Cereri. Decizia nr. 1710/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1710/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-11-2014 în dosarul nr. 18350/4/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1710 R
Ședința publică de la 11.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – A. C. B.
GREFIER – S. V.
……………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți V. M. și V. E., împotriva deciziei civile nr. 858A/20.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă R. T., având ca obiect „anulare act”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă V. E. personal și asistată de avocat I. R. M., cu împuternicire avocațială la dosar și intimata pârâtă R. T. reprezentată de avocat C. I., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul reclamant V. M..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul recurentei reclamante V. E. solicită proba cu înscrisuri noi, în susținerea motivelor de recurs, înscrisuri care dovedesc faptul că este posibilă confuzia, așa cum a spus instanța de apel, în care s-au aflat vânzătorii la momentul încheierii contractului, întrucât părțile au mai trecut anterior printr-o procedură de adopție, care a presupus o declarație dată în fața notarului public, motiv pentru care, așa cum a susținut, concluzia aceasta este plauzibilă din punct de vedere al vânzătorilor și acte referitoare la starea de sănătate a vânzătoarei. Depune la dosar aceste înscrisuri și comunică și părți adverse o copie de pe acestea.
Apărătorul intimatei pârâte R. T. arată că nu mai are alte probe de solicitat. Cu privire la probele solicitate de recurentă, arată că nu se poate opune la încuviințarea probei cu înscrisuri, dar consideră că acestea nu au relevanță în cauză. Arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua la cunoștință de conținutul înscrisurilor comunicate astăzi.
După deliberare, Curtea admite pentru recurenta reclamantă V. E. proba cu înscrisurile solicitate.
Curtea pune în discuție nulitatea recursului declarat de recurentul reclamant V. M. pentru nesemnarea acestuia și în dezbaterea motivelor de recurs formulate de recurenta reclamantă V. E..
Apărătorul recurentei reclamante V. E. arată că lasă la aprecierea instanței cu privire la nulitatea recursului declarat de recurentul reclamant V. M.. Solicită admiterea recursului propriu, modificarea hotărârii atacate, schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 1238. Solicită a se constata că hotărârea instanței de apel este pronunțată fără a se avea în vedere situația de fapt reală și prin interpretarea și aplicarea greșită a legii.
În acest sens, arată că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe considerentul că din nici un element probator nu ar rezulta o eroare în care s-ar fi aflat vânzătorii. Arată că s-a făcut dovada unui consimțământ viciat al vânzătorilor și urmează a se avea în vedere atât proba testimonială administrată în apel, cât și înscrisurile depuse pe parcursul soluționării cauzei. Proba testimonială dovedește intenția reală a vânzătorilor, atât la momentul încheierii contractului, cât și anterior acestui moment, dar mărturia acestui martor a fost înlăturată de instanța de apel pentru că a considerat că nu este concludentă, deși martorul a declarat cu privire la atitudinea părților și ulterior încheierii contractului, respectiv la 3 luni de la încheierea acestuia, în care vânzătorul, în prezent decedat a fost surprins cu privire la titlul contractului pe care l-a încheiat.
Consideră că și înscrisurile depuse la dosarul cauzei atestă un consimțământ viciat al părților, datorat unui discernământ diminuat și are în vedere starea de sănătate în care s-au aflat aceștia. Să se constate că părțile au semnat acel contract, fără a-l citi în prealabil, așa cum s-a menționat într-o încheiere de la Judecătoria Sector 4 din data de 03.04.2012.
Arată că instanța de apel a considerat că este puțin probabilă o confuzie în care s-au aflat părțile cu privire la actul pe care l-au încheiat, întrucât adopția presupune o hotărâre dată de o instanță de judecată. Solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 71 din Codul familiei, anterior modificării prin O.G. nr. 25/1997, prevedea că acel consimțământ la adopție se poate da prin declarație în fața autorității tutelare sau în fața notarului public, iar acest lucru s-a întâmplat în cazul reclamantului decedat V. I., care anterior a adoptat pe fiul vânzătoarei, numitul V. V.. Acesta a dat la notar un consimțământ, la dosar fiind dovezi în acest sens, astfel încât nu se poate spune că este puțin probabilă confuzia, întrucât acesta a mai trecut printr-o această procedură.
Solicită a se avea în vedere cele consemnate prin motivele de recurs.
Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimatei pârâte R. T. solicită respingerea recursului pentru considerentele expuse în întâmpinare. Să se constate că actul de vânzare cumpărare este autentic, fiind încheiat în fața notarului, iar părțile au știut întotdeauna ceea ce au semnat. Solicită a se avea în vedere probatoriul administrat în cauză.
Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Cu privire la recursul declarat de recurentul V. M. arată că lasă la aprecierea instanței.
Apărătorul recurentei reclamante V. E., în replică, arată că a depus o scrisoare medicală emisă de o secție de cardiologie, care privește starea de sănătate a recurentei. Mai arată că a depus înscrisuri cu privire la starea de sănătate a recurentei la momentul încheierii contractului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14.07.2011, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, precizată la data de 15.11.2011, reclamanții V. I. și V. E. au solicitat în contradictoriu cu pârâta R. T. desființarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub 1238/24.06.2005 de BNP D. G. și repunerea în situația anterioară încheierii contractului.
Prin sentința civilă nr. 3114/10.04.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București – Secția Civilă în dosarul nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții V. I. și V. E., în contradictoriu cu pârâta R. T., ca neîntemeiată și s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1238/24.06.2005 de BNP D. G., reclamanții V. I. și V. E. au vândut pârâtei R. T. întregul drept de proprietate asupra apartamentului nr. 38 situat în București, .. 8, ., având nr. cadastral 813/38, înscris în CFC nr. 9952 și CFI nr._ a localității București, sector 6, compus din două camere și dependințele comune ale întregului imobil, terenul aferent locuinței în suprafață de 8,84 mp, atribuit în folosință pe durata existenței construcției, având să urmeze regimul juridic prevăzut de art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991, modificată și republicată în temeiul Legii nr. 169/1997, vânzătorii rezervându-și dreptul de abitație viageră asupra apartamentului.
Prin același act, vânzătorii au declarat că la data autentificării actului, au primit de la cumpărătoare prețul integral al vânzării de 14.000 euro, echivalentul a_ lei vechi.
Raportul de expertiză tehnică în construcții întocmit în cauză a stabilit prețul de piață al apartamentului nr. 38 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1238/24.06.2005, la valoarea de 32.000 euro(115.490 RON).
În ceea ce privește valabilitatea contractului a cărui nulitate absolută se solicită a fi constată de către reclamanți, instanța a reținut că înscrisul autentic notarial se bucură de o prezumție de valabilitate și autenticitate și face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile sale simțuri; celelalte mențiuni fac dovada până la proba contrară (mențiunea că prețul a fost deja plătit de cumpărător, valabilitatea consimțământului exprimat de părți în fața agentului etc.).
Potrivit art. 948 C.civ unele dintre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt consimțământul valabil al părții ce se obligă și o cauză licită.
În ceea ce privește consimțământul vânzătorilor, instanța a constatat că potrivit principiului idem est non esse . și actor incumbit probatio reiterat prin dispoziția art.1169 Cod Civ. din 1864, aplicabilă în temeiul art.230 lit. a) din Legea nr.71/2011, sarcina probei în dovedirea lipsei consimțământului la încheierea actului juridic a cărei nulitate absolută se solicită a fi constată revenea reclamanților.
În ce privește lipsa discernământului reclamantului V. I., menționat în concluziile scrise depuse la dosar, acesta nu a fost analizat de instanță ca motiv de nulitate a contractului de vânzare cumpărare, atâta timp cât nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, pus în discuția părților și probat în condiții de contradictorialitate.
Referitor la motivul de nulitate determinat de fictivitatea prețului, reclamanții au susținut că prețul nu a fost plătit și că este disproporționat în raport de valoarea reală a apartamentului la momentul vânzării.
Sub primul aspect, s-a reținut că potrivit art. 1295 C.civ., „vinderea este perfectă...îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”. Deci, atât timp cât prețul este fixat în bani și este determinat, contractul de vânzare cumpărare este perfect valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților, fără remiterea lucrului vândut și a prețului în momentul încheierii contractului, audierea martorului care a fost prezent la momentul autentificării actului devenind o probă inutilă în acest sens.
Sub al doilea aspect, s-a reținut că potrivit art. 1303 C.civ, prețul contractului de vânzare cumpărare trebuie să fie serios, adică să nu fie derizoriu(infim), atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu existe preț, să nu poată constitui obiectul obligației cumpărătorului și deci o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate.
Dacă prețul este sincer și serios (nu fictiv sau derizoriu) contractul de vânzare cumpărare este, în principiu valabil, chiar dacă prețul este mult inferior (sau superior) valorii reale a lucrului vândut, întrucât părțile sunt libere să determine prețul sub (sau peste) valoarea lucrului, iar echivalența este relativă, fiind raportată nu numai la valoarea lucrului vândut, dar și la subiectivismul părților, de exemplu, datorită raporturilor de rudenie.
