Pretenţii. Decizia nr. 829/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 829/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-05-2014 în dosarul nr. 954/2/2014
Dosar nr._
(339/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.829
Ședința publică de la 15.05.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți M. V. și S. E., împotriva sentinței civile nr. 624 din 18.11.2013, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților,precum și faptul că recurenții reclamanți au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de împrejurarea că recurenții reclamanți au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3003/87 din 5 iunie 2012, reclamanții M. V. și S. E. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea care se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii dislocării lor, precum și a defuncților M. E. (fostă G.), G. D. M. și G. G., în perioada 12 iulie 1950-1 august 1956 în localități din județul C.; să se constate caracterul politic al măsurii arestării defuncților M. G. și M. D. în perioada 12 iulie 1950-1956; să fie obligat pârâtul să le plătească suma de 330.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR la data plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt soțul supraviețuitor, respectiv, fiica defunctei M. E. (fostă G.), care, împreună cu părinții săi G. M. și G. G. au fost dislocați pentru faptul că au participat la răzmerița din data de 12 iulie 1950, în localitatea Capul Midia în perioada 12.07.1950-1.09.1952 și apoi în . perioada 1.09.1952-1.08.1956, măsura fiind ridicată prin decizia nr. 6424/10.07.1956, la data de 1.08.1956.
Au mai arătat că dislocarea familiei G. s-a produs din motive politice și pentru că făcea parte din categoria chiaburilor.
Reclamanții au mai menționat că în perioada dislocării, familia G. a trăit și muncit în condiții grele, fiind nevoiți să doarmă în grajdurile de animale, nu au beneficiat de asistență medicală,au fost lipsiți de cele mai elementare condiții de igienă și puși să muncească, ceea ce le-a provocat suferințe fizice care i-au marcat toată viața.
În continuare, reclamantul M. V. a mai menționat că a fost și el dislocat împreună cu familia în perioada 12.07.1950-1.09.1952 în localitatea Capul Midia și în perioada 1.09.1952-1.08.1956 în . părinții săi au participat la răzmeriță și pentru că erau chiaburi.
A mai susținut reclamantul că tatăl său M. G. și fratele său M. D. au fost arestați la 12.07.1950 și au fost transferați prin mai multe penitenciare unde am fost menținuți în arest, fără să fi fost condamnați, iar bunurile le-au fost confiscate, fără a le fi restituite.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 6 din CEDO.
La data de 2 iulie 2012, Direcția Generală a Finanțelor Publice, în numele pârâtului a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
A motivat că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 330.000 euro cu titlu de despăgubiri conform Legii nr. 221/2009, deși, prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în M.O nr. 761/15.11.2010, dispozițiile art. 5 lit. a din legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, astfel încât nu mai există temei legal pentru acordarea lor.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115 și urm. C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 664/24.10.2012, Tribunalul Teleorman a admis acțiunea formulată de reclamanții M. V. și S. E., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai autorilor M. (fostă G.) E., M. G., M. D., G. D. M. și G. G., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice București, în parte, a constatat caracterul politic al măsurii dislocării defuncților G. D. M., G. G. și M. (fostă G. ) E. în perioada12.07._56 în localitatea Saligny, județul C., a constatat caracterul politic al măsurii dislocării reclamantului M. V. în perioada 12.07._52 în localitatea Capul Midia și în perioada 01.09._56 în ., a respins, ca nefondată cererea privind constatarea caracterului politic al măsurii arestării defuncților M. G. și M. D., a respins ca inadmisibilă cererea privind acordarea daunelor morale.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea disp. art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că urmare a deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În speță, acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 5.06.2012, după data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de contencios constituțional: 15 noiembrie 2010. Or, față de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se va reține că este inadmisibil capătul de cerere privind plata daunelor morale, atâta timp cât disp. art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui temei juridic pentru acordarea acestora.
În ce privește capetele de cerere privind constatarea caracterului politic, tribunalul a constatat și reținut din adresa nr. 76/28.01.1991 a Ministerului de Interne că reclamantul M. V., născut la data de 3.10.1928 a fost dislocat împreună cu familia în localitatea Capul Midia în perioada 12.07.1950-1.09.192 și în . C., în perioada 1.09.1952-1.08.1956, pentru faptul că au participat la răzmeriță, restricția domiciliară fiind ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6424/1956. De asemenea, din adresa nr._/28.01.1991 a Ministerului de Interne a reieșit că autoarea reclamanților M. E. (fostă G.), fiica lui M. și G., a fost dislocată împreună cu familia în perioada 12.07.1950-1.08.1956 în ., ca urmare a participării la răzmeriță.
