Legea 10/2001. Decizia nr. 740/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 740/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-04-2014 în dosarul nr. 55826/3/2011
DOSAR NR._
(225/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.740
Ședința publică de la 30.04.2014
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - I. B.
JUDECATOR - M.-G. R.
GREFIER - S. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentele – reclamate I. C. și I. L., împotriva sentinței civile nr.1695 din 04.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. – S. O. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat Prioteșescu V., în calitate de reprezentant al recurentelor – reclamante I. C. și I. L., în baza delegației de substituire emisă de Cabinet Avocat „Toia P.”, pe care o depune la dosar, respectiv împuternicirea avocațială privind pe avocatul titular Toia P., . nr._/24.04.2014, emisă de Baroul București – Cabinet Individual, pe care o depune la dosar și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimaților-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și P. G. – S. O., în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Avocatul recurentelor-reclamante, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Arată că a formulat critici împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în judecată, ca prematură, astfel că urmează a fi avute în vedere argumentele expuse pe larg în motivele de recurs aflate la dosar, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Invocă dispozițiile Deciziei nr.88/2014 a Curții Constituționale care a declarat ca neconstituțională teza a II-a din art.4 din Legea nr.165/2013 cu referire la art.33 din Legea nr.165/2013.
Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, fiind introdusă sub imperiul Legii nr.10/2001, a Legii nr.247/2005 și a Deciziei nr.XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Concluzionând, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.1103/25.04.2014 și a Convenției nr.406/17.06.2011, pe care le depune la dosar.
Reprezentantul intimaților-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G. și P. G. – S. O., având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr.1695/04.10.2013, pronunțată de tribunalul București – Secția a V-a Civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond în raport de Decizia nr.88/27.02.2014 a Curții Constituționale și respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Civilă la data de 05.08.2011 sub nr._, repartizată spre soluționare Secției a V-a Civile, reclamantele I. C. și I. L., au chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI prin P. G., S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând să se constate că reclamantele sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a terenului în suprafață de 400 mp. din București, ., sector 6 sau la acordarea de despăgubiri la valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001 atât pentru teren (dacă nu se poate restitui în natură), dar și pentru construcția demolată în suprafață de 83 mp. din București, ., sector 6; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului, potrivit standardelor internaționale de evaluare; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
In subsidiar, în măsura în care urmează a se aprecia că este necesară parcurgerea procedurii instituite de dispozițiile Legii 247/2005, solicită, ca după admiterea primului capăt de cerere, să se dispună obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea de restituire în natură a terenului sau de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru teren cât și pentru construcția demolată, în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii definitive; obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr. 1695/04.10.2013, a admis excepția prematurității și a respins ca prematură acțiunea.
A luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea capătului 3 al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.
Tribunalul a reținut că:
Procedura declanșată prin notificarea pe care persoana îndreptățită trebuie să o adreseze persoanei juridice deținătoare a imobilului, pentru obținerea restituirii în natură, în condițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reprezintă o procedură prealabilă sesizării instanței.
În cadrul acesteia, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23”, după cum dispunea art. 25 alin. 1 din Legea 10/2001.
Instanța devenea competentă să soluționeze contestația împotriva deciziei sau dispoziției de restituire în natură (art. 26 alin. 3), precum „și în cazul când unitatea deținătoare a imobilului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziție motivată, cu privire la pretențiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege”, așa cum s-a stabilit prin decizia în interesul legii pronunțată de către Înalta Curte de Casației și Justiție nr. XX/2007.
Prin Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 278 din_ ; în vigoare din 20.05.2013), au fost aduse modificări de substanță procedurii de restituire a imobilelor naționalizate, impuse de necesitatea armonizării legislației interne cu cerințele și exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel cum s-a constatat și dispus prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României.
Astfel, prin actul normativ menționat, se instituie „un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege”, după cum prevede art. 32 alin. 1.
De asemenea, au fost reglementate noi termene în care entitățile deținătoare să procedeze la analizarea și soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 33 alin. 1 „entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014”.
