Legea 10/2001. Decizia nr. 382/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 382/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-10-2014 în dosarul nr. 17404/3/2013
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 382 A
Ședința publică din data de 09.10.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea apelurilor declarate de apelanta reclamantă S. M., domiciliată în București, ., nr.2, ., ., împotriva sentinței civile nr.86/21.01.2014, împotriva încheierii de ședință din data de 08.04.2014 și împotriva sentinței civile nr.664/06.05.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR și P. M. BUCUREȘTI, ambii cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001; anulare act; pretenții”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 02.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 09.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea din data de 03.05.2013, înregistrată la Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, sub nr._ /2012, reclamanta S. M. prin mandatar S. L. M. a chemat în judecată M. București prin P. General și P. General al M. București solicitând, în principal, anularea în totalitate a deciziei Primarului M. București nr. 6427/26.03.2013 și retrimiterea notificării către autoritatea competentă în vederea soluționării conform legii iar, în subsidiar, anularea deciziei, recunoașterea dreptului dedus judecății și obligarea pârâților la plata despăgubirilor prin echivalent (bunuri de aceeași natură și valoare sau echivalent valoric). Prin aceeași cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale generate de lipsirea de folosință a bunului până la momentul plății efective a despăgubirilor.
Temeiul acțiunii a fost reprezentat de dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 și 13 C.E.D.O, art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O, raportat la art. F al. 2 din Tratatul de la Mastricht, art. 2 alin. 3 și art. 14 alin. 1 din Convenția Internațională cu Privire la Drepturile Civile și Politice, art. 7, 8, 10 și 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului raportat la art. 16 alin. 1, art. 20, art. 21 și art. 148 din Constituție și art. 480- 482 din Codul civil de la 1864.
La data de 24.05.2013, reclamanta și-a precizat cererea indicând lipsurile învederate de către instanță prin procedura regularizării prevăzută de art. 194 NCPC. În acest sens, s-a depus cererea în exemplare suficiente pentru a fi comunicate, s-a făcut dovada calității de mandatar, s-a indicat CNP-ul, s-a estimat valoarea provizorie a imobilului la suma de 864.480 RON (aproximativ 12.000 Euro), s-a precizat că daunele materiale solicitate cu titlu de contravaloare lipsă folosință bun se cifrează la suma de 1000 Euro lunar (57.300 Euro până la data precizării acțiunii) și s-a indicat cuantumul daunelor morale solicitate ca fiind de 500.000 Euro.
Pârâtul M. București prin P. General a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și a arătat, în esență, că acțiunea este neîntemeiată, deoarece M. București nu datorează nicio despăgubire în conformitate cu Legea nr. 165/2013.
Chestiunea relativă la timbraj a fost rezolvată definitiv prin încheierea din Camera de Consiliu pronunțată asupra cererii de reexaminare în ședința din data de 23.10.2013 (fila 87 dosar fond).
Prin sentința civilă nr. 86/21.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă s-a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
În motivarea sentinței s-a reținut că prin cererea din data de 06.02.2013 reclamanta a solicitat retrocedarea imobilului situat în București, .. 53, sector 1 și că M. București prin P. General a răspuns reclamantei printr-un act intitulat de către aceasta din urmă decizia Primarului M. București nr. 6427/26.03.2013.
Considerând că sub aspectul naturii juridice actul a cărui nulitate se solicită, este un răspuns negativ (respingere a notificării) în sensul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și observând că reclamanta susținea greșit că ar fi formulat o cerere de repunere în termen cu respectarea dispozițiilor art. 186 NCPC, Tribunalul a reținut netemeinicia acțiunii, deoarece Legea nr. 10/2001 stabilește un termen limită până la care putea fi formulată notificarea, iar dispozițiile legale care prevăd acest termen sunt constituționale și nu contravin jurisprudenței CEDO.
În finalul considerentelor, Tribunalul a constatat că reclamanta a formulat pentru prima dată notificare în baza Legii nr. 10/2001 la data de 06._, deși aceasta trebuia formulată până la data de 14.02.2002, respectiv că reclamanta nu a dovedit nicio cauză mai presus de voința sa pentru repunerea în termenul de formulare a notificării.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 08.04.2014, s-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorilor materiale cuprinse în încheierea din ședința din data de 08.10.2013, deoarece în speță nu erau incidente dispozițiile art. 442 NCPC, atâta timp cât petenta solicita motivarea în fapt și în drept a soluțiilor date diverselor cereri și excepției invocate pe parcursul judecării cauzei, și în final, a soluției date cererii de chemare în judecată.
Prin sentința civilă nr. 664/06.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile cu soluția dată celui de-al treilea capăt de cerere, reținându-se că acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, în totalitate, și că în acest fel, au fost soluționate toate capetele de cerere.
Reclamanta prin mandatar a declarat apel atât împotriva sentinței civile nr. 86/2014, cât și împotriva încheierii din camera de consiliu de la data de 08.04.2014, respectiv a sentinței civile nr. 644/2014.
În motivarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 86/2014, după ce s-a făcut istoricul situației de fapt și a cauzei și se critică măsurile luate în primă instanță în procedura regularizării, respectiv modul în care prima instanță a soluționat excepții relative la tardivitatea întâmpinării, se arată că instanța a respins cererea de încuviințare a probei cu interogatoriul pârâților, fără a-și motiva în mod temeinic, în fapt și în drept hotărârea, a ignorat excepția lipsei de imparțialitate a completului și excepția nulității încheierii din data de 03.12.2014, după cum a respins în mod greșit cererea de amânare a judecării cauzei formulată de reclamanta care a depus la dosar dovada plecării din țară a mandatarei sale.
Apelanta susține că prin respingerea cererea de amânare a judecății, a fost pusă în imposibilitate de a se apăra, deoarece nu are studii juridice.
Apelanta mai susține că instanța de fond a reținut în mod greșit prevalența Legii nr. 10/2001 în fața tratatelor internaționale, încălcând dreptul părții la un proces echitabil și dreptul la o satisfacție efectivă din partea instanței.
Prima instanță a reținut că în cauză nu se formulase o cerere de repunere în termen, deși, susține apelanta, ar fi trebuit să observe că nu ar fi existat o astfel de oportunitate, tocmai pentru că pârâții nu și-au îndeplinit obligația legală de a invita titularii notificării la lucrările organului de conducere pentru a-și putea susține punctul de vedere, până la momentul soluționării notificării.
În final, apelanta reiterează faptul că instanța a omis să se pronunțe asupra celui de-al treilea capăt de cerere, pe care anterior încercase să-l respingă ca netimbrat, prin impunerea unei taxe de timbru vădit nelegale, menite să îngrădească liberul acces la justiție.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile legale indicate în cererea introductivă la care au fost adăugate dispozițiile art. 1 și 16 din Legea nr. 165/2013 și dispozițiile art. 998 – 1000 Cod civil.
În motivarea apelului declarat împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 08.04.2014, după ce se face istoricul cererii de îndreptare a erorilor materiale, se arată că, în opinia reclamantei, absența motivărilor în fapt și în drept a soluțiilor dispuse de către instanță, sunt simple erori care pot fi îndreptate fără a schimba soluția pronunțată.
Apelanta precizează că, dacă se consideră altfel, instanța de apel ar trebui să constate grava neglijență a judecătorului și să se sesizeze organele de urmărire penală de care se face vinovat judecătorul care a fost investit cu soluționarea fondului.
În motivarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 664/2014, se reiterează aspectul relativ la faptul că instanța de fond a stabilit o taxă de timbru nelegală și se susține că prin aceasta s-a încălcat dreptul reclamantei și a mandatarei acesteia la un proces echitabil. Tot despre încălcarea dreptului la un proces echitabil, consideră apelanta că a fost vorba și atunci când s-a menționat în cuprinsul hotărârii că pârâții au fost reprezentați, dar nu s-a reflectat și opinia acestora.
În final, apelanta opinează că, comportamentul primei instanțe a fost unul vinovat.
În apel, au fost depuse concluzii scrise de către apelantă, iar instanța a respins probele solicitate de către aceasta din urmă, după cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
La termenul din data de 14.01.2014, prima instanță, după ce a pus în discuția părților prezente, cererea de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare, a respins-o, având în vedere că reclamanta a înțeles să își numească un mandatar, care a fost prezent la termenele anterioare și în legătură cu care nu a fost depusă o dovadă a faptului că nu ar putea participa la judecată.
Curtea consideră că soluția primei instanțe cu privire la cererea de amânare a judecății pentru imposibilitate de prezentare este legală și temeinică, deoarece plecarea temporară din țară a mandatarului părții care nu este avocat, dar are studii juridice, nu împiedică soluționarea cauzei și nu obligă instanța să amâne judecata, în condițiile art. 222 alin. 1 NCPC.
În textul de lege arătat, se prevede că amânarea judecății pentru lipsă de apărare, poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.
Simplul fapt că mandatarul unei părți a făcut dovada faptului că este plecat din țară o perioadă de timp, înăuntrul căruia s-a stabilit un termen pentru judecată, nu constituie motiv de amânare a judecății pentru lipsă de apărare. O astfel de situație, nu se poate circumscrie sintagmei „în mod excepțional” pentru că dacă s-ar interpreta altfel, ar însemna ca părțile să obțină oricând doresc amânarea judecății, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 6 din NCPC care consacră obligații ale instanței, inclusiv în ceea ce privește asigurarea desfășurării cu celeritate a judecății.
Plecarea din țară la un moment dat a mandatarului părții, este o acțiune voluntară a acestuia și chiar dacă nu există obligația de substituire a sa cu un alt mandatar, nu se poate susține că constituie un motiv temeinic, neimputabil părții sau reprezentantului ei, în sensul tezei ultime a alin. 1 al art. 222 NCPC.
Trecând peste faptul respingerii cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare, esențial în speță este faptul că prima instanță a asigurat posibilitatea deplinei exercitări a dreptului la apărare al reclamantei prin amânarea pronunțării, la o dată ulterioară, tocmai pentru a da posibilitatea părții să depună concluzii scrise, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri aflată la fila 172 dosar fond.
