Legea 10/2001. Decizia nr. 1814/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1814/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-12-2014 în dosarul nr. 21419/3/2012
Dosar nr._
(1863/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1814
Ședința publică de la 02.12.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor promovate de recurentul – reclamant O. V., de recurenta – intervenientă R. R. – G., împotriva sentinței civile nr.508 din data de 09.04.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ȘI C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 25.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 02.12.2014, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, sub nr._ /3/2012, reclamantul O. V. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI prin Primar G. și P. G. al M. București:soluționarea pe fond a notificării 868/2001 privind imobilul situat în București, .. 33 A sector 4 compus din teren în suprafață de 163 mp și construcție cu două apartamente compuse din 2 camere și dependințe, în sensul de a se dispune fie restituirea în natură, fie acordarea de masuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale; obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului aferent notificării la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea CCSD să înregistreze dosarul transmis de pârâtul M. București; obligarea pârâtului M. București în solidar cu P. Municipiului București la plata unei despăgubiri datorate ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării,
În motivarea acțiunii se arată în esență că:
Prin notificarea nr. 869/25.07.2001 reclamantul a solicitat, în temeiul Legii 10/2001, măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafață de 163 mp și construcție situat în .. 33 A, sect.4. Reclamantul a dobândit acest imobil prin transmitere succesorală de la mama sa O. M. decedată în anul 1932.
Imobilul a fost preluat abuziv în anul 1952, în temeiul Decretului 224/1951, când Circa financiară a solicitat instanței de judecată să încuviințeze vânzarea imobilului. Prin Ordonanța nr.1586/19.06.1952 a fost admisă cererea de vânzare a imobilului, dar prin decizia nr.827/ 21.09.1952 a Sfatului Popular al Rai. N. B. acesta a trecut în administrarea I.A.L.
A susținut reclamantul că actele de urmărire silită nu i-au fost aduse la cunoștință cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, nefiind comunicate la domiciliu său, ci au fost comunicate la adresa imobilului sechestrat. Astfel cum reiese din actele de urmărire silită, numele reclamantului în calitate de proprietar nu se regăsește, fiind menționat numai „ proprietatea moștenitori O. M.”, deși reclamantul a depus încă din anul 1941 declarație individuală de impunere și ș-a înscris dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului conform procesului verbal nr._/ 31.08.1946 întocmit de Comisiunea pentru înființarea Cărților funciare.
Lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării reprezintă refuz nejustificat, fiind aplicabilă Decizia nr.20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 14.03.2008 reclamantul a depus la dosar toate înscrisurile doveditoare ale calității de proprietar al imobilului, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin.l din Legea nr.10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001.
A mai susținut reclamantul că M. București încalcă și dreptul său la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art.6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
În conformitate cu art.10 din legea specială, restituirea în natură reprezintă regula în raport cu celelalte măsuri reparatorii în echivalent.
Referitor la capătul doi de cerere, s-a arătat că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005.
Art.16, alin 21 din cap.V, Titlul VII al Legii nr.247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autorităților administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta,
Or, în speță, notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, este lipsit de efecte controlul de legalitate, nu se încadrează în norma legală sus arătată. ai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către C.C.S.D. ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului reclamantei.
Reclamantul a susținut că are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap.V; Titlul VII din Legea nr. 247/2005, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauză o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta ar putea opune lipsa de opozabilitate a hotărârii judecătorești.
În drept, cererea a fost motivată pe dispozițiile Legii 10/2001, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol la CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 din cap.V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 17.04.2013 reclamantul a solicitat să se ia act de renunțarea sa la judecarea capătului de cerere având ca obiect repararea prejudiciului cert creat datorită refuzului de soluționarea a notificării.
Pârâtul M. București nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.508/09.04.2014, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant; a fost obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul situat la parterul imobilul din București ..33 A, sector 4, în suprafață de 46,10 mp, pe numele reclamantului; a fost obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție de restituire în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din București ..33 A, sector 4, în suprafață de 23,4 mp., precum și a terenului aferent construcției în suprafață de 163 mp ce constituie curtea construcției, pe numele reclamantului; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului aferent notificării către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere având ca obiect repararea prejudiciului creat ca urmare a nesoluționării a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta R. R. G., și a fost obligat pârâtul M. București la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea nr.868/2001, reclamantul a solicitat, în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, ..33 A, sect.4, compus din teren în suprafață de 163 mp și construcție pe un nivel, compusă din 2 apartamente.
Imobilul ce face obiectul notificării a fost dobândit de reclamant prin moștenire de la mama sa, O. M., iar dreptul de proprietate al reclamantului a fost înscris în cartea funciară la nr. 30/1975 în anul 1946, la data de 31.08.1946.
