Legea 10/2001. Decizia nr. 988/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 988/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2014 în dosarul nr. 1455/2/2014

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 988 R

Ședința publică de la 03.06.2014

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU

JUDECĂTOR – D. F. G.

JUDECĂTOR – D. Z.

GREFIER – S. V.

…………………….

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1893/25.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. C. și intimata intervenientă P. E. J., având ca obiect „Legea 10/2001”.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata intervenientă P. E. J. reprezentată de avocat C. V., cu delegație de substituire din partea avocatului S. C., lipsind de recurentul pârât M. București prin Primarul General și intimatul reclamant V. C..

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care

Apărătorul intimatei interveniente P. E. J. arată că nu mai are alte cereri de formulat.

Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Apărătorul intimatei interveniente P. E. J. solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică. Nu se solicită cheltuieli de judecată.

După rămânerea dosarului în pronunțare, dar înainte de terminarea ședinței de judecată s-a depus la dosar prin serviciul Registratură de către apărătorul intimatului reclamant V. C., avocat Toia P., împuternicire avocațială și concluzii scrise.

CURTEA

Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._/3/2010, reclamantul V. C. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, . nr. 29 (fostă . nr.29) sector 2, precum și pe pârâtul S. Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, pentru stabilirea măsurilor reparatorii ce se acordă prin echivalent la valoarea de piață a imobilului, cu cheltuieli de judecată

În motivarea cererii s-a arătat că, imobilul în suprafață de 565 m.p. și două corpuri de clădire, situat în București, . nr. 29 (fostă . nr.29) sector 2, obiect al notificării transmise prin B. M. D. sub nr. 872/07.08.2001 și care face obiectul dosarului PMB nr. 9423/2001, se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, prevăzută de art. 2 alin 1 lit. e din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945» 22 decembrie 1989 (republicată), respectiv în categoria imobilelor „considerate a fi fost abandonate în baza unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada de referință a legii".

Imobilul situat în București, . nr. 29 (fostă ., nr.29) sector 2 a fost dobândit în baza actului de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat nr._/07.12.1934, de către E. L. Beneyto, născută P..

In baza acestui act de vânzare cumpărare, imobilul a fost înregistrat în evidențele fiscale, începând cu anul 1934, ca proprietate a doamnei E. L. Beneyto și a figurat astfel în aceste evidențe până în anul 1961, când imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fără plata unei despăgubiri.

La momentul dobândirii, imobilul a figurat la adresa . nr. 29, Raion "1 Mai", stradă care și-a schimbat denumirea, ca urmare a unificării străzilor Surorilor, ., R. de Flers și Logofăt L. S., astfel cum rezultă din adresa nr._/_/18.01.2007, emisă de PMB Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală Serviciul Nomenclatură Urbană, privind istoricul denumirii arterei de circulație. In urma unificării acestor străzi, din anul 1987 imobilul a figurat pe adresa Logofăt L. S., nr. 29, adresă de la care a și fost preluat abuziv de către stat.

În anul 1961, imobilul din . nr.29, a fost considerat "bun părăsit", datorită faptului că E. L. Beneyto, plecase din țară în anul 1945 (și-a urmat soțul în Spania), și, în calitate de proprietar, nu mai făcuse acte de administrare asupra imobilului. Astfel, în baza acestei motivații, Sfatul Popular al Raionului "1 Mai" a solicitat pe calea unei acțiuni judecătorești înregistrată la Tribunalul Popular al aceluiași Raion, trecerea în proprietatea statului a imobilului de la adresa susmenționată, acțiune admisă prin sentința civilă nr. 2799/24.04.1961 pronunțată în temeiul Decretului 111/1951 și pusă în executare în baza Deciziei nr.1101/1961 a Sfatului Popular al Raionului "1 Mai".

E. L. Beneyto, care a supraviețuit soțului ei, a decedat în Spania la data de 18.06.1987, decesul său fiind înregistrat în Registrul de stare civilă din Madrid, cu numele de familie P. R. E..

Reclamantul precizează că înregistrarea decesului E. L. Beneyto în registrul de stare civilă, cu numele de P. R., s-a efectuat în baza art. 194 din cod civil spaniol, potrivit căruia, în situația decesului soției, survenit după decesul soțul - cum s-a întâmplat și în cazul de față - în certificatul de deces vor fi trecute numele tatălui și numele bunicului matern.

Astfel, E. L. Beneyto s-a născut cu numele de Porfireranu, după tată, iar bunicul său matern se numea R., astfel cum rezultă din Extrasul din Registrul de naștere pentru uz oficial, emis de Serviciul Stare civilă al Mun. București, precum și din copia certificatului de naștere al fratelui său P. G., din care rezultă că numele mamei lor înainte de căsătorie era R..

Astfel, din cele arătate, reclamantul arată că rezultă fără dubiu, calitatea de proprietar al imobilului și a continuității dreptului până la momentul preluării abuzive de către stat, al cărui titular a fost P. R. E..

După decesul E. P. R., au rămas ca moștenitori P. Louis Narcisse B., P. E. Eufimia și P. D. R., în calitate de nepoți, fiecare cu cota de 1/3 din masa succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 40/01.11.2006.