În cauza de față, lipsa de echivalență între preț (14.000 euro-50.527,4 lei) și valoarea reală a lucrului (32.000 euro-115.490 lei) este relativă în raport cu prevederea unui drept de abitație viageră asupra apartamentului în favoarea reclamanților vânzători, astfel încât nu s-a reținut o disproporție vădită între cele două obiecte care să ducă la nulitatea contractului de vânzare cumpărare.
Prin decizia civilă nr. 858A/20.09.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanți V. E. și V. M., împotriva sentinței civile nr. 3114/10.04.2012.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Este nefondată critica privind omisiunea primei instanței de a numi în favoarea reclamantului V. I. un curator special, având în vedere că nu este incidentă în cauză niciuna din ipotezele prevăzute de art. 44 c.pr.civ., care instituie obligativitatea de a desemna un curator special pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă, care nu au un reprezentant legal sau în caz de conflict de interese între cel reprezentat și reprezentantul său. În speță, reclamantul V. I., în pofida stării precare de sănătate, avea capacitate deplină de exercițiu, neputând-se susține că i s-ar fi nesocotit dreptul la apărare, atâta vreme cât, aflându-se pe aceeași poziție procesuală cu reclamanta V. E., a beneficiat de serviciile unui avocat ales. Întrucât curatorul special asigură, în plan procesual, reprezentarea intereselor persoanei lipsite de capacitate de exercițiu, până la numirea unui reprezentant legal, scopul acestei reglementări fiind așadar ocrotirea acestor categorii de persoane din perspectiva respectării dreptului la apărare și la un proces echitabil, în cauza pendinte aceste drepturi au fost respectate și asigurate reclamantului V. I. care s-a bucurat, așa cum s-a arătat, de asistența juridică din partea unui avocat ales, pe tot parcursul procesului.
În ce privește obligația instanței de a dispune efectuarea unei expertize medico-legale pentru ”elucidarea stării de sănătate mintală a reclamantului V. I.”, Tribunalul reține, pe de-o parte, că o astfel de probă nu a fost solicitată de reclamanți nici în prima instanță, dar nici în apel, cale devolutivă de atac în care se poate suplini o eventuală insuficiență a probatoriului, dacă acest aspect este criticat de părți. Mai mult, potrivit art. 129 alin. 5 ind. 1 c.pr.civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Privită ca și condiție de valabilitate a consimțământului la încheierea unui act juridic, existența discernământului se prezumă în cazul persoanelor având capacitate deplină de exercițiu, astfel cum este cazul reclamantului V. I.. Există totuși și situații de incapacități naturale în care s-ar afla persoane capabile după lege (de jure, persoana fiind capabilă dar de facto, discernământul fiindu-i temporar abolit sau diminuat), stare ce le-ar împiedica să exprime un consimțământ valabil la încheierea unui act juridic, însă o atare dovadă nu s-a făcut în privința reclamantului și nici nu s-a solicitat instanței administrarea de probe în acest sens. Chiar dacă s-ar putea reține pe baza actelor medicale prezentate starea precară de sănătate a acestuia, nu există nici un element concret care să fundamenteze cel puțin o prezumție simplă în sensul că, la data perfectării actului de vânzare cumpărare, reclamantul V. I. ar fi avut discernământul alterat, cu atât mai mult cu cât la încheierea acestui contract a participat și soția sa, reclamanta V. E., în calitate de vânzător, prezumată a fi avut discernământul păstrat și care avea posibilitatea, la acel moment, de a se opune încheierii contractului în absența unui consimțământ valabil al soțului său.
Pe de altă parte, din modul în care este formulată cererea ar rezulta că starea precară de sănătate a vânzătorului V. I. a fost invocată în circumstanțierea împrejurărilor în care s-a încheiat contractul, acesta fiind, potrivit susținerilor reclamanților, rezultatul unei erori asupra naturii actului.
Tribunalul reține însă că nu s-a făcut dovada unui consimțământ viciat al vânzătorilor în sensul afirmat.
Nici un element probator nu relevă însă că reclamanții vânzători s-ar fi aflat într-o astfel de eroare la încheierea contractului, în sensul că ar fi avut reprezentarea perfectării unui contract de întreținere și, cu atât mai puțin a unei adopții.