A reținut instanța că din înscrisurile depuse la dosar de reclamanți (adresele nr.76/28.01.1991 și nr._/28.01.1991 emise de Ministerul de Interne) rezultă că măsura dislocării reclamantului, precum și a numiților M. E. (fostă G.), G. D. M. și G. G., au avut caracter politic, întrucât a fost luată ca urmare a faptului că aceștia au participat la răzmeriță, opunându-se regimului comunist; s-a reținut astfel incidența disp. art. art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții M. V. și S. E..
Prin decizia nr. 246/06.02.2013 a Curții de Apel București s-a admis recursul declarat s-a casat în parte sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea cererii privind acordarea daunelor morale și materiale.
În motivarea deciziei de casare Curtea a reținut, în esență, că recurenții ar fi putut beneficia de daune morale în temeiul disp. art. 5 alin. 1 lit. a/Lg 221/2009, însă în urma intervenției deciziei 1360/21.10.2010 a Curții Constituționale acest text de lege a fost declarat neconstituțional, astfel că temeiul juridic care justifica acordarea acestor daune nu mai există.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman după casarea cu trimite la data de 08.04.2013.
Prin sentința civilă nr.624/18.11.2013, Tribunalul Teleorman a respins ca neîntemeiat capătul de cerere formulat de reclamanți, privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, cât și a daunelor materiale pentru prejudiciul încercat.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin deciziile nr.1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea disp. art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009. Ulterior, prin decizia nr. 12/19.09.2011 Înalta Curți de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că urmare a deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Cum prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 05.06.2012 și soluționată la data de 24.10.2012, deci ulterior apariției celor două decizii ale Curții Constituționale, instanța constată că la momentul învestirii instanței, părțile nu avea nici un temei juridic pentru pretențiile lor.
În privința daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, instanța reține că disp. art.5 alin.1 lit.b reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
Decizia în interesul legii nr. 6/15.04.2013 a ÎCCJ a arătat că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesata să nu fi obținut deja o reparație. Conform dispozițiilor art. 2 rap. la art. 6/Legea 10/2001 obiectul legii îl constituie imobilele preluate abuziv de către stat, prin imobile, în sensul acestei legi înțelegându-se terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
Față de aceste considerente, instanța a constatat că bunurile pretinse de către reclamanți, respective utilajele agricole nu intră în categoria celor la care face referire expres și limitative textul de lege, respective bunuri mobile devenite imobile prin încorporare în construcțiile preluate.
Pentru aceste considerente, instanța a respins ca nefondate capetele de cerere privind acordarea de daune morale și materiale.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții M. V. și S. E., solicitând modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului, recurenții susțin că în mod greșit a fost respinsă cererea pentru acordarea de daune morale, deși aceasta este întemeiată.
Deși prin deciziile nr.1358 și nr.1360 din 2010 ale Curții Constituționale s-au declarat neconstituționale prevederile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, prin Legea 202/2010, se modifica art. 5 alin. l din legea 221/2009 arătându-se ca „orice persoana care a suferit condamnări, ori soțul sau descendenții pana la gradul II inclusiv pot solicita despăgubiri pe temeiul acestei legi".
Așadar Legea 202/2010, care a intrat în vigoare la 25.11.2010 este ulterioara deciziilor de neconstituționalitate pronunțate în 20 și 21.10.2010 și înainte de producerea efectelor juridice ale acestor decizii prin publicarea lor în Monitorul Oficial nr.761 din 15.11.2010.
În raport de cele ce preced se observa ca legea a fost modificata în termenul de 45 zile, iar legiuitorul a înțeles să (re)adopte același text al dispoz.art.5 din Legea 221/2009.
Pentru aceste argumente, recurenții apreciază că art.5 al Legii 221/2009 este în vigoare și își produce efectele, în ceea ce privește cauza dedusă judecății.
Această interpretare este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții care se aplica prioritar față de dreptul intern.
