Pretenţii. Decizia nr. 1267/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1267/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-09-2014 în dosarul nr. 21168/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1267 R
Ședința publică de la 10.09.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: - M. D. O.
JUDECĂTOR: - A. C. B.
JUDECĂTOR: - M. S.
GREFIER: - F. J.
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. A. C. și recurenta-intervenientă I. T. M. împotriva Sentinței civile nr. 1366/28.06.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect, despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta-reclamantă A. A. C. prin apărător, avocat N. R., cu împuternicire avocațială nr. 32 – fila 45 dosar, lipsă fiind recurenta-intervenientă I. T. M. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror C. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, părțile prezente declară că nu mai au cereri noii de formulat și nici probe de administrat motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenta-reclamantă A. A. C., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, casarea sentinței atacate și admiterea capetelor de cerere care au fost respinse de instanță.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită respingerea ambelor recursuri la nefondate și menținerea hotărârii atacate față de împrejurarea că, criticile formulate de recurente sunt neîntemeiate, potrivit art. 468 cod civil din anul 1864, cazanul de țuică reprezintă un bun imobil prin destinație, intrând în sfera de aplicație a Legii nr. 221/2009, însă din probele administrate în cauză rezultă că bunul a fost restituit autoarei recurentelor astfel încât acestea nu mai pot beneficia de prevederile articolului mai sus menționat.
Cu privire la celelalte bunuri pentru care se solicită despăgubiri arată că, în mod corect instanța a aplicat dispozițiile deciziei 6/2013 a ÎCCJ pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii și a constatat că bunurile respective nu intră în categoria celor pentru care se pot acorda despăgubiri, în consecință solicită respingerea ambelor recursuri.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.1366/28.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta A. A. C., și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta în nume propriu I. T. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 08.06.2012, sub nr._, reclamanta A. A. - C. (născuta I.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea mamei reclamantei de persoana persecutată politic, supusă la măsura administrativă cu caracter politic de dislocare cu stabilire de domiciliu obligatoriu, conform Deciziei MAI nr.239/1952 și să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de e 7.000.000 (șapte milioane) euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plații, cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul material suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic de strămutare la care a fost supusa mama reclamantei de către regimul comunist.
În motivarea, reclamanta a arătat că mama sa, I. A. a fost supusă la o . grave persecuții, ca si chiabură, proprietară a 12 ha teren agricol si forestier și a unei case mari, cu 8 camere, în Geoagiu, jud. Hunedoara, ca fiică de judecător și soție a tatălui reclamantei, considerat „bandit, dușman al poporului” . În realitate, tatăl reclamantei a făcut parte din elitele antebelice (fost solist la opera din Cluj, fost deputat PNT, fost ofițer voluntar în Armata Română în primul război mondial, fost ofițer pe front în al 2-lea război mondial).
După instaurarea comuniștilor la putere, mama reclamantei a avut de suferit din cauza persecuțiilor politice la care a fost supus tatăl său.
Astfel, tatăl reclamantei a fost arestat la 30 decembrie 1947 si anchetat de securitate timp de peste 2 luni, la arestul Politiei Orăștie, ca apropiat colaborator al lui I. M..
După desființarea barourilor de avocați în 1947, tatăl reclamantei nu a mai fost primit în Colegiul avocaților D., pentru că a fost închis politic. Părinții reclamantei trebuiau să întrețină o familie numeroasă doar din agricultură, care în condițiile de obligare la cote discriminatorii la categoria sociala "chiabur" nu mai aducea nici un venit, fiind obligați să cumpere produse pentru a-și preda cotele și a evita pedepsele penale care se aplicau celor care nu își achitau cotele către stat. În aceasta perioadă, familia trăia în mizerie, foame și frig (nu aveau nici lemne de foc, pădurile fuseseră naționalizate în 1948).
Tatăl reclamantei a fost victima înscenării unei infracțiuni de delict silvic și a fost obligat la o amendă penală imensă.
Totodată, tatăl reclamantei a fost victima stabilizării monetare, la care a pierdut ultimele rezerve de bani. În această situație de persecuție si tortură psihică în formă continuată, tatăl reclamantei s-a îmbolnăvit de cancer la creier, cu consecințe grave asupra posibilităților sale psihice.