Acceptând că relațiile dintre părți erau apropiate, că reclamanții au beneficiat din partea pârâtei de sprijin și îngrijire, întrucât fiul lor decedase în anul 2004, reclamanții având vârste înaintate și o stare precară de sănătate, neputând fi de plano exclusă o eventuală intenție a acestora de a o adopta, ipoteza potrivit căreia, cu ocazia încheierii (autentificării la notarul public) a contractului în litigiu, reclamanții ar fi avut reprezentarea perfectării adopției pârâtei iar nu a unui act translativ de proprietate (fie de acesta de vânzare cumpărare sau de întreținere) nu este susținută de probatoriul administrat.
Declarația martorului T. G., propus spre audiere de către apelanți, este neconcludentă, acesta afirmând că nu cunoaște situația actelor care s-au încheiat, precizând însă că are cunoștință de intențiile reclamanților de a o adopta pe pârâtă, menționând că reclamanții știau ce presupune ”înfierea”.
Pe de altă parte, în considerarea relațiilor bune dintre părți și a sprijinului pe care pârâta l-a acordat și pe care urma să-l acorde reclamanților, nimic nu i-ar fi împiedicat pe aceștia consimtă la înstrăinarea imobilului și totodată, să inițieze demersurile privind adopția.
Față de dispozițiile Codului civil și ale Legii 273/2004, privind adopția, apare ca fiind puțin probabilă o eventuală confuzie în care s-ar fi aflat ambii reclamanți cu ocazia încheierii actului juridic contestat, întrucât este îndeobște cunoscut, inclusiv de către persoanele fără pregătire de specialitate, că adopția chiar și a persoanei având capacitate deplină de exercițiu, nu are natura juridică a unui contract, nu se încheie în fața notarului, prin act autentic, ci se încuviințează prin hotărâre judecătorească, consimțământul la adopție exprimându-se în fața instanței, cu ocazia judecării unei astfel de cereri.
Având în vedere că între cele două acte juridice există diferențe majore, de fond și formă, ce țin atât de natura dar și de esența lor, precum și de formalitățile legale necesare pentru încheierea lor valabilă, fiind de presupus că părțile contractante au citit înainte de a semna contractul de vânzare cumpărare, putând semnala notarului public că actul întocmit nu corespunde voinței lor reale, ipoteza susținută de reclamanți este puțin plauzibilă și nu este susținută, așa cum s-a arătat, prin nicio probă concludentă.
Invocând cauza ilicită drept motiv de nulitate a contractului, reclamanții fac referire în fapt la atitudinea pârâtei ulterioară momentului încheierii contractului, susținând că aceasta ar fi părăsit locuința și ar fi refuzat să le mai acorde îngrijirile promise, neachitând nici impozitele aferente proprietății. Aceste aspecte nu conturează însă caracterul ilicit al cauzei, privită drept condiție de valabilitate a actului juridic, aceasta fiind scopul, obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Potrivit art. 968 c.civ. cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri sau ordinii publice. Existența cauzei și valabilitatea acesteia se prezumă juris tantum, prin urmare acela care le invocă trebuie să răstoarne această prezumție. Or, independent de nemulțumirea reclamanților cât privește atitudinea pretins necorespunzătoare a pârâtei, manifestată ulterior încheierii actului, este evident că scopul urmărit de părți la perfectarea contractului de vânzare cumpărare a fost transmisiunea cu titlu oneros a dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul pârâtei, fiind vorba așadar de un act juridic licit, care nu contravine bunelor moravuri și nici ordinii publice.
Pe de altă parte, din probele administrate nu rezultă că pârâta ar fi profitat de starea precară de sănătate sau de vreo anumită constrângere în care să se fi aflat vânzătorii, spre a obține avantaje disproporționate, dimpotrivă, relațiile dintre părți au fost apropiate, atât înainte cât și o perioadă de timp după încheierea contractului, astfel cum confirmă și martorii audiați în cauză, inclusiv martorul T. G., ascultat la propunerea reclamanților. Acceptând că starea de sănătate a vânzătorului V. I. era, într-adevăr, semnificativ deteriorată, nu în aceeași situație se afla vânzătoarea V. E., neexistând nici un indiciu în sensul că actul de vânzare cumpărare s-ar fi încheiat sub imperiul presiunilor pârâtei sau că pârâta ar fi profitat de această stare pentru a-i determina pe reclamanți să-și înstrăineze proprietatea. Nerespectarea eventualelor promisiuni făcute de pârâtă în sensul că va continua să acorde sprijin și îngrijire reclamanților, nu angajează răspunderea acesteia decât cel mult din perspectivă morală iar nu din perspectivă contractuală, nefiind însă de natură să contureze caracterul ilicit al cauzei, sub aspectul examinat.