Conform art. 34 alin. 1 „dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
D. după expirarea termenelor amintite, „deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării” (art. 35 alin. 1).
„În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor” (art. 35 alin. 2).
Iar, „în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi” (art. 35 alin. 3).
Coroborând cele de mai sus cu prevederile art. 4 din același text normativ, potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”, a rezultat faptul că, în prezenta cauză, la momentul pronunțării, solicitarea reclamantelor, în sensul că Tribunalul a procedat la analizarea pe fond a notificării, apare ca fiind prematură, nefiind epuizată procedura administrativă, obligatorie înaintea sesizării instanței, unitatea notificată beneficiind de o prelungire legală a termenelor în care are obligația de a soluționa notificările cu care a fost sesizată.
Instanța a reținut că dreptul reclamantelor de a cere realizarea dreptului, deși actual la momentul depunerii cererii de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la acel moment dat, nu și-a păstrat acest caracter pe parcursul procesului ca urmare a adoptării unui act normativ nou în materia restituirii imobilelor naționalizate, legea nouă fiind pe deplin aplicabilă față de dispozițiile art. 4 din conținutul său, criticile reclamantelor cu privire la neretroactivitatea acesteia și la încălcarea principiului separațiilor puterilor în stat neputând forma obiect al controlului instanței de judecată, ci al Curții Constituționale în cadrul controlului de constituționalitate.
Tribunalul a reținut că soluția adoptată de legiuitorul român este în echilibru cu principiile de analiză impuse de C.E.D.O. în hotărârea pronunțată în Cauza M. A. contra României, în cuprinsul căreia s-a arătat că „recunoscând că în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză, Curtea reiterează obligativitatea existenței, în favoarea autorităților naționale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.„
S-a reținut că prin aceeași hotărâre pilot s-a subliniat faptul că nu trebuie pierdută din vedere împrejurarea că România se confruntă cu un mare număr de cereri de restituire sau de despăgubire provenite de la foști proprietari sau de la moștenitorii acestora, iar la acest număr mare, se adaugă și cerința unei despăgubiri integrale impusă de legile în vigoare, situație față de care s-a permis statului român să aleagă liber, în mod suveran, mijloacele prin care să îndeplinească obligațiile sale juridice, sub controlul Comitetului Miniștrilor.
Reținând în esență că adoptarea Legii 165/2013 s-a făcut tocmai în vederea îndeplinirii obligațiilor ce i-au fost impuse statului în cadrul hotărârii pilot anterior menționate, că aceste măsuri legislative au fost instituite în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu principiile ce decurg din jurisprudența Curții edictată în aplicarea Convenției, Tribunalul a constatat că măsurile legale dispuse nu aduc atingere drepturilor notificatorilor, ele având drept scop tocmai finalizarea unui proces de restituire netransparent și a cărei finalizare nu era previzibilă.
În această situație până la epuizarea noilor termene instituite de legiuitor în procedura administrativă prealabilă nu mai pot fi apreciate ca actuale nici considerentele deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât, până la expirarea termenelor în care unitatea administrativă are obligația să soluționeze notificarea nu se mai poate vorbi despre un refuz nejustificat al entității deținătoare de soluționare a notificării, ce ar îndreptăți astfel instanțele de judecată să procedeze la soluționarea pe fond a notificării, în baza dreptului de acces liber la justiție.
Pentru toate aceste considerente, a admis excepția invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată, ca devenită prematură.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantele.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiilor fundamentale de drept (neretroactivitatea legii) prin aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013.
Recursul este fondat.
Cauza de față a fost înregistrată pe rolul instanței judecătorești, la data de 03.08.2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 și a avut ca temei legal Legea nr. 10/2001, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nu în ultimul rând Decizia nr.XX/2007, pronunțată in interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, acte normative sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic dedus judecății. Recurentele - reclamante au procedat la învestirea instanței, în raport de dispozițiile legale în vigoare la acel moment și urmare refuzului de soluționare din partea autorităților, care au ignorat termenele legale înlăuntrul cărora trebuia soluționată notificarea, prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr.10/2001, termene ce au ca dată de început al curgerii lor, data depunerii notificării la autoritățile administrative învestite, sau după caz, data completării dosarului administrativ.