Prin ordonanța civilă nr.1586/1952 s-a dispus vânzarea imobilului din ..33 A, iar prin decizia nr.827/21.09.1952 emisă de Comitetul executiv al Sfatului popular al raionului N.B. imobilul a fost trecut în folosința Întreprinderii de Locuințe în baza Decretului 224/1951.
Tribunalul a reținut caracterul abuziv al deciziei administrative de preluare, în conformitate cu art.2 lit.i) din lege.
Apartamentul în suprafață e 24,3 mp de la parterul imobilului din ..33 se află în administrarea Municipiului București, fiind închiriat numitei R. R.. Acest apartament poate fi restituit în natură către fostul proprietar, în baza art.7 alin.1 din Legea 10/2001 care instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.
S-a constatat că cel de al doilea, apartament în suprafață de 46 mp, a fost vândut în temeiul Legii 112/1995 prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2363/20.10.1998 către numita L. F.; acest apartament nu poate face obiect al restituirii în natură fiind exceptat conform art.7 alin.1/1 din Legea 10/2001, republicată, potrivit cu care nu se restituie în natură, ci numai în echivalent apartamentele vândute în temeiul Legii 112/1995, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, la data încheierii contractului.
Prin Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii și s-a decis ca, în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării nu a soluționat cererea în termenul legal, instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze nu numai contestația împotriva dispoziției de respingere a notificării, dar și fondul cererii.
Având în vedere că deciziile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în conformitate cu art. 329 alin. 3 C.proc.civ., tribunalul, în temeiul art. 26 din Legea 10/2001, republicată, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul M. București să emită decizie/dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul situat la parterul imobilului din București, .. 33 A compus din teren în suprafață de 46,10 mp pe numele reclamantului O. V..
De asemenea, pentru terenul aferent imobilului din ..33 în suprafață de 163 mp. și apartamentul aflat în administrarea pârâtului în suprafață de 23,4 mp situat la parterul imobilului (închiriat către intervenienta R. R.) tribunalul a obligat pârâtul P. M. București să emită decizie sau dispoziție de restituire în natură pe numele reclamantului.
A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului format în baza notificării către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu motivarea că din actele dosarului nu rezultă refuzul nejustificat al Municipiului București de a înainta dosarul la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În conformitate cu art.274 C.proc.civ. tribunalul a obligat pârâtul M. București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat și onorariu expert.
În ce privește capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâților în solidar la repararea prejudiciului creat ca urmare a nesoluționării notificării, tribunalul a luat act de renunțarea la judecată în temeiul art.246 C.proc.civ.
Cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta R. R. a fost respinsă, având în vedere că a fost formulată după ce instanța a constatat dezbaterile închise la data de 4.12.2013; ulterior cauza a fost repusă pe rol exclusiv pentru lămurirea calității de reprezentant a apărătorului reclamantului, orice altă chestiune nemaiputând fi reluată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul O. V.. Titulara cererilor de intervenție R. R. G. a formulat recurs împotriva sentinței menționate, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 04.12.2013.
P. recursul formulat de reclamantul O. V. se susține în esență că:
În mod eronat a fost obligat pârâtul M. București prin P. G. la restituirea în natura către reclamant a întregului teren în suprafața de 163 mp, aferent imobilului situat în București, sector 4, .. 33 A, având în vedere că din probele administrate în cauză rezultă că o parte din teren, în suprafața de 61,77 mp, a fost vândut către numita L. F., cumpărătorul apartamentului cu suprafața de 46,10 mp.
Având în vedere că suprafața totală a terenului aferent imobilului din București, sector 4, .. 33 A, este de 164,07 mp, din care suprafața de 61,77 mp aparține cumpărătorului L. F., rezultă că legal se poate restitui în natură doar diferența de teren de 102,30 mp, aflată în continuare în proprietatea privată a Municipiului București.
Pentru motivele arătate mai sus, recurentul reclamant solicită modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul obligării pârâtului M. București prin P. G. să-i restituie în natură apartamentul în suprafață utilă de 33,43 mp, închiriat de M. București intervenientei R. R.-G., cât și terenul situat sub acest apartament și cel aferent curții imobilului, în suprafața totala de 102,30 mp .
Solicită, de asemenea, obligarea pârâtului M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare măsuri compensatorii, conform dispozițiilor Legii nr.165/2013, pe numele reclamantului, pentru apartamentul în suprafața de 46,10 mp și pentru terenul aferent în suprafața de 61,77 mp, vândute către numita L. Eloarea în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2363/20.10.1998.
Un alt motiv de recurs se referă la respingerea capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului M. București prin P. G. să înainteze dosarul administrativ aferent notificării nr.868/2001, direct la C. Naționala pentru Compensarea Imobilelor, fără exercitarea controlului de legalitate din partea prefectului.