La 4 mai 1952, mama reclamantei împreuna cu soțul si 4 copii (fetele mai mici, una de un an si reclamanta de 5 ani) a fost dislocata din Geoagiu la Lugoj, cu stabilire de domiciliu obligatoriu, conform Deciziei MAI nr.239/1952, ridicarea restricțiilor având loc la 15.08.1956, prin Decizia MAI nr.6421/1956. Dislocarea a avut loc în condiții tragice (tatăl reclamantei fusese operat la cap si era internat în spital) și cu consecințe grave asupra familiei reclamantei. Mama reclamantei a făcut un șoc psihic si o criză cardiacă, fără a mai putea să acționeze practic în această situație.
Casa și terenurile au fost confiscate fără titlu. Tot avutul familiei reclamantei s-a risipit, neavând posibilitatea să ia cu ei decât strictul necesar si neavând timp să valorifice sau să asigure bunurile rămase, care au fost jefuite de hoții satului.
În Lugoj mama reclamantei a fost încadrată în fabrică la muncă fizică grea, în 3 schimburi, pe un salariu de nimic, de 100 lei/lună. Condițiile de locuit erau precare, fiind 6 persoane într-o cameră, tatăl reclamantei murind la scurt timp după dislocare.
Pentru suferințele sale mama reclamantei a primit un certificat de luptător în rezistența anticomunistă.
S-a susținut de reclamantă că mama sa deținea în Geoagiu, jud. Hunedoara următoarele proprietăți: teren forestier de 2,4 ha, care a fost confiscat în iunie 1948; alte proprietăți și utilaje care au fost confiscate la 4 mai 1952 la data strămutării: o casă mare cu 7 camere pe un teren de 1.600 mp situată în centrul localității, 10 ha teren agricol, o semănătoare, un cazan de țuică de 516 l.
După 1991, terenurile au fost retrocedate parțial reclamantei și membrilor familiei sale în diverse etape, dar utilajele nu au fost retrocedate. De asemenea nu au fost despăgubiți pentru fructele proprietății pe care statul le-a folosit câteva decenii.
Față de descrierea de mai sus a situației de fapt rezultă în mod clar că în speță este aplicabil art.5 aliniatul (1) litera b) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dispoziție legala conform căreia:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul material suferit prin condamnare...”.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.3 alin e), art.2 alin (3), art. 5 al (1) lit. b) si al (3) din Legea nr. 221/2009.
La data de 05.04.2013,reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare (filele 42-43), prin care a arătat că proprietatea familiei a constat în casa familială, 20 ha teren agricol și 4,65 ha teren forestier cu pădure de stejar de peste 100 ani, utilaje agricole, mobilier și alte bunuri mobile. Din toată proprietatea, mama reclamantei deținea cota de ½, iar nepoții de soră ai mamei sale, I. T. I. I. și I. T. M. dețineau fiecare câte o cotă de ¼. Reclamanta a menționat că mai are o soră de mamă și de tată, I. E., care o moștenește și ea pe mama sa.
Reclamanta a mai arătat că prejudiciile materiale au constat în: ocuparea casei și degradarea sa de către ocupanții instituțiilor de stat, care a avut drept consecință ca la vinderea sa în anul 1969 să se obțină un preț modic (120.000 lei, prețul unui apartament de . la suma de 2.996.995 Eur; confiscarea de către administrația locală a recoltei din anul strămutării, 1952, evaluată la suma de 196.007 Eur; exploatarea pădurii de către stat (tăiere masivă), evaluată la suma de 644.296 Eur; prejudicii prin confiscarea sau jefuirea majorității bunurilor mobile, evaluată la suma de 1.076.127 Eur.
S-a precizat de reclamantă că a anexat lista bunurilor mobile pentru care solicită daune materiale.
S-a mai arătat că prejudiciile materiale aduse familiei totalizează suma de 15.469.891 Eur, din care ½ aparțin lui I. A..
La aceeași dată, numita I. T. M. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu (filele 37-38), prin care a solicitat să se constate calitatea sa de persoană supusă la măsura administrativă cu caracter politic de dislocare cu stabilire de domiciliu obligatoriu și să se dispună obligarea pârâtului să-i plătească suma de 3.500.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plații, cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă de către regimul comunist.
În motivarea cererii, intervenienta a arătat că a fost strămutată cu stabilire de domiciliu obligatoriu, conform Deciziei MAI nr.239/1952, împreuna cu familia, din . în orașul Lugoj, jud. T., la 4 mai 1952, ridicarea restricțiilor având loc la 15.08.1956, prin Decizia MAI nr.6421/1956.