Recurenții apreciază că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful l din Convenția Europeană, principiu aplicabil în cauză.
Deși acțiunea este respinsa ca nefondata cu motivarea potrivit căreia cererea acestora nu mai are nici un temei juridic pentru pretențiile formulate, ca urmare a declarării neconstituționalității art.5 alin.(l) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 prin cele doua decizii ale Curții Constituționale, esența considerentelor sentinței se regăsește tot în decizia în interesul Legii nr.12/2011 pronunțata de ICCJ.
Înalta Curte, prin decizia în interesul legii nr.12/2011 reține în motivarea pe acest aspect că tot Curtea Europeană a stabilit că art.6 paragraful l "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză", dezvoltând aceleași susțineri cu privire la inexistenta unui text normativ care sa îndreptățească la formularea unei acțiuni. Concluzionează Înalta Curte că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Aceste argumente sunt disonante în raport cu faptul că acest organ jurisdicțional - Curtea Constituțională - nu face parte din puterea judecătoreasca în accepțiunea Legii 304/2004 întrucât printre instituțiile enumerate la art.1 și 2 din acest act normativ nu se regăsește și Curtea Constituțională.
Așadar Curtea Constituțională nu poate fi calificată strict ca fiind un tribunal imparțial și independent, datorită modalității de desemnare a judecătorilor.
În această chestiune, Curtea Europeana s-a pronunțat în cauză Grieves c. Regatului Unit al Marii Britanii, în sensul: „Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat independent trebuie să fie avut în vedere printre altele, modul de numire a membrilor săi și dacă organismul prezintă o aparență de independență". Raportat la cauza dedusă judecății, recurenții apreciază că intervenția Curții Constituționale este direct asimilată unei intervenții a legiuitorului și este de natură să rupă echilibrul procesual, încălcându-se în mod evident garanțiile oferite de disp. art. 6 din Convenție.
Principiul preeminentei dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun oricărei ingerințe a puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influenta deznodământul judiciar a litigiului.
De asemenea, recurenții reclamanți susțin că a fost încălcat principiul privind respectarea dreptului la un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Apreciază că tribunalul și-a însușit fără a explicita considerentele deciziei nr. 12/2011a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că acestea sunt contrazise de chiar jurisprudența Înaltei Curți în materie care, la sfârșitul lunii mai 2011 - deci după deciziile Curții Constituționale - pronunțase peste 10 hotărâri ramase irevocabile prin care s-au acordat despăgubiri substanțiale unor foști deținuți politici și moștenitorilor acestora, generându-se astfel situații discriminatorii.
Respingându-le cererea pentru acordarea de daune morale, instanța de fond a încălcat principiul egalității în drepturi și a creat o situație juridică discriminatorie față de persoanele care au obținut hotărâri definitive și irevocabile, în raport de disp. art. l, art. 4 și art. 16 din Constituție, art. 14 din Convenția EDO.
Totodată, legat de speranța legitimă și principiul predictibilității normelor de drept, tribunalul nu a apreciat calitatea de a fi accesibile și previzibile dispozițiile art. 5 alin. l lit. a din Legea 221/2009 prin raportare la jurisprudența Curții Europene (Pressos Compania Naviera SA și alții versus Belgia, Draon versus Franța, Gratzinger și Gratzingerova versus Cehia, Trgo versus Croația, Hornsby versus G., S. versus România).
Recurenții consideră că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pe temeiul Legii 221/2009 în funcție de momentul în care instanța a pronunțat o hotărâre definitiva nu are nicio justificare obiectiva și rezonabila, fiind făcută în funcție de un criteriu total aleatoriu și exterior conduitei persoanei, de natura să încalce grav garanțiile oferite de disp. art. 6 din Convenția EDO de vreme ce toată jurisprudența Curții Europene de Justiție este în sensul ca un "proces echitabil" presupune "tratarea egala a părților pe toata durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una sau alta dintre părți să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces".
Raportându-se la prev. art.14 din Convenția EDO și art.1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția EDO retine ICCJ în considerentele deciziei 12/_ ideea că se garantează dreptul la nediscriminare în relație cu drepturile și libertățile recunoscute persoanelor în legislația internă a statului, nu și drepturilor care nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului.
