Pretenţii. Decizia nr. 728/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 728/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-04-2014 în dosarul nr. 554/2/2014
Dosar nr._
(222/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A III A CIVILĂ
și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.728
Ședința publică de la 29.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE -C. G.
JUDECĂTOR -I. S.
JUDECĂTOR -G. S.
GREFIER -N. - C. I.
Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul reclamant B. W. împotriva sentinței civile nr. 1804 din 11.10.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect pretenții - despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele cererii de recurs au fost comunicate intimatului pârât, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare atașată la dosarul cauzei și recurentul reclamant a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului ca neîntemeiat, având în vedere că în mod corect s-a reținut că recurentul reclamant nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 221/2009, câtă vreme deportarea în fosta Uniune Sovietică nu constituie o măsură cu caracter politic în sensul acestei legi.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07.02.2011 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamantul B. W. a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro pentru prejudiciul moral și material suferit de mama sa, Andreas Martha, prin deportarea și internarea în lagărul Parkamuna Nivanor, în perioada 13.01._49.
Prin sentința civilă nr. 2272/14.12.2012 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a admis excepția perimării și a constatat perimată cererea.
Împotriva acestei sentințe, la data de 05.03.2013 a declarat recurs reclamantul, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la data de 28.03.2013.
Prin decizia civilă nr. 1090R din 29.05.2013, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru continuarea judecății, reținând că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă deoarece cauza nu a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, recurentul reclamant solicitând, prin cererea de chemare în judecată formulată, soluționarea cauzei în lipsă.
Cauza a fost reînregistrată la data de 11.07.2013 pe rolul Tribunalul București - Secția IV-a Civilă sub nr._ *.
Prin sentința civilă nr. 1804 din 11.10.2013, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a afirmat, fără a depune la dosar nicio dovadă în acest sens, deportarea sa în perioada 13.01._49 în U.R.S.S.
În primul rând, Tribunalul a apreciat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu sunt aplicabile cazului particular dedus judecății, întrucât data la care a fost luată măsura administrativă față de reclamant nu se include în perioada fixată de această lege cu caracter special.
În acest sens, Tribunalul a reținut considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 839/2011, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 și art. 4 alin. 1 și 2 și art. 5 alin. 1 și 4 din Legea nr. 221/2009,
În al doilea rând, Tribunalul a apreciat că și în ipoteza în care acest act normativ special ar fi fost incident în cauză, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat prin luarea măsurii administrative ar fi fost neîntemeiată, nefiind dovedită.
Împotriva acestei sentințe, la data de 27.12.2013 a declarat recurs reclamantul B. W., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 30.01.2014.
În motivarea cererii sale, recurentul reclamant a arătat că este de neconceput ca un organ de jurisdicție al României moderne din anul 2012 să justifice o măsură cruntă de urmărire, de deportare la muncă forțată pe baza apartenenței la o minoritate etnică, efectuată în mod evident cu concursul organelor M.A.I. și locale ale propriului stat, ca măsură fără motive politice, invocând în rezultat o vină colectivă a unei minorități etnice la un război la care a participat România.
Deportarea a fost executată de organele de interne ale României de la domiciliul mamei recurentului reclamant, localitate care se află până în ziua actuală pe teritoriul României și nicidecum în U.R.S.S. În ianuarie 1945 România nu s-a aflat nicidecum în război cu U.R.S.S., iar localitatea de unde a fost deportată mama petentului de organele propriului stat nu a fost sub nicio ocupare care ar fi putut duce la un fel de prizonierat cauzat de război a unei persoane civile de cetățenie română.
Persoana urmărită a fost deportată la muncă forțată în U.R.S.S. împreună cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, cu concursul organelor M.A.I. al României. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu în sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911/14.12.2010 pronunțată în dosarul nr._/3/2010 sau în sentința civilă nr. 992/26.05.2011 pronunțată în dosarul nr._/3/2011 în cazuri exact similare a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care conform interpretării teleologice a Legii nr. 221/2009 cade sub incidența acestei legi, chiar dacă începuse cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de respectiva lege, dar a persistat încă ani după preluarea puterii prin guvernul Dr. P. G. în martie 1945.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politică, întemeiată pe Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr._ din 3.01.1945 și a emis la data de 29.03.1945 Ordinul circular nr._ al Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în baza căruia organele în subordine erau obligate să întocmească tabele nominale de urmărire, iar victimele care până la acea data nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internate și forțate la munci în batalioane noi, în domeniul căi ferate, drumuri și poduri etc.
