Evacuare. Decizia nr. 42/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 42/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-01-2014 în dosarul nr. 60029/299/2010
Dosar nr._
(2006/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.42
Ședința publică din 15.01.2014
Curtea constituită din:
Președinte - Andreea Doris Tomescu
Judecător - M. G. R.
Judecător - E. V.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă pârâtă C. L. G. și de recurenta pârâtă reclamantă L. M., împotriva deciziei civile nr.537 A din 27.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru anulare act, revendicare imobiliară, pretenții și evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta reclamantă pârâtă C. L. G. asistată de avocatul M. D. Louise, în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar, precum și avocatul P. D. în calitate de reprezentant al recurentei pârâte reclamante L. M., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar părțile au depus fiecare, prin registratura instanței, întâmpinare față de recursul părții adverse.
Avocatul recurentei L. M. depune originalul taxei judiciare de timbru – chitanța nr._/10.09.2013 în cuantum de 3730 lei și timbre judiciare în sumă de 5 lei, pe care instanța le anulează, constatând că recursul este legal timbrat.
Invocă și tardivitatea întâmpinării depuse de partea adversă și solicită a se face aplicațiunea dispozițiilor art.103 C. proc. civ. și calificarea actului procedural amintit ca fiind concluzii scrise.
Avocatul recurentei C. L. G. arată că întâmpinarea a fost înaintată prin serviciul poștal, la data de 9 ianuarie 2014, deci cu respectarea termenului legal; solicită respingerea cererii părții adverse de constatare a tardivității întâmpinării.
Verificând actele dosarului, Curtea constată că recurenta C. L. G. a depus întâmpinarea prin poștă, plicul purtând data de 9.01.2014, deci a fost respectat termenul legal de 5 zile libere înaintea primei zile de înfățișare.
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Avocatul recurentei reclamante pârâte C. L. G. solicită admiterea recursului acesteia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și schimbării hotărârii pronunțate de prima instanță, în sensul obligării pârâtei să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul aflat în litigiu.
Susține pe larg recursul, critica fiind întemeiată pe dispozițiile art.304 pct. 9 C. proc. civ. și afirmă că instanța de apel a încălcat prevederile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care statuează că înstrăinarea de către stat a bunului unei persoane, către terți, reprezintă o privare de acel bun, chiar dacă tranzacția a fost anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al acelei persoane. Susține că nu s-au respectat condițiile legale la momentul înstrăinării și nu se respectă măsura proporționalității, având în vedere că reclamanta nu a primit nicio despăgubire pentru pierderea suferită.
Invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și solicită a se reține faptul că, prin decizia civilă nr.963/22.06._ a Curții de Apel București s-a stabilit că reclamanta este titulara unui bun în sensul prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O.
Cu reclamanta a dovedit că îndeplinește toate condițiile legale, respectiv are un bun actual, care a fost înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, ceea ce constituie o ingerință în dreptul său de proprietate.
În plus, caracterul ineficient al legilor române de restituire a bunurilor preluate de stat a fost criticat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului; în acest sens invocă și faptul că noua lege, nr.165/2013, introduce alte termene de rezolvare a cererilor foștilor proprietari, mult mai lungi.
Avocatul recurentei pârâte reclamante L. M. arată că recursul acesteia vizează dubla acordare de despăgubiri, în raport de decizia pronunțată în apel.
Își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și prezintă pe larg criticile formulate în scris.
Susține primul motiv de recurs care vizează raționamentul instanței în respingerea cererii reconvenționale, acela că partea era deja proprietara apartamentului în baza contractului de vânzare-cumpărare. Pârâta a solicitat, prin cererea reconvențională, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate în baza uzucapiunii scurte, iar aprecierea dobândirii acestui drept trebuie făcută în raport de aprecierea caracterului constitutiv sau retroactiv al deciziei civile nr.72 A/2010 pronunțate de Tribunalul București prin care s-a constatat caracterul abuziv al preluării bunului de către stat. Apreciază că soluția instanței de apel este nelegală prin raportare la dispozițiile art.1895 – 1899 Cod civil.
Dacă s-ar menține raționamentul instanței de apel și s-ar menține hotărârea judecătorească ce a constata caracterul abuziv al preluării bunului de către stat, cererea reconvențională ar putea fi respinsă ca lipsită de interes, nicidecum ca neîntemeiată.
Solicită, așadar, admiterea recursului pârâtei reclamante, modificarea hotărârii recurate în sensul celor mai înainte susținute și prezentate pe larg în scris.
Cu privire la recursul părții adverse, solicită respingerea acestuia ca nefondat, arătând că pe tot parcursul procesului și-a exprimat punctul de vedere asupra poziției procesuale a reclamantei pârâte, inclusiv prin întâmpinarea depusă în recurs.
Invocă și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cu privire la posibilitatea părții căreia nu i-a fost soluționată notificarea în termen legal de a se adresa instanței, dispoziții în raport de care rezultă pasivitatea reclamantei. Susține că partea adversă încearcă denaturarea situației de fapt, deoarece nu a cerut restituirea în natură a apartamentului în anul 1996, pentru că nu locuia în imobil; chiar în cererea tipizată adresată la acea vreme comisiei de specialitate este barată opțiunea restituirii în natură, cerându-se exclusiv despăgubiri. Susține că solicitarea reclamantei a fost formulată de-abia în temeiul Legii nr.10/2001.
Partea adversă invocă prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., dar în speță nu se pune problema lipsei despăgubirii, având în vedere pasivitatea reclamantei de realizare a drepturilor sale.
Potrivit hotărârii depuse la dosar ca practică judiciară, instanța și-a însușit punctul de vedere al Curții Europene câtă vreme nu s-a dispus în mod expres restituirea în natură a imobilului, ci s-a constatat doar caracterul abuziv al preluării acestuia de către stat, astfel că nu se pune problema încălcării normelor europene amintite.