Recurentul consideră că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr.165/2013 respingând acest capăt de cerere.
Este adevărat că art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilea circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speță, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma controlului de legalitate stabilindu-se că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că nu se mai impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Recurentul solicită instanței de recurs să aibă în vedere că nu este încălcată nici o dispoziție imperativă a legii speciale, instanța de fond apreciind că nu se mai impune înaintarea dosarului administrativ către prefect, pentru efectuarea controlului de legalitate, având în vedere că instanța judecătorească a analizat cauza sub toate aspectele, iar o verificare a modului în care M. București se va conforma dispozitivului hotărârii instanței judecătorești, care a soluționat pe fond notificarea, nu se impune, o asemenea măsură nefiind de natură să scurteze termenul de soluționare a notificării, având în vedere și faptul că termenul rezonabil de soluționare a notificării, prevăzut de art.6 paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost de mult depășit, din culpa exclusivă a pârâtului M. București, care a refuzat să soluționeze notificarea, chiar dacă dosarul administrativ aflat la acest pârât este complet de peste 5 ani de zile.
În condițiile Legii speciale nr.165/2013, se impune ca dosarul administrativ aferent notificării formulate de reclamant să fie transmis direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, nemaifiind necesar controlul de legalitate din partea Prefectului Municipiului București, pentru aceleași argumente legale pentru care a solicitat, prin acțiunea introductivă, ca dosarul să fie transmis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform dispozițiilor vechii reglementari (Titlul VII al Legii nr. 247/2005), argumente care rămân valabile și în condițiile legii speciale actuale.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii și a capătului de cerere privind transmiterea dosarului administrativ aferent notificării nr. 868/2001 direct la C. Naționala pentru Compensarea Imobilelor.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.299 și 304 pct.9 și art.304 indice 1 Cod proc. civ.
Prin recursul formulat, recurenta titulară a cererii de intervenție susține că hotărârile atacate nu cuprind motivele pe care se sprijină și cuprind motive contradictorii și străine de natura pricinii - art.304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Prin hotărârea dată în încheierea din 04.12.2013, tribunalul a respins cererea de intervenție principală folosind o singură motivare "nefiind întrunite condițiile art.60-62 Cod proc.civ." . Nu se face niciun comentariu asupra căror condiții din art.60-62 C.p.c. s-a referit instanța când a luat această hotărâre și, de asemenea, nu se face referire nici la motivele de fapt și de drept invocate de intervenientă în cererea de intervenție, adică instanța a refuzat să judece cererea sa. Aceasta deoarece, în dispozitivul, atât al încheierii din 04.12.2013, cât și în cel al Sentinței civile nr. 508 din 09.04.2014 nu se menționează nimic referitor la cererea de intervenție principală, deși a solicitat instanței, în scris, la termenul din 12.03.2014 să se pronunțe asupra celor două cereri de intervenție puse în discuție.
Prin încheierea din 04.12.2013 s-a dispus amânarea pronunțării la data de 11.12.2013, iar prin încheierea din 11.12.2013 a fost amânată pronunțarea la 18.12.2013.
În încheierea din 18.12.2013 a fost menționat numărul de dosar_/3/2011 (dosar care nu are nicio legătură cu cauza de față), iar ca părți reclamanta V. E. C., pârâta . și chemata în garanție . SA, părți care, de asemenea, nu fac parte din procesul ce formează obiectul dosarului_ . Deci, evident că hotărârea luată prin acesta încheiere cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.
Mai arată recurenta că prin încheierea din 18.12.2013, Tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se face dovada calității de reprezentant al reclamantului.
Deși, în ședința din 04.12.2013 instanța a considerat încheiate dezbaterile și a rămas în pronunțare, prin încheierea din 18.12.2013 a citat părțile pentru termenul din 12.02.2014, deși această încheiere face parte din alt dosar și are alte părți.
La termenul din 12.02.2014, s-a pus în dezbaterea părților calitatea de reprezentant al reclamantului, și tot pentru acest termen, recurenta a depus - la data de 04.02.2014 - cererea de intervenție accesorie în favoarea Primăriei Municipiului București, în care arăta o . neregularități și neconcordanțe în actele prezentate de reclamant.
În această ședință ar fi fost normal – în opinia recurentei - să se discute cererea de intervenție accesorie, mai ales că sesizase în scris instanța că nu s-a pronunțat asupra celor două cereri de intervenție. În loc să facă acest lucru, după o scurtă dezbatere asupra mandatului avocatei reclamantului, instanța a acordat termen la data de 12.03.2014 "pentru a se depune mandat de reprezentare".
La termenul din 12.03.2014, instanța a dat termen la data de 09.04.2014 "pentru comunicarea cererii de intervenție", care a fost respinsă cu motivarea că a fost făcută după încheierea dezbaterilor fondului cauzei în ședința din 04.12.2013.
