Legea 10/2001. Decizia nr. 195/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelantul reclamant C. C., personal și asistat de avocat, și intimata pârâtă . Group SA, reprezentată de avocat B. A. D., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimații pârâți A. pentru Administrarea Activelor Statului, . Group SA, P. Orașului B. prin Primar, ., . R. B. SRL, Șoghior M., Șoghior O., T. D. I. și T. V..

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Apărătorul apelantului reclamant C. C. arată că nu solicită probe.

Apărătorul intimatei pârâte . Group SA depune la dosar un set de înscrisuri, care au mai fost depuse la dosar.

Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel, urmând a se avea în vedere limitele trasate de Î.C.C.J. cu privire la prescripție, cu privire la incidența dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 și raportat la limitele apelului declarat.

Apărătorul apelantului reclamant C. C. solicită admiterea apelului. Prin decizia pronunțată de Î.C.C.J. a rămas de soluționat cu privire la apelul lor, aspectul privind prescrierea dreptului la acțiune cu privire la nulitatea celor două protocoale. În ceea ce privește această excepție arată că celor două protocoale nu le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale cu privire la dreptul la acțiune privind nulitatea acestora.

În opinia lor cele două protocoale sunt acte în procesul de divizare, nefiind acte de înstrăinare. În acest sens are în vedere dispozițiile Legii nr. 31/1990, conform art. 238 pct. 21, care prevede că divizarea societăților comerciale poate avea loc și prin transferul patrimoniului societății divizate către una sau mai multe societăți, iar administratorii societății urmează să întocmească acel proiect de divizare în care se face descrierea și repartizarea a activului și pasivului, care se depune la Registrul comerțului și se publică în Monitorul Oficial. Conform art. 243 alin 2 Adunarea generală a fiecărei societăți va hotărî asupra divizări. Această procedură de divizare se încheie cu întocmirea protocolului de predare – primire, ca act final, act prin care se inventariază patrimoniul societății.

Consideră că nu a avut loc o privatizare, ci s-a făcut o divizare și s-a încheiat un protocol de predare – primire. Din punctul său de vedere nu poate fi protocol de predare – primire un act de înstrăinare.

Solicită a se constata că nu este prescris dreptul la acțiune și că, urmează pentru a nu fi privat de un grad de jurisdicție, ca instanța să admită apelul și să trimită cauza spre rejudecare pentru a se pronunța pe fondul cererii completatoare. Mai solicită admiterea nulității absolute a celor două protocoale, pe cauză ilicită și fraudă la lege.

Să se constate că s-a făcut o vânzare ascunsă, deși se cunoștea că s-a formulat notificare, prin care se solicita acest imobil. Arată că se cunoștea că este vorba de un imobil pe care statul l-a preluat fără titlu valabil, care a fost predat de primărie în ideea privatizării, privatizare care nu a existat. Din punctul lor de vedere urmează a se reține frauda la lege și fapta ilicită.

Apărătorul intimatei pârâte . Group SA solicită respingerea apelului și menținerea sentinței atacate, ca legală și temeinică. Arată că procesul de privatizare nu este finalizat până la divizarea patrimoniului societății. Concluziile lor referitor la aceste două protocoale prin care s-au divizat activele . făcut parte din procesul de privatizare, astfel încât se încadrează în dispozițiile prevăzute de art. 45 alin. 5 care face referire la actele supuse privatizării.

Față de aspectele sesizate în hotărârea de casare face referire la concluziile părții adverse care susține că aceste protocoale ar fi realitate acte autentice de înstrăinare. Dispozițiile art. 45 din legea 10/2001 ar fi aplicabile prezentei spețe și s-ar considera că termenul de prescripție era de un an, astfel încât cererea completatoare ar fi fost prescrisă.

Arată că protocoalele de divizare s-au efectuat în cadrul procesului de privatizare, iar motivele de nulitate invocate de către apelant referitor la faptul că exista o notificare, vorbim de perioada de dinainte de apariția Legii nr. 10/2001 și înaintea formulării oricărei notificări.

Depune la dosar note scrise.

CURTEA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18.04.2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul C. C. a chemat în judecată pe pârâta S.C.O. S.A., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care, în baza Legii 10/2001 să dispună restituirea în natură a imobilului situat în B., ., compus din teren în suprafață de 460 mp și construcție.

Prin sentința civilă nr. 8323 /04.10.2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor și respinsă acțiunea, ca inadmisibilă, deoarece reclamantul avea obligația de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 20 din Legea 10/2001.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei nr. 517/A/20.03.2003 a Tribunalului București Secția a III – a civilă, dar prin decizia civilă nr. 1286/19.05.2003 a Curții de Apel București Secția a III – a civilă a fost admis recursul, casate cele două hotărâri ale instanțelor de fond și trimisă cauza spre soluționare Tribunalului București, reținându-se că obiectul cererii de chemare în judecată se întemeiază pe Legea 10/2001 și anume, pe lipsa răspunsului la notificarea adresată primăriei.