Solicită a se ține seama de practica instanței europene și consideră că nu se poate repara o nedreptate printr-o alta.
Solicită, așadar, respingerea recursului părții adverse și arată că înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Avocatul recurentei reclamante pârâte C. L. G. solicită respingerea recursului pârâtei reclamante, apreciind că acesta nu are interes să mai solicite constatarea uzucapiunii din moment ce deține contract de vânzare cumpărare pentru bunul în discuție.
Dar partea nu dovedește nici bună credință, întrucât din avizele aflate pe cererile acesteia de cumpărare rezultă clar că se știa că imobilul le-a aparținut autorilor reclamantei, fiind făcută și mențiunea „a nu se vinde”; deși este indicat un nume greșit, consideră că aceste avize ar fi trebuit să constituie impediment al înstrăinării.
De asemenea, în anul 1999, reclamanta din prezenta cauză a promovat acțiune în revendicare în contradictoriu cu statul, iar pârâta din prezentul litigiu a intervenit în proces, dând dovadă de violență pasivă.
Reclamanta a depus cerere în anul 1996 și notificare în baza Legii nr.10/2001, astfel că se vede clar că nu este vorba despre o posesie utilă, nefiind întrunite prevederile legale în materia uzucapiunii scurte.
Arată că solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată și depune în dovedire chitanțele reprezentând onorariu avocat. Solicită și amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6865/18.04.2012, Judecătoria sector 1 București, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă L. M.; a constatat că pârâta-reclamantă a devenit proprietara apartamentului nr. 94 din București, ., nr. 15, scara 3, . prin uzucapiunea de 10 ani; a respins acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă I. C. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă L. M., astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 7467 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut în fapt și în drept următoarele:
“Prin decizia civilă nr. 72A din 25.01.2010 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2007, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 963R/22.06.2010 a Curții de Apel București, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta I. C. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienta L. M., s-a stabilit că imobilul apartament situat în București, . I. D.), nr. 15, scara 3, . (fost 9-10), sector 3 a fost preluat abuziv de stat și s-a respins acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată (filele 4-13).
În cauza de față pârâta deține un just titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 2170/_/20.12.1996, care provine de la un neproprietar, respectiv Statul Român și a cărui nevalabilitate nu a fost constatată până în prezent.
Întrucât imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03._89, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr.10/2001, se va avea în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în Legea nr.10/2001.
Legea nr.10/2001 se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât și la cele preluate de stat fără titlu valabil, precum și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute.
Astfel, după . Legii nr.10/2001, reclamanta avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia, în interiorul termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. 5, de 1 an de la . Legii nr.10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.
Or, reclamanta nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractului și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.
La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art.45 alin. ultim din Legea nr.10/2001, 14 august 2002, titlul pârâtei, afectat de nulitate absolută sau relativă s-a consolidat prin împlinirea termenului de prescripție.
Se vor respinge astfel, ca neîntemeiate, susținerile reclamantei în sensul că justul titlu nu poate fi reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, ci numai de o chitanță care să emane de la neproprietar, având în vedere dispozițiile art. 1897 Cod civil.
De asemenea, întrucât justul titlu de care se prevalează pârâta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996, se vor respinge și susținerile acesteia în sensul că pârâta nu deține un just titlu pentru că se prevalează de un contract de închiriere, fiind deci un detentor precar, iar nu un posesor.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța reține că pârâta deține un just titlu.
Buna credință constă în convingerea sinceră a posesorului că a dobândit bunul în mod valabil de la adevăratul proprietar și trebuie să existe în momentul când a intrat în posesia imobilului, chiar dacă ulterior dobândirii posesiei imobilului, posesorul află că a dobândit de la un neproprietar – mala fides superveniens non impedit usucapionem. (art. 1898 Cod civil)
Potrivit art. 1899 alin. 2 cod civil buna – credință se prezumă, fiind o prezumție relativă, adversarul posesorului fiind cel care are sarcina de a dovedit reaua-credință.
Reclamanta avea, potrivit art. 1169 Cod civil și art. 129 Cod procedură civilă, sarcina dovedirii că pârâta nu a fost de bună-credință la data dobândirii imobilului, ceea ce nu a făcut.
Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2170/_/20.12.1996, pârâta a făcut diligențe pentru a afla dacă imobilul este revendicat, în acest sens fiind referatul Oficiului Juridic aflat pe verso-ul cererii pârâtei înregistrată la S.C. HERĂSTRU NORD S.A. sub nr._ din 25.01.1996, prin care se arată că “ La data de 10.12.1996 nu există litigiu sau cerere de restituire pentru acest imobil, fiind numai o sesizare din 18.10.1996 pe numele M. V. fără număr de apartament, pe .-15. (f. 127)”
Prin acest înscris, pârâta a dovedit buna-credință la momentul intrării în posesia imobilului, fiind convinsă că va cumpăra de la adevăratul proprietar.
Prin cererea înregistrată de reclamantă la Primăria Sectorului 1 – Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 sub nr. 1641/17.07.1996, s-au solicitat despăgubiri pentru apartamentul situat în București, .-15, scara 3, .-10) în suprafață construită de 71,10 mp, rubrica „restituire în natură” fiind barată oblic, rămânând opțiunea reclamantei pentru acordarea de despăgubiri, acesta fiind și motivul pentru care Oficiul juridic a consemnat că nu există litigiu sau cerere de restituire pentru acest imobil.
Chiar dacă la o altă rubrică se solicită restituirea imobilului situat în ., compus din 2 camere, în suprafață construită de 71,10 mp, fără a fi precizate alte elemente de identificare, respectiv scara, etajul, apartamentul, cum este indicat în cererea de despăgubire se presupune că nu s-a dorit revendicarea acestuia. (f.233)
Se vor respinge astfel susținerile reclamantei în sensul răsturnării prezumției bunei-credințe datorită acestei notificări, din înscris rezultând dorința reclamantei de a fi despăgubită, iar nu de a obține restituirea în natură.