La data de 23.06.1996 P. D. R. a decedat, lăsând ca moștenitori pe P. C. M., în calitate de soție supraviețuitoare cu o cotă de 1/4 din masa succesorală și P. Ș., în calitate de fiu, căruia i-a revenit 3/4 din masa succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 254/1996.

În temeiul dispozițiilor art.4 alin. 3 din Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, P. Louis Narcisse B., P. E. Eufimia și P. Ș. (acesta culegând și cota de ¼ a mamei sale, în virtutea dreptului de acrescământ), au solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat București, . nr. 29 (fostă . nr.29) sector 2, în calitate de succesibili ai E. L. Beneyto, născută P..

Prin contractele de cesiune de drepturi nr. 1895/28.09.2006 și nr.395/01.02.2007, anexate prezentei cereri, P. E. E. și P. Ș., au cedat drepturile la măsuri reparatorii cuvenite pentru imobilul care face obiectul notificării, lui P. Louis Narcisse B.. La rândul său, P. Louis Narcisse B. a cesionat integral totalitatea drepturilor la măsuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, constând în restituire în natură sau după caz în echivalent, către reclamant.

În temeiul art. 1939 Cod civil, toate contractele de cesiune mai sus menționate au fost notificate Primăriei Municipiului București, atât de reclamant, cât și de P. Louis Narcisse B..

Prin urmare, reclamantul a devenit singura persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, . nr. 29 (fostă . nr.29) sector 2.

Imobilul a fost înstrăinat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, încheindu-se patru contracte de vânzare cumpărare, astfel cum rezultă din adresa nr. adresa A 784/04.01.2006, emisă de Apolodor SA.

In scopul obținerii măsurilor reparatorii în natură, s-a formulat o acțiune de anulare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 ce a făcut obiectul dosarului nr._/2002 al Judecătoriei Sectorului 1 București, acțiune care a fost respinsă definitiv și irevocabil, prin sentința civilă nr. 6277/22.10.2003.

În această situație, pentru partea de imobil vândută sunt aplicabile dispozițiile art. 18 alin 1 lit. d din Legea 10/2001 (r) potrivit cărora măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

În virtutea calității de persoană îndreptățită, prin cererea de emitere a dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii înregistrată sub nr._/15.03.2008 formulată în baza art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a depus in dosarul aferent Notificării toate actele necesare soluționării acesteia, în original, arătând că dosarul este complet și probează clar drepturile reclamantului.

Cu toate acestea dosarul 9423 nu a fost soluționat nici până la această dată, PMB refuzând să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii.

Reclamantul a insistat prin nenumărate adrese, audiențe, somație de emitere a dispoziție de acordare de măsuri reparatorii înregistrată sub nr._/05.05.2008, adrese privind stadiul dosarului, însă nici unul din demersurile întreprinse pentru a grăbi soluționarea notificării nu au fost urmate de vreun rezultat.

Prin urmare, în cauză s-a făcut dovada deplină a calității de proprietar a autoarei reclamantului și a continuității dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, a preluării abuzive, am arătat situația juridică a despăgubirilor, calitatea mea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, situația locativă actuală a imobilului, situația juridică și istoricul arterei de circulație, emiterea dispoziției de acordare de despăgubiri fiind doar un act de voință din partea pârâtei. Tergiversarea de către PMB a soluționării dosarului 9423 reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, respectiv la soluționarea în termen rezonabil a notificării, drept prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care se referă la o soluționare echitabilă atât în procedura prealabilă cât și în contencios.

In privința cuantumul despăgubirilor, în considerarea prevederilor capitolului IV, Titlul VII din Legea nr._, pârâta CCSD emite Titlul de despăgubire la valoarea stabilită prin expertiza de evaluare, respectiv la valoarea de piață.

In drept, s-au invocat disp. I.egii 10/2001 art.1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Legii 247/2005 și a normelor metodologice de aplicare a acestei legi, art. 274 C. civ..

În dovedirea acțiunii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și expertiză evaluatoare a despăgubirilor în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, precum și orice alt mijloc de probă, necesar justei soluționări a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1726/15.11.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III – a Civilă, în dosarul nr._/3/2010 s-a respins acțiunea formulată de reclamantul V. C. în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și S. Român prin Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor 2, ca neîntemeiat

Pentru a pronunța această soluție, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că imobilul litigios a fost dobândit în baza actului de vânzare – cumpărare nr._/1934 de către E. L. Beneyto născută P., imobil ce a trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 1101/3.10.1961 conf. D 111/1951 având în vedere și sentința civilă nr. 2799/24.04.1961.

În urma decesului numitei P. R. E., care este una și aceeași persoană cu E. L. Beneyto conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei, au rămas ca moștenitori P. I. R., P. E. Eufinia și P. Louis Narcisse B., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 40/1.11.2006.

La data de 18.06.1987 P. D. R. a decedat lăsând ca moștenitori pe P. C. M., P. Ș. conform certificatului de moștenitor nr. 254/17.12.1996.