Caracterul fictiv sau derizoriu al prețului stabilit în contract nu au fost de asemenea probate.
Potrivit celor menționate în contract, rezultând din constatările notarului instrumentator, prețul de 14.000 euro a fost plătit, respectiv primit cu ocazia autentificării contractului. Astfel cum corect a reținut prima instanță, prețul este determinat și, chiar dacă este mai redus decât valoarea reală de piață a imobilului, această împrejurare nu este de natură să afecteze valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, prețul putând fi stabilit de părți și pe baza unor criterii subiective, precum ar fi, spre exemplu, relațiile apropiate dintre acestea ce i-ar determina pe vânzători să solicite un preț inferior celui de piață, fără a putea fi considerat însă derizoriu. Nu poate fi neglijată totodată, din perspectiva mecanismului de formare a prețului, nici clauza prin care se recunoaște în favoarea vânzătorilor un drept de abitație viageră asupra bunului vândut, dezmembrământ ce afectează în exercitarea sa, prerogativele dreptului de proprietate transmis, conducând astfel la o diminuare a prețului.
Împrejurarea potrivit căreia pârâta nu ar fi deținut resursele financiare necesare procurării acestei sume de bani, familia sa având o stare materială precară, chiar dacă s-ar fi dovedit în cauză, nu poate, singură, să răstoarne prezumția veridicității celor consemnate în contractul de vânzare cumpărare privind achitarea prețului, cu atât mai mult cu cât este combătută prin probele administrate, martorul Z. M. declarând că familia pârâtei este de oameni gospodari, care se ocupă cu creșterea animalelor, trimițând pachete cu alimente pârâtei și familiei V..
Reținând așadar că prețul este sincer și serios, contractul de vânzare cumpărare este valabil, chiar dacă acest preț ar fi cu mult inferior valorii reale a bunului vândut, întrucât așa cum s-a arătat, părțile sunt libere să determine prețul sub (sau peste) valoarea lucrului, echivalența fiind relativă, urmând a se raporta nu numai la valoarea bunului dar și la subiectivismul părților.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat, in termen legal, prezentul recurs reclamanții V. M. și V. E., dezvoltand urmatoarele critici:
1.Instanta de apel in mod gresit a retinut ca "Nici un element probator nu releva ca reclamantii vanzatori s-ar fi aflat . eroare (error in negotio) la incheierea contractului, in sensul ca ar fi avut reprezentarea perfectarii unui contract de intretinere si, cu atat mai putin a unei adoptii".
Pentru a se pronunta in acest fel, instanta in mod gresit a retinut ca "nu s-a facut dovada unui consimtamant viciat al vanzatorilor".
In contradictoriu cu instanta de apel, aratam ca probele administrate in cauza, atat la judecata in fond cat si in apel, respectiv inscrisuri, interogatoriu si proba testimoniala, demonstreaza vicierea consimtamantului vanzatorilor de viciul erorii obstacol (error in negotiun).
Astfel, faptul ca la momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare vanzatorii au fost in eroare asupra naturii actului juridic, in conditiile in care acestia au crezut ca semneaza, in fapt, un act de infiere a intimatei parate (reclamantul vanzator V. I., in prezent decedat), care astfel sa ii ajute sa se ingrijeasca si sa se intretina (reclamanta vanzatoare V. E.) este pe deplin dovedit de:
- Proba testimoniala: martorul T. G., care cunoscand intentia reala si manifestata a reclamantilor atat inainte de incheierea actului, cat si ulterior acestui moment, a aratat faptul ca in luna octombrie sau noiembrie 2005 (deci la aproximativ 3 luni de la incheierea contractului) cu ocazia unei vizite pe care a facut-o familiei V., a constatat in mod direct supararea apelantilor reclamanti cauzata de faptul ca dl. V. I. a observat la tabelul privind intretinerea numele intimatei parate R. T., acesti a crezand tot timpul ca a fost vorba de o infiere si, in acest caz, numele ar fi trebuit sa fie V. T., adoptia presupunand "sa treaca pe numele dansilor o fata pe care doreau sa o infieze".
Sub acest aspect, instanta de apel, desi constata pozitia martorului cu privire la intentiile reale ale vanzatorilor atat inainte cat si dupa incheierea contractului, totusi, in mod gresit a apreciat ca fiind neconcludenta declaratia acestuia, pentru motivul ca "nu cunoaste situatia actelor care s-au incheiat, precizand insa ca are cunostinta de intentiile reclamantilor de a o adopta pe parata, mentionand ca reclamantii stiau ce presupune infierea".
