Evacuare. Decizia nr. 1542/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1542/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-10-2014 în dosarul nr. 11180/236/2012
Dosar nr._
(1498/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1542
Ședința publică de la 21.10.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER - N. C. I.
*********
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta - pârâtă I. E. împotriva deciziei civile nr.35 din data de 17.02.2014, pronunțată de Tribunalul G. Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul - reclamant P. A..
P. are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. D., în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte I. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 17.10.2014 emisă de Baroul București, ce o depune la dosar și intimatul-reclamant P. A., personal, legitimat cu CI . nr._.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele cererii de recurs au fost comunicate intimatului, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare.
Recurenta-pârâtă I. E. depune chitanța nr._ din 20.10.2014 în sumă de 5,00 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru având aplicat timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Curtea acordă cuvântul asupra probelor.
Recurenta - pârâtă I. E. nu solicită administrarea altor probe.
Intimatul-pârât P. A. solicită administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia depune adeverința nr.4 emisă de Asociația de proprietari precum și adeverință emisă de Biroul Executorului Judecătoresc I. R. L..
Curtea, în baza art.305 C.pr.civ., încuviințează proba cu înscrisurile depuse de către intimatul-reclamant și nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta-pârâtă I. E. solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului și pe fond admiterea cererii reconvenționale, în sensul obligării intimatului de a respecta dreptul de retenție al recurentei.
Apreciază că decizia pronunțată de Tribunalul G. este nelegală fiind incidente motivele prevăzute de art.304 pct.7, 8 și 9 C.pr.civ . Astfel, instanța de apel nu a analizat motivele de nelegalitate a hotărâri instanței de fond, nu a analizat aplicabilitatea dispozițiilor art.2499 alin.2 C.civ.. În baza hotărârii de partaj recurenta avea un drept de retenție asupra apartamentului.
Își rezervă dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe calea un acțiuni separate.
Intimatul-reclamant P. A. solicită respingerea recursului. Arată că recurenta nu mai locuiește în apartamentul respectiv iar sentința de partaj a fost pusă în executare.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA ,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3917/2013 Judecătoria G. a respins acțiunea formulată de reclamantul P. A. și cererea reconvențională formulată de pârâta I. E..
Pentru a hotărî astfel instanța fondului a reținut că prin sentința civilă nr.4369/2007 Judecătoria G. și decizia civilă nr.364/2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a atribuit reclamantului imobilul apartament situat în G., ..7, . plăti pârâtei o sultă de 124.499,48 lei.
Reclamantul a solicitat evacuarea pârâtei din imobil pentru lipsă de titlu și în considerarea faptului că nu contribuie la cheltuielile de întreținere a acestuia, pârâta a pretins reintegrarea și obligarea pârâtului să îi permită accesul în imobil potrivit dreptului de retenție stabilit prin sentința civilă nr.4369/2008 pronunțată de Judecătoria G..
Din probatoriul administrat, instanța a reținut că prin hotărâre judecătorească definitivă reclamantului i s-a atribuit imobilul dobândit în timpul căsătoriei cu pârâta și a fost obligat să plătească pârâtei sultă în valoare de 124.999,48 lei, pârâta a solicitat executarea silită în dosarul nr.85/2010 al B. I. R. L., la data de 22.05.2012 reclamantul a fost somat pentru plata sumei de bani datorată cu titlu de sultă.
Reclamantul a schimbat yala apartamentului și nu a mai permis accesul pârâtei în imobil, cererea pârâtei, pentru reintegrare în imobil, pe calea ordonanței președințiale a fost respinsă prin sentința civilă nr.7176/2012 pronunțată de Judecătoria G..
Având în vedere împrejurarea că pârâta nu mai locuiește în imobil, pretenția de evacuare formulată de reclamant este lipsită de obiect.
Având în vedere că pârâtei nu i s-a recunoscut un drept de retenție asupra apartamentului și că a început executarea silită având prin urmare posibilitatea realizării creanței, nu se justifică pretenția de reintegrare în imobil.
Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamanta criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinice în raport de dovezile din care reiese că deține o creanță certă asupra reclamantului, că acesta a procedat la evacuarea dânsei fără temei legal și că nu își execută de bună voie obligația de plată a sultei.
Calea de atac a fost calificată apel conform art.296 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr. 35 din 17.02.2014 Tribunalul G., a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta - reclamantă I. E., în contradictoriu cu P. A..