În temeiul art. 4 alin. 3 din L 10/2001, P. Louis Narcisse B., P. H. E. E. și P. Ș. au solicitat, prin notificarea nr. 1888/8.08.2001, în principiu restituirea imobilului situat în București, .. 29, sector 2.

Prin contractele de cesiune de drepturi nr. 1895/28.09.2006 și nr. 395/1.02.2007, P. E. Eufinia și P. Ș. au dreptul la măsuri reparatorii cuvenite pentru imobil, ce face obiectul notificării lui P. Louis Narcisse B. care la rândul său a cesionat integral dreptul său la măsuri reparatorii în favoarea reclamantului.

Tribunalul a reținut că prevederile art. 3 și 4 din L 10/2001 indică în mod concret persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv.

În această situație prin contractele de cesiune de drepturi având ca obiect dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul menționat în notificarea formulată conf. L 10/2001 de către moștenitorii autoarei P. R. E., căsătorită E. Louis Beneyto reclamantul nu îndeplinește condițiile legale mai sus menționate, în sensul că nu poate fi considerat persoană îndreptățită pentru a beneficia de măsuri reparatorii în baza L 10/2001.

Ca urmare, tribunalul, constatând că reclamantul nu este persoană îndreptățită pentru a solicita măsuri reparatorii, pretențiile acestuia fiind nefondate, fapt pentru care a respins cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 107A/ 29 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București Secția A IX-A Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în dosarul nr._/3/2010, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant V. C. împotriva sentinței civile nr. 1726/15.11.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III – a Civilă în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primar General și S. Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

S-a desființat sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că în mod greșit prima instanța a apreciat ca este neîntemeiata cererea reclamantului, in calitate de cesionar al persoanelor indreptatite in sensul art. 3 si 4 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, calitatea de persoana indreptatita in sensul prevăzut de dispozițiile art. 3 si 4 din Legea nr. 10/2001 se analizează in persoana celor care au formulat notificararea prevăzuta de Legea nr. 10/2001.

Dreptul recunoscut de lege in favoarea acestor persoane si valorificat prin trimiterea notificării poate fi insa ulterior transmis fie prin acte inter vivos, fie prin acte mortis causa, ca orice alt drept.

In cauza, persoanele indreptatite in sensul Legii nr. 10/2001 au cedat drepturile născute in persoana lor prin trimiterea notificării in temeiul legii menționate, cesionar al acestor drepturi fiind reclamantul.

Totodată, din actele administrate in cauza rezulta ca cesiunea drepturilor sus-mentionate a fost notificata debitorului obligației, respectandu-se astfel dispozițiile art. 1393 C.civ..

În plus, argumentele reținute de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate conturează o respingere a cererii pentru lipsa calității procesuale active, apreciindu-se că, în calitate de cesionar, reclamantul nu poate invoca drepturile născute din notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu o respingere a cererii ca neîntemeiată, acest din urmă caz presupunând să se constate inexistența dreptului pretins prin notificare.

Ca atare, Curtea a constatat că exista contradicții între considerente și soluția pronunțată, considerentele conducând la o altă soluție decât cea pronunțată.

Prin urmare având, în vedere cele reținute mai sus Curtea a constatat că se impune admiterea apelului. Totodată, față de faptul că prima instanță nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată în raport cu pârâtele expres menționate pentru fiecare capăt de cere, ci a analizat doar îndreptățirea reclamantului de a invoca drepturile născute din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea a făcut aplicarea disp. art. 297 alin. 1 teza 1 C.pr.civ., astfel cum erau în vigoare la momentul pronunțării sentinței apelate, și, desființând sentința apelată, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._/3/2010.

În ședința publică de la data de 6.01.2012, numitele P. M. și P. E. au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților M. București prin Primarul General și S. Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, justificând interesul de a interveni în cauză, în baza unor contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, dar și pentru faptul că sunt titulare a unor contracte de închiriere, având ca obiect folosința terenului cu destinația curte, situat în București, . nr. 29, sector 2, apreciind că cererea formulată are legătură cu cererea reclamantului, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul menționat.

Tribunalul, la același termen de judecată, a respins ca inadmisibilă această cerere de intervenție accesorie, apreciind că intervenientele nu au justificat un interes pentru participarea la judecata cererii reclamantului care a înțeles să învestească instanța cu soluționarea în fond a notificării formulată în calitate de persoană pretins îndreptățită, la măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzută de Legea 10/2001.

După soluționarea acestei cereri de intervenție, tribunalul a acordat cuvântul părților în formularea probatoriilor, reclamantul solicitând efectuarea unui supliment la raportul de expertiză specialitatea construcții efectuat în primul stadiu procesual, precum și efectuarea unei expertize specialitatea topografie, prin ambele expertize, reclamantul solicitând identificarea și indicarea vreunei suprafețe libere de construcție sau de teren, care se mai află în proprietatea statului și care ar putea fi restituită în natură, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În ședința publică de la 2.03.2013, numita P. E. J. a formulat o nouă cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților M. București prin Primarul General și S. Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, solicitând să se dispună admiterea în principiu cererii de intervenție; pe fondul cauzei, respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:

P. E. J., moștenitoare a lui P. V., este coproprietară asupra imobilului situat în București, . nr. 29, sect. 2.

De asemenea este cotitulara unui contract de închiriere asupra terenului cu destinație de curte situat în București, . nr. 29, sect. 2.