Numai prin cererea înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 14.08.2001 sub nr._, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, . nr. 15, scara 3, . (fost 9-10), sector 1. (fila 83)
Mai mult, dincolo de prezumția de bună credință, care operează în favoarea pârâtei, instanța constată, din probele administrate în cauză, că la momentul încheierii contractului translativ de proprietate, reclamanta nu formulase o cerere de restituire potrivit Legii nr.112/1995, situație care întărește buna credință a pârâtei la momentul încheierii contratului de vânzare cumpărare cu statul.
Din anul 1996, când pârâta a intrat în posesia imobilului și până la data de 22.06.2010, când a fost soluționată în mod irevocabil cererea reclamantei privind constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat al imobilului, pârâta a fost de bună-credință, fiind convinsă că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, viciile titlului său de proprietate fiindu-i cunoscute numai la data soluționării irevocabile a cererii reclamantei.
Până la acea dată exista prezumția de valabilitate a titlului statului.
Pentru motivele de fapt și de drept redate mai sus, instanța constată că sunt îndeplinite condițiile art. 1895-1899 Cod civil, astfel că va admite cererea reconvențională și va constata că pârâta-reclamantă a devenit proprietara apartamentului nr. 94 din București, ., nr. 15, scara 3, . prin uzucapiunea scurtă de 10 ani.
În prezenta cauză, atât reclamanta, cât și pârâta sunt proprietarii imobilului a cărui posesie o deține pârâta.
Pe de altă parte, pârâta a arătat faptul că acțiunea în revendicare a reclamantei este neîntemeiată, având în vedere Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, privind acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, în urma apariției și aplicării Legii nr.10/2001.
Având în vedere considerentele deciziei amintite, instanța apreciază că nu se poate trage o concluzie generală cu privire la admisibilitatea acțiunilor în revendicare introduse de foștii proprietari, sau de moștenitorii acestora în urma apariției și aplicării legii speciale.
În prezentă cauză însă, instanța constată că reclamanta a încercat să-și valorifice drepturile recunoscute de legea specială. Astfel, reclamanta a depus la Primăria Municipiului București o notificare potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001, formându-se un dosar în cadrul autorității publice competente, care nu a fost soluționat până în prezent, condiții în care o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun devine admisibilă.
Cu toate acestea, apreciind asupra temeiniciei unei astfel de acțiuni, instanța reține că reclamanta la momentul formulării notificării din anul 1996 și-a exprimat în mod clar opțiunea sa, în sensul formulării unei cereri cu privire la obținerea unor despăgubiri bănești.
Astfel, reclamanta a început a parcurge procedura prevăzută prin legea specială nu prin a solicita reconstituirea dreptului de proprietate aparținând autorilor săi, ci prin formularea unei cereri pentru obținerea unor despăgubiri materiale.
Ori în aceste condiții, instanța apreciază că reclamantul nu mai poate obține, pe calea dreptului comun o soluție favorabilă privind recunoașterea dreptului său de proprietate cu privire la imobil, obținând astfel imobilul în materialitatea lui, din moment ce, prin notificarea depusă în condițiile prevăzute de legea specială, el a ales în mod definitiv modalitatea de reparație pe care a dorit-o, respectiv obținerea despăgubirilor materiale.
Mai mult, în prezenta cauză, pârâta nu s-a limitat a opune reclamantului dreptul de proprietate dobândit direct prin încheierea contractului de vânzare cumpărare, ci a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză prin uzucapiune scurtă.
Pârâta este deținătoarea unui „bun” în sensul Convenției și protejată de principiul securității raporturilor juridice.
Întrucât acțiunea în revendicare a reclamantei nu mai poate fi promovată în condițiile în care nu a înțeles să-și exercite drepturile prevăzute de legea specială pentru dobândirea imobilului în materialitate lui, și întrucât s-a constat că în cauză pârâta a dobândit dreptul de proprietate în condițiile prevăzute de lege pentru uzucapiunea scurtă, instanța va respinge cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr.537 A/27.05.2013 a admis apelul formulat de apelanta – reclamantă, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.
Totodată a înlăturat obligația reclamantei – pârâte de plată a sumei de 7.467 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta – reclamantă.
A menținut în rest sentința apelată.
În temeiul dispozițiilor art.274 alin.3 Cod de procedură civilă a fost obligată intimata – pârâtă să plătească apelantei – reclamante suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu redus.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că:
Prin decizia civilă nr. 72A din 25.01.2010 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2007, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 963R/22.06.2010 a Curții de Apel București, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta I. C. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienta L. M., respectiv s-a stabilit că imobilul apartament situat în București, . I. D.), nr. 15, scara 3, .-10), sector 3 a fost preluat abuziv de stat și s-a respins acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, ca neîntemeiată (filele 4-13)
În considerentele deciziei civile nr. 72A din 25.01.2010 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2007 s-a reținut că autorul reclamantei, I. I., la data naționalizării imobilului avea calitate de maior pensionar, încadrându-se în categoriile exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950. De asemenea, s-a menționat în cuprinsul deciziei că prin încheierea de ședință din data de 20.01.2008 s-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de L. M., acțiunea fiind analizată doar în contradictoriu cu CGMB (fila 6 verso). Cu privire la capătul de cerere privind revendicarea, tribunalul a considerat, în cuprinsul aceleiași decizii, că dat fiind faptul că pârâtul CGMB nu mai este posesor al imobilului apartament revendicat, la data acțiunii, posesoare a acestui apartament fiind cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 L. M., acțiunea în revendicare trebuie respinsă ca neîntemeiată.
Decizia civilă nr. 72A/25.01.2010 a fost menținută în întregime prin respingerea recursurilor de către Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 963R/22.06.2010. A apreciat și Curtea că acțiunea în revendicare se opune posesorului neproprietar, or pârâtul CGMB nu poate fi obligat a preda proprietatea și posesia asupra unui imobil pe care nu-l mai are el însuși în posesie.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2170/_/20.12.1996, Primăria Municipiului București prin S.C. Herăstru Nord S.A. a vândut apartamentul nr. 94 pârâtei Lavig M., în temeiul Legii nr.112/1995 (fila 15 dosar judecătorie.)