Analizând lucrările dosarului Tribunalul a constatat apelul nefondat pentru următoarele considerente:
Prin întâmpinare, apelanta a arătat că nu mai locuiește în imobil din luna septembrie 2012, dată la care reclamantul nu i-a mai permis să intre în apartament.
Din înscrisuri a reieșit că hotărârea judecătorească prin care reclamantul a fost obligat să plătească sultă a rămas irevocabilă în anul 2010, că cererea apelantei, formulată la 17.09.2012, pentru reintegrare în imobil până la plata sultei, a fost respinsă prin decizia civilă nr.901/2012, cu argumentul că nu sunt îndeplinite condițiile urgenței cererii și că apelanta a început executarea silită în contra reclamantului la 22.05.2012.
Corect a reținut instanța fondului că în cadrul procesului de partaj nu s-a cerut instituirea unui drept de retenție și că nu s-au dovedit împrejurări privind vreo împiedicare la executare, nici nu s-a stabilit un termen de plată imediată și integrală a sultei, în consecință, criticile aduse la hotărâre nefiind justificate.
Cât privește înscrisul depus în apel din care a reieșit că Biroul CPJ G. a respins solicitarea de notare a somației, Tribunalul a constatat că înseși apelanta putea proceda la înscrierea imobilului sau poate uza de calea plângerii prevăzută de Legea nr.7/1996, că atare situație nu împiedică executare silită în continuare, în oricare din formele prevăzute de lege.
În cadrul dreptului de gaj general prevăzut de art.1718 C.civil, apelanta putea să ceară executarea silită și luarea de măsuri conservatorii sau asigurătorii și după, cum corect a reținut instanța, dreptul de retenție presupune o obligație de restituire a unui bun și conferă simpla detenție precară, situația între părți fiind în mod limitat legată de executarea obligației de plată a unei sume de bani, ceea ce nu justifică pretenția de a intra în posesia imobilului îndată ce s-a început executarea silită.
Pentru considerentele de mai sus, Tribunalul a menținut hotărârea instanței ca legală și temeinică.
Împotriva acestei decizii civile, la data de 23.06.2014, pârâta I. E. a formulat recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a și Pentru cauze cu Minori și de Familie, la data de 27.06.2014.
Prin motivele de recurs formulate recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului și pe fond admiterea cererii reconvenționale, reintegrarea pârâtei în imobilul . mun. G., ./5D, ., respectiv obligarea reclamantului să permită accesul pârâtei în imobil și la bunurile personale, în temeiul dreptului de retenție, până la executarea de către reclamant a obligațiilor ce îi revin (plata sultei) conform sentinței civile nr.4369 din 08.07.2008 a Judecătoriei G., astfel cum a fost modificată prin decizia civila nr.364 din 17.03.2010 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori șit de familie, pentru următoarele considerente:
Decizia recurata este nelegală, fiind incidente motivele prevăzute de art.304 punctele 7, 8 și 9 din C.pr.civ.
Art. 304 pct.7 C.pr.civ.: "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Solicită recurenta - pârâtă să se observe că instanța de apel, Tribunalul G., nu a analizat motivele de nelegalitate a hotărârii instanței de fond, invocate prin cererea de apel.
Astfel, instanța de apel nu a analizat aplicabilitatea dispozițiilor art.2499 alin.2 din Codul civil, invocate la punctul 2 din apelul formulat de subsemnata parata-reclamanta I. E..
Deși nu a analizat motivele de apel invocate, instanța de apel a invocat motive străine de natura pricinii, invocând dreptul de gaj general prevăzut de art. 1718 Cod civil.
În speță neputând fi vorba de dreptul de gaj general, cât timp recurenta - pârâtă - reclamantă deține un drept de creanța cert, lichid și exigibil, stabilit prin hotărârea irevocabilă de partaj, sub forma sultei Ia care a fost obligat intimatul P. A. în schimbul atribuirii apartamentului în proprietate exclusiva.
Sulta reprezintă un drept de creanța specific partajului, care are o legătura cu bunurile supuse ieșirii din indiviziune, în cazul de față apartamentul ce face obiectul dreptului de retenție invocat și de care a fost deposedată în mod involuntar recurenta, aspect necontestat de intimat (deposedarea de imobil).