Dislocarea, ca și persecuția familiei intervenientei înaintea dislocării și ulterior a avut consecințe grave asupra familiei sale si implicit asupra sa.
Cauza persecuției a fost faptul că tatăl intervenientei, avocat dr. I. I. era fost deputat PNT, fost ofițer voluntar în Armata Româna în primul război mondial, fost ofițer pe frontul de est în al 2-lea război mondial (căpitan de jandarmi la grăniceri). Tatăl intervenientei a fost reținut si anchetat de securitate, apoi i s-a interzis practicarea avocaturii, hăituit ca si chiabur cu impunerea de cote aberante și în final dislocat cu toată familia.
O altă cauză a persecuției era averea, faptul că familia intervenientei deținea în Geoagiu, jud. Hunedoara o casă mare, 20 ha teren agricol si 4,65 ha pădure si o . bunuri mobile: mobilier de lux, tablouri, cărți, utilaje agricole si gospodărești. Acestea au aparținut bunicilor intervenientei dinspre mama. Mama intervenientei a moștenit cota de ½, iar la moartea sa prematura, intervenienta a moștenit cota de ¼, iar fratele său, I. T., cealaltă cota de ¼ . Tatăl intervenientei s-a recăsătorit cu sora mamei intervenientei și mamă a reclamantei, I. A., care i-a crescut cu multă grijă și dragoste.
Dislocarea a avut loc în condiții foarte dificile (tatăl intervenientei fusese operat de cancer la cap și era internat în spital în stare gravă) și cu consecințe dramatice asupra familiei.
Tot avutul imobil al familiei intervenientei a fost confiscat fără titlu, iar bunurile mobile s-au risipit, în parte confiscate de administrația locală, fără proces-verbal, iar alte bunuri - neavând posibilitatea de a lua cu ei decât strictul necesar si neavând timp să le valorifice sau să le asigure au fost distruse prin depozitarea de către stat în pivnița inundată, altele jefuite de persoanele care au avut acces în clădiri și curte.
Administrația locală a confiscat recolta din acel an, iar pădurea a fost confiscată si exploatată total de către Școala Horticolă Geoagiu. Casa a fost ocupată forțat de stat si în continuare, după ce li s-au ridicat restricțiile de strămutare si devastată de ocupanți.
Caracterul politic de drept al acestei măsuri administrative este evident, deoarece se încadrează în prevederile art.3 lit. e) al Legii nr.221/2009.
Reclamanta a depus la dosar probele privind prejudiciile materiale suferite de familie legate de proprietățile pierdute la strămutare, din care interveniente deține cota de ¼, așa cum reiese din cărțile funciare, această cotă fiind valabilă și pentru bunurile mobile.
Față de descrierea de mai sus a situației de fapt rezultă că în speță este aplicabil art. 5 aliniatul (1) litera b) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22decembrie 1989.
La termenul de judecată din data de 07.06.2013, tribunalul a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta I. T. M..
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: cartea sa de identitate; certificatul său de naștere; certificatul său de căsătorie; certificatul de deces al mamei sale; adresa nr.900/31.12.1947 emisă de Postul de Jandarmi Geoagiu; adresa nr.333/23.03.2010 emisă de Uniunea Națională a Barourilor din România; adresa nr.A/1469/11.11.1993 emisă de Ministerul Justiției Direcția Instanțelor Militare; Hotărârea nr.3173/18.06.1991 a Comisiei pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-Lege nr.118/1990; contract de muncă încheiat la data de 01.01.1953; bon de repartizare a unei locuințe emis la 23.05.1952; certificat de deces al tatălui reclamantei I. I.; Decizia nr.358/22.03.2007 emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă; alte înscrisuri.
Intervenienta I. T. M. a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: cartea sa de identitate; procura judiciară autentificată sub nr.110 la 01.03.2013; adresa nr.A/1469/11.11.1993 emisă de Ministerul Justiției Direcția Instanțelor Militare.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Din adresa nr. A/1469/11.11.1993 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare rezultă că numiții I. I., I. A., I. E., I. T. I. I., I. T. M. și A. (I.) A. C. au fost dislocați din ., prin decizia M.A.I nr.239/1952, la data de 03.05.1952 și li s-a fixat domiciliul obligatoriu în Lugoj, jud. T.. La data de 15.08.1956, prin decizia M.A.I nr.6424/1956 li s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Numita I. A. a decedat la data de 25.08.2000, reclamanta având calitatea de fiică a acesteia, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.