Chiar dacă la termenul anterior a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de către alte persoane, intervenienta a solicitat să se analizeze prezenta cerere observând că temeiurile ei sunt esențial diferite.

Este adevărat că reclamantul solicită, în exercițiul principiului disponibilității, doar recunoașterea dreptului la despăgubiri prin echivalent. Această observație a fost și argumentul decisiv al respingerii cererii de intervenție pomenite mai sus: dacă obiectul cererii nu este restituirea în natură, proprietarii construcției, titulari ai unui drept de folosință asupra terenului, nu pot justifica un interes ce ar putea fi, indirect, protejat.

Cu toate acestea, ulterior respingerii cererii, în faza probatoriului, s-a încuviințat ca obiectiv de expertiză stabilirea dacă și în ce măsură terenul ar putea fi restituită în natură, tocmai pentru a se stabili prin eliminare ce ar putea fi restituit numai prin echivalent.

De altfel, unul dintre obiective prevede expres identificarea terenului aferent construcției. Or, câtă vreme criteriul legal de determinare a terenului aferent care nu este supus restituirii este acela al „bunei utilizări a construcției", stabilirea acestei împrejurări ar trebui realizată numai cu participarea proprietarului construcției, singurul în măsură să formuleze puncte de vedere și apărări pertinente.

În concluzie, această procedură va tranșa irevocabil între părți, în mod indirect, dar fără dubiu, terenul aferent si destinat bunei utilizări a construcției.

Corecta stabilire a acestui teren interesează atât modalitatea de exercitare a prerogativelor de proprietate asupra construcției și siguranța exploatării acesteia, cât și dreptul actual de folosință asupra terenului aparținând intervenientei.

În aceste condiții, interesul concret și legitim de a interveni accesoriu pentru a veghea la respectarea legalității este evident.

Tribunalul, în raport de noile argumente aduse de intervenienta P. E. J., a admis în principiu, această cerere de intervenție accesorie, constatând că prin cea de a doua cerere de intervenție s-au invocat argumente noi în susținerea interesului pentru formularea acestei cereri, constatându-se, într-adevăr, că la termenul anterior s-a dispus efectuarea expertizelor de specialitate în cauză, iar pentru expertiza specialitatea topografie, la obiectivul 6 s-a făcut trimitere la identificarea terenului, respectiv terenul aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, terenul pe care este amplasată construcția, amprenta construcției și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință.

Față de această nouă împrejurare, obiectivele fiind stabilite în conformitate cu art.7 din Legea nr.10/2001 și 7.3 din Normele metodologice de aplicare a legii introduse prin HG nr.923/2010, tribunalul a constatat că P. E. J. are interesul de a interveni în prezenta cauză prin cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâților a cărei calitate procesuală pasivă se va reține în cauză, justificat de faptul că are calitate de proprietar al imobilului înstrăinat în baza Legii nr.112/1995 și deține teren aferent.

La același termen de judecată, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că cererea de chemare în judecată, are ca obiect principal, soluționarea notificării nr. 872/07.08.2001, transmisă prin executorul judecătoresc la PMB și înregistrată sub nr. 9423/2001, formulată de P. Louise Narcisse B., P. E. Eufimia și P. Ș., autorii reclamantului, în dreptul cărora se subrogă, cu privire la imobilul situat în București, .. 29 (fostă . nr. 29) sector 2.

Cererea a fost întemeiată pe Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea 10/2001 dispozițiile Legii 247/2005 și a normelor metodologice de aplicare ale acestor legi.

Față de cererea precizatoare a reclamantului, tribunalul,în ședința publică de la 2.03.2012, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dispunând scoaterea acestuia din cauză, pentru considerentele menționate în încheierea de ședință de la acea dată, reținând așadar că cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtului a sprijinit doar apărările pârâtului M. București prin Primarul General.

Raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea topografie-cadastru, întocmit de expertul G. V., a fost depus la dosar la data de 26.04.2012.

În ședința publică de la 27.04.2012, reclamantul a depus la dosar, încă o cerere precizatoare, confirmând încă o dată, că a înțeles să învestească instanța cu o cerere de soluționare a notificării nr. 872/7.08.2001, transmisă prin executorul judecătoresc la Primăria Municipiului București și înregistrată sub nr. 9423/2001, întreaga cerere fiind întemeiată pe disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001 și pe disp. Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dar și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe Legea nr. 247/2005, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, acesta fiind obiectul cererii și cadrul procesual dedus judecății.

Raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea construcții, întocmit de expertul G. C., a fost depus la dosar la data de 31.01.2013.

Împotriva acestui raport au formulat obiecțiuni atât reclamantul, cât și intervenienta accesorie, la care expertul a răspuns prin suplimentul din data de 19.09.2013.

După efectuarea raportului de expertiză construcții, întrucât prin raportul de expertiză specialitatea topografie, nu se răspunsese la obiectivul nr. 6, s-a revenit cu adresă și la expertul G. V., care a depus o completare a raportului de expertiză la data de 19.09.2013.