Or, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul ca „diferența de tratament devine discriminatorie, în sensul art.14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabila și obiectiva ".
Apreciază că deciziile nr.1358 și nr.1360 din 2010 ale Curții Constituționale nu pot produce efecte retroactive cu privire la o situație de fapt născuta anterior pronunțării acestor decizii, ca art. 5 din Legea 221/2009 reintrodus prin art. XIII din legea 202/2010 este încă în vigoare și în temeiul principiului subsidiarității normelor de drept intern în fața celor reglementate de Convenție instanța de fond, în conformitate cu dispozițiile art.11 și 20 din Constituția României, trebuia sa dea eficiență dispozițiilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene de Justiție.
În recurs, nu au fost administrate probe noi, în conformitate cu art. 305 din Codul de procedură civilă.
Verificând în limitele criticilor cu acre a fost legal investită, legalitatea sentinței recurate, Curtea reține în ceea ce privește acțiunea de față, că reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral și material înregistrat ca efect al adoptării împotriva sa și autorilor săi –G. G., G. M. și M. E. - a măsurii dislocării, de către regimul politic comunist.
Curtea constată că, în fața primei instanțe, reclamanții și-au întemeiat cererea pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar prima instanță, a procedat, în rejudecare, la analiza acțiunii civile cu care a fost investită, din perspectiva acestui temei de drept.
Tot astfel, se retine că în prezentul recurs, recurenții critică soluția adoptată de instanța de fond exclusiv din perspectiva constatărilor și soluției adoptate în ceea ce privește aplicabilitatea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 în cauză, făcând referire, în cadrul argumentelor invocate, exclusiv la daunele morale solicitate, aceștia afirmând neechivoc că, în opinia lor,această normă este în vigoare și în prezent și, prin urmare produce efecte juridice.
D. fiind acest cadru procesual, în care se impune a fi realizată analiza recursului, în raport de prevederile înscrise în art. 316 din Codul de procedură civilă care trimite la art. 295 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că, în mod judicios s-a reținut în cauză că în privința daunelor morale solicitate, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile constând în daune morale și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale.
Astfel, în urma sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.Aceste decizii, au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Așadar, chiar anterior formulării acțiunii introductive de către reclamanți și soluționării cauzei în primă instanță, prin cele două decizii sus menționate, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, pe care reclamanții își fundamentează pretențiile, sunt neconstituționale, aceste decizii fiind publicate în Monitorul Oficial iar termenul de 45 zile, prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, era de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că instanța de recurs nu poate decât să constate aplicarea corectă a acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză, prin sentința recurată.
În aceste condiții, Curtea, prin raportare la criticile concrete cu care a fost sesizată, urmează să analizeze, incidența admiterii excepției în privința situației juridice a reclamanților din cauza de față.
În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar alin. 4 al aceluiași articol: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).
Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.
De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că „deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).
Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice -art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, fiindcă ar însemna, sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept, iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți într-un proces în cadrul căruia excepția a fost ridicată. Tot astfel, asemenea consecințe ar fi contrare și principiului respectării Constituției art. 151 din Legea fundamentală.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta.
Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de toate celelalte subiecte de drept, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Deși, în recurs, se susține că aceste decizii nu produc efecte obligatorii și față de situația reclamanților, Curtea nu poate valida acest punct de vedere.
Astfel, în temeiul art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă tuturor proceselor în curs de desfășurare, consecința logică fiind aceea că atunci când se decide, pe calea excepției de neconstituționalitate, că legea (norma inferioară) a înfrânt, în conținutul ei, procesual sau substanțial, Constituția, judecătorul să nu o mai poată aplica la speța dedusă judecății, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului fundamental pe care se întemeiază statul de drept, înscris în Constituția României în art. 1 alin. 5, potrivit cu care „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Pe de altă parte, pe calea excepției de neconstituționalitate se asigură protecția jurisdicțională în contra legislativului, plecând de la principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, potrivit căruia judecătorul trebuie să facă întotdeauna să prevaleze norma superioară asupra normei inferioare, deci Constituția asupra legii: Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege.
A admite contrariul înseamnă însă și a obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituția, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma acordului/dezacordului acestuia cu Constituția.
Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție.
Astfel, principiul neretroactivității legii potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).
Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente).
