Revendicare imobiliară. Decizia nr. 65/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 65/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2014 în dosarul nr. 5065/3/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 65 A
Ședința publică din data de 20.02.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: B. A. C.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în apelul declarat de apelanta pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul în București, . Ș. nr.50, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1371/01.07.2013 și în apelul declarat de apelanta reclamantă . sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCA „N., N., D., Kingston, Petersen", din București, ..1A, Bucharest Business Park, ., sector 1, împotriva încheierii din data de 14.10.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și S. DE INVESTITII FINANCIARE "MUNTENIA" SA, cu sediul în București, Splaiul Unirii, nr.16, sector 4, cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 30.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 06.02.2014 și, apoi, la datele de 13.02.2014, respectiv, 20.02.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 546 din 16.05.2001 Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis acțiunea reclamantei V. V. și i-a obligat pe pârâții . Consiliul General al Municipiului București, ca reprezentant al Statul Român, să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., sector 2, format din teren în suprafață de 1449 mp și construcție. Totodată, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta .>
P. a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod greșit pentru cota indiviză de 1/2 din imobil ce a aparținut autoarei A. T., fostă G., pe cale de consecință, actele ulteriore de dispoziție ale Statului Român, sunt nule.
În ceea ce privește restul de 1/2 din imobil, prima instanță a reținut, de asemenea, că pârâții nu pot opune un titlu valabil de proprietate, care să fie preferabil celui al reclamantei și autorilor ei, cât timp actul normativ de preluare contravenea Constituției din 1948, ce ocrotea proprietatea privată și dispozițiilor art. 481 Cod civil, potrivit cărora, nimeni nu poate fi silit să-și cedeze proprietatea, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Ca atare, s-a reținut că și în ceea ce privește această cotă indiviză, actele ulteriore de dispoziție săvârșite de stat sunt nule, lipsite de orice efect juridic.
Cererea de chemare în garanție a fost respinsă pe motiv că S.C. C. S.A. nu este îndreptățită să formuleze o astfel de cerere din moment ce în contractele de vânzare-cumpărare, ca acționară figurează Asociația C. PAS.
Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii pârâți din cauză.
Prin decizia civilă nr. 398 din 29.09.2005, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a admis apelurile și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V. V., pentru lipsa calității procesuale active și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată depărată .>
P. a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că autorul reclamantei, G. A., nu era exceptat de la naționalizare, întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 poziția 3173, figura cu 11 apartamente, situate în mai multe imobile naționalizate. De asemenea, a reținut că nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și imobilul revendicat.
La data de 10.01.2005, . a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei-reclamante, solicitând admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel și menținerea hotărârii primei instanțe.
S-a arătat, în esență, că imobilul revendicat nu mai este necesar desfășurării activității comerciale a pârâtei S.C. C.. S.A. care și-a mutat sediul în ., sector 5, în imobil funcționând doar intervenienta, al cărei profil de activitate este exclusiv didactic în baza unui contract de închiriere încheiat la data de 25.12.2000 cu intimata-pârâtă.
Prin decizia nr. 6909/20.09.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a fost admis recursul declarat de reclamanta V. V. împotriva deciziei nr. 398/29.09.2003 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă, s-a casat decizia și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe. De asemenea, s-a respins ca nefondat recursul formulat de intervenienta accesorie S.C. Pado 97 Sprint declarat împotriva aceleiași decizii.
P. a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în dovedirea calității sale procesuale active, reclamantul în acțiunea în revendicare poate să invoce orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect translativ sau declarativ de proprietate care generează în favoarea sa o prezumție relativă de proprietate. Pot fi folosite de asemenea, orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare.
În ceea ce privește dovada calității de moștenitor, aceasta se face, de regulă, cu certificatul de moștenitor sau legatar ori hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care să ateste acceptarea moștenirii.
În speță, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada atât a calității sale de moștenitoare a defunctului G. A., cât și a împrejurării că la data naționalizării, autorul său avea în proprietate imobilul din . (fost nr. 38 bis), sector 2.
Cât privește identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut în prezent de pârâta S.C. C. S.A., instanța de control judiciar și-a fundamentat în întregime soluția pe concluziile expertizei și respectiv suplimentului de expertiză efectuată în cauză, deși acestea nu au avut în vedere toate actele prezentate de reclamantă în susținerea demersului său judiciar.
Astfel, procesul-verbal nr._ emis la 19 mai 1941 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, atestă faptul că G. Slănic A., tatăl reclamantei, avea în proprietate imobilul situat în București, . – compus din teren în suprafață de 1402 mp și construcție – acesta fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 04.08.1938 și prin contractul autentificat sub nr. 2013 din 22.01.1940 prin care fosta sa soție, T. A. (fostă G.-Slănic, mama reclamantei) i-a vândut cota sa indiviză din imobil.
Din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul situat în . proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul poziționării terenului, vecinătăților și corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deținut în prezent de intimata-pârâtă.
În același sens este și istoricul de rol fiscal emis de Consiliul Local al Sectorului 2 sub nr._ din 14.02.2003 precum și autorizațiile de construire nr. 3967 din 08.04.1910 și 275 din 15.10.1921 împreună cu schițele anexe.
Ca atare, s-a constatat că se impune cu prilejul rejudecării, efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere toate aceste acte și să stabilească de asemenea întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcției principale, efectuată de S.C. C. S.A., precum și dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri.
Instanța de recurs a găsit fondată și critica reclamantei vizând greșita reținere a preluării imobilului în litigiu cu titlu de către Statul Român. Astfel, deși a soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale active, instanța, în considerente, a antamat chestiuni ce țin de fondul litigiului, reținând greșit, de altfel, că autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, întrucât deținea împreună cu cea de-a doua soție, alte 11 apartamente situate în mai multe imobile naționalizate. Or, din copia carnetului de muncă aparținând lui G. C. A. rezultă că autorul reclamantei era de profesie vinificator și a deținut atât înainte cât și după naționalizare, mai multe funcții: muncitor, inspector, pivnicer, președinte al Asociației Viticole, fapt ce conduce la concluzia că făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
Tot astfel, simplul fapt că autorul reclamantei deținea la data naționalizării mai multe apartamente, nu-l putea plasa automat în categoria persoanelor vizate de art. l din Decretul nr. 92/1950, atâta vreme cât în cauză nu s-a făcut dovada că G. A. trăia exclusiv din exploatarea acestora.