Se impune a se arăta că în acest dosar, rapoartele de expertiză au fost realizate cu dificultate, întrucât deținătorii actuali ai imobilului nu au permis accesul pentru efectuarea expertizei, iar pârâtul, deși a fost sancționat potrivit disp. art. 108¹ alin. 2, lit. d și h C.pr.civ., nu a depus toate diligențele prevăzute de lege pentru accesul expertului la cercetarea imobilului în litigiu.

Intervenienta accesorie a înțeles să invoce incidența în cauză a disp. Legii nr. 165/2013, în raport de care, cererile ce vizează restituirea în natură a părților din imobil ce se află încă în proprietatea statului, sunt inadmisibile față de calitatea în care reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată, susțineri pe care tribunalul le-a calificat drept apărări de fond, ce urmează a fi avute în vedere, la soluționarea cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1893 din 25.10.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea astfel cum a fost precizată de reclamantul V. C., a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită în favoarea reclamantului V. C., în calitate de cesionar, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul situat în București, . nr. 29, sector 2 (fostă . nr. 29), compus din teren în suprafață de 550 mp și două corpuri de construcție în suprafață totală de 276 mp, imposibil de restituit în natură.

A admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de intervenienta în numele altei persoane P. E. J. și a obligat pârâtul către reclamante la plata sumei de 2750 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat achitat în primul ciclu procesual și onorarii expert).

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr. 871/7.08.2001, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 9423/2001, P. Louis Narcisse B., P. E. Eufimia și P. Ș. au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în principal, restituirea în natură sau, în cazul în care, aceasta este imposibilă, acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul în suprafață de 565 mp și două corpuri de clădire, situat în București, . nr. 29 (fostă . nr.29) sector 2.

Prin contractul de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 395/102.2007, cedentul P. Ș. a cesionat cesionarului P. Louis Narcisse B., integral, dreptul acestuia la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, pentru întregul imobil compus din teren în suprafață de 565 m.p. și două corpuri de construcție, situat în București, . nr. 29 (fostă . nr.29).

Prin contractul de cesiune de drepturi, autentificat sub nr. 4012/3.09.2007, P. Louis a cesionat reclamantului V. C., integral, dreptul acestuia la măsuri reparatorii, deținut atât în calitate de persoană îndreptățită, în conformitate cu disp. art. din Legea 10/2001, în baza notificării nr. 871/8.08.2001, cât și în baza contractului de cesiune autentificat sub nr. 219/25.01.2007, cât și a contractului de cesiune nr. 395/1.02.2007.

Între aceleași persoane s-a mai încheiat un contract de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 3082/3.10.2006 prin care, cesiona dreptul la măsuri reparatorii pentru același imobil, invocându-se și contractul de cesiune autentificat sub nr. 1895/28.09.2006, prin care P. E. E. a cesionat dreptul la măsuro reparatori deținut în calitate de persoană îndreptățită în conformitate cu disp. art. 4 din Legea 10/2001, în baza notificării nr. 871/8.08.2001.

Așadar, rezultă că reclamantul V. C. a dobândit de la cei trei notificatori, dreptul la măsuri reparatorii, constând în restituire în natură, sau, după caz, prin echivalent, comunicând încheierea contractelor de cesiune către Primăria Municipiului București, prin notificările nr. 1894/20.10.2006, nr. 427/7.05.2007 și nr. 774/5.09.2007.

Prin cererea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată, reclamantul V. C., în calitatea sa de cesionar, a solicitat soluționarea în fond a notificării nr. 871/8.08.2001, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, invocând ca temei de drept, în principal, disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001 și decizia nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, în aplicarea și interpretarea acestor dispoziții legale.

În această situație, tribunalul, în raport de disp. art. 330⁷ C.pr.civ. și de cele reținute în decizia pronunțată de instanța de control judiciar, a analizat îndeplinirea cerințelor de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, în persoana cedenților, care au formulat notificarea nr. 871/2001.

Imobilul situat în București, . nr. 29 (fostă ., nr.29) sector 2 a fost dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat nr._/07.12.1934, de către E. L. Beneyto, născută P..

In baza acestui act de vânzare-cumpărare, imobilul a fost înregistrat în evidențele fiscale, începând cu anul 1934, ca proprietate a doamnei E. L. Beneyto și a figurat astfel în aceste evidențe până în anul 1961, când imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fără plata unei despăgubiri.

La momentul dobândirii, imobilul a figurat la adresa . nr. 29, Raion "1 Mai", stradă care și-a schimbat denumirea, ca urmare a unificării străzilor Surorilor, ., R. de Flers și Logofăt L. S., astfel cum rezultă din adresa nr._/_/18.01.2007, emisă de PMB Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală Serviciul Nomenclatură Urbană, privind istoricul denumirii arterei de circulație. In urma unificării acestor străzi, din anul 1987 imobilul a figurat pe adresa Logofăt L. S. nr. 29, adresă de la care a și fost preluat abuziv de către stat.