Potrivit art.3 lit. e) din Legea nr.221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
(…) e) deciziile nr.200/1951, nr.239/1952 și nr.744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne.”
Prin urmare, măsura administrativă luată împotriva autoarei reclamantei, I. A. și împotriva intervenientei I. T. M., constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, întemeiată pe decizia M.A.I nr.239/1952 este calificată în mod expres de lege ca având caracter politic, motiv pentru care tribunalul apreciază ca fiind neîntemeiată solicitarea reclamantei și a intervenientei de a se constata caracterul politic al măsurii.
De altfel, din dispozițiile art.4 alin 2 din Legea nr.221/2009 rezultă că instanța de judecată constată caracterul politic al măsurilor administrative numai în cazul persoanelor care au făcut obiectul altor măsuri decât cele prevăzute la art.3 din lege (calificate în mod expres de lege ca având caracter politic).
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale, tribunalul reține că, potrivit art. 5 alin 1 lit. b) din Legea nr.221/2009 „ Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
(…) b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare”.
Așa cum a rezultat din cuprinsul său, art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și al soțului sau descendenților până la gradul al II-lea al acestor personae de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Se constată că despăgubirile solicitate de reclamantă și de intervenienta în interes propriu, reprezentând echivalentul prejudiciului cauzat prin ocuparea casei și degradarea sa, prin confiscarea de către administrația locală a recoltei din anul 1952, prin exploatarea pădurii de către stat, prin lipsa de folosință a casei și a terenurilor nu se înscriu în categoria celor care pot fi acordate, potrivit art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009, respectiv despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
În ceea ce privește bunurile mobile, din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Interpretarea gramaticală a normei analizate conduce la aceeași concluzie.
Astfel, art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevede că pot fi solicitate “despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (...) în condițiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii 247/2005”.
Termenul “respective” se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.
Această concluzie este susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, potrivit alin. 5 al acestui articol: “Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, sau a Legii nr. 247/2005 se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. 5 al aceluiași articol și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001 le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 6/15.04.2013, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 alin 1 lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr.247/2005, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Așadar, prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 ind.7 alin 3 Cod procedură civilă s-a stabilit că în temeiul art.5 alin 1 lit. b) din Legea nr.221/2009 nu pot fi acordate despăgubiri decât pentru bunurile imobile preluate abuziv de stat în perioada 06.03._89, respectiv pentru acele bunuri imobile care fac obiectul Legii nr.10/2001 sau al Legii nr.247/2005, iar nu și pentru bunurile mobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Se mai reține că în cauză nu s-a făcut dovada deținerii bunurilor mobile solicitate, respectiv a confiscării acestora, ca urmare a măsurii administrative constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, declarațiile extrajudiciare depuse la dosar neavând valoare probatorie în lipsa audierii nemijlocite a martorilor de către instanță, cu atât mai mult cu cât nu se coroborează cu alte mijloace de probă.
Referitor la cazanul de țuică, este adevărat că acesta reprezintă un imobil prin destinație, însă din probele administrate în cauză rezultă că acest bun a fost restituit autoarei reclamantei în anul 1944. Astfel, din actele depuse la dosar rezultă că acest cazan de țuică a fost preluat în anul 1943, iar la cererea autoarei reclamantei, prin Decizia nr.3266/01.02.1944 a Comitetului de Direcție s-a retractat luarea în posesie de către C.N.R a jumătății indivize din cazanul respectiv care aparținea autoarei reclamantei. De altfel, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru acest cazan de țuică și în baza Legii nr.10/2001, iar prin Dispoziția nr.555/2002 emisă de Primarul orașului Geoagiu a fost respinsă cererea reclamantei de acordare de măsuri reparatorii, această dispoziție bucurându-se de o prezumție de validitate, nefăcându-se dovada anulării acesteia în procedura prevăzută de art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001.
Pentru considerentele reținute în cele ce preced, tribunalul va respinge cererea principală formulată de reclamanta A. A. C. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta I. T. M., ca neîntemeiate.