Nu în ultimul rând, așa cum, de altfel, s-a reținut constant în practica judiciară a ultimilor ani și în literatura de specialitate, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul, nu putea constitui titlu valabil al Statului Român, în condițiile în care acesta a încălcat în mod flagrant dispozițiile legii fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art. 480-481 cod civil și Tratatele Internaționale la care România aderase.
După casarea cu trimitere pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel București s-a format dosarul cu nr._/2/2005.
Prin decizia civilă nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, a fost respins apelul pârâtului Consiliul General al Municipiului București și s-a admis apelul pârâtei S.C. C. S.A., s-a desființat în parte sentința cu privire la soluționarea cererii de chemare în garanție și s-a trimis cauza spre rejudecare cererii de chemare în garanție. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
P. a pronunța această hotărâre instanța de apel în rejudecare, a reținut că, potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Făcând aplicarea textului de lege redat anterior, Curtea a constatat că decizia pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție statuează cu caracter obligatoriu asupra a două probleme de drept.
În primul rând, instanța de recurs a stabilit că reclamanta a făcut atât dovada calității de moștenitoare a defunctului G. A., cât și dovada împrejurării că la data naționalizării autorul său avea în proprietate imobilul din . (fost 38 bis), sector 2 (alin. 3, pag. 5 din decizia nr. 6909/2003).
În al doilea rând, instanța de recurs a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat de la autorul reclamantei (alin. 3-7, pag. 6 din decizia nr. 6909/2003).
Instanța de apel a înlăturat susținerile intimatei S.C. C. S.A. conform cărora decizia din recurs nu cuprinde dezlegări asupra problemelor de drept. Constatarea existenței unui drept de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantei la momentul naționalizării și constatarea lipsei titlului statului asupra bunului preluat de la autorul reclamantei (constatarea inexistenței unui drept valabil transmis) sunt aspecte care se înscriu în domeniul propriu de aplicare al sintagmei „probleme de drept dezlegate" din textul art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă.
Întrucât la prima judecare a apelului a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active raportat la acțiunea introductivă și întrucât instanța de recurs a casat cu trimitere spre rejudecarea apelului tocmai pe motiv că respectiva excepția a fost greșit admisă, Curtea a reținut, de asemenea, ca fiind obligatorie pentru instanța de rejudecare concluzia Înaltei Curți conform cu care reclamanta are calitate procesuală activă. Sub acest aspect sunt relevante atât dispozițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, deoarece calitatea procesuală este o condiție generală de exercitare a acțiunii civile și trebuie tratată ca o problemă de drept în sensul art. 109 alin. 1 Cod procedură civilă, cât și dispozițiile art. 316 Cod procedură civilă raportate la art. 296 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, deoarece recurentei nu i se poate crea o situație mai grea în rejudecarea apelului dispusă ca urmare a admiterii propriului și singurului recurs.
Pe lângă necesitatea administrării probei cu expertiză, (dispoziție obligatorie potrivit art. 315 alin. l teza a II-a) instanța de recurs a indicat actele care trebuie avute în vedere la efectuarea noii expertize, respectiv aspectele de fapt ce urmează a fi lămurite prin noua probă. Deși la prima vedere precizarea instanței de recurs, relativă la actele ce trebuie avute în vedere, poate părea superfluă, în condițiile în care oricum instanța este datoare să aibă în vedere toate actele propuse de părți, această precizare își găsește utilitatea dacă se are în vedere faptul constatat de către Înalta Curte și anume că expertizele efectuate în cadrul judecării primului apel nu au avut în vedere ori nu au valorificat respectivele acte.
Relativ la obiectivul expertizei, instanța de recurs a precizat că aceasta trebuie să stabilească „întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcției principale, efectuate de către S.C. C. S.A., precum și dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri".
Instanța de recurs nu a stabilit ca fiind necesară administrarea în rejudecare a probei cu expertiză topografică pentru a stabili dacă terenul pe care este situată construcția este identic cu terenul ce a aparținut autorului reclamantei.
Dispoziția instanței de recurs conform cu care este necesar a se lămuri doar aspectele legate de construcție este justificată dacă se are în vedere aprecierea aceleiași instanțe (alin. ultim fila 5 din decizie) conform cu care „din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul situat în . proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul poziționării terenului, vecinătăților și corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deținut în prezent de intimata-pârâtă”.
În legătură cu această din urmă apreciere a instanței de recurs, s-a reținut a fi necesar a se stabili dacă aceasta leagă instanța care rejudecă apelul sau nu. Această problemă este importantă în rejudecarea apelului atât pentru a nu se reține o situație diferită față de cea constatată printr-o hotărâre irevocabilă, cât și pentru a nu se reevalua aspectele clarificate deja printr-o hotărâre irevocabilă. P. a da un răspuns acestei probleme este necesar să se stabilească dacă și în ce măsură puterea de lucru judecat trebuie atașată considerentelor hotărârii, în condițiile în care este incontestabil că această apreciere nu cade sub incidența dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, după cum a susținut și intimata-pârâtă S.C. C. S.A.
În mod tradițional jurisprudența și doctrina românească admit că acele considerente care explică dispozitivul și se reflectă în acesta, făcând corp comun cu el, dobândesc putere de lucru judecat.
În speță, nu se poate susține că aserțiunea instanței de recurs referitoare la identitatea de terenuri explică dispozitivul și se reflectă în acesta, astfel că aceasta nu leagă instanța de rejudecare. De altfel, în rejudecare a fost administrată și proba cu expertiză topografică.