In contradictoriu cu instanta de apel, consideram ca declaratia martorului este concludenta, in masura in care aceasta face referiri la imprejurari care pot ajuta instanta la solutionarea pricinii, depozitia sa servind la dovedirea unor imprejurari de care depinde aflarea adevarului. Mai mult, decat atat, astfel cum s-a statuat in jurisprudenta si in doctrina aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are loc atunci cand partile cer administrarea unei probe si nu dupa ce proba a fost deja administrată.
Totodata, in spiritul egalitatii de sanse, consideram ca dat fiind inlaturarea, in mod eronat, a depozitiei martorului propus de apelanta reclamanta, instanta de apel in mod gresit a tinut cont de declaratia martorului audiat la propunerea intimatei parate, in conditiile in care, in principal, faptele prezentate de acesta nu sunt cunoscute in mod direct, ci constituie o marturie indirecta, prin intermediul mamei intimatei parate, domiciliata in provincie, cu care martorul este vecin.
In acest sens preciziam ca acesta contesta aspecte prezentate chiar de catre intimata parata, care a afirmat ca nu a locuit niciodata impreuna cu apelantii reclamanti, in timp ce martorul stie ca acestia locuiau impreuna.
Inscrisurile depuse la dosar releva discernamantul diminuat al reclamantilor vanzatori, care a afectat consimtamantul acestora la incheierea contractului de vanzare-cumparare, in conditiile in care sunt persoane in varsta, bolnave si indurerate si au semnat actul fara a citi continutul acestuia, astfel cum rezulta din cele consemnate in incheierea de sedinta din data de 03.04.2012, la judecata in fondul cauzei, din declaratia reclamantei vanzatoare data la solicitarea instantei.
Astfel, inscrisurile atesta decesul unicului fiu in anul 2004, cf. certificatului de deces . nr._ si starea de disperare a ambilor vanzatori generata de acest eveniment tragic, precum si gravul accident pe care l-a suferit apelantul reci amant V. I. in anul 1989, constand in traumatism craniocerebral (cf. biletului de iesire din spital din data de 16.01.1998, depus la judecata in fond a cauzei) care a determinat multiple si serioase probleme de sanatate, in special de natura neurologica, suferind de epilepsie postraumatica (cf. biletului de extemare eliberat de Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti, in urma intemarii din septembrie 2012, depus la judecata in apel) si fiind suspect de dementa (post traumatism craniocerebral si degenerativ vascular, cf. biletului de trimitere . nr._ din 11.07.2011), avand dese crize convulsive si de pierdere a constientei (cf. biletelor de iesire din spital din data de 19.12.1996, februarie 1997, 16.01.1998).
Instanta in mod gresit a retinut ca "fiind putin probabila o eventuala confuzie in care s-ar fi aflat ambii reclamanti cu ocazia incheierii actului juridic contestat ... consimtamantul la adoptie exprimandu-se in fata instantei, cu ocazia judecarii unei astfel de cereri".
In contradictoriu cu instanta de apel, care a apreciat ca este indeobste cunoscut ... ca adoptia chiar si a persoanei avand capacitate de exercitiu ... nu se incheie in fata notarului, prin act autentic, raportandu-se in acest sens la disp. codului civil si ale Legii nr. 273/2004, aratam ca vicierea consimtamantului vanzatorilor reclamanti, datorata confuziei este plauzibila, in conditiile in care acestia s-au raportat la o situatie asemanatoare, din trecutul lor.
Astfel, aratam ca vanzatorul reclamant V. I. a mai trecut anterior printr-o procedura de adoptie a fiului reclamantei, V. V., care, provenind din casatoria anterioara si avand tatal decedat, a fost infiat de reci amant prin Sentinta Civila nr. 490/05.10.1994 pronuntata de catre TRIBUNALUL MUNICIPIULUI BUCURESTI – SECTIA A IV-A CIVILA, in dosarul nr. 7734/1994.
Precizam ca la acea data, in ce priveste adoptia, erau in vigoare dispozitiile Codului Familiei, anterior modificarii prin OUG 25/1997, care prevedeau, la art. 71, ca la infiere consimtamantul se da prin declaratie facuta direct in fata autoritatii tutelare sau prin inscris autentic, adica printr-o declaratie data in fata notarului public, astfel cum s-a intamplat in cazul adoptiei fiului reclamantei de catre V. I., vanzatorul reclamant.
In aceasta situatie, prezenta vanzatorilor reclamanti la notar in conditiile in care acestia aveau intentia de a proceda la o adoptie este pe deplin justificata.