În consecință, Curtea apreciază ca nefondate susținerile recurenților în sensul că, la momentul soluționării cauzei, se impunea aplicarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, făcându-se abstracție de deciziile prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional acest text de lege și în consecință că, cererea de acordare a daunelor morale, formulată în temeiul acestei dispoziții legale, care nu mai putea produce efecte juridice, era fondată.
În același timp, efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță nu a făcut decât să constate incidența acestor decizii în situația reclamanților, în favoarea cărora nu a fost recunoscut un drept la repararea prejudiciului moral invocat.
Curtea constată, totodată, că în cauză, soluția adoptată de prima instanță nu se datorează adoptării unei legi noi și reținerii incidenței acesteia în speță ci, constatării cu caracter obligatoriu a Curții Constituționale, că textul de lege pe care reclamanții și-au fundamentat pretențiile este neconstituțional, or, în raport de prevederile art. 147 alin. 4 din Constituție, nu există niciun impediment ca aceste decizii să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.
De altfel, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății.
Pe de altă parte, în speța de față, nu se aplică o nouă lege, pentru a se putea susține că s-a încălcat principiul statuat în jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, care statuează în sensul aplicării legii mai favorabile în favoarea petiționarului, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată .
Mai mult, la momentul la care instanța de fond a fost investită să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai exista și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere faptul că, prin Decizia ICCJ nr. 12 din 19 septembrie 2011 (Decizia 12/2011) privind examinarea recursului in interesul legii, s-a stabilit că: ,,urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”Or, în conformitate cu art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”.
Curtea constată, totodată, că deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând normele juridice existente și analizând soluțiile pronunțate de instanțe, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii.
Consecința acestei constatări, ce decurge din ratio legis, este, contrar celor susținute de recurent, obligativitatea, pentru instanțe, a dezlegării problemelor de drept interpretate de către instanța supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor interpretări, care vin să precizeze și să determine sensul autentic și originar al normei interpretate, fără să o modifice structural.
Mai mult, la momentul formulării acțiunii de către reclamanți, decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fusese publicată în Monitorul Oficial, astfel că la momentul soluționării acțiunii în primă instanță, aceasta devenise obligatorie, în considerarea art. 3307 alin.4 Cod procedură civilă, începând cu data publicării ei - 07.11.2011.
Or prin raportare la considerentele obligatorii ale acestei decizii, argumentul invocat de recurenții reclamanți nu poate fi primit, instanța supremă statuând în sensul că: „în ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional”.
Așa fiind, Curtea prin raportare la aceste critici, urmează a constata caracterul nefondat al susținerilor recurenților, chestiunea litigioasă invocată fiind deja analizată de Înalta Curte de Casație si Justiție și soluționată cu caracter obligatoriu de către instanța supremă.
De altfel, o atare statuare se regăsește și în cadrul deciziei civile nr. 246R/06.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă în cadrul căreia s-a statuat cu putere de lucru judecat că: „reclamanții puteau beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, dar în situația în care acest text de lege a fost declarat neconstituțional, temeiul juridic ce justifica acordarea acestor daune, nu mai există”.
Or, această decizie, în cadrul căreia a fost analizat acest aspect litigios este pe deplin opozabilă reclamanților, iar prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 Cod civil, nu poate fi combătută de recurenți, în rejudecare, ci se opune acestora cu putere de lucru judecat.
Faptul că prin această decizie s-a apreciat că excepția inadmisibilității cererii având ca obiect daune morale, în temeiul căreia fusese soluționată această cerere în primul ciclu procesual nu este întemeiată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare nu poate avea drept consecință recunoașterea unor efecte în privința textului de lege declarat neconstituțional - art. 5 alin. 1 lit. a Legea nr. 221/2009, pentru situația reclamanților. Astfel, prin această decizie, instanța de recurs a statuat irevocabil că temeiul juridic ce justifica acordarea daunelor morale reprezentat de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, fiind declarat neconstituțional, nu mai există, astfel că în conformitate cu art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, această dezlegare a problemei de drept este obligatorie, atât față de instanța de fond investită cu rejudecarea pricinii cât și pentru prezenta instanță.
În același timp, potrivit art. XIII din Legea nr. 202/2010, hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. 1 lit. a și b sunt supuse recursului, care este de competența curții de apel, și sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București.