Prin urmare, pe baza tuturor probelor administrate în cauză relativ la situația de fapt, s-a concluzionat că trebuie stabilit dacă există identitate de terenuri, iar în caz afirmativ, stabilit pe de o parte dacă lucrările de extindere au fost efectuate pe structura vechii clădiri, iar pe de altă parte dacă întinderea acestor lucrări este de natură a duce la schimbarea substanței bunului revendicat.
Expertiza topografică efectuată de expertul S. V. a concluzionat la fila 7 din raport (fila 303 dosar) următoarele: „faptul că pe plan în dreptul imobilului în litigiu și pe Procesul-Verbal apar aceleași înscrisuri dovedește cert că terenul actual din . este același cu imobilul cumpărat de Slănic G. C. A., autorul intimatei-reclamante, și cu imobilul care a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, poziția 3175 conform adresei nr. A 518/03.09.2007 a S.C. Apolodor S.A., care prin decizia nr. 230/1975 a fost transmis în Administrarea Centralei Industriei Confecțiilor București".
Instanța de apel a reținut pe deplin lămuritoare concluziile raportului de expertiză topografică. Sub acest aspect, s-a reținut că trebuie precizat că prin răspunsul expertului la obiecțiunile intimatei la raport (fila 374 dosar), acesta își menține concluziile din punct de vedere tehnic. Mențiunea expertului conform cu care „nu poate explica cum la poziția 3431 din ., unde se află amplasat imobilul C., apare I. Horovitz", acest lucru nepermițând o identificare certă, nu este relevantă în cauză deoarece instanța nu a stabilit în sarcina expertului obligația de a se pronunța asupra conținutului anexelor la Decretul nr. 92/1950.
Instanța de apel a mai constatat că atât expertul S. V., în răspunsul la obiecțiuni, cât și experții B. N. și C. V., susțin că nu se poate face o legătură clară și exactă prin documente, acte și schițe ale proprietăților, între imobilele deținute și înstrăinate succesiv de către Pândele B. – Ș. G. – R. A. – A. G. Slănic, deși obiectivele expertizei nu impuneau găsirea unei astfel de legături.
Experții B. N. și C. V., realizând o adevărată „probatio diabolica”, trag concluzia că nu se poate stabili o identitate certă între imobilul deținut în anul 1891 de către M. S. și imobilul deținut în prezent de către intimată. Această concluzie nu prezintă relevanță în speță deoarece nu se poate induce o contradicție formală într-un sistem prin raportare la o situație exterioară acestuia.
Din moment ce autorul reclamantei, de la care a fost preluat imobilul, avea titlu de proprietate opozabil „erga omnes" (actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 04.08.1934, transcris sub nr._/1934 la Tribunalul Ilfov și actul de vânzare-cumpărare nr. 2013/22.01.2940 transcris la nr. 734/1940), din moment ce imobilul respectiv a fost identificat conform planului cadastral din anul 1940, scara 1:1500 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare din București și din moment ce imobilul menționat în cartea funciară a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, toate acestea în condițiile în care de la nivelul anului 1928 nu s-au schimbat nici denumirea străzii Viitorului, nici adresele poștale ale imobilului (adresă fila 199 dosar), Curtea a găsit că identitatea dintre terenul preluat de către stat de la autorul reclamantei și terenul revendicat, aflat în patrimoniul intimatei, a fost indubitabil dovedită.
Stabilită fiind identitatea topografică a terenurilor, Curtea nu a mai avut în vedere aprecierile din raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcții conform cu care respectiva identitate nu este certă.
Relativ la construcție, Curtea a constatat ca fiind relevante în cauză concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul S. I. în care se arată că „după naționalizare (1950), asupra clădirii principale subsol, parter și parțial mansarda din . s-au făcut în perioada 1955-1956 de către IGLL Raion 1 Mai lucrări de extindere pe structura vechii clădiri, respectiv de realizare a unui etaj general de 304,00 mp peste parterul existent, precum și lucrării de instalații la subsol, parter și etaj specifice funcțiunii de cămin de copii". Aceleași concluzii stabilesc că „ulterior, proprietara S.C. C. S.A. a executat o extindere locală a parterului sub forma unei construcții parter cu acoperișul în pantă cu suprafață de 18,18 mp, alăturată structurii vechii clădiri, care protejează accesul secundar dinspre curte, în clădire, spre scările către subsol și etaj".
Față de cele arătate, s-a reținut că lucrările de extindere au fost efectuate pe structura vechii clădiri.
P. a putea conchide dacă prin lucrările de extindere s-a ajuns la o schimbare a substanței bunului, Curtea a comparat vechiul imobil cu imobilul extins. Elementele de comparație au vizat destinația imobilelor, suprafața acestora și eventual valoarea adăugată prin lucrările de extindere.
La nivelul anului 1941 vechea clădire era descrisă ca „un corp de case cu încăperile: pivniță, parter, vestiar și 8 camere, baie, bucătărie, semimansardă cu trei camere, garaj și una cameră de servitori".
Transformarea semimansardei cu trei camere într-un etaj generalizat și extinderea locală a parterului sub forma unei construcții parter cu acoperișul în pantă cu suprafața de 18,18 mp reprezintă principalele modificări ale vechiului imobil.
S-a mai apreciat de instanța de apel că prin modificările arătate nu se ajunge la schimbarea destinației imobilului, acesta putând fi folosit ca locuință atât înainte de modificări cât și după. Funcțiunea căreia îi este afectată construcția (locuință sau sediu ori punct de lucru societate) nu ține de destinația bunului prin natura sa, ci de nevoile concrete ale proprietarului.
S-a mai constatat că suprafața construită a imobilului urmare a respectivelor modificări nu a fost dublată, că regimul de înălțime al imobilului a rămas același și că amprenta la sol este cvasiidentică. P. ca raționamentul Curții să fie pe deplin lămurit s-a arătat, cu titlu de exemplu, că schimbarea substanței bunului revendicat s-ar fi putut realiza dacă imobilul compus din subsol, parter și etaj ar fi fost transformat într-un imobil cu o altă compunere semnificativă sau dacă suprafața construită a imobilului modificat ar fi fost cel puțin dublă față de suprafața construită a vechiului imobil, în această din urmă situație prezentând relevanță și întinderea terenului (potrivit dreptului civil român terenul reprezintă principalul, iar construcția accesoriul dacă diferența de valoare nu este evidentă în favoarea construcției).