În fața acestei instanțe, cadrul procesual a fost extins prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Primăriei orașului B..

Prin sentința civilă nr. 989/28.10.2003 Tribunalul București Secția a III - a civilăa respins cererea ca inadmisibilă, reținând că reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice implicate în procesul de privatizare, potrivit art. 27 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 759/2004 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV - a civilă, a fost admis apelul, anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul B., cu motivarea că unitatea deținătoare se află în raza de competență a acestui tribunal.

Prin decizia civilă nr. 8768/03.11.2005 pronunțată de I.C.C.J., a fost admis recursul, casată decizia instanței de apel, constatându-se că unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este S.C. O. S.A., cu sediul în București, ., sector 1.

În apel după casare, prin decizia civilă nr. 506 din 07.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București,a fost admis apelul, desființată sentința nr. 989/2003 a Tribunalului București și trimisă cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

Soluția a rămas irevocabilă prin decizia nr. 771 din 07.02.2008 a instanței supreme, care a constatat că la termenul din 28.10.2003 reclamantul C. C. a depus o cererea completatoare de chemare în judecată și a altor persoane, cerere asupra căreia instanța de fond a omis să se pronunțe, mulțumindu-se cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, încălcând astfel principiul disponibilității.

Reluând judecata cauzei, Tribunalul București Secția a IV–a civilă a respins ca tardivă cererea completatoare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, a admis acțiunea reclamantului C. C. în contradictoriu cu S.C. O. S.A, a fost obligată pârâta să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererilor reclamantului privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 301 mp și a construcțiilor situate în B., ., fostă V. Roaită nr. 5, fostă S. (notificări înaintate prin adresele nr._ din 23.04.2002 și_ din 23.04.2002 de către P. Mun. B. către S.C. O. S.A.).

Prin decizia nr. 193 /21.09.2010 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civila s-au admis apelurile reclamantului C. C. si S.C. O. S.A., s-a schimbat sentința apelată în ceea ce privește cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. O. S.A., în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, s-a desființat hotărârea în ceea ce privește cererea completatoare formulată la 28.10.2003, trimițându-se cauza spre rejudecare și a fost păstrată dispoziția privind respingerea excepției inadmisibilității.

P. a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în legătură cu apelul pârâtei S.C. O. S.A., că, față de lipsa unei interdicții exprese, cererea de chemare în judecată a reclamantului nu poate fi considerată inadmisibilă.

În ce privește calitatea de unitate deținătoare a pârâtei-apelante, s-a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382/1994 dintre F.P.S. și S.C. P. S.A., ultima societate menționată a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor prevăzute în anexă, printre care și imobilul din ., mun. B.. Societatea P. SA a fost înființată conform H.G. nr. 1041/25.09.1990 și a fost privatizată prin metoda MEBO în 1994, desprinzându-se din P. O.J.T. B.; aceasta a devenit o societate distinctă în urma finalizării operațiunii de divizare, conform Protocolului nr. 206 /30.03.1999.

Ulterior, prin protocoalele de predare-primire nr.192 din 23.09.1999 dintre S.C. P. S.A. și S.C. R. B. S.R.L. și nr. 207 din 30.03.1999 dintre S.C. P. S.A. și S.C. C. S. S.R.L. au fost înstrăinate parterul și etajul imobilului din B., ., precum și terenul aferent.

Societatea apelantă este proprietara imobilului din B., ., prin cumpărare la data de 18.10.1999 de la Șoghior O. și Șoghior M., respectiv T. D. I. și T. V., prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3140 și 3141/18.10.1999.

Cum apelanta este persoană juridică de drept privat, față de dispoz. art. 21 din Legea 10/2001, aceasta nu poate fi considerată entitate învestită cu soluționarea unei notificări, neputându-i fi aplicată procedura de restituire a legii speciale.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât notificarea formulată de reclamant a fost soluționată de P. B., emițându-se dispoziția nr. 513/31.07.2007 a Primarului, prin care s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă soluționare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul apelantei S.C. O. S.A.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, Curtea a reținut că soluția admiterii excepției tardivității cererii completatoare formulate de apelant la data de 28.10.2003, având ca obiect constatarea nulității absolute a tuturor actelor întocmite pentru imobilul revendicat, este nelegală.

Aceasta, întrucât față de prev. art. 315 din C. pr. civ., considerentele din decizia civilă nr. 506/07.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 771 din 07.02.2008 a ICCJ ) erau obligatorii pentru instanța învestită cu rejudecarea cauzei, care s-a și conformat acestor obligații, dispunând comunicarea cererii completatoare și introducerea în cauză a pârâților, conform solicitărilor din cererea completatoare.