Recurenta consideră că dezbaterile nu s-au încheiat la data de 04.12.2013, atâta timp cât în ședințele ulterioare s-a pus în dezbaterea părților calitatea de reprezentant al reclamantului și s-a acordat termen pentru ca avocata acestuia să prezinte un contract de asistență juridică, fără să se ia vreo măsură asupra actelor încheiate și depuse la dosarul cauzei până la acel moment.
Susține recurenta că hotărârea instanței de fond constată în mod eronat, fără temei legal un drept al reclamantului, fără a avea toate probele necesare care să o îndreptățească să tragă o asemeneaconcluzie.
Probele reclamantului sunt incomplete, în negăsindu-se actul de proprietate al reclamantului sau al antecesorilor săi, asupra imobilului revendicat, și certificatul de moștenitor său de calitate de moștenitor al reclamantului. C. i-a comunicat în mai multe rânduri reclamantului, să completeze dosarul format cu o . acte, însă acesta nu a dat curs tuturor acestor cereri nici până în prezent.
Arată recurenta că adresa nr.1786/ 17.10.1955 eliberată de Sfatul Popular al Comunei B., prin care se afirmă că O. V.V. este moștenitorul lui O. V. și O. M., nu poate ține loc de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor. Faptul că este înscris în evidențele fiscale din anii "40 ca fiind proprietar, moștenitor al lui O. M., nu echivalează cu act de proprietate, mai ales că, este știut că în acea perioadă de instabilitate politică și economică multe imobile au fost înstrăinate sub diverse forme. Instanța de fond a constatat în mod greșit calitatea de moștenitor a reclamantului, ținând seama de acest document.
Față de Notificarea nr.867/25.02.2001 prin care se revendică imobilul din ..33A, Sector 4, recurenta solicită a se observa că există o "bâlbâială" în actele depuse de reclamant, cele două contracte de mandat prin care . SA reprezintă pe reclamant, au ca obiect obținerea restituirii în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din București, ..33, Sector 4, care este cu totul alt imobil decât cel în care locuiește intervenienta, acesta din urmă fiind mult mai mare.
Dacă s-ar fi depus actul de proprietate, s-ar fi văzut despre ce imobil este vorba. Acest aspect nu a fost lămurit până în prezent în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în fața instanței de fond. Din corespondența purtată de reclamant cu C. pentru aplicarea Legii nr.10/2001, rezultă că acesta face referire de câteva ori la imobilul din ..33 sau ..33 - 33 A.
Intervenienta a solicitat instanței de judecată să cerceteze cu atenție cele două contracte de mandat în baza cărora . SA a acționat în numele reclamantului O. V., de la data semnării lor și până în data de 12.03.2014, când s-a prezentat contractul de asistență juridică.
Consideră că o persoană fizică poate fi reprezentată, în cazuri de revendicare imobiliară, de un avocat în baza unui contract de asistență juridică sau de o altă persoană fizică în baza unei procuri speciale. Mandatul judiciar dat unei societăți comerciale impune ca această societate comercială să aibă obiect de activitate unic, activitatea cu caracter judiciar, așa cum sunt ele prevăzute în Legea nr.51/1995.
Pentru aceste motive, apreciază că se impune a se constata că toate actele de procedură îndeplinite până în acest moment de către . SA, în numele reclamantului O. V., sunt nule, încălcându-se prevederile art.67-69 Cod procedură civilă.
Afirmația reclamantului că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către Stat în anul 1952 în temeiul Decretului nr. 224/1951 pentru neplata impozitelor, nu a fost dovedită – în susținerea recurentei -, iar instanța de fond nu a verificat acest aspect. Din Certificatul nr._ 17.10.1955 rezultă că avea domiciliul în București, ..20, fără a se încerca a se stabili de la ce dată a avut domiciliul în București, și ce l-a împiedicat să se poarte ca un adevărat proprietar care avea chiriași în imobilul din ..33A, chiriași de la care, probabil, încasa chirii, și care au primit procedurile făcute cu ocazia trecerii imobilului în proprietatea statului.
Recurenta intervenientă consideră că Statul a preluat legal acest imobil preluarea pentru neplata obligațiilor fiscale neconstituind un abuz, iar faptul că n-a primit somațiile, înștiințările, citațiile pentru procedurile sus-amintite, nu înseamnă că acestea nu s-au făcut, dar dacă reclamantul a stat fără să reacționeze la aceste proceduri despre care sigur a avut cunoștință cel puțin de la chiriașii săi, este culpa sa.
C. pentru aplicarea Legii nr.10/2001 a procedat corect nesoluționând cererea reclamatului, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, nu a putut prezenta actele cerute de Comisie, acte pe care nici instanța de fond nu i le-a cerut.