Deși generalizarea etajului și extinderea locală a parterului aduc în mod cert un spor de valoare imobilului, acest spor de valoare nu este determinant în comparare, mai ales dacă se are în vedere că imobilul în ansamblul său este compus atât din teren cât și din construcție.
D. fiind faptul că, în speță, asemănările sunt mai numeroase și mai importante decât deosebirile, s-a reținut că imobilul revendicat nu a suferit de-a lungul timpului o schimbare substanțială de natură a-l transforma într-un alt bun decât cel care a fost preluat abuziv de la autorul intimatei-reclamante.
Prin urmare, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia erau îndreptățiți să urmărească bunul preluat fără titlu de către stat în mâinile oricui s-ar afla bunul, mai ales că la data introducerii acțiunii introductive (27.11.1998) nu exista o lege specială care să reglementeze regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat. Legea nr. 213/1998 a fost publicată în monitorul oficial nr. 448 din 24 noiembrie 1998 și a intrat în vigoare la 60 de zile de la data publicării.
În sensul admisibilității acțiunii reclamantei s-a avut în vedere faptul că la data de 28.09.1998, Curtea Supremă de Justiție a statuat în cadrul Secțiilor Unite că tribunalele sunt competente să judece orice acțiuni privitoare la atingerile aduse dreptului de proprietate sau altor drepturi reale, produse între anii 1944-1989, revenind astfel asupra deciziei sale din 02.02.1995 care stabilise faptul că instanțele judecătorești nu au atribuția de a cenzura și dispune restituirea imobilelor naționalizate.
Dispozițiile art. 32 alin. 4 și 5 au fost introduse în OUG nr. 88/1997 prin Legea nr. 99/1999, astfel că nu sunt aplicabile acțiunii reclamantei pentru a o considera inadmisibilă, deoarece acțiunea introductivă este anterioară iar legea civilă nu retroactivează, în schimb, aceleași dispoziții legale sunt aplicabile cererii de chemare în garanție formulată de către apelanta-pârâtă deoarece în speță, prin ipoteză evicțiunea se produce după . respectivelor dispoziții, după cum s-a reținut la analizarea apelului împotriva soluției date cererii de chemare în garanție.
În concluzie, s-a reținut că soluția instanței de fond pe cererea în revendicare este legală și temeinică, iar apelul pârâtei relativ la cererea principală a fost apreciat nefondat.
De asemenea, s-a reținut nefondat apelul declarat de către pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva soluției de admitere a acțiunii în revendicare, deoarece prin acesta se urmărește a se demonstra că imobilul a trecut în patrimoniul statului cu titlu, ceea ce contravine celor stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu forță obligatorie, prin decizia din recurs. Susținerile pârâtului Consiliul General al Municipiului București conform cărora formal nu ar avea capacitate procesuală și implicit, calitate procesuală pasivă, nu au fost reținute, deoarece au fost întemeiate exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 215/2001, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă în anul 1998, iar în art. 7 din Decretul nr. 92/1950 se stabilea că „imobilele naționalizate prin efectul prezentului decret trec în administrarea Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular al comunei pe al cărei teritoriu se află". Consiliul General al Municipiului București, consiliile locale și consiliile județene sunt continuatoarele personalității juridice a fostelor consilii populare conform art. 118 din Legea nr. 69/1991 (numerotarea de la data publicării).
A fost găsit ca fiind fondat apelul .> cât privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, dispoziția primei instanțe la acest aspect fiind desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe pentru soluționarea acestui capăt de cerere.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Municipiul București prin Primarul General, S.C. C. SA București și chemata în garanție A. pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin decizia civilă nr. 8639/17.12.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții . București prin Primar General și chematul în garanție A. pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 107/12.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă.
După casare cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 21.02.2012.
S.C. C. S.A. a precizat cererea de chemare în garanție în sensul că valoarea despăgubirilor pentru evicțiune este reprezentată de valoarea de circulație a imobilului de 12.530.205 lei, calculată de la data de la care a fost evacuată, respectiv 26.08.2010.
Au fost încuviințate probe cu acte și expertiză.
În rejudecare, prinsentința civilă nr. 1371 din 01.07.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilăa admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S. de Investiții Financiare "Muntenia Invest" S.A. și Ministerul Finanțelor Publice și, ca urmare, a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu aceste pârâte de reclamanta S.C. C. S.A., pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis cererea de chemare în garanție S.C. C. S.A., în contradictoriu cu A. pentru Valorificarea Activelor Statului și a obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantei suma de 344.562 lei (contravaloare clădire) și suma de 1.191.208,48 lei (contravaloare teren) – imobil situat în București, ., sector 2, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii (sumelor). Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 28.849,70 lei reprezentând onorariu avocat.
P. a hotărî astfel, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin urmare, prin decizia civilă nr. 107/12.02.2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă, prin decizia civilă nr. 8639/07.12.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, faptul că cererii de chemare în garanție îi sunt aplicabile dispozițiile art. 324 alin. 1 și 6 din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale astfel cum acestea au fost introduse prin Legea nr. 99/1999.
Potrivit acestor dispoziții, „instituțiile publice implicate asigură raportarea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privative, sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile de către stat. Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute de prezentul articol”.
În această situație, argumentele reclamantei potrivit cărora cuantumul despăgubirilor ar trebui să fie stabilite în raport de dispozițiile dreptului comun și nu în raport de prevederile legii speciale au fost înlăturate.