Chiar dacă prima instanță a aplicat legea în mod restrictiv, fără interpretarea ei teleologică, ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după martie 1945.
Trebuie avut în vedere și faptul că Decretul nr. 118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea sa și pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944-martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea nr. 221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât Curtea Constituțională a apreciat ambele legi a fi cu același scop identic.
Măsurile cu caracter represiv nu au început exact în data numirii guvernului, ci, conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., disponibil pe site-ul administrației prezidențiale, măsurile represive au început imediat după 23 august 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și mama recurentului reclamant.
Recurentul reclamant a mai arătat că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin.1 lit. b a Legii nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a în urma deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, deoarece, cel puțin în volumul cerut, a avut o pierdere în avere și nu numai una morală prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată.
De asemenea, a invocat o excepție de neconstituționalitate, fără a indica dispozițiile legale criticate.
În completare, a arătat că invocă și toate celelalte norme, pe lângă art. 5 al Legii nr. 221/2009, care prin decizia Curții Constituționale și-a pierdut efectul juridic conform art. 147 din Constituției, prin simpla inactivitate a legiuitorului R. în perioada de 45 zile, prevăzută de constituție. Această inactivitate legislativă nu poate fi reproșată părții.
Mai mult, judecătorul de drept comun în acest caz este obligat din oficiu să verifice care alte norme fac admisibilă cererea depusă.
Conform art. 20 Constituția României rămâne instanței de drept comun competența ca din oficiu (și mai ales la cererea părții) să rezolve conflictele între dreptul intern și cel comun internațional.
A invocat deci art. 7, 8, 9, 10, 28 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care a fost ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, conform căruia orice persoană care a fost supusă unei privări de libertate din partea unui stat are dreptul la o despăgubire (art. 9 punctul 5).
Deoarece se impune verificarea acestor norme - și după caz chiar sesizarea organelor de jurisdicție comunitare conform art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prin formularea unei întrebări preliminare, dacă legea comunitară sau internațională impune o despăgubire morală pentru măsura suferită de reclamant - din oficiu judecătorul de drept comun are de soluționat procesul în sensul admiterii și acordării unei despăgubiri juste pentru măsura suferită de partea reclamantă.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să constate caracterul politic al măsurii administrative a deportare la muncă forțată a mamei sale, în U.R.S.S., în perioada 13.01._49 și despăgubiri în cuantum de cel puțin 10.000 euro, conform Legii nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 62/2010.
Or, asupra caracterului de măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, al deportării în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945, s-a pronunțat în sens negativ Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 15 din 12 noiembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial din 12.12.2012), obligatorie pentru instanța de recurs conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
Pe cale de consecință, dreptul reclamantului de a obține acele despăgubiri nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal indicat pentru acordarea lor.
În aceste condiții, se constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, astfel încât criticile formulate de recurentul reclamant vizează însăși soluția legislativă. Din această perspectivă, instanța de recurs constată că analiza respectivelor critici excede competenței sale, față de dispozițiile art. 124 din Constituție.
În al doilea rând, este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor din tratatele internaționale pentru apărarea drepturilor omului, dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern aplicabilă în cauză contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern care să recunoască dreptul pretins de reclamant nu există nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Cât privește invocarea direct în recurs a unor noi temeiuri de drept, respectiv art. 7, 8, 9, 10, 28 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care ar recunoaște un drept al reclamantului de a obține despăgubiri pentru măsura administrativă la care a fost suspusă autoarea sa, Curtea are în vedere că potrivit art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă: „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”, iar conform art. 316 din același act normativ: „Dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”.
Pe cale de consecință, Curtea nu poate analiza cererea cu care reclamantul a învestit instanța și prin prisma acestor prevederi din actele internaționale menționate pentru prima oară prin cererea de recurs.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant B. W. împotriva sentinței civile nr. 1804/11.10.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
Red. C.G. N. C. I.
Tehnored.C.S.
Ex. 2/29.05.2014
T.B.Secția a IV-a Civilă - A.C.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 388/2014. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 1815/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