Instanța de fond în loc să analizeze aspectele sesizate de către intervenientă în cele două cereri de intervenție, a preferat să le respingă fără să motiveze temeinic, mai ales că pârâta Primăria Municipiului București nu și-a apărat în niciun fel patrimoniul imobiliar al cărei beneficiară (chiriașă) este intervenienta.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată, casarea sentinței și încheierii recurate și pe fondul cauzei admiterea celor două cereri de intervenție și reținerea cauzei pentru rejudecare, urmând a respinge cererea de revendicare formulată de reclamantul O. V., ca fiind nedovedită și neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7 și 9 și art.304 ind.1 Cod procedură civilă.
Intimatul pârât M. București prin P. G. a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare, intimatul arată că nu se poate restitui întreaga suprafață de teren aferentă imobilului, câtă vreme parte din ea a fostvânduta în temeiul Legii 112/1995.
Instanța de fond trebuia să analizeze în ce măsura restituirea acestei suprafețe de 163 mp nu încalcă dreptul de proprietate al unor terțe persoane, și în ce măsură devin incidente dispozițiile Art. 7 (4) și (5) din Legea 10/2001 modificată.
În raport de dispozițiile legale susmenționate, rezultă că terenul aferent construcțiilor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, respectiv, curtea imobilului, nu se restituie în natură.
În acest sens sunt și dispozițiile Art.7 pct. 3 din H.G. nr. 923/01.09.2010 coroborat cu art. 5 din același act normative care explicitează noțiunea de teren aferent și faptul că acesta nu se restituie în natură.
Obligarea Municipiului București la emiterea ""unei decizii sau dispoziții de restituire în natură a terenului aferent construcției în suprafața de 163 mp ce constituie curtea construcției pe numele reclamantului" încalcă dispozițiile legale invocate și, în mod special, dreptul de proprietate al altor persoane.
Suprafața ce ar fi trebuit restituită în natura este de 102,30 mp, suprafață rezultată din diferența dintre suprafața totala măsurata (164.07 mp) și suprafața vânduta (61,77 mp).
Intimatul pârât învederează instanței de recurs faptul că, prima instanță a dispus restituirea în natură a apartamentului în suprafața de 23,4mp, și nu 33,34 mp. De altfel, potrivit Raportului de expertiză efectuat în cauză, acesta nu a fost măsurat și nici nu a fost stabilită suprafața aferentă lui.
Prin urmare, din cuprinsul Raportului de expertiza, singura suprafața de teren măsurata ce ar putea fi restituita este de 53,76 mp. Cele doua apartamente ce sunt identificate în Raportul de expertiza ca CI - locuința nu au fost măsurate separat, Ia fel și suprafețele de teren aferente acestora, motiv pentru care, consideră că obligarea paratului la emiterea unei decizii sau dispoziții de restituire în natura a apartamentului situat la parterul imobilului din București, .. 33A, sector 4, în suprafața de 23,4 mp, precum și a terenului aferent construcției în suprafața de 163 mp ce constituie curtea construcției pe numele reclamantului este neîntemeiata, apreciind în acest sens că este necesară efectuarea unui supliment la Raportul de expertiza care să clarifice aspectele legate de fiecare dintre aceste suprafețe, sa Ie identifice prin efectuarea de măsurători, pentru a se stabili dacă pot sau nu să fie restituite.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recursinvocat de către recurentul reclamant intimatul arată următoarele:
Instanța de fond a respins acest capăt de cerere cu motivarea ca din actele dosarului nu rezulta refuzul nejustificat al Municipiului București de a înainta dosarul la C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, în prezent, atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor au fost preluate de C. Națională pentru Compensarea Imobilelor constituita prin Legea 165/2013 și potrivit dispozițiilor art. 21 (3) din aceasta, "dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile ari. 11 alin.(1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile".
Prin urmare, intimatul apreciază dispoziția instanței cu privire la acest capăt de cerere ca fiind întemeiată.
Mai mult, având în vedere solicitarea recurentului-reclamant de a examina cauza sub toate aspectele în temeiul dispozițiilor art.3041 din Vechiul Cod de Procedura Civila, intimatul reiterează aspectele invocate în fața instanței de fond.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.115 C.proc.civ.
Recursuri scutite de taxa de timbru.
Intimatul pârât M. București a formulat întâmpinare și la recursul formulat de recurenta titulară a cererii de intervenție, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Primul motiv invocat prin acest recurs este, în opinia intimatului parat, întemeiat.