De asemenea, au fost înlăturate și apărările referitoare la neaplicarea în speță a deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, întrucât analiza dispozițiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările și completările ulterioare, respectiv Legea nr. 137/2002, a avut în vedere situația restituirii imobilelor, noțiune ce cuprinde și revenirea în proprietatea foștilor proprietari a imobilelor preluate de stat ca urmare a admiterii unor acțiuni în revendicare prin comparare de titlu.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert H. D., s-a reținut că valoarea clădirii rămasă la data ieșirii din patrimoniul reclamantei, respectiv 31.08.2010, raportată la bilanțul contabil întocmit la 31.10.2010 și balanța de verificare întocmită tot la aceeași dată, este de 344.562 lei, iar valoarea terenului este de 1.191.208,48 lei, imobil situat în ., sector 2.
În această situație, având în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de unică instituție publică implicată în privatizarea reclamantei, a fost obligată să plătească reclamantei suma de 344.562 lei reprezentând contravaloare clădire și suma de 1.191.208,48 lei reprezentând contravaloare teren, imobil situat în București, ., sector 2, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii (sumelor).
Având în vedere dispozițiile legii speciale, anterior menționate, tribunalul a constatat că pârâții Ministerul Finanțelor Publice și S. de Investiții Financiare „Muntenia Invest” SA nu au calitate procesuală pasivă întrucât nu au fost instituții implicate în procesul de privatizare al reclamantei, singura instituție fiind numai pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului.
În consecință, față de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și S. de Investiții Financiare „Muntenia Invest” SA acțiunea a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.
Potrivit dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată la plata sumei de 28.849,70 lei reprezentând onorariul de avocat, precizându-se justificat față de valoarea obiectului și munca depusă de avocat.
Prinîncheierea de ședință din data de 14.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă,s-a dispus admiterea cererii de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamanta . contradictoriu cu pârâții SFI Muntenia SA, Ministerul Finanțelor Publice și A. pentru Administrarea Activelor Statului, în sensul că se va menționa pârâta A. pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.) și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului.
P. a dispune astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art. 281 alin. 1 Cod procedură civilă „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”.
Analizând actele dosarului, rezultă că, pe parcursul procesului, pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului a devenit A. pentru Administrarea Activelor Statului, aspect ce rezultă din chiar titulatura sub care această parte a înțeles să formuleze cereri în prezenta cauză, motiv pentru care a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, reținând că denumirea actuală a pârâtei A. pentru Valorificarea Activelor Statului este A. pentru Administrarea Activelor Statului.
Cu privire la cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371/01.07.2013, a reținut că potrivit dispozițiilor art. 2811 din codul de procedură civilă „în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice”.
Tribunalul a apreciat că, atât considerentele cât și dispozitivul hotărârii cuprind dispoziții concrete în ceea ce privește modalitatea de plată a despăgubirilor situație ce a fost analizată în raport de dispozițiile deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De altfel, cuantumul acestor despăgubiri a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, indicele de inflație urmând a fi stabilit la momentul plății, situație în care nu s-a impus o precizare anume, motiv pentru care și având în vedere cele reținute, cererea privind lămurea dispozitivului a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01.07.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilăa formulat apel pârâta A. pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând în conformitate cu dispozițiile art. 3041, art. 304 pct. 9, art. 312 Cod procedură civilă, modificarea sentinței civile recurate, iar, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în garanție față de această apelanta-pârâtă, ca neîntemeiată.
Apelanta-pârâtă invocă următoarele excepții de ordine publică:
1. excepția necompetenței Secției a III-a Civilă a Tribunalului București în judecarea cererii de chemare în garanție.
Învederează că intimata-pârâtă . întemeiază cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificată, precum și pe calitatea chematei în garanție de instituție publică implicată în privatizare.
Menționează că art. 43 alin. 3 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prevede: "Litigiile privind contractele, convențiile, protocoalele și orice alte acte ori înțelegeri, încheiate de către instituțiile publice implicate în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăți comerciale sau grupuri de societăți comerciale, sunt de competența secțiilor comerciale ale instanțelor judecătorești".
În plus, potrivit art. 12 alin. 1 din O.U.G. nr. 23/2004 "Activitatea AAAS în domeniul privatizării și monitorizării postprivatizare se desfășoară pe principii comerciale", în acest sens fiind și dispozițiile art. 40 alin. 1 din Legea nr. 137/2002, modificată, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care prevăd: "Cererile prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor și se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea părților".
Articolul 56 Cod comercial prevede: "Dacă un act este comercial numai pentru una din părți toți contractanții sunt supuși în ceea ce privește acest act, legii comerciale ... ".
Potrivit art. 72010 Cod procedură civilă, "Litigiile privind desfășurarea activității în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăților comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum și litigiile privind drepturile și obligațiile contractate în cadrul acestei activități se soluționează de către instanțele care au competența de judecată a proceselor și cererilor în materie comercială, potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile în această materie".
F. de dispozițiile învederate, cat si de temeiul de drept invocat de . art.324 din OUG nr. 88/1997 modificata, solicita casarea si trimiterea cererii de chemare în garanție pentru rejudecare către instanța competenta, respectiv Tribunalul București - Secția a VI-a Civila (instanța competenta sa judece litigiile intre profesioniști).
2. excepția netimbrării cererii de chemare în garanție, la valoarea pretențiilor formulate, conform dispozițiilor art.20 din Legea nr.146/1997, modificată, având în vedere ca cererea de chemare în garanție este o cerere în despăgubiri, iar intimata-reclamantă nu beneficiază de scutire la plata taxei de timbru si a timbrului judiciar,.
3. excepția nulității cererii de chemare în garanție.
În conformitate cu art.61, coroborat cu art. 112 alin. 1 pct. 3 si 4 Cod pr. civilă . obligația să precizeze obiectul și valoarea acțiunii sale, cu arătarea motivelor de fapt si de drept pe care se întemeiază cererea.
Din cererea de chemare în garanție nu reiese explicit valoarea, cu respectarea dispozițiilor legale susmenționate, cat si cu privire la stabilirea timbrajului, fiind aplicabile dispozițiile art.133 Cod procedura civila, cu consecința anularii cererii de chemare în garanție.
4. excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulata de . contradictoriu cu AAAS (fosta A.).