3.In ce priveste expertiza medico-legala pentru «elucidarea starii de sanatate mintala a reclamantului V. I.», precizam, in contradictoriu cu instanta de apel, ca aceasta ar fi fost necesar a se administra, impreuna cu interogatoriul reclamantului vanzator, iar in apel, cale devolutiva de atac, nu ar fi putut fi solicitata o astfel de proba, in conditiile care vanzatorul reclamant este decedat.
Astfel, in contradictoriu cu instanta de apel, aratam ca, in virtutea rolului activ al instantei, in conformitate cu disp. art. 129 alin. 5 C.proc.civ., aceasta avea indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice gresala privind aflarea adevarului in cauza pe baza stabilirii faptelor, putand ordona administrarea probelor pe care le considera necesare.
Or, fata de lipsa unui certificat medico-Iegal psihiatrie, cerut in mod normal, persoanelor fizice aflate in situatia vanzatorilor, in vederea incheierii unui act de dispozitie, certificat care nu a fost insa solicitat sau obtinut la incheierea contractului de vanzare-cumparare contestat si in conditiile gravelor probleme de natura neurologica ale reclamantului vanzator, se impunea efectuarea de probe suplimentare.
Mai mult decat atat, in situatii asemanatoare cu cea in care s-au aflat apelantii reclamanti, autoritatile care au contributii la incheierea unui act juridic sunt chemate sa staruie si sa ia toate masurile necesare stabilirii vointei reale a acestora, aceasta obligatie revenind si instantei chemate sa desluseasca vointa reala a partilor.
În mod gresit instanta de apel considera ca, chiar daca reclamantul vanzator ar fi avut discernamantul alterat, sotia sa, reclamana vanzatoare, prezumata a fi avut discernamantul pastrat, ar fi avut posibilitatea de a se opune incheierii contractului in absenta unui consimtamant valabil al sotului sau.
In contradictoriu cu instanta aratam ca simplul fapt al consimtamantului neviciat al uneia dintre partile contractului nu poate anula consimtamantul vicial al unei alte parti, chiar daca au aceleasi interese. Mai mult decat atat, si situatia . sotului, dar si cea personala a reclamantei vanzatoare, care a suferit diverse operatii ca urmare a eforturilor de intretinere a sotului sau, atestate medical prin inscrisurile depuse la judecata in apel, respectiv scrisoarea medicala din 11.07.2011 care atesta hernie ombilicala operata, bilet de trmitere . nr._, cuprinzand diagnostic cunoscut cardiopatie ischemica cronia, etc, circumstantiaza conditiile in care s-a format consimtamantul acesteia la incheierea actului notarial.
Astfel incat, in contradictoriu cu instanta de apel, consideram ca situatia reclamantilor vanzatori justifica si explica cum a fost posibila vicierea consimtamantului ca urmare a erorii asupra naturii actului juridic, iar falsa reprezentare asupra naturii actului este determinanta pentru incheierea lui, astfel incat nu s-a realizat acordul de vointa pentru incheierea unui act translativ de proprietate, apelantii reclamanti neavand niciun moment intentia de a-si instraina apartamentul.
In contradictoriu cu instanta de apel, mai aratam ca a existat o cauza ilicita la incheierea contractului din partea cumparatoarei, in conditiile in care scopul urmarit de intimata parata a fost sa dobandeasca ilicit un bun, aspect care, de altfel, urmeaza a fi elucidat in cadrul cercetarilor ce se efectueaza sub aspectul savarsirii de catre cumparatoare a infractiunii de inselaciune.
Soluționând recursurile formulate, Curtea constată următoarele:
Curtea va anula, înainte de toate, recursul declarat de V. M. în raport de dispozițiile art. 3021 alin. 1 lit. d raportat la art. 316 și art. 133 alin. 2 Cod procedură civilă și văzând și decizia nr. 39/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, având în vedere că cererea de recurs nu a fost semnată de acest recurent la data depunerii, și această cerință nu a fost împlinită nici la termenul de astăzi, deși recurentul V. M. a fost citat cu mențiunea expresă de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de recurs, sub sancțiunea anulării.
Soluționând pe fond recursul declarat de V. E., în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea îl va respinge ca nefondat .
Astfel, Curtea constată înainte de toate că singura critică de nelegalitate care este adusă prin recursul formulat, este cea referitoare la faptul că aprecierea unei probe, în sensul că este sau nu concludentă, are loc atunci când părțile cer administrarea probei și nu după ce proba a fost deja administrată.