Împotriva sentinței civile nr.1366/28.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă au declarat recurs reclamanta A. A. C. și intervenienta I. T. M. . Deși cererile de recurs au fost formulate separat, motivele sunt identice, fiind prezentate în continuare:
În fapt, în sentință se afirma că nu s-a făcut dovada deținerii bunurilor mobile confiscate cu ocazia strămutării.
Având în vedere că măsura administrativa abuziva se exercita de regula cu amenințări și violență, după bunul plac al organelor de partid, securitate și miliție este de la sine înțeles ca în majoritatea cazurilor nu s-au întocmit procese verbale de confiscare. Este cât se poate de evident ca fiind luna mai toata recolta a rămas pe câmp în mâinile torționarilor noștri. La fel s-a întâmplat cu terenul forestier cu pădure seculara. Familia sa a plecat cu o căruță cu câteva bunuri de stricta necesitate care apoi au fost încărcate într-un vagon de marfă cu care s-a deplasat câteva zile până la locul domiciliului obligatoriu. Din acest motiv nu a putut prezenta o dovada scrisa a bunurilor deținute și a confiscării lor decât dovezi indirecte dar plauzibile în condițiile date. Astfel a prezentat la dosar în notele de precizare din 5.04.2013 anexele 6.1 - 6.6 câteva fotografii ale casei și ale unor interioare. Inventarul prezentat nu depășește cadrul obișnuit pentru bunurile mobile deținute de o familie de fermieri înstăriți. Pe de alta parte este evident ca dacă ele nu ar fi existat nu ar fi existat nici unul dintre motivele principale ale strămutării. A depus la dosar cu notele de precizare din 5.04.2013 în anexa 5 a și 5 b doua declarații notariale a doi martori care au cunoscut situația și dacă instanța nu era lămurit: putea să dispună interogarea acestora. Strămutarea cu pierderi materiale a majorității bunurilor și recoltelor neculese, însoțită de distrugeri ale imobilelor preluate abuziv era un fapt notoriu pentru perioada respectiva după cum demonstrează miile de marturii aduse de diverse documente privind epoca comunistă și ceea ce e notoriu nu trebuie demonstrat.
În drept:
Instanța a invocat prevederile Deciziei ICCJ nr. 6 15.04.2013: " pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normativ speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și - Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulteriore: sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație."
A susținut că decizia 6 a ICCJ este neconstituțională încălcând art.ll 2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intem.Art.20 (2) I există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispozițiilor favorabile. Art.52 (3) S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență .
In decizie se afirma ca "Trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii OI 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii or._ modificările și completările ulterioare, conduce la concluzia că persoana îndreptățită p solicita echivalentul valoric numai pentru bunurile ce vizează domeniul de aplicare al acestor acte normative".
A considerat că o alta opinie care a apărut în cadrul dezbaterilor la emiterea deciziei este mult mai aproape de adevărul juridic, și anume:"Legea nr._~ modificările și completările ulterioare, constituie temei legal pentru restituirea prin echivalent atât a bunurilor imobile, preluate în urma aplicării măsurilor abuzive prevăzute de acest act normativ, cât și a celor mobile, întrucât legiuitorul s-a referit cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) la bunuri confiscate, nu la bunuri imobile confisca ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (regulă de interpretare logică .legii civile potrivit căreia unei formulări generale a textului legal trebuie să îi corespundă o aplicare a sa generală, fără a introduce distincții pe care acesta nu 1, conține).
Așadar, din analiza Legii or. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul normativ reprezentat de legile de reparație, se constată că, dacă pentru restituire imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv, în timp, diferite acte normative, pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnări lor sa măsurilor administrative cu caracter politic nu a existat, până la apariția legii precizat: nici un alt act normativ similar, astfel încât nu se poate afirma, în mod rațional, că această categorie de bunuri nu ar face obiectul ei de reglementare.
Trimiterea din art. 5 alin. (l) lit. b) la Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea fir. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, vizează situația în care, între bunurile confiscate, s-au aflat și imobile pentru care persoanele îndreptățite au obținut despăgubiri în temeiul acestor acte normative și urmărește a evita situația în care s-ar putea obține o dublă despăgubire pentru același imobil. Norma de trimitere nu poate fi interpretată în sensul că ar exclude bunurile mobile din categoria bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri materiale."