Cu privire la soluția în drept pronunțată de judecătorie, tribunalul a găsit-o parțial corectă, pentru considerentele ce succed.
Acțiunea în revendicare a reclamantei I. C. (prezent decedată cu moștenitoare C. L. G.) îndreptată împotriva terțului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, acțiune având ca obiect material un imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 (o astfel de acțiune fiind cea de față a reclamantei apelante), comportă o analiză specială, atât din perspectiva dreptului comun cât și a Legii speciale nr.10/2001.
A mai observat însă tribunalul că prima instanță a respins acțiunea în revendicare a reclamantei pe considerentul prioritar al admiterii inițial (rezultă din succesiunea considerentelor și a dispozitivului sentinței) a cererii reconvenționale a pârâtei care a invocat uzucapiunea de scurtă durată asupra imobilului apartament pentru a paraliza acțiunea în revendicare a reclamantei. Cu alte cuvinte, judecătoria nu a realizat, chiar ulterior admiterii cererii reconvenționale a pârâtei, o veritabilă analiză a pretenției în revendicare, prin comparare de titluri și acordarea preferabilității unuia dintre aceste titluri exhibate de părțile litigiului. Totodată, rezultă că a respins acțiunea în revendicare pe considerentul că la nivelul anului 1996 în cuprinsul cererii sale reclamanta ar fi solicitat exclusiv despăgubiri pentru imobilul apartament în litigiu, renunțând la restituirea în natură, pentru ca apoi judecătoria să rețină să reclamanta a început a parcurge procedura prevăzută de legea specială nu prin a solicita reconstituirea dreptului de proprietate aparținând autorilor săi, ci prin formularea unei cereri pentru obținerea despăgubirilor materiale, astfel că nu poate obține o soluție favorabilă în prezenta acțiune din moment ce prin notificarea făcută în baza legii speciale a pretins doar despăgubiri.
Tribunalul a apreciat că aceste rețineri ale Judecătoriei nu sunt riguros exacte și nici în conformitate cu prevederile legilor speciale de reparație.
Astfel, la momentul formulării cererii de restituire în baza Legii nr.112/1995, în anul 1996, Legea nr. 112/1995 nu prevederea în cuprinsul ei posibilitatea restituirii în natură a imobilelor deținute de stat decât în privința celor ocupate de foștii proprietari în calitate de chiriași sau care erau libere.
Așadar, reclamanta nici nu putea solicita, față de conținutul legii, restituirea în natură a apartamentul pentru că acesta nu era liber (era deținut cu contract de închiriere de către pârâta L. M.) și nici nu îl ocupa ea în calitate de chiriașă.
Totodată, la nivelul anului 2001, când reclamanta a formulat notificarea în baza Legii speciale nr. 10/2001, această din urmă lege afirma principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv (chiar vândute foștilor chiriași - ulterior fiind modificată Legea nr.10/2001 în sensul că în cazul acestor imobile se pot obține doar despăgubiri). Or, reclamanta prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Prin urmare, din această perspectivă argumentația primei instanțe nu a fost una corectă, căci deși a reținut admisibilitatea de plano a prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun art. 480 Cod civil (situație în care trebuia să procedeze la comparare de titluri și la o analiză pe drept comun a pretenției), a respins-o tot pe considerente desprinse din reglementarea specială, afirmând netemeinicia revendicării pe considerentul că în procedura specială s-ar fi solicitat exclusiv de către reclamantă despăgubiri.
Soluția judecătoriei cu privire la acțiunea în revendicare a reclamantei a fost menținută de tribunal, însă pentru alte considerente.
În primul rând, a observat tribunalul, astfel cum a reținut și judecătoria, că reclamanta I. C. a înțeles a se prevala de prevederile Legii nr.10/2001 prin formularea notificării în baza acestei legi cu privire la imobilul în litigiu în acest dosar – notificarea de la fila 83 dosar judecătorie prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului apartament.
Or, în atare situație se pune problema în cauză în ce măsură, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 28.04.2011, reclamanta mai putea recurge la prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480, art. 481 Cod civil, din perspectiva principiilor „specialia generalibus derogant” și „electa una via”. În opinia tribunalului, greșit a apreciat judecătoria că acțiunea reclamantei poate fi primită prin raportare la împrejurarea că aceasta a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 (deci a recurs la procedura specială), notificare în prezent nesoluționată.
Asupra chestiunii de drept în discuție, tribunalul a apreciat că au relevanță cele două decizii pronunțate de ÎCCJ în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008 și decizia nr. 27/2011.
Prealabil altor dezvoltări legale și jurisprudențiale, tribunalul a reținut că reclamanta din cauza de față nu este beneficiara unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului teren în litigiu și să se fi dispus lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie. Dimpotrivă, reclamanta a obținut prin decizia civilă nr.72A/25.01.2010 a Tribunalului București (irevocabilă prin decizia nr.963R/22.06.2010 Curții de Apel București) doar recunoașterea nevalabilității titlului statului la preluarea imobilului apartament în litigiu, fără ca instanța să fi dispus obligarea la lăsare în deplină proprietate și posesie a imobilului în favoarea reclamantei.
Revenind la pretenția de restituire în natură a imobilului teren în litigiu, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi obținută pe calea prezentului demers judiciar, față de principiul existent în materie civilă și afirmat și prin decizia ÎCCJ nr. 33/2008, „specialia generalibus derogant” (legea specială derogă de la dreptul comun) la care se adaugă și principiul electa una via (reclamanta recurgând deja la procedura specială). Prin urmare, nu a fost primită de către tribunal ipoteza existenței unei posibilități de derulare concomitentă a două proceduri – una specială alta de drept comun - o astfel de variantă acceptată nesocotind în mod clar principiul anterior arătat, specialul derogă de la general și o singură cale aleasă.