Cu excepția acestei susțineri, toate celelalte dezvoltări făcute de recurentă prin cererea de recurs, vizează situația de fapt și modul de apreciere a probatoriului, aspecte care țin de temeinicia deciziei recurate și care nu pot face obiectul judecății în recurs.
Recursul este reglementat ca o cale de atac pentru motive exclusiv de nelegalitate care se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, în care nu poate fi pusă în discuție modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanța anterioară și situația de fapt astfel retinuta.
De aceea, toate dezvoltările recurentei referitoare la probele administrate și la modul la care acestea ar demonstra motivele de nulitate invocate nu vor fi analizate de către instanța de recurs, rămânând irelevante în această cale de atac.
În ce privește critica de nelegalitate menționată mai sus, Curtea constată că este nefondată.
Astfel, într-adevăr la momentul încuviințării unor cereri de probe, se face o primă analiză a pertinenței, concludenței și utilității unui mijloc de probă, care conduce la admiterea unor mijloace de probe sau respingerea lor.
Această apreciere este însă una teoretică, abstractă, pentru că desigur nu poate fi constatată de către instanță concludența și utilitatea concretă a probei anterior administrarii propriu-zise a ei si relevarii continutului probei in mod concret.
D. la momentul la care proba este realmente administrată, instanța îi poate aprecia concludența și relevanța finală, în ansamblul mijloacelor de probă administrate.
Trebuie avut in vedere principiul fundamental al sistemului legal roman conform caruia nu există o valoare probatorie prestabilită a anumitor mijloace de probă, astfel încât, relevanța unei probe să poată fi stabilită aprioric încă de la momentul încuviințării administrării sale.
Iar aceasta este cu atât mai pregnant atunci când este vorba de proba testimonială ( dar si cand este vorba despre alte mijloace de proba, cum sunt interogatoriul părții sau expertiza).
La momentul încuviințării cererii de administrare a acestor mijloace probă instanța poate aprecia doar de principiu, in abstracto, asupra relevanței, concludenței și utilității acestora, în raport de faptul probator care se tinde a se dovedi cu acestea.
Însă numai la momentul administrării efective a acestor probe instanța este în situația de a cunoaște conținutul propriu zis al acestora și a vedea cât de relevante, cât de concludente și utile sunt, cu atât mai mult cu cât, aprecierea relevanței unei probe se face nu izolat, ci în contextul tuturor probelor administrate, ceea ce presupune în mod logic că au fost administrate mai multe probe, administrare care vine cronologic după încuviințarea acestora.
Nu exista nicio legatura intre principiul egalitatii de arme ( de ”sanse” cum redacteaza recurenta ) si modul de apreciere a probatoriul, acest principiu semnificand acordarea de posibilitati probatorii egale partilor, iar nu vreo obligatie pentru instanta de a considera egal relevante probele administrate de parti ( ceea ce ar conduce, de altfel, la un rezultat absurd, al contracararii probelor administrate fara posibilitatea extragerii vreunei concluzii ).
În concluzie, Curtea constată nefondată această critică.
Curtea constată că lipsa de rol activ a instanței în sensul administrării din oficiu a unei probe cu expertiza psihiatrică, nu reprezintă o critică de nelegalitate, ci vizează tot temeinicia deciziei recurate, sub aspectul insuficienței probatorii a cauzei.
Se constată și că recurenta V. E. nu a solicitat în apel, la termenul din 14.06.2013, (f. 28 dosar apel) o astfel de probă.
Curtea constata, de asemenea, ca in mod corect a retinut tribunalul ca potrivit art. 129 alin. 5^1 Cod de procedura civila, introdus prin Legea nr. 202/ 2010, ”părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii." Acest text este aplicabil cauzei, cererea de chemare in judecata fiind formulata in anul 2011, ulterior intrarii in vigoare a Legii nr. 202/ 2010.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 Cod procedură civilă va fi respins recursul formulat de V. E., ca fiind nefondat.
Nu vor fi cercetate celelalte susțineri ale recurentei, care se constituie în simple susțineri ale sale referitoare la situația de fapt și la critici referitoare la modul de apreciere a probatoriului de către tribunal, aspecte irelevante în recurs, așa cum am arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca nesemnat recursul declarat de recurentul-reclamant V. M..
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă V. E. împotriva deciziei civile nr. 858A/20.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă R. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. D. L. A. C.
G. M. B.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS/GC 2 ex.
14.11.2014
Jud. apel: A. M.
S. C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1850/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 403/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