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.324 din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul ca a admis cererea de chemare în garanție înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabila. Cererea de chemare în garanție a fost formulata cu mult înainte de a rămâne irevocabila hotărârea prin care s-a dispus restituirea in natura de către . imobilului pentru care se solicita despăgubiri. Astfel cum prevăd dispozițiile alin.3 din O.U.G. nr.88/1997 modificata, "Despăgubirea prevăzuta la alin. 2 - se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar in caz de divergenta, prin justiție", astfel că înaintea solicitării despăgubirilor, societatea privatizata în speță . sa urmeze procedura speciala.
De asemenea, cererea de despăgubiri, astfel cum a fost încadrată de instanța de fond, este de natura comerciala-litigiu între profesioniști - in consecință trebuind îndeplinită si procedura expresa prevăzută de dispozițiile art.7201 Cod procedura civila, respectiv procedura concilierii directe.
În subsidiar, au fost invocate și următoarele motive:
1. Hotărârea este nelegala și sub aspecte referitoare la valoarea prejudiciului, deoarece acesta trebuie limitat la valoarea contabila a acelor bunuri imobile înregistrate in registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizata, în caz contrar existând o îmbogățire fără justa cauza și o prejudiciere a statului
Repararea prejudiciului trebuie apreciata raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al acesteia ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila, astfel cum aceasta a fost menționată in dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.
Astfel, din valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri in proporție de 70% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 50/1993, invocat de intimata-reclamanta ca temei al despăgubirii, MAS- fosta A. (prin antecesorul sau legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al .>
Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care sa reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, si deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat in dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondentei lui cu bunurile înscrise in bilanț la activ.
Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comerciala, instituția implicata in privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, si societatea comerciala reclamanta, obligația de plata nefiind nici fiscala si nici civila.
Este adevărat ca obligația de despăgubire este una legala, dar legiuitorul a înțeles sa confere acest drept de despăgubire societății in baza raportului comercial prin care instituția publica - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți.
Astfel, raționamentul legiuitorului la despăgubire îl reprezintă faptul ca Statul R. a înțeles sa transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (Ia momentul când societatea comerciala - in speța . neprivatizata) in sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanța aportul in natura al statului cu valoarea acelui imobil) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.
In cauza, se poate avea pe de o parte valoarea aportului statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea imobilului, iar pe de alta parte prețul contractual, fata de care societatea privatizata ar putea solicita respectivele despăgubiri.
Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția intre valoarea bunului restituit in valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simpla, la prețul încasat.
De asemenea, a dispozițiile legale ale art.324 din OUG nr.88/1997 nu conțin nici o mențiune privind faptul ca despăgubirile se acorda la nivelul valorii de piață al activului, astfel cum susține intimata-reclamanta.
Este adevărat ca dispozițiile legale susmenționate nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, dar fata de caracterul comercial al acesteia, devine operant art.1 Cod comercial, conform căruia unde ea nu dispune se aplica Codul civil, respectiv regulile de drept comun – 1084 – 1086 Cod civil.
Astfel, aceasta reparare privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, in legătura cauzala cu faptul care l-a generat.
In consecința, in cazul in care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciata raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționata in dosarul de privatizare al societății comerciale ..
2. De asemenea, in mod nelegal nu au fost reținute ca fiind aplicabile dispozițiile art.30 din Legea 137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea privatizării, care modifica cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completata de Legea 99/1999, dispoziții prin care se arata ca in toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.
Pe cale de consecința, un prejudiciu real suferit nu poate avea in vedere decât valoarea contabila a imobilelor restituite in natura, in cuantumul prevăzut de lege, orice alta valoare reprezentând o îmbogățire fără justa cauza.
Chiar si in situația in care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publica implicata nu ar putea fi obligata la o valoare peste limita prevăzuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni.
Dispozițiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 modificata, sunt de imediata aplicare si au aplicabilitate in cauza, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intrării in vigoare a acestui act normativ.
Împotriva încheierii de ședință din data de 14.10.2013pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, a formulat apel reclamanta .>, arătând următoarele:
În temeiul art. 282 - 298 raportat la art. 2813 din Cod pr. civilă solicită admiterea apelului și modificarea în parte a încheierii din data de 14.10.2013 în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului Sentinței civile nr. 1371/01.07.2013 și stabilirii în mod clar a perioadei pentru care urmează să fie aplicat indicele de inflație, pentru următoarele motive:
Instanța a dispus obligarea pârâtei A. pentru Valorificarea Activelor Statului să-i plătească suma de 344.562 lei (contravaloare clădire) și suma de 1.191.208,48 lei (contravaloare teren) - imobil situat în București, ., sector 2, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirilor (sumelor).
Întinderea perioadei pentru care va fi calculat indicele de inflație nu este clară, nefiind specificat momentul de la care se va calcula, ci doar momentul până la care se va calcula - cel al plății despăgubirilor.
Or, prin încheierea de ședință din data de 15.10.2012, raportându-se la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța a stabilit obiectivele la care expertul contabil H. D. urma să răspundă prin Raportul de expertiză contabilă: "Să stabilească valoarea ce urmează a fi achitată reclamantei din cererea de chemare în garanție, prin raportare la valoarea imobilului astfel cum figurează în bilanțul contabil al societății și la rata de inflație la momentul ieșirii din patrimoniu a imobilului (respectiv 26.08.2010, data menționată în procesul-verbal de evacuare)".
Acest obiectiv a fost stabilit de instanță ca urmare a interpretării corecte a dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. 18/2011 de admitere a recursului în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, modul de calcul al ratei de inflație atât pentru clădire cât și pentru terenul situat la adresa ., sector 2, trebuie realizat prin aplicarea coeficienților de inflație legali asupra valorilor contabile.
Acești coeficienți trebuie să se raporteze la valorile înscrise în bilanțul pe anul 2010, începând cu data înregistrării in contabilitate a ultimului Raport de reevaluare (depus la dosar), respectiv 01.01.2008 (conform dispozițiilor H.G. nr. 1553/2003 și a Ordinului nr. 1752/2005) și până la „momentul plății despăgubirii”, așa cum se prevede în decizia mai sus citată.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 lit. d) din Normele de aplicare a H.G. nr. 1553/18.12.2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe pentru efectuarea reevaluărilor se va stabili valoarea rămasă actualizată având în vedere rata inflației începând cu data ultimei reevaluări înregistrate în evidența contabilă.