Aceeași problemă a concursului dintre legea specială și dreptul comun a fost reluată, cu aceeași rezolvare de către ÎCCJ și prin decizia nr.27/2011, când unicul element diferit care a fost avut în vedere de instanța supremă a fost doar natura măsurii reparatorii solicitată de reclamant. (prin decizia nr.33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulate după . Legii nr. 10/2001; prin decizia nr.27/2011 s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, față de imposibilitatea restituirii în natură, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială).
În susținerea demersului său judiciar reclamanta a invocat și jurisprudența CEDO în lumina căreia a afirmat că este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului apartament în litigiu preluat în mod abuziv, pe tărâmul respectării dreptului de proprietate consfințit de Protocolul adițional 1 CEDO și față de decizia irevocabilă a constatării nevalabilității titlului statului.
A reținut tribunalul că relevanța jurisprudenței CEDO asupra chestiunii de drept în discuție a fost de altfel, pe larg, expusă de ÎCCJ în cele două decizii în interesul legii amintite, nr. 33/2008 și nr. 27/2011.
Jurisprudența CEDO anterioară a avut în vedere situații de fapt diferite de cea a reclamantei. Nu trebuie omis, așadar, cum mai sus s-a menționat, că reclamanta nu este beneficiara unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să fi fost obligat Statul la respectarea proprietății.
De altfel, acesta distincție importantă între situația foștilor proprietari a fost subliniată de CEDO și în recenta hotărâre pronunțată în cauza pilot M. A..
Aceeași este și situația reclamantei, căci nici o instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârea irevocabilă invocată de reclamantă, deși constată că naționalizarea imobilului a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Or, potrivit actualei jurisprudențe CEDO rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala în cazul prezentei acțiuni în revendicare.
A mai reținut tribunalul în cadrul prezentei acțiuni în revendicare că reclamanta nu are a opune pârâtei vreun drept actual de proprietate (un titlu valabil de proprietate) asupra apartamentului în litigiu. Astfel, forma actuală a Legii nr.10/2001 nu consacră recunoașterea retroactivă a fostului drept de proprietate aparținând autorilor reclamantei în baza actelor inițiale, vechi, de dobândire a proprietății. Actuala legislație – nr.10/2001 - consacră un drept la despăgubire, prin restituirea în natură – dacă este posibil – sau prin echivalent (măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.247/2005, respectiv ale Legii nr. 165/2013). Așadar, în cadrul operațiunii de comparare de titluri, reclamanta nu poate opune cu succes un actual drept de proprietate (titlu valabil de proprietate). Iar, față de această situație, pârâta chemată în judecată are câștig de cauză în prezenta acțiune în revendicare în condițiile în care aceasta opune un titlu valabil de dobândire a proprietății asupra apartamentului în litigiu, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, valid la acest moment, nedesființat de vreo hotărâre irevocabilă.
Această concluzie juridică a tribunalului de mai sus, conduce la cererea reconvențională a pârâtei din cauza de față L. M., cerere apreciată de instanța de apel ca fiind neîntemeiată.
Astfel, pârâta L. M. este la acest moment și a fost încă din anul 1996 proprietară a apartamentului în litigiu, dobândind proprietatea prin contract de vânzare cumpărare, act translativ de proprietate.
Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate de către posesorul, evident neproprietar, prin efectul termenului de prescripție achizitivă și, în cazul uzucapiunii de scurtă durată, a bunei credințe și a existenței justului titlu.
Or, pârâta din cauza de față nu a avut calitatea de posesor neproprietar de la momentul începerii termenului de 10 ani de prescripție achizitivă invocat în favoarea sa – anul 1996. Dimpotrivă, încă din anul 1996 a avut calitatea de proprietar. Deci a avut posesia în calitatea sa de proprietar, ca atribut al proprietății alături de folosința și dispoziția juridică și materială asupra bunului obiect al dreptului de proprietate. Or, dacă pârâta a avut posesia în baza calității sale de proprietar, în nici un caz nu putea uzucapa același bun pe care îl deținea deja în proprietate, căci nu avea calitatea de posesor neproprietar. Mai mult, la acel moment titlu ei provenea de la adevăratul proprietar, iar o uzucapiune pe baza unui titlu ce emană de la adevăratul proprietar este de neconceput.
Construcția juridică de la care a plecat judecătoria în sensul că în realitate ca urmare a deciziei civile nr. 72A/2010 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia nr. 963R/22.06.2010 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului apartament, acesta fiind preluat abuziv (deci a intrat în patrimoniul Statului abuziv, cu încălcarea prevederilor legale de la acea vreme), pârâta a dobândit imobilul de la un neproprietar și deci a avut doar posesia asupra acestuia, nu și proprietatea, iar contractul de vânzare cumpărare reprezintă justul titlu al pârâtei, a fost privită de tribunal ca eronată.
Condițiile uzucapiunii trebuie analizate prin raportare la epoca celor 10 ani de prescripție achizitivă. Pârâta nu avea de unde cunoaște, spre exemplu la nivelul anului 2000 – pe parcursul termenului de 10 ani așadar –, că cel de la care a cumpărat va fi considerat, ulterior, în viitor, un neproprietar, dobândind imobilul ce l-a vândut în mod abuziv, prin nesocotirea prevederilor legale de la acea vreme, a dobândirii de către Stat a bunului. Altfel spus, atitudinea subiectivă a pârâtei (a posesorului uzucapant) de la momentul anului 2000, spre exemplu, nu poate fi analizată prin raportare la un eveniment viitor și incert. Or, pârâta, la momentul anului 2000 se comporta față de bunul ei – apartamentul în litigiu – ca proprietar în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu Statul ca adevărat proprietar. Atitudinea sa subiectivă (condiție de analiză în materie de uzucapiune, atitudinea posesorului față de bunul pe care îl uzucapează, comportamentul față de bunul uzucapat) față de acest bun nu poate fi reconsiderată pe temeiul unui eveniment viitor, respectiv cel al pronunțării deciziei irevocabile amintite.