Menționează recurente - pârâtă că se află în prezenta unui "debitum cum re junctum” de necontestat, fiind aplicabile dispozițiile aplicabile dreptului de retenție.
Art.304 pct.8 C.pr.civ.: "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia".
Instanța de apel a preluat interpretarea greșită dată de prima instanță, în sensul că recurenta - pârâtă - reclamantă ar fi solicitat exercitarea unui drept de folosință asupra imobilului, în loc de exercitarea dreptului de retenție.
Solicită recurenta pârâtă să se observe că întreaga motivare a cererii reconvenționale s-a întemeiat pe dreptul de retenție / debitum cum re junctum, invocat de recurentă.
In drept acțiunea a fost întemeiata pe dispozițiile art.2499 alin.2 cod civil din materia dreptului de retenție, astfel că nu poate fi schimbată de instanțele inferioare, natura dreptului supus judecății.
Art.304 pct.9 C.pr.civ.: "hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal; a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii".
Prin decizia recurată, instanța de apel în mod greșit nu a aplicat dispozițiile legale invocate - Art.2499 aIin2 Cod civil - "Deposedarea involuntarea de bun nu stinge dreptul de retenție. Cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului... ".
Solicită recurenta - pârâtă să se observe că deține un: drept de retenție asupra imobilului până la îndeplinirea de către reclamantul a obligației de plată a sultei stabilită prin sentința civila nr.4369 din 08.07.2008 a Judecătoriei G., astfel cum a fost modificata prin decizia civilă nr.364 din 17.03.2010 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civila și pentru cauze cu minori și de familie.
În continuare recurenta - pârâtă arată că, condițiile de exercitare a dreptului de retenție sunt îndeplinite:
- pârâta deține un drept de creanță, respectiv sulta în cuantum de 124.999,48 lei, stabilită conform hotărârilor judecătorești irevocabile sus menționate.
- dreptul de creanță este în strânsă legătură cu imobilul asupra căruia invocă dreptul de retenție, acest imobil fiind bun comun al soților până la data hotărârii de partaj prin care reclamantul - pârât P. A. a fost obligat la plata sultei în schimbul atribuirii imobilului.
Solicită recurenta - pârâtă să se rețină că intimatul - reclamant - pârât P. A. nu a contestat existenta creanței recurentei - pârâte - reclamante și obligația de plată a sultei și nici deposedarea în fapt a pârâtei - reclamante de acest imobil la data de 12.09.2012, prin acțiunea unilaterală a reclamantului P. A., fără respectarea unei proceduri legale de executare.
Având în vedere că a avut loc o deposedare involuntară de bunul imobil, prin acțiunea abuzivă a reclamantului-parat P. A., în afara unei proceduri legale, la data de 12.09.2012, sunt aplicabile dispozițiile art.2499 alin 2 Cod civil.
In mod nelegal s-a reținut prin decizia recurata că prin hotărârea irevocabilă de partaj ce stabilește dreptul recurentei la sultă, nu s-ar fi stabilit ""un termen de plată imediată și integrală a sultei".
Arată în continuare recurenta - pârâtă că acest considerent al deciziei recurate este nelegal, având în vedere că legea nu revede obligativitatea menționării unui termen de plata în cazul stabilirii unui drept de creanță, hotărârea fiind obligatorie pentru debitorul obligației de plată a sultei, în cazul de față pentru intimatul P. A., în temeiul art.371 -371 Cod procedura civila (vechi, sub care s-a demarat executarea silită).
Prin atitudinea sa ulterioară hotărârii irevocabile de partaj, intimatul P. A. a împiedicat punerea în executare a acestei hotărâri, prin neefectuarea cadastrului neînscrierea imobilului în registrele de publicitate.
Astfel, deși proprietatea este înregistrată pe numele intimatului la Primăria G. - Serviciul Taxe și Impozite Locale, acesta nu a înscris și la cartea funciara imobilul pe numele său, neprezentând hotărârea judecătorească irevocabilă de partaj prin care i-a fost atribuit bunul. Prin urmare somația de executare trimisă de executorul Judecătoresc în cadrul executării silite a imobilului nu a putut fi notată în Cartea Funciara - dovada fiind încheierea de respingere nr._/2012 emisă de Oficiul de cadastru și publicitate mobiliară G., înscris prezentat la judecarea apelului.