În anul 1961, imobilul din . nr.29 a fost considerat "bun părăsit", ca urmare a faptului că E. L. Beneyto plecase din țară în anul 1945 (și-a urmat soțul în Spania), și, în calitate de proprietar, nu mai făcuse acte de administrare asupra imobilului. Astfel, în baza acestei motivații, Sfatul Popular al Raionului "1 Mai" a solicitat pe calea unei acțiuni judecătorești înregistrată la Tribunalul Popular al aceluiași Raion, trecerea în proprietatea statului a imobilului de la adresa sus-menționată, acțiune admisă prin sentința civilă nr. 2799/24.04.1961 pronunțată în temeiul Decretului 111/1951 și pusă în executare în baza Deciziei nr.1101/1961 a Sfatului Popular al Raionului "1 Mai".

E. L. Beneyto, care a supraviețuit soțului ei, a decedat în Spania la data de 18.06.1987, decesul său fiind înregistrat în Registrul de stare civilă din Madrid, cu numele de familie P. R. E..

Înregistrarea decesului E. L. Beneyto în registrul de stare civilă, cu numele de P. R., s-a efectuat în baza art. 194 din Cod civil spaniol, potrivit căruia, în situația decesului soției, survenit după decesul soțul - cum s-a întâmplat și în cazul de față - în certificatul de deces vor fi trecute numele tatălui și numele bunicului matern.

Astfel, E. L. Beneyto s-a născut cu numele de P., după tată, iar bunicul său matern se numea R., astfel cum rezultă din Extrasul din Registrul de naștere pentru uz oficial, emis de Serviciul Stare civilă al Mun. București, precum și din copia certificatului de naștere al fratelui său P. G., din care rezultă că numele mamei lor înainte de căsătorie era R..

Astfel, din cele arătate, tribunalul constată că rezultă calitatea de proprietar al imobilului și a continuității dreptului până la momentul preluării abuzive de către stat, al cărui titular a fost P. R. E..

În temeiul dispozițiilor art.4 alin. 3 din Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, P. Louis Narcisse B., P. E. Eufimia și P. Ș. (acesta culegând și cota de ¼ a mamei sale, în virtutea dreptului de acrescământ), au solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în București, . nr. 29 (fostă . nr.29) sector 2, în calitate de succesibili ai E. L. Beneyto, născută P..

Așadar, tribunalul a constatat că, notificatorii au calitatea de persoane îndreptățite în conformitate cu disp. art. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, de prevederile Legii nr.10/_ beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, aceștia fiind moștenitorii dobânditorului inițial.

Potrivit probelor administrate în cauză, imobilul notificat a fost vândut în cea mai mare parte în baza Legii nr. 112/1995, fiind încheiate patru contracte de vânzare-cumpărare a căror valabilitate a fost constată și menținută prin sentința civilă nr. 6277/22.10.2002, rămasă definitivă și irevocabilă.

În cauză au fost efectuate expertize tehnice judiciare de specialitate, care au concluzionat că a mai rămas o suprafață nevândută în baza Legii 112/1995, de 81,44 mp, care se compune din două garaje în suprafață de 14,80 mp și 20,20 mp, conform contractelor de închiriere existente la dosar, iar diferența de 46,44 mp, reprezintă spații nevândute (camere de serviciu) situate la etaj corp B.

Raportul de expertiză specialitatea topografie, a concluzionat că întregul teren ce constituie curtea construcției, este necesar bunei utilizării a acesteia, fiind teren aferent, în sensul prevăzut de art. 7 din Legea 10/2001 și de art. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nefiind posibilă restituirea în natură.

Tribunalul a reținut totodată că pe parcursul soluționării cauzei (și a notificării) a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a stabilit o anumită procedură pentru acordarea de măsuri compensatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă, procedură distinctă și subsecventă procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare (ori de către instanța civilă, în condițiile deciziei nr.20/2007 a ICCJ).

Astfel, la art. 4 se prevede că dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, iar la art. 50 lit. a prevede că la data intrării în vigoare a prezentei legi sintagma "despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu sintagma "măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România".

În acest context, tribunalul a considerat că devin incidente disp. art. 1 alin. 3 din Legea 165/2013 - în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4), și chiar dacă în imobilul notificat mai există o suprafață de construcție nevândută în baza Legii 112/1995, suprafață care notificatorilor li s-ar fi putut restitui în natură, dat fiind că reclamantul este cesionarul drepturilor recunoscute de Legea nr. 10/2001, respectiv altă persoană decât titularul dreptului de proprietate, acesta nu poate beneficia decât de măsura reparatorie care se acordă prin compensarea prin puncte.

În ceea ce privește suprafața imobilului notificat, tribunalul a constatat că în titlul de proprietate nu este indicată suprafața întregului teren, că acesta a figurat în evidențele cadastrale întocmite doar pe bază de declarații în anul 1986, cu suprafața de 565 mp teren, din care 276 mp construcții, așa încât, consideră că se impune a fi avut în vedere suprafața identificată de expert, de 550 mp, din care 276 mp reprezintă teren ocupat de construcții, iar restul de 274 mp constituie curtea imobilului.