În susținerea cererii sale a oferit un citat din referatul de opinie separata emis la Curtea Constituțională de d-na judecător I. M. la emiterea deciziei CCR_: "3 în ceea ce privește acordarea de despăgubiri materiale pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, invoc din nou fundamentul juridic și etic al Legii Of. 221/2009 conținut În motivele emiterii acestui act normativ și efectele reparatorii ale acestuia. Legea se referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaționale. Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluția nr.1096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că totalitarismului comunist este o versiune nouă a vechii tiranii (C[ Hanah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2006, pentru condamnarea regimului comunist din România, V. T. și alții, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza dictaturii comuniste în România).
Prin această rezoluție se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate În vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime. In acest sens trebuie ținut cont și de dispozițiile articolelor 504 si 505 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. In condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.62/20 10, fixându-se un cuantum exact, nu se mai regăsește aplicarea acestor articole.
Aceasta Rezoluție a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniștri în care este atrasă atenția asupra faptului ca "diferite țări din Europa Centrala și de Est" au adoptat masuri de ”decomunizare" incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum și de Rezoluția_ a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare".
Cel mai recent document oficial care se ocupa cu problematica regimului comunist este Declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptată în 2009, Declarația cuprinde o Rezoluție care are în centrul atenției respectarea drepturilor omului și a libertăților civile. Documentul amintește importanța aplicării masurilor de prevenire a acțiunilor antisemite și readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea, în Declarația din 1990 de la Copenhaga, de a condamna clar si fără echivoc totalitarismul.
4. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bun privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (a se vedea Hotărârea noiembrie 1983, pronunțată în Cauza V. der Musse1e împotriva Belgiei, Series p. 23, § 48), precum și în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (a se veder din 20 noiembrie 1995 pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera S.A. și A împotriva Belgiei, Series Ano. 332, p. 21, § 31, Hotărârea pronunțată în Cauza] împotriva Franței [MC], m.1.513/03, § 65, CEDO 2005- IX, Hotărârea pronunțat .• Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei (dec.) [GC], no._/98, ECHR § 69, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunțată în Cauza Trgo împotriva Croației).
Referitor la opinia instanței ca Protocolul 1 art.1 din Convenția Europeană Drepturilor Omului nu îi este favorabil prezint citate din referatul de opinie emis la Curtea Constituțională de d-na judecător I. M. la emiterea decizi 1358/2010 "potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un s contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr.l, adoptă o hotărârea prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții. (a se vedea, Hotărârea iunie 2004 pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31AL 125, CEDO 2004- V)."
A2 Motive privind admiterea despăgubirilor solicitate pentru ½ cazanul de țuică din cupru cu capacitate de 556 l.
In fapt
1. Deși recunoaște că acest cazan este un imobil prin destinație și deci face obiectul legii 10/2001 instanța a considerat că acesta ar fi fost restituit. Instanța nu a realizat ca acesta fusese confiscat abuziv în 1943 de către Comitetul Național de Romanizare. din motive de persecuție etnica aplicate coproprietarului bun Marghita A., evreul R. M. și fusese retrocedat în 1944, CI înainte de strămutarea mamei sale. Adresa prin care i s-a retrocedat a prezentat- o în anexa 8 de la Notele de precizare din data de 05.04. 2013 ca o dovadă a posesiei cazanului și în special a precizării caracteristicilor acestuia.
In plus a dovedit faptul că familia l-a avut în posesie la strămutare și prin anexa 7 pag 2 la notele de precizare din 5.04.2013 unde a prezentat o fila: din dosarul de securitate al tatălui său în care se menționa - la motivele deportării - deținerea unui cazan de țuică și s-a precizat preluarea sa de către Ministerul Agriculturii.
2, Deși instanța a observat că a solicitat despăgubiri în termen legal în baza Legii nr. 10/2001 și că acestea au fost refuzate de Primăria orașului Geoagiu prin dispozițiile de primar 555/2002 ( anexa 12 1 la Notele de precizare din 05.04.2013) îi acorda acesteia prezumția de validitate, nefăcându-se dovada anularii acesteia in procedura prevăzută de art. 26 alin 3 din legea nr. 10/2001" . De altfel dispoziția de primar este eronata și prin faptul că afirma că de fapt cazanul a fost retrocedat în 1944 ignorându-se că a fost din nou confiscat de regimul comunist în 1952.Aici instanța nu ia în considerare tocmai spiritul legii_ care vine să înlăture dificultățile de care se lovesc foștii deținuți politici de a prezenta dovezile confiscărilor care au avut loc ca urmare a condamnării sau strămutării. Se ignora faptul că aceste acțiuni au avut loc cu violenta și proprietarii - în fața perspectivei unei drame iminente- nu și-au luat cu ei nici măcar strictul necesar supraviețuirii darămite actele de proprietate. In ce l-a privit tocmai din acest motiv nu a putut contesta dispoziția de primar, căci abia în 2009 - odată cu obținerea dosarului de securitate a tatălui său - a obținut dovezile directe ale deținerii și confiscării cazanului de țuică de către statul comunist.
