervenita între autoarea reclamantei P. E. și numita V. A., în sensul de a folosi terenul și având în vedere ca uzucapiune curge față de ultimul proprietar, în speța succesoarea autoarei sale U. M., lucru ce nu-i conferă, eventualei posesii susținute de reclamanți, decât cel mult caracterul unei detenții precare care nu poate conduce la intervenirea uzucapiunii. Astfel, detenția precară ori posesia viciată, oricât de mult ar dura în timp, nu va putea conduce niciodată la dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii.
Arată recurenta – pârâtă să nu este de acord cu motivarea instanței de apel în ceea ce privește constatarea dobândirii dreptului de proprietate a asupra imobilului teren câtă vreme prescriptia achizitiva de lunga durata să-și producă efectele este necesara îndeplinirea condițiilor impuse de disp.art.1846 și urm C.civ. și art.1890 C.civ.,. fiind necesar ca reclamantele sa dovedească existenta unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
În acest caz, sunt îndeplinite condițiile art.1852 Cod civil, posesia exercitată de reclamanta fiind clandestină. În ceea ce privește cea de a doua prezumție reclamantul este cel care trebuia sa facă dovada contrara existenței precarității întrucât rezulta ca s-a încăpuit o posesie pentru altul.
Cum în speța nu a avut loc o intervertire a precarității astfel cum prevede art. 1858 C.civ., deținătorul a rămas în continuare detentor precar și deci nu poate uzucapa.
De asemenea, este știut faptul ca uzucapiunea apare ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar care da dovada de lipsa de diligență.
Pe de alta parte pentru a constata dreptul de proprietate al reclamanților trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de disp.art.1846 și urm C.civ. și art.1890 C.civ., fiind necesar ca reclamantele sa dovedească existenta unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
Conform art.136 din Constituția României din 2003, proprietatea poate fi publica sau privata, iar proprietatea publica aparține statului și unităților administrativ-teritoriale. În anexa 3 din lege sunt indicate ca făcând parte din domeniul public al municipiilor, comunelor, drumurile, străzile, piețele lacurile, rețelele de alimentare cu apă, terenurile și clădirile în care-și desfășoară activitatea consiliul local precum și instituții publice de interes local.
Conform art.136 alin. 3 din Constituție, bogățiile de interes public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.3 din anexa și din altele bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean.
Conform art.1847 C.civ., este considerata utila posesia continua neîntrerupta netulburata, publica și sub nume de proprietar exercitata cu buna credința iar termenul cerut de lege pentru a prescrie este de 30 de ani.
Conform disp.art.1846 C.civ. este deținerea unui lucru posesia exercitata de recurentă sau de altul în numele acesteia asupra unui lucru.
În cazul de față, deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani, reclamanții nu a exercitat o posesie în sensul legii fiind doar detentori precari. Pentru a exista posesia persoana care o invoca trebuie sa dovedească ca întrunește ambele elemente ale posesiei respectiv animus și corpus. Reclamanții au dovedit doar faptul ca au exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul ca folosința exercitata asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Recurenta – pârâtă apreciază total eronate argumentele instanței de judecata din considerentele hotărârii, câtă vreme neîndeplinirea acestei condiții nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia nefăcându-se și sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, dar a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, cu observarea dispozițiilor art.304 pct.9 și ale art.299 al.1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului. Recursul este, așadar, o cale de atac „subsecventă”, în sensul că nu poate fi exercitată „omisso medio”. Această regulă se aplică nu numai în situația în care partea nemulțumită de soluția adoptată în prima instanță nu a declarat apel, ci și în situația în care sentința a fost apelată, dar în faza apelului nu a fost invocate anumite critici de nelegalitate, ele fiind invocat direct în faza procesuală a recursului.
În cauză, principalele critici formulate prin motivele de recurs privesc neîndeplinirea de către intimata-reclamantă a condițiilor impuse de art.1846 și urm. Cod civil, recurentul-pârât afirmând că intimata-reclamantă nu a exercitat o posesie utilă asupra imobilului în litigiu, ci o detenție precară, afectată și de viciul clandestinității.
Se observă însă că recurentul-reclamant, deși a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr._/17.08.2012 a Judecătoriei Sectorului 1, nu a învestit instanța de apel cu analiza criticilor privind viciile posesiei exercitate de intimata-reclamantă. Astfel cum s-a arătat anterior, criticile formulate în apel s-au referit la caracterul inalienabil al bunurilor din domeniul public al statului, la imposibilitatea curgerii termenului de prescripție achizitivă înainte de anul 1991, deoarece Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al acestuia, la neîndeplinirea condițiilor legale pentru constatarea accesiunii.
Prin urmare, considerentele de fapt și de drept pentru care prima instanță a reținut ca fiind îndeplinite condițiile posesiei utile și sub nume de proprietar, nu au fost contestate de prin motivele de apel și, invocate direct în recurs, acestea nu mai pot face obiect al analizei instanței de control judiciar.
În ceea ce privește invocarea de către recurentul-pârât a dispozițiilor art.136 din Constituția României, Curtea reține că, deși nu îmbracă forma unei critici concrete, pare să fie îndreptată împotriva argumentelor instanței de apel în sensul că imobilul în litigiu nu aparține domeniului public.
Însă instanța de apel a aplicat în mod corect principiul ce guvernează probațiunea în procesul civil, ilustrat de adagiul „actori incumbit probatio” și consacrat de art.1169 Cod civil, reținând că în cauză nu s-a făcut dovada împrejurării pretinse de apelantul-pârât, în sensul că imobilul în litigiu aparține sau a aparținut domeniului public al statului sau al unei unități administrativ teritoriale.
Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art.312 c.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.1A din 04.01.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă U. M. și cu intimatul-pârât T. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 08.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. B. T. A. P. B. A. D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.P.B.
Tehdact.R.L./A.P.B.
2 ex./12.11.2014
TB-S.5 – E. D.; M. S.
Jud.S.1 – S.V.I.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1043/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 951/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