Rezultă că restituirea bunului imobil către recurenta I. E., în temeiul dreptului de retenție, că măsură prevăzută expres de lege, art.2499 alin. 2 Cod civil, este o măsură necesară, legală și întemeiată, pentru garantarea executării obligației de plata a sultei le către intimatul - pârât P., motiv pentru care s-a impus admiterea recursului.
In drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7, 8, 9, art. 312 C.pr.civ., art.2499 alin.2 Cod Civil.
La data de 5.09.2014, intimatul - reclamant a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de recurenta - pârâtă, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate cât și a hotărârii instanței de fond, pentru urătoarele motive:
1. Împotriva deciziei sus arătata pârâta reclamantă a declarat recurs pe motiv ca hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, invocând faptul că nu au fost analizate motivele de nelegalitate a hotărârii instanței de fond, invocate prin cererea de apel, neanalizând aplicabilitatea dispozițiilor art. 2499 ajin.2 c.civ. și că deși nu au fost analizate motivele de apel invocate, instanța a invocat motive străine de natura pricinii invocând dreptul de gaj general prevăzut de art. 1718 c.civ.
Solicită intimatul să se observe că să se observe că ca instanța de fond a analizat motivele de apel invocate, arătând în motivarea hotărârii că din actele de la dosar, respectiv hotărârea judecătoreasca de partaj prin care a fost obligat la plata unei sulte către pârâta - reclamantă nu s-a solicitat de către aceasta și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea sultei, iar din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că s-a început executarea silita împotriva sa privind achitarea sultei. Nu numai că s-a început executarea silită dar din actele depuse de intimat a rezultat că are poprire pe salariu și că sunt poprite sume de bani și avansate recurentei.
De asemenea chiar dacă instanța a invocat art. 1718 c.civ. - dreptul de gaj general totuși dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect.
Arată intimatul - reclamant că în motivarea hotărârii s-a invocat art. 1718 c.civ. - drept de gaj general în contextul în care s-a arătat că apelanta are și alte posibilități de a-și garanta creanța în situația în care consideră că exista pericol de a nu-și satisface creanța pe care o are și anume executarea silită (care este începută de către recurenta), luarea de măsuri conservatorii sau asigurătorii întrucât dreptul de detenție presupune doar o detenție precară și deținerea unui bun pe care deja îl ai în posesie și îl reții până la achitarea integrală a creanței. In speță nu este îndeplinită condiția posesiei imobilului de către recurenta iar reintegrarea în imobil presupune și folosința acestuia, iar dreptul de retenție nu include folosința.
Cu privire la acest motiv de recurs intimatul - reclamant solicită respingerea ca nefondat. In mod legal și temeinic instanța a reținut situația de fapt.
Al doilea motiv de recurs, este acela că instanța de fond nu a analizat și nu a făcut aplicarea normelor legale invocate în cererea reconvențională în materia dreptului de retenție, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Solicită respingerea și acestui motiv de recurs, instanța reținând corect situația și soluționând cauza în consecința. Solicită să se observe că în cererea de partaj ce a format obiectul dosarului civil nr._ și în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 4369/08.07.2008 de Judecătoria G. modificată prin decizia civilă nr. 364/17.03.2010 a Curții de Apel București, nu s-a solicitat și pe cale de consecință nici nu s-a stabilit un drept de retenție asupra imobilului (., ./5D, . recurentei pârâte-reclamante.
Astfel instanța de fond în mod legal a respins cererea acesteia, iar în apel Tribunalul G. a respins apelul. Mai mult decât atât în realitate cererea reconvențională privește reintegrarea în apartament ți obligarea intimatului să îi permită accesul atât la apartament dar și la bunurile din acesta ca urmare a dreptului de retenție pe care îl are recurenta. Așa cum a arătat mai sus intimatul, recurenta nu are nici un drept de retenție și nici nu a fost solicitat acest drept nici în cadrul procesul de partaj așa cum era normal dar nici prin această cerere, obiectul cererii reconvenționale fiind reintegrarea în apartament și nicidecum stabilirea unui drept de retenție. Chiar în prima pagina a recursului declarat recurenta solicită "admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului si pe fond admiterea cererii reconvenționale, reintegrarea subsemnatei I. E. în imobilul apartament nr. 106".
In continuare intimatul - reclamant solicită s se observe că cea care face o confuzie și se află în eroare este recurenta și nicidecum instanța de fond care legal a soluționat cererea sa.