Nici în cuprinsul încheierii din 04.12.2013, nici în sentința civilă nr. 508/09.04.2014 nu se fac niciun fel de mențiuni cu privire la cererea de intervenție principală formulată în cauză. Mai mult, încheierea din 18.12.2013 (după doua amânări de pronunțare) se referă la alte părți și alt număr de dosar, deci hotărârea luată de instanță prin această încheiere se încadrează în dispozițiile art.304 pct.7 din Vechiul Cod de Procedura Civila, cuprinzând motive contradictorii și străine de natura pricinii.
Cu privire la cel de-al doilea motiv invocat prin acest recurs, se arată că:
Până la momentul încheierii dezbaterilor, reclamantul a fost reprezentat de o societate imobiliară printr-un contract de mandat. În această ședință, s-a solicitat de către apărătorul intervenientei constatarea nulității tuturor actelor efectuate de mandatar până la acest moment.
Deși instanța a rămas în pronunțare la această dată, prin încheierea din 18.12.2013 (care însă se refera la alte părți și la alt dosar), părțile au fost din nou citate pentru data de 12.02.2014, când recurenta intervenientă a formulat și o cerere de intervenție accesorie în favoarea Municipiului București si când s-a pus în dezbaterea acestora calitatea de reprezentant al reclamantului. Cererea formulată nu a fost discutată, dar s-a dat un nou termen pentru a se depune mandatul de reprezentare la data de 12.03.2014. Ulterior comunicării acestei cereri, la data de 09.04.2014, prin sentința civila nr. 508/09.04.2014, cerere de intervenție accesorie a fost respinsă ca tardiv formulată.
Or, câtă vreme la data de 09.04.2014 părțile au pus din nou concluzii pe fondul cauzei, aceasta înseamnă că dezbaterile nu s-au încheiat în 04.12.2013, așa cum în mod eronat susține instanța de fond.
Reclamantul a fost reprezentat în fața instanței de fond de către o societate comercială (S.C. REAL G. INVEST S.A.), mandat care a existat până la încheierea dezbaterilor pe fond (04.12.2013). Or, contractul de asistență juridică a fost prezentat în data de 12.03.2014. Prin urmare, intimatul apreciază că nu au fost îndeplinite condițiile de reprezentare prevăzute de Legea nr. 51/1995. Pe cale de consecință, apreciază că, în prezentul dosar, nu a existat un mandat de reprezentare juridică.
Cu privire la cel de-al doilea motiv invocat de către recurenta titulară a cererii de intervenție, intimatul arată că:
Reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, acesta fiind și motivul nesoluționării notificării sale. La dosarul cauzei nu există nici actul de proprietate al autorilor săi și nici certificatul de moștenitor.
Actele depuse în susținerea calității sale, respectiv adresa nr.1786/17.10.1955 eliberată de Sfatul Popular al Comunei B. ori faptul că este înscris în evidențele fiscale nu probează nici calitatea sa și nici proprietatea asupra imobilului.
Instanța de fond a reținut susținerile reclamantului, respectiv că "astfel cum reiese din actele de urmărire silită, numele reclamantului în calitate de proprietar nu se regăsește fiind menționate numai proprietatea moștenitoarei O. M. (...)".
Faptul că acesta era înscris în evidențele fiscale nu echivalează cu calitatea de act de proprietate, imobilul putând fi înstrăinat în orice formă, situație des întâlnită la acea vreme.
Prin urmare, neexistând nici proba indubitabilă a proprietății, nici cea a calității sale de moștenitor, reclamantul nu face dovada faptului că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat la adresa sus-menționată. În consecință, instanța de fond a apreciat, în mod eronat, existența calității de moștenitor a reclamantului, raportat la documentele depuse de acesta în susținerea cauzei.
Cu privire la existența unei preluări abuzive a imobilului în cauză de către statul roman, astfel cum aceasta este definita de dispozițiile art. 2 și art.3 din Legea nr.10/2001, intimatul apreciază că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate.
Astfel, reclamantul invocă în apărarea sa faptul că, urmare a Decretului nr. 224/1951 și a Deciziei nr. 827/21.09.1952, imobilul a trecut în folosința Primăriei Capitalei, întrucât somarea și citarea sa nu s-au făcut nici în ., Regiunea Pitești, unde ar fi avut reședința, nici la adresa din București, .. 20, Raionul 23 August, unde acesta domicilia.
Dar, tot reclamantul susține prin cererea sa, că Avertismentul de plată și Procesul verbal, ambele datate 13.05.1952, au fost preluate de către numita E. lordache, locatar al imobilului la acea vreme.
Or, Decizia nr. 827 a fost emisă la data de 21.09.1952, deci în luna septembrie. Cu alte cuvinte, încearcă reclamantul să susțină că nu a avut cunoștința de niciunul din aceste acte, pe toată această perioadă. Altfel spus, deși avea chiriași în imobilul în cauză de la care, în mod evident încasa o chirie, (dar nu a înțeles să-și achite impozitele) reclamantul nu a aflat de existența acestor acte timp de aproape cinci luni.