Or, toate condițiile uzucapiunii au fost analizate de către prima instanță prin raportare la decizia irevocabilă din anul 2010 invocată de reclamantă ca statuând asupra nevalabilității titlului Statului. Efectul uzucapiunii este unul retroactiv, posesorul devenind proprietar de la momentul începerii posesiei, or pârâta la acest moment al începerii pretinsei posesii, anul 1996, era deja proprietar în baza convenției de vânzare cumpărare. Judecătoria a reținut în persoana pârâtei calitatea de posesor și existența unui just titlu (contract de vânzare încheiat cu un neproprietar) acordând efect retroactiv, până la momentul anului 1996, deciziei irevocabile prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului. Însă, o astfel de decizie nu are caracter retroactiv, ci unul constitutiv, căci prin pronunțarea ei instanța a creat o situație juridică nouă între părți față de cea existentă până la momentul pronunțării ei (în speță, prin decizia irevocabilă în discuție, sub imperiul dispozițiilor legale respectiv ale Decretului nr.92/1950 modificat prin Decretul nr.524/1955 s-a apreciat că preluarea bunului a fost una ilegală, autorul reclamantei fiind exclus de la naționalizare; situația juridică inițială, până la momentul pronunțării deciziei respective fiind alta, respectiv naționalizarea s-a realizat cu respectarea celor două Decrete amintite.)
Prin urmare, reținând în persoana pârâtei lipsa calității de posesor neproprietar pe durata celor 10 ani de prescripție achizitivă, lipsa unui just titlu la momentul începerii posesiei, titlul provenind la acel moment de la adevăratul proprietar, tribunalul a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, pârâta neputând fi proprietară atât ca efect al uzucapiunii cât și al contractului de vânzare cumpărare, în prezent valid și nedesființat.
Ca efect al respingerii cererii reconvenționale, a fost înlăturată și obligația reclamantei pârâte de plată a sumei de 7.467 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta reclamantă.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta C. L. G. și L. M..
Recurenta – reclamantă arată prin motivele de recurs că decizia este nefondată, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, întrucât:
Prin Decizia din 2010 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă s-a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului, ceea ce are efectul retroactiv al recunoașterii calității reclamantei de proprietar al bunului.
Odată cu ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România, privarea dreptului de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura corespunde criteriului proporționalității. In cauză, vânzarea imobilului de către statul român către intimata – pârâtă nu a avut loc în condițiile prevăzute de lege, iar măsura vânzării nu corespunde criteriului proporționalității.
La momentul vânzării, statul nu avea un titlu valabil asupra imobilului revendicat, astfel că ingerința produsă prin vânzarea acestuia către chiriaș, era lipsită de bază legală, deoarece - așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Legea nr. 112/1995 nu permitea statului să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului.
Curtea Europeană a statuat că „în contextul legislativ român ce reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altcuiva către terți de bună-credință, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al acestei persoane, reprezintă o privare de acel bun. O astfel de privare combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul 1 la Convenție""" (cauza S. împotriva României, paragr. 39, 43, 59; cauza Porteanu, paragraf 32: cauza P., paragraf 26, cauza Silimon și Gross împotriva României, nr. 19.372/06, paragr. 32-34, 7 februarie 2008).
Curtea afirmă că existența unei legislații cu caracter reparatoriu, adoptată de stat după ce a ratificat Convenția, face „să se nască un nou drept de proprietate în favoarea celor îndreptățiți la restituire, evident cu aceeași fizionomie și conținut juridic, care nu poate avea decât semnificația unei reconfirmări a dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari si care intră în sfera de protecție a art. 1 din Primul Protocol la Convenție"" (cauza Pressos Company Movura J.A. și alții contra Belgiei, cauza Kopecky contra Slovaciei, cauza Broniovski contra Poloniei, cauza V. contra României).
Analizând constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005 si prin Legea nr. 1/2009, CEDO a apreciat că această lege a instituit o procedură de acordare a măsurilor reparatorii complicată și de durată, în plus și incertă, ceea ce face ca remediul oferit de această lege să fie teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un timp rezonabil la despăgubirea concretă a persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, (cauza Faimblat împotriva României, nr.23.066/02, paragr. 38, 13 ianuarie 2009). S-a observat că până în prezent, statul român nu a reușit să acorde un remediu adecvat persoanelor deposedate abuziv de regimul comunist de bunurile lor.
Pentru a combate ineficiența mecanismului național de despăgubire, prin hotârârea-pilot din 12 octombrie 2010 în cauza M. A. și alții împotriva României (cauza A.) a fost instituită în sarcina Statului Român obligația de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare cu caracter legislativ si administrativ care să conducă la simplificarea și eficienți zarea procedurii de despăgubire și care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A.. Pentru că în acest termen nu a fost elaborată o nouă lege în materia restituirii bunurilor confiscate în perioada comunistă, CEDO a decis, la data de 5 iunie 2012, să mai prelungească termenul acordat României până la data de 12 aprilie 2013.
Noua Lege nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 16 mai 2013, dar se preconizează a fi o lege la fel de ineficientă ca și precedentele legi reparatorii, deoarece instituie la rândul său alte proceduri administrative ce presupun înființarea de noi comisii și fixarea unor termene de lungă durată (de exemplu, măsurile reparatorii în numerar nu vor putea fi acordate mai devreme de 1 ianuarie 2017, iar plățile se vor face anual în procent de câte 14%).
Deși notificarea reclamantei de restituire a bunului a fost formulată cu aproape 17 ani în urmă, nici până în prezent nu a fost finalizată procedura de despăgubire, aspect de natură să aducă atingere principiului consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - al soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, cât și însăși noțiunii de „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al CEDO. Totodată, este de remarcat că nu există certitudinea că, odată finalizată această procedură, se va putea obține efectiv despăgubirea, în condițiile în care România nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului de a lua măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr.1, în contextul tuturor cauzelor similare celei de față, conform principiilor consacrate de Convenție, prevăzute în paragrafele 229 - 236 ale Hotărârii A..