Dreptul de retenție este acel drept real care conferă deținătorului unui bun al altuia, mobil sau imobil, posibilitatea de a refuza restituirea lui până când creditorul lucrului își exercita obligația pe care o are față de el, plătindu-i sumele cheltuite cu lucrul, în practica judiciară fiind recunoscut acest drept în toate cazurile în care între lucrul deținut de creditor și datoria proprietarului există o strânsă legătură și acest lucru a fost solicitat, stabilit prin hotărâre judecătorească sau convenit de către părți,ceea ce nici una din situație nu se regăsește în speță.
Acest drept este recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanțe certe, lichide și exigibile s-au născut în legătura cu bunuri supuse restituirii și are ca principal efect facultatea creditorului de a refuza restituirea lucrului până la plata integrala a creanței sale. Dreptul de retenție îi conferă însă titularului o simplă detenție precară, astfel încât dacă retentorul folosește bunul în interes propriu, locuind de exemplu în imobil, (astfel cum a dorit recurenta solicitând reintegrarea) el este ținut să plătească proprietarului echivalentul folosinței calculate corespunzător chiriei, cu titlu de despăgubiri.
Creditorul trebuie să păstreze în mod corespunzător bunul. Cel care exercită un drept de retenție are drepturile și obligațiile unui administrator al bunului altuia, împuternicit cu administrarea simplă, dispozițiile art. 795 - 799 C.civ, aplicându-se în mod corespunzător (art. 2497. C.civ.). În consecință, retentorul nu se poate folosi de bunul reținut, iar fructele produse de acest bun, dacă există, se vor imputa asupra datoriei.
Dacă un locatar (astfel cum poate fi considerată eventual pârâta) se folosește de bunul reținut, el este dator să achite locatorului prețul locațiunii, fiindcă dreptul de retenție nu îi conferă un drept de folosință asupra bunului reținut (prețul locațiunii se impută asupra creanței creditorului retentor, în speță locatarul).
In realitate așa cum a arătat mai sus intimatul, recurenta dorește folosința imobilului și nu doar un drept de retenție. Deși timp de 2 ani a tolerat-o în apartament folosindu-l, aceasta nu și-a achitat datoriile personale cu întreținerea și consumul Ia utilități dar și prin lipsa de folosință a acestuia de intimat neputând dispune în totalitate de atributele proprietarii recurenta i-a creat prejudicii.
In continuare mai arată intimatul că în situația în care recurenta ar fi reintegrată deși nu are nici un drept ar trebui fixată și o chirie conform prețului pieței întrucât este vorba de echivalentul folosinței, dreptul de retenție conferindu-i doar o detenție precară și obligația de administrare a bunului conform art. 2497 c.civ în referire la art. 795-799 C.civ.
Mai mult decât atât recurenta deține un titlu executoriu împotriva intimatului, s-a început executarea silită de către B. lordache R. astfel cum a rezultat din înscrisurile de la dosar, iar acesta pentru suma datorată recurentei are poprire pe salariu înființată în cadrul executării silite și a achitat și personal în afara reținerilor sume de bani în contul B. R. lordache la dispoziția recurentei pârâte situație ce a rezultat din chitanțele depuse la dosar.
Apreciază că atât timp cât hotărârea de partaj prin care a fost stabilită plata sultei către recurenta pârâta-reclamantă a fost pusă în executare de aceasta are garanția îndeplinirii obligației de către intimat având totodată și calea executării silite imobiliare a apartamentului astfel încât instanța de fond corect și legal a respins cererea sa de reintegrare în spațiu, recurenta solicitând de fapt reintegrarea în spațiu și nicidecum stabilirea unui drept de retenție care oricum acesta trebuia solicitat în cadrul procesului de partaj.
Arată intimatul - reclamant că Tribunalul G. a motivat cererea interpretând corect actul juridic dedus judecății în sensul că în realitate deși temeiul de drept invocat este art. 2499 c.civ., recurenta tot timpul a solicitat reintegrarea în imobil ceea ce presupune folosința imobilului, ori aceasta nu este posibil având în vedere că titularul dreptului de proprietate este intimatul, ce locuiește în acest imobil, iar dacă totuși s-ar reține că cererea reconvențională a recurentei este o cerere de retenție, acest lucru nu este posibil întrucât dreptul de retenție presupune ca recurenta să aibă posesia bunului, ori în speța aceasta nu mai locuiește din anul 2012 în acest imobil.
