Pretenţii. Decizia nr. 198/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 198/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2014 în dosarul nr. 60059/3/2010
Dosar nr._
(2344/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.198
Ședința publică din 12.02.2014
Curtea constituită din:
Președinte - Andreea Doris Tomescu
Judecător - M. G. R.
Judecător - E. V.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă C. V. G., împotriva sentinței civile nr.558 din 19.03.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la ordine, se prezintă consilierul juridic C. A. în calitate de reprezentant al intimatului pârât S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar și lipsește recurenta.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Reprezentantul intimatului arată că nu are alte cereri de formulat și nu solicită administrarea unor noi probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul intimatului pârât S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondate și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală. Susține că instanța de fond a procedat corect respingând cererea de chemare în judecată în raport de deciziile Curții Constituționale și de deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materie.
După încheierea dezbaterilor, dar mai înainte de terminarea ședinței de judecată, se prezintă avocatul M. D.-Louise care depune la dosar împuternicire avocațială de reprezentare a recurentei reclamante C. V. G. și ia cunoștință de faptul că dosarul a fost discutat la ordine și instanța a rămas în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13.12.2010, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanta C. V. G. a chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, să dispună acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin Sentința nr. 336/09.05.1953 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București pentru delictul de agitație publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) din Codul Penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este fiica lui N. și Elefteria I., născută la data de 17.03.1926. în București. Prin căsătoria încheiată cu B. N. C., a dobândit numele de B.. La data de 16 aprilie 1955 a divorțat, a revenit la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de I., iar la data de 5 octombrie 1956 s-a recăsătorit cu C. I. G., dobândind numele de C..
La data de 29.05.1952 a fost arestată.
La data de 09.05.1953 a fost pronunțată sentința nr. 336/09.05.1953 de Tribunalul M. Teritorial București, pentru delictul de agitație publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) din Codul Penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare. Prin Sentință a fost condamnată la l an închisoare corecțională și la 100 lei cheltuieli de judecată cu computarea detenției de la 29 mai 1952.
A fost pusă în libertate la data de 10.05.1953, așa cum rezultă din Adresa nr. C/212 din 09.01.1997 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției.
Prin Decizia nr. 1390/21.05.2004 emisă de Direcția pentru Dialog, Familie și Solidaritate Socială a Municipiului București, i s-au acordat drepturile conferite de art. l alin. l lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990.
În drept:
In cauză este vorba de o condamnare pe care însăși Legea nr. 221/2009 o califică drept politică (art. 1 alin. 2 din Lege).
Prin condamnarea suferită din rațiuni politice, i-a fost încălcat dreptul personal nepatrimonial la libertate, cu consecința, în primul rând, a unor inconveniente de ordin fizic datorate regimului aspru de detenție.
Prin această condamnare abuzivă a fost supusă nu doar la suferințe fizice, dar și psihice generate de începerea cercetărilor penale împotriva sa, urmată de condamnarea propriu-zisă, de împrejurarea că i-a fost știrbită onoarea și demnitatea, i-a fost afectată reputația. I-a fost provocată o suferință morală prin atingerea dreptului la viața privată, cu referire specială la o viață de familie normală, fără intruziuni injuste, la viața profesională și cea socială. Astfel, s-a adus o atingere gravă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică si psihică a omului, la cinste, demnitate, onoare și alte valori similare.
Solicită să se constate că, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990, nu sunt suficiente și, având în vedere caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale ale nedreptăților comise de regimul politic anterior persoanelor care au avut curajul, demnitatea și onoarea de a se opune regimului politic totalitar, încercând să își exercite drepturile fundamentale, solicită obligarea pârâtului Statului Român la plata unor despăgubiri morale suficiente, pentru prejudiciul suferit.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr.558/19.03.2013 a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că:
Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr.1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin.1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a alin. 1 al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.
Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
De asemenea, s-a reținut că în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
Elocvente au fost reținute în acest sens prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 (art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Este de asemenea de menționat că prin decizia nr.148 din 8 mai 2001, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, statuând că sunt neconstituționale aceste dispoziții prin care se prevăd termene pentru depunerea cererilor privind stabilirea drepturilor titularilor.
Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus menționate că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
De asemenea s-a reținut, prin referire la aceeași jurisprudența, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. a, b și e și alin. 2 au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. 2 „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. c și d au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate". Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.
Curtea a constatat că prin art.5 lit.a din Legea nr.221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009.
Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituțională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.
Totodată s-a apreciat că textul art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag și că încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art.5 alin. 1 lit. a referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă.
Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, trimiterile la lit. a din alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
În situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizie definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, nu ne aflăm în prezența unui drept câștigat.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 Cod de procedură civilă întrucât:
Prin condamnarea suferită din rațiuni politice, i-a fost încălcat reclamantei dreptul personal nepatrimonial la libertate, cu consecința, în primul rând, a unor inconveniente de ordin fizic datorate regimului aspru de detenție. Prin această condamnare abuzivă a fost supusă nu doar la suferințe fizice, dar și psihice generate de începerea cercetărilor penale împotriva sa, urmată de condamnarea propriu-zisă, de împrejurarea că i-a fost știrbită onoarea și demnitatea și i-a fost afectată reputația. Suferința morală a fost cauzată prin atingerea adusă dreptului său la viața privată, cu referire specială la o viață de familie normală, fără intruziuni injuste, la viața profesională și cea socială. Astfel, s-au încălcat în mod grav valorile care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică și psihică a omului, la cinste, demnitate, onoare și alte valori similare.
Persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv, puteau solicita instanței de judecată, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, într-un termen determinat de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, adică până la data de 6 iunie 2012.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politici). Toate persoanele care au depus în termenul legal cereri de despăgubire se află într-o situație juridică identică. Efectul principal produs de această situație juridică este acela al dobândirii dreptului la despăgubiri.
Din cauza efectelor deciziilor Curții Constituționale din 21 octombrie 2010, recurenta – reclamantă consideră că a suferit un tratament discriminatoriu în comparație cu alte persoane aflate în aceeași situație (care au suferit condamnări cu caracter politic în regimul comunist și s-au adresat instanțelor de judecată în același termen legal conferit de Legea nr. 221/2009) care au câștigat prin soluții definitive și irevocabile, pronunțate anterior deciziilor Curții Constituționale, aspect de natură să contravină art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și art. 14 din Convenție.
Diferența de tratament rezultată ca urmare a pronunțării deciziilor Curții Constituționale, nu a avut o cauză obiectivă și rezonabilă, deoarece ea s-a întemeiat exclusiv pe momentul la care instanța a fost sesizată cu cererea de despăgubiri, respectiv înainte sau după pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, deși termenul prevăzut de Legea nr. 221/2009 pentru depunerea cererilor de despăgubire expira de abia în iunie 2012.
Procedura civilă referitoare la acordarea despăgubirilor morale desfășurată în fața primei instanțe a avut un caracter inechitabil, deoarece deciziile Curții Constituționale au încălcat principiul securității raporturilor civile, al protecției încrederii legitime a justițiabililor (Brumărescu c. României, Unedic c. Franței), au rupt echilibrul părților, în plus, omisiunea Parlamentului sau Guvernului României de a revizui prevederea legală declarată neconstituțională prin deciziile amintite, în termenul pe care legea îl arată, ceea ce are efectul creării unui vid legislativ, nu poate să fie imputată reclamantei care sunt nevoită astfel să suport un prejudiciu patrimonial, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece a avut „o speranță legitimă", luând în considerare legislația națională și jurisprudența constantă a instanțelor naționale care au admis un număr semnificativ de cereri, formulate în temeiul art. 5 alin. (1) teza Idin Legea nr. 221/2009.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, noțiunea de bunuri poate desemna atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe care au un temei suficient în legislația națională si în baza cărora titularul are o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a unui bun (Gratzinger și Gratzingerova contra Republicii Cehe - decizia nr._/98, parag. 69), în cauza noastră, o speranță legitimă de a fi despăgubit efectiv pentru prejudiciul moral suferit. Curtea afirmă că existența unei legislații cu caracter reparatoriu, adoptată de stat după ce a ratificat Convenția, face „să se nască un nou drept de proprietate în favoarea celor îndreptățiți la restituire, evident cu aceeași fizionomie și conținut juridic, care nu poate avea decât semnificația unei reconfirmări a dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari si care intră în sfera de protecție a art. 1 din Primul Protocol la Convenție" (cauza Pressos Company Movura J.A. și alții contra Belgiei, cauza Kopecky contra Slovaciei, cauza Broniovski contra Poloniei, cauza V. contra României).
S. prin autoritatea legislativă are obligația de a edicta norme juridice coerente, clare, precise, cu caracter previzibil, iar nu de a-și neglija acest rol. In cauză, dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009 astfel cum au fost introduse prin OUG nr. 62/2010, reglementează criteriile minime de acordare a despăgubirilor pentru suferințele fizice, psihice și morale suportate de persoane în vechiul regim comunist, și sunt în vigoare în prezent, dar prima instanță a refuzat să facă aplicarea lor pe motiv că aceste dispoziții fac trimitere la prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 care au fost declarate neconstituționale.
Or, o persoană care a suferit un prejudiciu prin acțiunea abuzivă a autorităților statului, nu poate fi făcută tot ea responsabilă pentru lipsa de reacție a Parlamentului sau a Guvernului, în sensul revizuirii dispoziției declarate neconstituțională în cauză.
Recurenta – reclamantă reamintește că în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 primește din partea statului român o indemnizație de doar 45 euro lunar, sumă ce nu poate echivala cu o reparație adecvată.
Solicită să se constate că, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente și, având în vedere caracterul de complinire al Legii nr. 221/2009 referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale ale nedreptăților comise de regimul politic anterior persoanelor care au avut curajul, demnitatea și onoarea de a se opune regimului politic totalitar, încercând să își exercite drepturile fundamentale, se impunea ca prima instanță să dea eficiență textului de lege declarat neconstituțional, în sensul obligării Statului român Ia plata unor despăgubiri morale suficiente pentru prejudiciul suferit.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:
Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. 4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în fond sentința atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Mai mult, cererea reclamantei a fost promovată ulterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale, respectiv la data de 13.11.2010.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care nu mai era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă și pe durata desfășurării acestei procedurii juridice, întrucât nu suntem în prezenta unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea promovării acțiunii.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. 4 din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiul constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Neîntemeiate sunt și motivele de recurs privind încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a statuat în mod obligatoriu pentru instanțe că urmare acestor decizii ale Curții Constituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele care nu au fost soluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin aceeași decizie s-a reținut că prin această soluție nu se încalcă principiul nediscriminării, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nici dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenție.
Ca atare, chiar dacă cuantumul despăgubirilor acordate de reclamanți în temeiul Decretului nr.118/1990 este foarte mic, față de cele expuse mai sus, instanța de fond în mod corect a respins ca neîntemeiată cererea.
Așa fiind, Curtea constată că nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă și, în consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod de procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă C. V. G., împotriva sentinței civile nr.558/19.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R. E. V.
GREFIER
E. C.
Red.E.V.
Tehdact.R.L.
2 ex./14.04.2014
TB-S.5 – S.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 34/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 104/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