Curtea constată că prin adoptarea acestei norme cu caracter procedural, intenția legiuitorului a fost aceea de a suprima calea de atac a apelului, cu care, anterior adoptării Legii nr. 202/2010, puteau fi atacate hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, norma înscrisă în art. XIII anterior redată având natura unei norme modificatoare a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 iar nu a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza 1 din acest act normativ, așa cum se arată neechivoc în chiar cuprinsul acestui articol.
Faptul că, prin Legea nr. 202/2010, a fost adoptată o normă modificatoare a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme această ultimă normă ca și cea modificatoare, nu cuprind dispoziții de drept substanțial, nu poate avea consecințe decât strict raportat la ipoteza normei, respectiv cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În aceste condiții, nu se poate susține cu deplin temei că, prin adoptarea acestei modificări, legiuitorul a înțeles să acționeze pentru respectarea mecanismului de verificare, în sensul adoptării unui text care să fie în conformitate cu prevederile Constituției, respectiv că legiuitorul a înțeles să adopte art. 5 alin. 1 lit. a în aceeași formă și practic nu și-a însușit susținerile Curții Constituționale din cadrul Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, intenția legiuitorului fiind în realitate, așa cum se arată în chiar expunerea de motive la acest act normativ, reducerea duratei procesului, prin simplificarea și sporirea celerității soluționării cauzelor.
În același sens, Curtea retine că Legea nr. 202/2010, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 714/26.10.2010 iar cele două decizii ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, astfel că, nici din acest punct de vedere nu pot fi primite susținerile recurenților, fiind evident că, la momentul adoptării Legii nr. 202/2010, cele două decizii, nefiind publicate, nu produceau efecte obligatorii, astfel că nu s-ar putea interpreta că prin adoptarea normei înscrise în art. XIII din Legea nr. 202/2010, intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a complini vidul legislativ produs ca efect al adoptării celor două decizii, prin inserarea unui remediu, în acest text, în conformitate cu obligațiile care ii revin conform art. 147 alin. 1 din Constituție.
În același sens, decizia nr 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care stabilește neechivoc că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, a fost pronunțată, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce nu face decât să susțină concluzia anterior reliefată.
Având în vedere susținerile din recurs, referitoare la aplicarea eronată în cauză a jurisprudenței Curții Europene, Curtea, va analiza în cele ce urmează, dacă există neconcordanță între o asemenea soluție, care rezultă din aplicarea dreptului intern și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, îndeosebi Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
În acest sens, în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, Curtea a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații în situația în care legea bulgară prevedea urmarea unei proceduri desfășurate inițial în fața unui organ administrativ, ale cărui decizii puteau fi atacate în instanță: Curtea a constatat că :,, legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".
Potrivit jurisprudenței Curții europene, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern. Aceeași instanța a statuat că spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.
În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea europeană a constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri, apreciind că în urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946. Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.
Curtea Europeană a apreciat că este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.
Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.
Tot astfel, în cauza Kopecký împotriva Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea a constatat că, în speță, creanța reclamantului era condițională, fiind necesară intervenția unei instanțe care să constate că toate condițiile impuse de lege pentru restituire erau îndeplinite.
Or, aplicând distincțiile menționate în cauza de față, se constată că situația este similară celor din hotărârile citate, întrucât potrivit Legii nr. 221/2009, dispozițiile acesteia se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute anumite drepturi prin acte normative anterioare, cu condiția să nu fi beneficiat deja de despăgubiri, ceea ce impune anumite verificări din partea instanțelor învestite.
Astfel, . Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. De asemenea, norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Având în vedere similaritatea dintre cele două cauze și situația existentă în cauză, Curtea apreciază că pe baza jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate reține că reclamanții aveau o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins și, prin urmare, nicio o încălcare a acestei norme convenționale.
De asemenea, în referire la critica vizând încălcarea art. 6 din Convenție, Curtea are în vedere faptul că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.
Curtea a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Curtea Europeană a apreciat că intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” atunci când în discuție a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005).
În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
Tot astfel, contrar susținerilor din recurs, care contestă însăși aptitudinea Curții Constituționale de a cenzura din perspectiva constituționalității normele cu putere de lege, prin pronunțarea unor decizii obligatorii erga omnes, Curtea europeană a statuat că nu reprezintă o atare încălcare, mecanismul exercitării controlului de constituționalitate al unei legi, de către Curtea Constituțională (Cauza Slavov și alții contra Bulgariei).