Cu privire la al treilea motiv de recurs invocat și anume că hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii solicită intimatul să se observe că, reia motivul 2 într-o altă formă și anume că instanța nu a aplicat dispozițiile art. 2499 alin. 2 c.civ,, respectiv dreptul de retenție pe care consideră recurenta că I-a solicitat prin cererea sa reconvențională.
Arată intimatul că este adevărat că recunoaște că are de achitat o sultă către recurenta, dovada că nu a contestat executarea silită și a acceptat poprirea asupra veniturilor sale și chiar a mai virat sume către recurenta prin B. lordache R..
In ce privește deposedarea involuntară, solicită să se observe că așa cum a arătat și mai sus că recurenta nu mai avea nici un drept în apartamentul respectiv, fiind de bună credință a acceptat să locuiască în apartament până ce va găsi o locuință cu chirie, dar aceasta a fost de rea credință a folosit imobilul și nu a achitat utilitățile și întreținerea cauzându-i intimatului prejudicii, întrucât a fost nevoit să le achit. De altfel aceasta nu urmărește decât într-o formă mascată folosința imobilului proprietatea sa. Atât timp cât a început executarea silită și nu există pericol ca aceasta să nu își primească suma de bani ce i-o datorează, astfel cum și instanța de apel cât și cea de fond au reținut, nu se justifica pretenția recurentei de a intra în posesia imobilului.
Față de cele de mai sus, intimatul - reclamant solicită respingerea recursului și menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor instanțelor de apel și fond.
In drept a invocat dispozițiile art. 205 și urm. C.pr.civ. (art. 115 și v.c.pr.civ.)
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
Recurenta și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 7, 8 și 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.
Cu privire la motivul de critică, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea constată că, dispozițiile art 304 pct 7 cod procedură civilă consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.
Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.
De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că decizia recurată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de apel răspunzând motivelor de critică cu care a fost investită, cu argumente atât din punct de vedere al situației de fapt cât al aplicării prevederilor legale incidente. În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a acestor argumente, Curtea constată că aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune care poate forma obiect de analiza pentru instanța de recurs în limitele oferite de prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Curtea apreciază că se mai impune o precizare legat de maniera în care se face departajarea între cele două motive de modificare, în sensul că instanța de control judiciar este în situația de examina criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă, în situația în care nu se pune problema unei motivări care să conțină argumente contradictorii sau străine de natura cauzei, ci ele derivă dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale.
Prin cererea de apel s-a invocat faptul că situația de fapt nu a fost corect stabilită, precum și faptul că nu s-au aplicat dispozițiile legale incidente în materia dreptului de retenție. Examinând considerentele deciziei recurate, Curtea constată că a tranșat chestiunile de fapt și de drept relevante în speță, reținând astfel că apelanta a declanșat procedura de executare silită, că nu se dovedesc împrejurări privind vreo împiedicare la executare, dreptul de retenție presupune o obligație de restituire a unui bun și conferă simpla detenție precară, situația dintre părți fiind legate de executarea obligației de plată a sultei, ceea ce nu justifică pretenția de a intra în posesie imobilului, în condițiile în care s-a început executarea silită. Pe cale de consecință, Curtea reține că motivarea deciziei atacate explică punctul de vedere al instanței de apel asupra chestiunilor de fapt și de drept care se pun în discuție în speță.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art 304 pct 8 cod procedură civilă, acesta se referă la încălcarea principiului înscris în prevederile art 969 alin 1 cod civil, potrivit căruia convențiile legale au putere de lege între părțile contractante. Pornind de la semnificația acestor dispoziții de drept de material, care consacră principiul forței obligatorii a contractului și având în vedere și prevederile procedurale invocate de recurentă drept temei pentru critica formulată, Curtea constată că trebuie distins între următoarele ipoteze: situația în care instanța este sesizată cu un diferend legat de un act juridic, indiferent că este un act juridic unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul, soluționând fondul, având obligația să-l aplice în litera și spiritul său, nefiind îndrituită să-i dea un alt înțeles, precum și situația în care clauzele actului juridic dedus judecății sunt neclare, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorului revenindu-i datoria de a-l interpreta, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art 304 pct 8 cod procedură civilă se referă la situația în care actul juridic care a generat litigiul este clar sub aspectul conținutului, dar instanța, pronunțându-se asupra pretențiilor cu care fost învestită, îi schimbă natura sau înțelesul, cu precizarea că în ipoteza în care din materialul probator administrat rezultă un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic, interpretarea dată de instanțele de fond constituie o chestiune de fapt, care nu mai poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.
Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că acest motiv de modificare a hotărârii nu este incident în cauză, în condițiile în care nu se pune problema interpretării clauzelor unui act juridic pentru calificarea naturii juridice a acestuia sau pentru clarificarea sensului acestora, ci trebuie elucidată problema dreptului de retenție pretins de reclamantă asupra imobilului, fost bun comun, atribuit la partaj părții adverse, care a fost obligată la plata unei sulte.
În ceea ce privește motivul de critică întemeiat pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Examinând aspectele invocate în susținerea ultimului motiv de recurs formulat, Curtea constată că pârâta afirmă că sunt îndeplinite de exercitare a dreptului de retenție, astfel că recurenta pretinde recunoașterea existenței acestui drept în favoarea sa, precum și faptul că legea nu prevede obligativitatea menționării unui termen de plată în cazul stabilirii unui drept de creanță.
Cu privire la primul aspect adus în discuție, Curtea reține că nu se poate constata în favoarea recurentei existența dreptului reclamat, deoarece, prin definiție dreptul de retenție presupune indisponibilizarea bunului, asupra căruia se aplică, ca o măsură de constrângere a debitorului de a-și executa obligația asumată( atunci când este vorba de raporturi juridice contractuale) sau stabilită în sarcina sa prin modalitățile prevăzute de lege, cum este cazul sultei stabilite în procesul de partaj. Or, așa cum rezultă din hotărârea de partaj a bunurilor comune ale părților, imobilul asupra căruia se cere recunoașterea dreptului de retenție, a fost atribuit reclamantului, devenind astfel proprietatea exclusivă a acestuia. Pe cale de consecință, Curtea constată că nu se poate concilia pe de o parte indisponibilizarea imobilului, care presupune în mod necesar imposibilitatea folosirii acestuia și, pe de altă parte, cu stăpânirea și folosirea imobilului, de către reclamant, în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate asupra imobilului. Totodată trebuie observat faptul că pârâta se prevalează de instituirea dreptului de retenție, în vederea obținerii, practic, a reintegrării în imobil, în condițiile în care ulterior partajului, aceasta nu mai are nici un titlu asupra imobilului, care a fost atribuit în lotul părții adverse.
În ceea ce privește realizarea creanței, având ca obiect sulta, Curtea constată că recurenta are posibilitatea demarării procedurii de executare silită, titlul executoriu fiind reprezentat de hotărârea de partaj, care stabilește sulta în sarcina reclamantului.
Cu privire la cea de–a doua chestiune invocată în susținerea acestui motiv de reformare, Curtea apreciază ca fiind relevante dispozițiile speciale din materia partajului, ce reglementează ipoteza atribuirii unui bun către unul dintre copărtași și compensarea prin sultă a cotelor părți ale celorlalți. Astfel, dispozițiile art 673 indice 10 alineatul final cod procedură civilă stabilesc că la cererea unuia dintre coproprietari, instanța, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari și termenul în care este obligat să le plătească. Pe cale de consecință, față de aceste norme speciale, cu aplicabilitate în materia partajului, precum și a principiilor teoriei generale a obligațiilor, stabilirea unui drept de creanță, având ca obiect sulta la partaj, fără menționarea unui termen de plată, face ca obligația stabilită în sarcina debitorului de să fie imediat exigibilă, din această perspectivă, în mod corect susținând recurenta că nu este obligatorie fixarea unui termen de plată a sultei în toate cazurile, organul judiciar apreciind asupra acestui lucru în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art 274 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul reclamant, în condițiile în care nu s-a făcut achitării efective a onorariului de avocat pretins, intimatul depunând la dosar doar contractul de asistență juridică nu și chitanța de plată a serviciilor juridice de care a beneficiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă I. E. împotriva deciziei civile nr.35 din data de 17.02.2014, pronunțată de Tribunalul G. Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant P. A., ca nefondat.
Respinge ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant.
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.10. 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Red. SI
Tehnored. SI/GIA
2 ex./3.12.2014
Tribunalul G. - S.civ. - G. U., M. M. B.
Judecătoria G. - A. Măcsinoiu
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 81/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 602/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