Raportul de expertiză specialitatea construcții a identificat două corpuri de clădire, de asemenea indicând suprafața construită de 276 mp, astfel că tribunalul, la stabilirea măsurilor reparatorii, va reține datele care sunt identice în ambele rapoarte de expertiză.

Așa fiind, față de considerentele expuse și având în vedere disp. art. 26 alin. 3 coroborat cu art. 2 alin.1 lit. c și art. 25 din Legea 10/2001, precum și dispozițiile Deciziei nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, dar și disp. art. 4 și 50 lit. a din Legea nr. 165/2013, tribunalul a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită în favoarea reclamantului V. C., în calitate de cesionar, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul situat în București, . nr. 29, sector 2 (fostă . nr. 29), compus din teren în suprafață de 550 mp și două corpuri de construcție în suprafață totală de 276 mp, imposibil de restituit în natură.

Având în vedere soluția de admitere în parte a cererii principale, tribunalul recunoscând în favoarea reclamantului doar dreptul la măsuri compensatorii, nu și posibilitatea de restituire în natură a părții din imobil care încă se regăsește în proprietatea statului, iar interesul pentru care s-a formulat cererea de intervenție de către intervenienta P. E. J., în favoarea pârâtului Municipiului București prin Primarul General, a fost justificat de recunoașterea dreptului doar la măsuri reparatorii prin echivalent, nu și a dreptului la restituirea în natură, în raport de considerentele expuse mai sus, tribunalul a admis și cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtului.

În baza art. 274 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâtul către reclamante la plata sumei de 2750 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat achitat în primul ciclu procesual și onorarii expert).

În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că legiuitorul a stabilit prin art.22 din legea nr.10/2001 ca unitatea deținatoare este obligata sa se pronunte, prin decizie sau dupa caz, dispozitie motivata asupra cererii de restituire în natura sau de acordare de masuri reparatorii.

Unitatea detinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.

Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea detinătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.

Conform art.I al.1 și al.2, art.4, art.10 și art.50 lit, b din Legea nr.165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 al.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.

Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013 se arata în mod expres ca aceasta lege este aplicabila si cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instantelor de judecata, la data intrarii în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.

Art. 50 lit. b mentioneaza expres faptul ca „orice dispozitie referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internationale de evaluare și masura reparatorie a compensarii cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevazute în Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare se abroga”.

Astfel, prin dispozitiile art.33 alin.I din legea 165/2013, pentru solutionarea notificării s-a instituit un nou termen în sarcina unitatii detinatoare, altul decat cel stabilit prin art.25.1 din legea nr.10/2001. Mai mult, prin art.32.1 din legea 165/2013 se instituie un termen de decadere în procedura administrativa de 90 zile in care persoanele care se considera îndreptatite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitatile investite de lege.

In consecinta, analiza notificărilor întemeiate pe legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind masurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire în natura sau prin echivalent,a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv legea nr.165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.

Mai mult prin dispozitia art.4 din legea nr.165/2013,dispozitiile prezentei legi se aplica cererilor formulate si depuse în termen legal la entitatile investite de lege nesolutionate pana la data intrarii în vigoare a prezentei legi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instantelor precum si cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotararii pilot din 12 octombrie 2010 pronuntata în cauza M. A. împotriva României ,la data intrării in vigoare a prezentei legi.

Astfel, dreptul persoanelor care se considera îndreptatite la masuri reparatorii în solutionarea notificarilor nu s-a nascut.

Mai mult decât atât prin raportare la dispozițiile art.33 alin.4 „cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin.2 respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001”.

Față de textul de lege invocat, recurentul apreciază că nu putea fi obligat la a soluționa dosarul reclamantei, câtă vreme legiuitorul a stabilit că rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.

Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, se consideră că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a parții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.

Recurentul invocă jurisprudenta C.E.D.O. care prevede că partea care a castigat procesul nu va putea obtine rambursarea unor cheltuieli, decat în masura în care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.

In cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sanctiunea este reglementata de art.274 alin.3 C. proc, civ. si consta în dreptul suveran al instantei de judecata de a micsora onorariul, daca este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat.

Cheltuielile de judecata sunt o suma de bani în care se regasesc toate cheltuielile pe care partea care a castigat procesul le-a facut cu ocazia litigiului solutionat prin hotarare judecatoreasca, fundamentul fiind culpa procesuala a partii care cade în pretentii.

Legiuitorul a prevazut posibilitatea practicarii unor onorarii încadrate în anumite limite, însa în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei si a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate si munca prestata,

Realitatea cheltuielilor tine de justificarea ca ele au fost concepute într-o legatura stricta si indisolubila cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia si concepute de partea care lea platit ca avand caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obtine serviciul avocatului o garantie a succesului sau.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor invocate, Curtea urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:

Facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate în întregime înainte de . legii noi, cât și efectele produse de acea situație juridică înainte de acest moment. În privința acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei.

În consecință, o lege ulterioară nu poate să aducă atingere unor situații juridice anterioare, constituite sau stinse sub imperiul vechii legi, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare. De asemenea, legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului, iar dacă legea creează o situație juridică nouă, organul de jurisdicție nu ar putea decide că situația juridică reglementată doar de legea nouă s-a născut din fapte întâmplate în întregime înainte de ..