Or, în cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, că intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate, legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, decurgând, contrar susținerilor din recurs, din atribuțiile pe care le are acesta conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
În același sens, rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acțiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P. contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (…) sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
Or, în referire la aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, s-a pronunțat deja o decizie în interesul legii de către o instanța cu competente în această materie, decizie care la rândul său este obligatorie.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
Tot astfel, o lege contrară Constituției nu poate subzista în ordinea juridică internă. Potrivit doctrinei, autoritatea absolută a lucrului judecat în această materie înseamnă că decizia organului de control al constituționalității produce efecte asupra legii înseși, întrucât trăsătura tipică a controlului de constituționalitate este aceea că este un control obiectiv, contenciosul constituțional fiind un contencios al normelor.
În același timp, pronunțarea unor hotărâri obligatorii de către Curtea Constituționala sau Înalta Curte de Casație și Justiție, nu ar putea avea valența unei activități sau act ce urmărește nerespectarea drepturilor sau a libertăților recunoscute de convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de convenție, ci reprezintă expresia mecanismului constituțional, al ierarhiei instanțelor și garantării supremației constituționale respectiv a asigurării interpretării și aplicării unitare a legii, consacrate de art. 142 alin.1 și art. 126 alin. 3 din Constituție.
Instanța de recurs are în vedere, pe de altă parte, că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale și ale instanței supreme se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp, în ceea ce privește incidența articolului 14 din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că această normă dispune că exercitarea tuturor drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Având în vedere jurisprudența Curții Europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18.02.1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22.10.1996).
În situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.
Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes .
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi si Iibertăți fundamentale.
Or, în condițiile în care anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră formulate și nici soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
De altfel, contrar susținerilor din recurs, într-o situație similară, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a apreciat că revirimentele de jurisprudență (care, de asemenea, ar genera diferențe de tratament în condiții similare - n.n.) sunt întâlnite în toate sistemele judiciare și reprezintă o componentă normală a vieții juridice într-un stat democratic (cauza Unédic împotriva Franței, hotărârea din 18.12.2008).
Așa fiind, Curtea urmează a constata caracterul nefondat al susținerilor recurenților, soluționarea pe fond a cererii acestora cu acest obiect, de către instanța de judecată, în raport de considerentele enunțate pe larg în cele ce preced, nejustificând ignorarea efectelor obligatorii ale acestor decizii.
Tot astfel, în discuție nu este o aplicare eronată a art. 5 lit. a teza 1 din Legea nr. 221/2009, ca efect al unei interpretări proprii a instanței dată acestor norme, pentru a se putea imputa instanței de fond, neanalizarea accesibilității și a predictibilității acestui text de lege din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele invocate de recurenți, ci efectele obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, consecințele juridice ale acestor decizii și ale deciziei în interesul legii nr. 12/2011 pronunțată de instanța supremă, în ceea ce privește existența și aptitudinea acestei norme, declarată neconstituțională, de a mai produce efecte ulterior declarării ei ca neconstituționale și modalitatea în care se produc efectele deciziilor Curții Constituționale în situația proceselor aflate în curs de desfășurare respectiv puterea de lucru judecat a celor statuate în cadrul deciziei nr. 246R/06.02.2013 a Curții de Apel București Secția a IV a Civilă, care se opune în temeiul unei prezumții legale absolute recurenților.
Față de aceste considerente, având în vedere că în cadrul criticilor formulate nu se regăsește nicio critică care să pună în discuție legalitatea sentinței recurate din perspectiva modului în care, în rejudecare, au fost tranșate pretențiile reclamanților având ca obiect daunele materiale, instanța de recurs având a analiza prezenta cale de atac în limitele stabilite prin cererea de recurs, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă raportat la art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul formulat de recurenții reclamanți împotriva sentinței civile nr.624/18.11.2013, pronunțată de Tribunalul Teleorman, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți M. V. și S. E., împotriva sentinței civile nr.624/18.11.2013, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/30.05.2014
---------------------------------------
T.Teleorman – L.N.A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 175/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Accesiune. Decizia nr. 826/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