Astfel, deși recurentele – reclamante au formulat notificarea în anul 2001, entitatea învestită a refuzat să soluționeze notificarea, fapt ce i-a determinat să introducă cererea de chemare în judecată, întemeindu-și cererea pe Decizia nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii declarat de Procurorul G., potrivit căreia, instanțele pot proceda la soluționarea pe fond a notificărilor, cererea de chemare în judecată fiind interpretată ca o contestație împotriva refuzului nejustificat de soluționare a notificării.
Pe cale de consecință, recurentele – reclamante au contestat refuzul nejustificat de a soluționa notificarea depusa în termenul prevăzut de lege.
Contestația nu putea fi amânată sine die, recurentele – reclamante exercitându-și acest drept recunoscut de lege, drept născut, legitim și actual în momentul declanșării procedurii judiciare.
Din această perspectivă, instanța supremă a statuat că într-o asemenea situație, sunt aplicabile dispozițiile art. 25 din Legea nr.10/2001, raportat la obligația pe care o au entitățile învestite cu soluționarea notificării în conformitate cu dispozițiile art. 26 din aceeași lege specială de reparație.
Deci, atât reglementările legale sub imperiul cărora s-a născut dreptul recurentelor - reclamante, cât și noile reglementări pe care le invoca recurentul - pârât prin excepția de prematuritate, prevăd fără putință de tăgadă instituția contestației împotriva refuzului de soluționare a notificării.
Așadar, la momentul înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată, interesul reclamanților era născut, actual și legitim,
Legea nr. 165/2013 stabilește prin art. 33-34, termene variabile în interiorul cărora se pot soluționa notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 și care sunt adresate
entităților învestite de lege. Aceste termene nu sunt termene imperative, ele au caracter
administrativ, iar nu judiciar, în interiorul cărora autoritățile administrative au
obligația să soluționeze toate dosarele, nefiind termene menite să instituie o atitudine
pasivă prelungită, la nivel global al autorităților administrative.
Legea nr. 165/2013 este o lege specială care reglementează „măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv in perioada regimului comunist", altfel spus stabilește modalitățile de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii ce se vor acorda persoanelor îndreptățite, al căror drept la reparație a fost recunoscut și analizat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 - privind aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată - trebuie interpretate corelat cu întregul act normativ, astfel încât rezultă cu evidență că, cererile aflate pe rolul instanțelor se vor soluționa în concordanță cu noua lege, atunci când se stabilește modalitatea de despăgubire.
Prin urmare, o interpretare corectă a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 nu atrage si nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de legislația în vigoare la momentul introducerii cererii - respectiv Legea nr. 10/2001, neabrogată și Decizia XX/2007 a ICCJ, potrivit principiului neretroactivității legii.
Excepția prematurității unei cereri de chemare în judecată, trebuie analizată din perspectiva condițiilor prevăzute de lege, pe care trebuie să le îndeplinească exercitarea dreptului material la acțiune.
La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul reclamanților de exercitare privind introducerea cererii de chemare în judecată, îndeplinea toate condițiile prevăzute de lege, prealabile cererii.
Apariția legii noi, pe parcursul exercitării dreptului legitim și actual, nu poate să schimbe condițiile pe care le îndeplineau reclamanții la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pentru că in caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului privind accesul la justiție și mai mult decât atât, un abuz asupra dreptului procesual. De altfel, Curtea Constituțională, prin decizia nr.88/2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.4 teza a II-a din Legea nr.165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplicau și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Or, prezenta acțiune a fost promovată pe rolul instanțelor judecătorești la data de 03.08.2011, iar Legea nr.165 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.278/17.05.2013.
Față de cele reținute, având în vedere că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 312 C.pr.civ., va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentele – reclamate I. C. și I. L., împotriva sentinței civile nr.1695 din 04.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN P. G., P. G. – S. O. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentința și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
E. V. I. B. M.-G.
R.
GREFIER,
Ș. P.
Red.VE
Tehnored. GIA
2 ex./06.06.2013
T.B. - S. a V-a Civ. - B. M. C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1814/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 388/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