Prin urmare, intimatul apreciază că, din actele depuse la dosar nu reiese dovada unei preluări abuzive a statului, și nici faptul că acesta nu a avut cunoștința despre etapele care s-au succedat până la preluarea efectivă a imobilului.
Astfel, din actele invocate și depuse de reclamant, rezultă că preluarea de către stat a acestui imobil s-a făcut în mod legal.
Având în vedere solicitarea recurentei-interveniente de a examina cauza sub toate aspectele în temeiul dispoz.art. 3041 din Vechiul Cod de Procedura Civila, intimatul pârât reiterează aspectele invocate și în fața instanței de fond.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Având în vedere că recursul promovat de reclamantul recurent se referă la forma măsurilor reparatorii în privința cărora prima instanță a stabilit că este îndreptățit să le primească potrivit Legii 10/2001, iar prin recursul exercitat de titulara cererilor de intervenție se tinde la negarea chiar a dreptului reclamantului recurent de a primi orice fel de măsuri reparatorii, Curtea apreciază că se impune analiza cu precădere a acestui din urmă recurs.
Relativ la recursul declarat de titulara cererii de intervenție în ce privește soluția pronunțată de prima instanță în privința cererii de intervenție accesorie, recurentul reclamant a invocat împrejurarea că acesta ar avea caracter neavenit, în contextul în care partea în favoarea căreia a fost formulată intervenția, respectiv M. București, nu a formulat recurs.
Analizând cu precădere excepția astfel invocată,conform prevederilor art. 137 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea apreciază că are caracter nefondat pentru considerentele care succed:
Instanța fondului a reținut tardivitatea respectivei cereri de intervenție accesorii, ceea ce echivalează cu un fine de neprimire atâta vreme cât incidentul procedural al tardivității a determinat refuzul instanței de a analiza admisibilitatea în principiu a respectivei cereri.
În lumina exigențelor impuse de dreptul părții la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția EDO - care presupune dreptul oricărei persoane de a beneficia de o posibilitate rezonabilă de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă – nu poate fi subsumat dreptul titularului cererii de intervenție accesorie de a exercita o cale de atac împotriva unei soluții ce constituie un fine de neprimire a demersului său procesual întreprins pe calea intervenției accesorii, în raport cu dreptul părții în favoarea căreia a înțeles să formuleze respectiva intervenție. Aceasta cu atât mai mult cu cât admisibilitatea în principiu a unei cereri de intervenție accesorie nu este condiționată de acordul părții în favoarea căreia este formulată, ci numai de justificarea unui interes legitim al celui care intervine în proces spre a susține interesul altuia
Conform art. 52 alin. 2 din C.pr.civ., încheierea prin care instanța hotărăște asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție nu se poate ataca decât odată cu fondul.
Potrivit art. 56 din C.pr.civ. „… recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs”.
Interpretând normelor procedurale enunțate în lumina prevederilor art. 6 din Convenția EDO, Curtea apreciază că legea instituie caracterul neavenit al căii de atac exercitate „de cel care intervine în interesul uneia din părți”, fiind deci vorba de un recurs/apel exercitat de o parte (interveninetă), iar nu de un terț față de proces, așa cum este situația titularului cererii de intervenție a cărui solicitare de a fi primit în proces nu a fost încuviințată de instanță printr-o dispoziție de admitere în principiu a cererii sale de intervenție.
Având în vedere aceste considerente, Curtea va respinge, ca nefondată, excepția caracterului neavenit al recursului formulat de titulara cererii de intervenție accesorie R. R. G..
În ce privește fondul recursului promovat de titulara cererilor de intervenție (principală și accesorie), Curtea reține următoarele:
Prima instanță a respins, prin încheierea recurată, solicitarea de admitere în principiu a cererii de intervenție principală ce a fost depusă de recurentă la data de 30.10.2014, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile arz. 60-62 din C.pr.civ.
Normele juridice procedurale pe care a fost astfel fundamentată soluția primei instanțe reglementează condițiile în care poate fi formulată cerere de chemare în garanție de către „partea” care are deja o atare calitate în proces, iar nu condițiile în care poate fi formulată o cerere de intervenție de un terț care tinde – prin formularea unei asemenea cereri – să dobândească poziția procesuală de parte.
Reținând, astfel, că prima instanță a respins solicitarea de admitere a cererii de intervenție în interes propriu - prin care recurenta R. R. G. tindea a deveni parte în proces – raportându-se exclusiv la norme juridice care sunt străine celor care reglementează calea procesuală prin intermediul căreia recurenta a înțeles să sesizeze instanța, Curtea constată că soluția astfel adoptată echivalează cu necercetarea aspectelor care interesează admisibilitatea în principiu a respectivei cereri.