În cazul imobilului deținut de către apelanta, ultima reevaluare contabilă a fost efectuată la data de 01.01.2008, motiv pentru care actualizarea cu indicele de inflație trebuia să fie realizată începând cu această dată.
Față de aceste considerente dispozitivul sentinței civile nr. 1371 apare ca fiind neclar întrucât nu se menționează momentul de la care urmează a fi calculat indicele de inflație, ci doar momentul până la care acesta va fi calculat, respectiv "momentul plății despăgubirii".
Or, pentru a fi clară întinderea perioadei pe care urmează a fi calculat indicele de inflație se impunea lămurirea întinderii dispozitivului sentinței civile apelate în sensul menționării momentului de la care se va calcula indicele de inflație, și nu doar a momentului până la care acesta va fi calculat. În caz contrar, ea, apelanta, va întâmpina dificultăți la executarea acestei sentințe pentru ipoteza în care soluția pe care o consacră va rămâne irevocabilă.
Mai mult, susținerile instanței în sensul că dispozițiile sentinței sunt clare și că mai mult cuantumul despăgubirilor a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză nu pot fi reținute întrucât ceea ce urmează a intra în autoritatea de lucru judecat și va fi pus în executare este dispozitivul sentinței ce trebuie clarificat în sensul stabilirii perioadei pentru care urmează a fi calculat indicele de inflație.
Interpretarea corectă a dispozițiilor cuprinse în Decizia nr. 18/2011 relevă că modul de calcul al ratei de inflație atât pentru clădire cât și pentru terenul situat la adresa ., sector 2, prin aplicarea coeficienților de inflație legali asupra valorilor contabile, trebuie să se raporteze la valorile înscrise în bilanțul pe anul 2010, începând cu data înregistrării in contabilitate a ultimului Raport de reevaluare (depus la dosar), respectiv 01.01.2008 (conform dispozițiilor H.G. nr. 1553/2003 și a Ordinului 1752/2005) și până la ".. momentul plății despăgubirii", așa cum se prevede în decizia mai sus citată.
Față de aceste considerente, soluția primei instanțe este eronată întrucât nu se menționează că perioada pentru care indicele de inflație urmează a fi calculat, are ar trebui să fie începând cu data înregistrării in contabilitate a ultimului Raport de reevaluare (depus la dosar), respectiv 01.01.2008 (conform dispozițiilor H.G. nr. 1553/2003 și a Ordinului nr. 1752/2005) și până la " .. momentul plății despăgubirii", așa cum se prevede în decizia mai sus citată.
Față de cele susținute mai sus, solicită admiterea apelului și modificarea în parte a încheierii din data de 14.10.2013 în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371/01.07.2013 și stabilirii în mod clar a perioadei pe care urmează să fie aplicat indicele de inflație.
În drept, invocă dispozițiile art. 2811 Cod procedură civilă, art. 3 alin. 1 lit. d) din Normele de aplicare a H.G. nr. 1553/18.12.2003.
La apelul reclamantei . formulat întâmpinare intimata-pârâtă S. de Investiții Financiare "Muntenia" SA, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
La apelul pârâtei A. pentru Administrarea Activelor Statului a formulat întâmpinare apelanta-reclamantă . respingerea acestuia ca nefondat.
Examinând sentința și încheierea ce au fost apelate, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că apelul reclamantei este fondat, urmând a fi admis, iar apelul pârâtei este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, trebuie specificat că ceea ce s-a soluționat prin sentința atacată, este dat de limitele obligatorii ale deciziei de desființare în parte nr. 107/12.02. 2009 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă (irevocabilă cu decizia civilă nr. 8639/17.12.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție), prin care cauza a fost trimisă primei instanțe spre rejudecarea cererii de chemare în garanție.
Această cerere precizată în rejudecarea apelului a fost formulată de către pârâta-reclamantă . contradictoriu și cu pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului, ca apărare față de acțiunea principală în revendicarea imobilul situat în București, ., sector 2, format din teren în suprafață de 1449 mp și construcție, revendicare a cărei soluție de admitere în primul ciclu procesual, a fost menținută prin decizia de desființare în parte menționată, pronunțată în al doilea ciclu procesual.
Prin cererea de chemare în garanție pârâta-reclamantă . solicitat stabilirea în sarcina pârâtei A. pentru Administrarea Activelor Statului, a obligației de acordare a despăgubirilor pentru evicțiune, reprezentate de valoarea de circulație a imobilului de 12.530.205 lei, calculată de la data de la care a fost evacuată din spațiul pe care îl deținea, respectiv 26.08.2010.
Asupra apelului pârâtei A. pentru Administrarea Activelor Statului formulat împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01.07.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă:
Nu poate fi primită susținerea referitoare la excepția necompetenței materiale a Secției a III-a Civilă a Tribunalului București în judecarea cererii de chemare în garanție.
Deși întemeiată în fondul dreptului pe dispozițiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificată, privind privatizarea societăților comerciale, în speță cererea de chemare în garanție păstrează caracterul incidental față de cererea principală, fiind formulată în aceeași cauză și având calitatea unui mijloc de apărare față de pretențiilor în revendicare ale reclamantei V. V., întemeiate pe dispozițiile de drept comun, art. 480 și urm. Cod civil anterior.
În cazul cererilor de chemare în garanție operează prorogarea legală de competență prevăzută de art. 17 Cod pr. civilă anterior, care includ în căderea instanței competente să judece cererea principală și cererile accesorii și incidentale.
Prin urmare, competența materială de soluționare a cererii de chemare în garanție pentru evicțiune, în situația imobilului restituit după naționalizare, aparține instanței ce soluționează cererea principală, respectiv instanța civilă învestită în revendicare.