În drept, legea 221/2009 art.5 al.1 lit. b) și ale Deciziei ICCJ Of. 6 15.04.2013.
In concluzie, se solicită admiterea recursului, și modificarea sentinței în sensul admiterii în totalitate a capetelor de cerere din acțiune și anume: să se dispună (în urma probatoriului prezentat) obligarea pârâtului să îi plătească ,suma evaluată la la 7734 945 (șapte milioane șapte sute treizeci și patru de mii noua sute patruzeci și cinci) euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de despagubiri materiale pentru prejudiciul material suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic de strămutare la care a fost supusa mama recurentelor de către regimul comunist, care reprezintă ½ din prejudiciul familiei, potrivit ART .5, alin.1, lit. b) al legii 221/2009 .
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor expuse de recurente și în raport de dispozițiile art.3041 Cod Proc.Civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele următoare:
Prima critică vizează aplicarea Deciziei nr. 6/ 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, recurenții susținînd că Decizia este neconstituțională .
Constatînd că, potrivit art. 29 alin. 1 din legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, Curtea reține că decizia pronunțată în interesul legii nu poate face obiectul controlului de constituționalitate, critica avînd caracter nefondat.
Față de dispozițiile art. 330 indice 7 C., care prevăd că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în interesul legii în Monitorul Oficial al României, Curtea apreciază ca irelevante susținerile privind opinia separată la pronunțarea deciziei în interesul legii.
De asemenea, nu pot fi reținute argumentele desprinse din opinia separată a unui judecător la pronunțarea decizie Curții Constituționale nr. 1358/2010 ce a avut ca obiect dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a din legea 221/2009, text ce se referă la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, în condițiile în care acțiunea a fost întemeiată pe art. 5 alin.1 litera b din legea 221/2009, text ce reglementează despăgubiri materiale. Totodată, față de caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale prevăzut art. 31 din legea 47/1992, opinia separată a unui judecător al instanței de contencios constituțional nu poate constitui un argument în soluționarea unei cauze contrar celor dispuse prin decizia luată în majoritate.
În ceea ce privește încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor se rețin următoarele: reclamanții nu se pot plânge de o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care procedurile în cauză se referă la "bunuri" ai căror titulari sunt, în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" poate include atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamanții pot pretinde că au cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosirea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei).
În speță se constată că nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul la despăgubiri materiale ca urmare a constatării caracterului politic al măsurii, rezultînd că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanții nu au niciun "bun actual" în sensul jurisprudenței CEDO.
Nefondată este și critica privind soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor pentru cazanul de țuică, din dovezile administrate rezultînd că bunul a fost restituit autorului recurentelor, la 1 februarie 1944 (adresa nr._/4263/8944 emisă de Centrul Național de Romanizare, ce face referire la adresa nr. 3266/1944 ). Dispoziția nr. 555 / 2002, de soluționare a notificării formulate de A. A. C. în temeiul legii 10/2001, avînd ca obiect acest bun, constituie un argument în plus pentru respingerea cererii, în condițiile în care actul nu a fost contestat, susținerile referitoare la caracterul eronat al acestuia și imposibilitatea contestării neputînd fi primite în cadrul procesual prezent, față de limitele învestirii în calea de atac. Afirmația potrivit căreia bunul a fost din nou preluat de stat după restituirea din 1944, nu este susținută de dovezi, sarcina probei revenind reclamantelor.
Față de considerentele expuse, în aplicarea art. 312 alin. 1 C., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate ambele recursuri formulate de recurenta-reclamantă A. A. C. și recurenta-intervenientă I. T. M. împotriva Sentinței civile nr. 1366/28.06.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 septembrie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. D. O. A. C. B. M. S.
GREFIER
F. J.
RED.MDO
Tehnored.MȘ/ MDO
2 ex.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 107/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1670/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