În sensul celor arătate mai sus este alin. 2 al art. 222 NCPC, care prevede că atunci când instanța refuză amânarea judecății pentru lipsă de apărare, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Prin urmare, Curtea reține că doar dacă instanța nu ar fi făcut aplicarea dispozițiilor art. 222 alin. 2 NCPC, s-ar fi putut reține încălcarea dreptului la apărare, ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil, ceea ce nu a fost cazul în speță.
În cadrul încheierii de dezbateri, tribunalul a arătat că s-a pronunțat anterior asupra excepției imparțialității completului de judecată (prin încheierea din 03.12.2013) astfel că susținerile apelantei, conform cărora, această excepție ar fi fost ignorată, sunt neadevărate.
Chestiunile relative la tardivitatea sau nulitatea întâmpinării au făcut obiect de analiză tot la termenul din 03.12.2013, tribunalul răspunzând susținerilor reclamantei, inclusiv sub aspectul calității de reprezentant a consilierului juridic al pârâților (filele 125-126).
Curtea constată că aspectul principal și peremptoriu care a dus la soluția de respingere a acțiunii, ca neîntemeiat este reprezentat de neformularea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 a notificării cu privire la imobilul despre care se susține că a fost preluat abuziv de către stat și în legătură cu care s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință.
Sub aspectul menționat anterior, Curtea reține, la fel ca și tribunalul, că reclamanta nu a formulat o cerere de repunere în termen cu respectarea dispozițiilor art. 186 NCPC.
Susținerile reclamantei, conform cărora, ar fi putut formula o cerere de repunere în termen doar dacă ar fi fost invitată la ședințele organelor de conducere ale unității deținătoare, sunt greșite, deoarece cererea de repunere în termenul de formulare a notificării putea fi făcută în fața instanței de judecată, ceea ce nu a fost cazul. Art. 186 alin. 3 NCPC prevede că cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la termenul neexercitat în termen.
Față de cele de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să revină asupra celor arătate de către tribunal, cu privire la termenul de formulare a cererii sau la cauza care a împiedicato pe parte să-și exercite dreptul.
Apelanta se referă în toate apelurile la faptul că prima instanță ar fi stabilit „în mod nelegal”, „culpabil” și „vinovat” o taxă de timbru care i-ar fi încălcat dreptul de liber acces la instanță, deși, incidentul relativ la taxa de timbru, a fost rezolvat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, prin încheierea din camera de consiliu de la termenul din 23.10.2013. Întrucât prin încheierea menționată s-a constatat că petenta reclamantă este scutită de obligația de a achita taxa judiciară de timbru pe cel de-al treilea capăt de cerere, Curtea constată că sunt vădit netemeinice susținerile apelantei, relative la încălcarea drepturilor prin stabilirea obligației de a achita taxa judiciară de timbru.
La fel ca și tribunalul, Curtea consideră că cererea prin care se solicită motivarea în fapt sau în drept a soluțiilor instanței, nu are caracterul unor cereri de îndreptare a erorilor materiale în sensul art. 442 Cod procedură civilă, deoarece nemotivarea, dacă ar fi reală, s-ar plasa în sfera contenciosului și nu ar avea caracterul unei erori materiale. Oricum, după cum s-a arătat în prima parte acestor considerente, Curtea a găsit ca fiind nefondate susținerile apelantei conform cărora, prima instanță nu și-ar fi motivat soluțiile luate pe parcursul procesului.
În ceea ce privește apelul declarat împotriva sentinței prin care s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței, Curtea îl găsește de asemenea nefondat deoarece prima instanță a respins acțiunea în integralitatea ei iar acordarea de despăgubiri (fie materiale, fie morale) pentru lipsirea de folosință a bunului era un capăt de cerere care ar fi trebuit soluționat distinct, doar în ipoteza în care, s-ar fi admis primul capăt de cerere, ceea ce nu a fost cazul în speță. Prima instanță nu a reținut că reclamanta ar fi avut vreun bun în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a se pune problema lipsirii de folosința acestuia.
Când sunt mai multe capete de cerere care formează obiectul aceleiași acțiuni judiciare, nu este necesar să se treacă distinct în dispozitivul hotărârii soluția de respingere a fiecărui capăt în parte, fiind suficient să se arate, cum s-a arătat în speță, că se respinge acțiunea în întregul ei.
Față de toate cele arătate anterior, Curtea va respinge ca nefondate apelurile declarate de către reclamantă împotriva hotărârilor menționate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de apelanta reclamantă S. M. domiciliată în București, ., nr. 2, ., ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 86/21.01.2014, împotriva încheierii de ședință din data de 08.04.2014 și împotriva sentinței civile nr. 664/06.05.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. București prin Primar și P. M. București, ambii cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6.
Cu recurs în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. D. M. M. A. M.
GREFIER
M. D.
Red. GDM
Tehnored. GC 5 ex
10.10.2014
Jud. fond E. M. S.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 104/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1850/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