În acest context apar ca neavenite susținerile apelantei-pârâte privind intervenția unor temeiuri de drept caracteristice dreptului comercial, acestea rămânând specifice raporturilor dintre comercianți din domeniul privatizării, care nu sunt grefate unui raport civil derivând din revendicare imobiliară ca cel din speță.
Nu este întemeiată nici excepția netimbrării cererii de chemare în garanție.
Deși este adevărat că cererea de chemare în garanție este o cerere în despăgubiri, iar intimata-reclamantă nu beneficiază generic de scutire de la plata taxei de timbru si a timbrului judiciar, în speță sunt aplicabile dispozițiile de excepție privind scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru datorate, respectiv art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997: „cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente”.
Vor fi înlăturate ca nefondate susținerile privind excepția nulității cererii de chemare în garanție, pe considerentul neprecizării obiectului și a valorii acțiunii, a motivelor de fapt si de drept pe care se întemeiază cererea.
Aceste elemente ale cererii de chemare în garanție (filele 16-18 dosar fond nr. 1725/1999 al Tribunalului București) se regăsesc și în precizarea adusă în fața instanței de rejudecare a apelului la 15.10.2012, iar trimiterea către instanța de fond, după desființarea în parte a soluției acesteia, s-a efectuat tocmai pentru rejudecarea acestei învestiri.
Cât privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, Curtea reține că momentul formulării acesteia nu este condiționat de rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură, iar parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzută de art. 7201 Cod procedura civila, nu numai că nu este specifică acestui litigiu (care își are izvorul în lege și nu în contract), dar nici nu era prevăzută de lege la momentul introducerii cererii, prevederea fiind introdusă prin OUG nr. 138/2000.
Ca atare, toate excepțiile invocate de către apelanta-pârâtă apar ca neîntemeiate.
În ceea ce privește argumentele pe fondul dreptului, se observă că acestea privesc exclusiv cuantumul despăgubirilor pentru evicțiune, făcându-se de asemenea referire la aplicarea unor temeiuri de drept specifice dreptului comercial, inaplicabile cauzei, astfel cum s-a arătat.
P. dezvoltarea unitară a raționamentului instanței, analiza acestor argumente se va efectua alături de considerentele apelului advers.
Asupra apelului reclamantei din cererea de chemare în garanție . împotriva încheierii din data de 14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă:
Corectând o eroare materială cu privire la denumirea pârâtei A., încheierea atacată a dispus și respingerea cererii referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului, formulată de către . sensul stabilirii în mod clar a perioadei pentru care urmează să fie aplicat indicele de inflație pentru despăgubirile rezultând din evicțiune.
Tribunalul a considerat că există în hotărârea de fond, suficiente dispoziții concrete în ceea ce privește modalitatea de plată a despăgubirilor, situația fiind analizată în raport de dispozițiile deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea apreciază că tocmai prin prisma considerentelor deciziei ICCJ invocate, se impune clarificarea în dispozitiv a perioadei pentru care valoarea obligației de plată stabilită în sarcina pârâtei, trebuie actualizată cu indicele de inflație.
Prin decizia menționată, nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii (obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă), s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.”
Este evident că în fiecare cauză se impune precizarea momentului de la care bunul ce a fost retrocedat și a ieșit din patrimoniul societății, pentru a se verifica valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanțul anterior momentului retrocedării. În speță, aceste elemente sunt lămurite, iar considerentele instanței de fond fac referire la raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert H. D., prin care s-a reținut că valoarea clădirii rămasă la data ieșirii din patrimoniul reclamantei, respectiv 31.08.2010, raportată la bilanțul contabil întocmit la 31.10.2010 și balanța de verificare întocmită tot la aceeași dată, este de 344.562 lei, iar valoarea terenului este de 1.191.208,48 lei, imobil situat în ., sector 2.
Cu toate aceste pentru stabilirea integrală și eficientă a reparației, Curtea consideră că se impune clarificarea solicitată de apelanta-reclamantă . sensul lămuririi dispozitivului și indicării precise a intervalului de timp în care se actualizează cu indicele de inflație, valoarea despăgubirilor, astfel că va aduce această deslușire, schimbând în parte încheierea de ședință din data de 14.10.2013, în baza dispozițiilor art. 296 Cod pr. civilă.
Revenind la apelul A. și făcând trimitere la dispozitivul deja citat al deciziei pronunțate în interesul legii, dar și la considerentele acesteia, Curtea reține că se clarifică toate elementele ce privesc cuantumul despăgubirilor pentru evicțiune ca urmare a retrocedării imobiliare, care au fost invocate în speță pe fondul dreptului, de către apelanta-pârâtă.
Nu se poate reține ca având influență în cuantumul prejudiciului, nici valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrată în registrele contabile ale societății la data când aceasta a fost privatizată, nici limita prevăzuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat din vânzarea pachetului de acțiuni, aceste aspecte fiind deplin lămurite de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Ca urmare, având în vedere dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului, constatând că nu este afectată de nelegalitate și netemeinicie sentința instanței de fond, pe care o va menține.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului, cu sediul în București, . Ș. nr. 50, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01.07.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă . sediul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la SCA „N., N., D., Kingston, Petersen", din București, .. 1A, Bucharest Business Park, ., sector 1 și cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5 și S. de Investiții Financiare "Muntenia" SA, cu sediul în București, Splaiul Unirii, nr. 16, sector 4.
Admite apelul formulat de apelanta-reclamantă . încheierii din data de 14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.
Schimbă în parte încheierea de ședință din data de 14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în sensul că:
Admite cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371/01.07.2013, astfel:
Valoarea obligației de plată stabilită în sarcina pârâtei A. pentru Valorificarea Activelor Statului, va fi actualizată cu indicele de inflație, începând de la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, respectiv 31.08.2010, până la momentul plății despăgubirilor.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
S. G. B. A. C.
GREFIER,
M. D.
Red. BAC
Tehnored. PS/BAC/ 6 ex.
Jud. fond: I. I.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 37/2014. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 1478/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