În speță, la data introducerii cererii de chemare în judecată erau în vigoare dispozițiile art. 23 alin.1 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora unitatea deținătoare este obligată ca în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.22 să se pronunțe prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, formulată la data de 07.08.2001.

Acest termen era împlinit la data sesizării instanței cu cenzurarea refuzului de restituire a imobilului, sub imperiul legii vechi, motiv pentru care, fiind vorba despre un trecut juridic, Curtea apreciază că scapă acțiunii legii noi, neputându-se refuza persoanei îndreptatite dreptul de a se adresa instantei competente pe motiv ca plângerea este prematura sau inadmisibila, temporizarea solutionarii notificarilor adresate persoanelor detinatoare ale imobilelor conducând la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Lipsa raspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii investite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramane necenzurat, pentru ca nicio dispozitie legala nu limiteaza dreptul celui care se considera nedreptatit de a se adresa instantei competente, ci, dimpotriva, insasi Constitutia prevede, la art. 21 alin. (2), ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea dreptului oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea intereselor sale legitime.

Același raționament a fost avut în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin decizia XX din 19 martie 2007, a statuat asupra admisibilității actiunii persoanei indreptatite, in cazul refuzului nejustificat al unitatii detinatoare sau al entitatii investite cu solutionarea, de a raspunde la notificarea persoanei indreptatite, reținând că respingerea actiunii ca inadmisibila sau prematur introdusa ar contraveni si principiului solutionarii cauzei ., consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, la care Romania a devenit parte.

Prin urmare, în speță, având în vedere că până la data introducerii prezentei acțiuni nu a fost finalizată procedura prealabila si obligatorie a notificarii, nu i se poate imputa recurentului reclamant neîndeplinirea de catre recurentul pârât, în calitate de persoana juridica notificata, a obligatiei instituite prin art. 23 alin. 1 din lege.

In ce priveste termenele prevazute de Legea nr. 165/2013, acestea trebuie considerate ca fiind aplicabile, fata de dispozitiile art. 4 din lege, doar perioadei in care notificarea se afla inca, la data intrarii in vigoare a legii noi, in fata unitatii detinatoare spre solutionare.

Insa, in cauzele ca cea prezenta, notificarea se afla deja in fata instantei de judecata spre solutionare. Or, asa cum a aratat si instanta suprema in decizia in recurs in interesul legii nr. 20/ 2007, odata investita instanta cu cererea notificatorului de solutionare a notificarii ramasa nesolutionata de catre unitatea detinatoare, instanta capata plenitudine de competenta si nesolutionarea notificarii de catre unitatea detinatoare este echivalata unui refuz de restituire.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite, în contextul noii legi (Legea nr. 165/2013), Curtea constată că, sub acest aspect, instanța de fond a făcut, sub acest aspect, aplicarea noilor dispoziții legale, iar nu a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum greșit susține recurentul pârât M. București prin Primarul General, care nu a fost obligat, prin sentința recurată, să emită dispoziție cu propunere de acordare măsuri reparatorii în temeiul acestor norme.

În ceea ce privește critica recurentului pârât sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, Curtea reține că potrivit art.274 alin.1 Cod procedură civilă „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Textul art. 274 din Codul de procedură civilă, instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Prin urmare, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.

În speță, instanța de fond a admis acțiunea formulată împotriva pârâtului M. București prin Primarul General, constatând dreptul la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale de reparație pentru imobilul notificat, soluție în raport de care recurentul pârât are calitatea de parte căzută în pretenții. Culpa sa procesuală nu ar fi existat doar dacă pretențiile intimaților reclamanți cu privire la imobilul notificat ar fi fost recunoscute de bună voie de către recurentul pârât, în cadrul procedurii administrative ori, cel mai târziu, până la prima zi de înfățișare. Cum în cauză nu se regăsește niciuna dintre aceste situații, în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că recurentului pârât M. București prin Primar General îi revine obligația de a suporta cheltuielile făcute de reclamanți cu acest proces.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 din C.proc.civ. judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În speță, Curtea constată că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată de către instanța de fond cuprinde cheltuielile efectuate în două cicluri procesuale, atât cu cele două expertize de specialitate realizate în cauză (2.300 lei) cât și pentru asigurarea apărării (500 lei), astfel că nu poate fi apreciată ca având o valoare nepotrivit de mare.

Față de cele reținute, Curtea apreciază că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea sentinței și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, astfel încât, în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1893/25.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. C. și intimata intervenientă P. E. J..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 3 iunie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. L. M. D. F. G. D. Z.

GREFIER

S. V.

RED.DLM

Tehnored.DLM/MȘ/ 2 ex.

6.06.2014

#Judecator Daniela Laura Moraru

← Accesiune. Decizia nr. 826/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1811/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 988/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Ilie Mariana 26.02.2020

Dosarul administrativ nr.16436 în temeiul legii nr.10/2001, in. vederea soluționării !!! Î întrebarea dacă a fost soluționat ? Fiind unul dintre moștenitori !!! Mulțumesc !!!

Răspunde