În privința cererii de intervenție accesorie (în interesul pârâtului) ce a fost formulată de aceeași titulară, prima instanță a reținut tardivitatea formulării ei și, în consecință, nu a mai pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererii astfel formulate.
Verificând actele dosarului, Curtea constată că această din urmă cerere de intervenție a fost depusă la data de 06.02.2014, dată la care cauza fusese repusă pe rol – prin încheierea de ședință din data de 18.12.2014.
Deși motivul repunerii pe rol l-a constituit necesitatea dovedirii calității mandatarului reclamantului de reprezentant, efectul acestei dispoziții (de repunere pe rol) a fost acela de reluare a dezbaterilor sub toate aspectele care interesează dezlegarea pricinii.
Nu exista temei spre a se reține că repunerea pe rol a fost a avut ca și consecință reluarea dezbaterilor numai pe aspectul relativ la care instanța a considerat că se impune suplimentarea probatoriului, și anume cel referitor la depunerea mandatului de reprezentare a reclamantului, atâta vreme cât art. 151 C.pr.civ. nu instituie vreo limitare în ce privește coordonatele în care dezbaterile urmează a avea loc după repunerea cauzei pe rol.
Astfel, în condițiile în care cauza, ca urmare a dispoziției de repunere pe rol, era în stadiul soluționării în fața instanței de fond, iar potrivit art. 51 din C.pr.civ. „cererea de intervenție în interesul uneia dintre părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs”, aprecierea primei instanțe în sensul că cererea de intervenție accesorie formulată de recurenta R. R. G. ar fi fost tardiv depusă este rezultatul greșitei interpretări a prevederilor art. 51 coroborat cu art. 151 din C.pr.civ.
Din perspectiva interesului recurentei titulare a cererilor de intervenție în formularea acestor demersuri procesuale, Curtea apreciază, că față de situația sa de chiriaș al apartamentului a cărui restituire în natură a fost solicitată de către reclamant, este justificat atâta vreme cât prin formularea acestor cereri tinde la păstrarea situației juridice actuale a respectivului imobil, spre a-și conserva beneficul închirierii acestuia din partea deținătorului actual, M. București.
Se cuvine a fi observat faptul că cele două cereri de intervenție – accesorie, și în interes propriu – au un petit identic, în sensul că se solicită respingerea cererii reclamantului, astfel că finalitatea lor este aceeași și, în consecință, interesul analizat în precedent este justificat în privința fiecăreia dintre ele. Raportat la respectivul petit, dar și la finalitatea pe care trebuie să o aibă o cerere de intervenție în interes propriu, potrivit exigențelor stabilite prin art. 49 alin. 2 din C.pr.civ., se impunea ca instanța să analizeze și împrejurarea dacă titulatura dată de intervenientă cererii mai întâi depuse corespunde unei corecte calificări juridice a acesteia.
Având în vedere că, față de concluziile reținute în precedent, prima instanță a soluționat în mod eronat solicitările titularei cererilor de intervenție, de a fi admise în principiu respectivele cereri și, procedând în acest mod, nu a procedat la analiza pretenției concret formulate în conținutul acestora, Curtea constată că soluția care se impune a fi pronunțată în privința acestui recurs este, conform art. 312 alin. 1 și 5 din C.pr.civ. aceea de casare a hotărârilor atacate, și trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Reținând că, în contextul analizei pe fond a acestor cereri de intervenție, se impune analiza existenței însuși dreptului la măsuri reparatorii pretins de reclamantului recurent, iar recursul exercitat de aceasta din urmă privește numai forma în care măsurile reparatorii ar trebui să îi fie acordate – având astfel ca fundament premisa existenței dreptului pretins, de a primi măsuri reparatorii în condițiile Legii 10/2001 -, Curtea constată că se impune analiza unitară a cererii principale și a cererilor de intervenție, astfel nu este posibil a fi analizate în această etapă procesuală criticile formulate prin recursul reclamantului.
În aceste condiții, și acest recurs va fi admis ca o consecință a admiterii recursului titularei cererilor de intervenție, urmând a se rejudeca cererea principală în contextul analizei cererilor și apărărilor pe care titulara cererii de intervenție a înțeles să i le opună.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția caracterului neavenit, ca nefondată.
Admite recursurile declarat de recurentul reclamant O. V. și de către recurenta intervenientă R. R. G., împotriva sentinței civile nr.508/9.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Casează sentința în parte și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Menține dispoziția privind renunțarea la judecată a capătului de cerere privind repararea prejudiciului creat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehnored.G.S/B.I
2 ex/
--------------------------------------------
T.B-Secția a III-a – S.M.
| ← Succesiune. Decizia nr. 1479/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 740/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