Așa cum a constatat în cauză Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă prin decizia civilă nr. 963R/22.06.2010, irevocabilă, reclamanta este titulara unui bun protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fila 8 parg 4 din Decizie).
În speță a existat o "ingerință” în exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei când a avut loc înstrăinarea de către stat a apartamentului către intimata-pârâtă-reclamantă, iar această ingerință este exorbitantă nefiind combinată cu o despăgubire rezonabilă.
În caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, în speță, dispozițiile Convenției Europene, așa cum sunt, de altfel, și îndrumările Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia retrocedării imobilelor naționalizate.
In ceea ce privește partea finală a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 care arată că se aplică cu prioritate reglementările Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu legea internă, cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, urmează să se observe că, prin apariția Legii nr. 1/2009 care modifică Legea nr. 10/2001, este înlăturat riscul de a fi încălcat dreptul de proprietate al chiriașilor-cumpărători, deoarece această nouă reglementare le oferă celor din urmă posibilitatea concretă de a fi despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului (art. 50).
Nici ipoteza prevăzută în cauza R. contra României nu se regăsește în speța de față, datele schimbându-se semnificativ după . Legii nr. 1/2009, astfel încât cumpărătorului de bună-credință i se pune la dispoziție o cale internă care să îi permită să primească o compensație care să fie în mod rezonabil raportată la valoarea „pecuniară" a apartamentului de care este privat.
Toate argumentele expuse converg spre concluzia că restituirea imobilului către recurenta - reclamantă este singura măsură reparatorie posibilă pentru privarea suferită prin actul de preluare săvârșit de stat în vechiul regim si continuată prin vânzarea imobilului către intimata-pârâtă-reclamantă.
Pentru toate aceste motive solicită: admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel, admiterea apelului integral, schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul obligării intimatei – pârâte să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în baza art.480-481 din vechiul Cod civil și a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta – pârâtă L. M., la rândul său, critică decizia raportat tot la dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că:
Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, in sensul că s-a apreciat că cererea reconvențională este neîntemeiată, in sensul că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 1895 si următoarele din Codul civil (vechi), deoarece recurenta - pârâtă era deja proprietara apartamentului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.
Așa cum se poate observa, recurenta – pârâtă prin cererea reconvențională a solicitat instanței ca pe de o parte să constate faptul că in cauză s-a împlinit termenul de prescripție achizitivă de 10 ani și că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de scurtă durată reglementate de art. 1895-1899 Cod civil (vechi), si pe de altă parte să constate că a dobândit dreptul de proprietate in baza uzucapiunii scurte, ceea ce in fapt s-a si întâmplat.
Aprecierea dobândirii dreptului de proprietate in temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat in baza Legii nr.112/1995 sau in baza uzucapiunii scurte, depinde doar de aprecierea caracterului constitutiv sau retroactiv al deciziei civile nr.72A/2010 pronunțată de Tribunalul București, astfel că prin prezentul recurs înțelege să critice decizia 537A/2013 raportându-se la acest aspect.
In cazul in care instanța de recurs va considera că la momentul 2010, când a fost pronunțată hotărârea invocată de apelanta-reclamantă (decizia civilă nr.72A/25.01.2010 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.963R/22.06.2010 pronunțată de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă), ar fi fost aplicabilă forma inițială a Legii nr.10/2001, apreciindu-se că hotărârea judecătorească de constatare a caracterului abuziv al preluării de către Stat a imobilului in litigiu ar echivala cu recunoașterea retroactivă a dreptului de proprietate aparținând autorilor reclamantei apelante, si că nu ar avea caracter constitutiv, hotărârea recurată se impune a fi modificată in parte, in sensul respingerii apelului vizând cererea reconvențională formulată de către pârâtă,, ca fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1895 si urm. Cod civil.
Ipoteza sus-menționată ar presupune că la momentul 20.12.1996, atunci când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.2170/_, Statul ar fi fost un neproprietar, care ar fi transmis apartamentul in litigiu având această calitate.
Or, in această împrejurare, soluția de respingere a cererii reconvenționale, astfel cum a fost justificată in soluționarea apelului, ar deveni in mod clar nelegală in raport de dispozițiile art. 1895 -1899 din Codul Civil de la 1864, condiția existenței justului titlu fiind îndeplinită prin dobândirea de către recurenta – pârâtă a apartamentului in litigiu de la un neproprietar, practic acesta fiind singurul motiv de respingere a cererii reconvenționale.
De altfel, aprecierea instanței de apel, conform căreia contractul de vânzare-cumpărare nr.2170/_ din 20.12.1996 emis de Primăria Sectorului 1 București, contract in vigoare si care nu a fost niciodată anulat, nu poate constitui just titlu din acest considerent, este eronată, art. 1897 alin. 2 din Codul civil arătând in mod expres că „un titlu nul nu poate servi ca baza de prescripție de 10 până la 20 de ani", astfel că si din acest punct de vedere se aplică legea in mod greșit.
Astfel, având in vedere si îndeplinirea celorlalte condiții ale dobândirii de către recurenta - pârâtă a dreptului de proprietate prin uzucapiunea de scurtă durată (recurenta - pârâtă a dobândit cu bună credință imobilul-apartament in litigiu, a exercitat sub nume de proprietar o posesie continuă, netulburată, publică, neîntreruptă din anul 1996, termenul de prescripție achizitivă de 10 ani fiind împlinit in luna decembrie 2006), în ipoteza avută in vedere in cadrul prezentului punct, s-ar impune admiterea recursului recurentei - pârâte si modificarea in parte a hotărârii recurate in sensul respingerii apelului vizând cererea reconvențională.
In concluzie, recurenta – pârâtă solicită instanței de recurs să constate că, in speță sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, si că in situația in care se apreciază că efectul deciziei nr.72A/2010 este unul retroactiv, justul titlul reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr.2170/_ din 20.12.1996 emis de Primăria Sectorului 1 București a fost emanat de un neproprietar, astfel instanța de fond in mod eronat a făcut aplicarea art. 1895 si urm., care in realitate sunt aplicabile si valabile in situația juridică astfel constatată, prin urmare solicită admiterea recursului său si modificarea in parte a deciziei recurate, in sensul admiterii cererii reconvenționale ca temeinică si legală, conform constatărilor instanței de fond.
2. O a doua critică adusă deciziei recurate, prin care se constată, de asemenea, o greșită aplicare a legii, se referă la faptul că, chiar si in cazul in care instanța de recurs va menține considerentele avute in vedere la pronunțarea soluției din etapa apelului, in sensul că hotărârea judecătorească de constatare a caracterului abuziv al preluării de către Stat a imobilului in litigiu nu are caracter retroactiv ci unul constitutiv, hotărârea recurată ar trebui modificată in parte, aceasta fiind pronunțată, de asemenea, cu greșita aplicare a art. 109 Cod procedură civilă (vechi), in sensul că respingerea cererii reconvenționale trebuia întemeiată pe lipsa de interes, nicidecum ca neîntemeiată.
Pentru a fi parte într-o procedură judiciară se impun a fi îndeplinite anumite condiții, printre care si dovada existenței unui interes juridic, recunoscut si ocrotit de lege, născut si actual, personal si direct.
Or in prezenta speță, in cazul in care se păstrează ipoteza caracterului constitutiv al hotărârii prin care se constată caracterul abuziv al naționalizării, si calitatea de proprietar a recurentei – pârâte in baza contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că aceasta nu mai are interes in recunoașterea calității sale de proprietar, deoarece această calitate o deține si îi este pe deplin recunoscută de către instanță.
In concluzie, pe acest aspect, in cazul in care instanța de recurs va menține considerentele avute in vedere la pronunțarea soluției din etapa apelului, in sensul că hotărârea judecătorească de constatare a caracterului abuziv al preluării de către Stat a imobilului in litigiu nu are caracter retroactiv ci unul constitutiv, recurenta – pârâtă solicită instanței de recurs admiterea recursului si modificarea in parte a deciziei recurate, in sensul că cererea reconvenționala este lipsită de interes, si nu neîntemeiată.
Recursurile sunt nefondate.
În ceea ce privește recursul formulat de reclamantă, Curtea reține următoarele:
Prin decizia în interesul legii nr.27 din 14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că:
La data de 12 octombrie 2010, prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noțiunile de "bun actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui "bun actual" și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât privește "valoarea patrimonială", C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Și sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Raportând aceste statuări la speța de față, Curtea reține că în mod corect au reținut instanțele de fond că atâta timp cât prin decizia civilă nr.72 A/25.01.2010 a Tribunalului București s-a constatat numai că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, nedispunându-se și obligația de restituire a bunului, reclamanta nu îndeplinește condiția de a avea un „bun actual”.
Instanța de fond a fost investită și cu o acțiune în revendicare prin compararea de titluri. Reținând că atât recurenta – reclamantă (conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/201) are un titlu valabil, cât și pârâții, al căror titlul de proprietate s-a consolidat prin nepromovarea acțiunii în nulitate, instanța în această operațiune a constatat în mod corect că titlul de proprietate al chiriașilor cumpărători este preferabil.
Împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască termenul în care putea să atace cu acțiune în constatarea nulității absolute contractele de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 10/2001 ca și consecințele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenței legale dă expresia propriei sale culpe, iar, potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” lipsește de îndreptățire critica reglementării în cauză (Curtea Constituțională decizia nr. 344/2003).
Reclamanta nu are un bun apt de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o „speranță legitimă”, apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de . Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o „speranță legitimă” de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, așa cum am arătat, faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietății.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza J.A. Rye (Oxford) Stl și J.A. Rye (Oxford – Lond Std. c. Regatului Unit) instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraf 1 din Protocol.
Or, în speță, nu numai că reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a neatacării în termen cu acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare.
De asemenea, reclamanta nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Potrivit art. 18 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001 (republicată) măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Ceea ce în speță s-a confirmat prin neformularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare, titlul de proprietate al pârâtei consolidându-se.
A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza R. C. României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
De asemenea, pronunțând soluția de respingere a acțiunii, instanța a ținut seama și de aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 potrivit cărora legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar duce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În speță în mod corect s-a concluzionat că admiterea acțiunii în revendicare ar contraveni principiului securității raporturilor juridice.
Exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.
Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).
Față de cele reținute, Curtea reține că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, astfel încât în temeiul dispozițiilor art.312 Cod de procedură civilă recursul formulat de reclamantă va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește recursul formulat de recurenta – pârâtă, Curtea constată că:
Prin neformularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr.2170/_/20.12.1996 în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 de către reclamantă, titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat, reclamanta beneficiind în acest caz numai de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001. Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că pârâta a avut posesia imobilului în calitatea sa de proprietar conform acestei legi, astfel încât nu putea uzucapa același bun pe care în deținea deja în proprietate.
Neîntemeiat este și motivul de recurs privind respingerea cererii reconvenționale ca lipsită de interes, având în vedere că la momentul promovării cererii de chemare în judecată interesul exista.
Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod de procedură civilă și recursul formulat de pârâtă urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenta – reclamantă – pârâtă C. L. G. și de recurenta – pârâtă – reclamantă L. M., împotriva deciziei civile nr.537 A/27.05.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R. E. V.
GREFIER
E. C.
Red.E.V.
Tehdact.R.L.
2 ex./26.03.2014
TB-S,5 – S.V.; L.I.G.
Jud.S.1 – C.V.A.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 96/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 268/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