Prima instanță, în rejudecare, a soluționat însă, în mod greșit cererea completatoare pe calea excepției tardivității.

Aceasta, în condițiile în care la termenul din 22.09.2003, s-a luat act de cererea precizatoare formulată de reclamant, în sensul introducerii în cauză a pârâtei P. orașului B., dar s-a formulat cerere de abținere de la judecarea cauzei, fiind acordat termen în vederea soluționării acesteia.

Prin urmare, la termenul din 22.09.2003, completul de judecată nu era legal constituit, astfel încât nu erau îndeplinite condițiile pentru prima zi de înfățișare.

La următorul și ultimul termen de judecată din dosar, la data de 28.10.2003, reclamantul a depus cererea completatoare, care a fost soluționată prin respingerea ei ca inadmisibilă, fără a se realiza introducerea în cauză a noilor pârâți.

S-a concluzionat că la 28.10.2003 erau îndeplinite condițiile pentru prima zi de înfățișare, astfel că reclamantul era în termen pentru a formula o eventuală cerere completatoare.

Constatându-se că termenul din 28.10.2003 îndeplinea condițiile pentru prima zi de înfățișare, s-a reținut de către instanța de apel greșita admitere a excepției tardivității cererii completatoare.

În plus, prima instanță a motivat hotărârea și pe aspectul prescripției prevăzute de legea specială (Legea nr. 10/2001), aspect care nu avea legătură cu problema juridică a tardivității.

Prin decizia nr. 5739/05.07.2011 pronunțată de ICCJ a fost constatat nul recursul declarat de reclamant, pentru nemotivare.

In rejudecare, prin sentința civilă nr. 1055/14.05.2012 Tribunalul București, Sectia a IV-a civilăa admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. orașului B. și A.V.A.S. în ce privește cererea completatoare depusă la 28.10.2003; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. P. S.A., S.C. C. S. S.R.L., T. D. I., T. V., S.C. R. B. S.R.L., Șoghior O., Șoghior M. si S.C. O. S.A. în ce privește pretenția din cererea completatoare depusă la data de 28.10.2003 prin care s-a solicitat nulitatea absolută a actelor juridice; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune a capătului doi din cererea completatoare, prin care s-a solicitat nulitatea absolută a protocoalelor nr. 192/1999 si 207/1999 în contradictoriu cu pârâții S.C. P. S.A., S.C. C. S. S.R.L. și S.C. R. B. S.R.L. și, în consecință, a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă; a fost respinsă excepția de prescripție cu privire la cererile din acțiunea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, 2492/1999, 3140/1999 și 3141/1999 și repunerea părților în situația anterioară, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.2487/1999, 2492/1999, 3140/1999 și 3141/1999 și repunerea părților în situația anterioară, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S. S.R.L., T. D. I., T. V., S.C. R. B. S.R.L., Șoghior O., Șoghior M. și S.C. O. S.A., ca neîntemeiata; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale a pârâților S.C. P. S.A., S.C. C. S. S.R.L., T. D. I., T. V., S.C. R. B. S.R.L., Șoghior O., Șoghior M. pe capătul trei din cererea completatoare prin care s-a solicitat retrocedarea în natură a imobilului și a fost respinsă pretenția pe acest considerent; a fost respins capătul trei din cererea completatoare în contradictoriu cu pârâta S.C. O. S.A., ca neîntemeiată.

P. a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit cererii completatoare formulată de către reclamant la data de 28.10.2003, s-a solicitat constatarea nulității absolute a protocolului de predare-primire nr. 192 din 23.03.1999 încheiat între S.C. P. S.A. și S.C. R. B. S.R.L., având ca obiect parterul imobilului situat în Municipiul B. . și a suprafeței de teren aferente precum și protocolul de predare primire nr. 207 din 30.03.1999 încheiat între S.C. P. S.A B. și S.C. C. S. S.R.L. B., având ca obiect etajul aceluiași imobil și a suprafeței de teren aferente, iar pe cale de consecință, potrivit principiului fraus omnia corrumpit să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate între părți în disprețul și frauda legii, cu încălcarea bunei-credințe și a dreptului de proprietate, repunerea părților în situația anterioară și retrocedarea în natură a imobilului revendicat.

Actele a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata sunt: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2487/09.09.1999, încheiat între S.C. R. B., în calitate de vânzător, și Șoghior O. căsătorit cu Șoghior M., în calitate de cumpărători; contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3140/18.10.1999, încheiat între Șoghior O. si Șoghior M. în calitate de vânzători și S.C. O. S.A. în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3141/1810.1999, încheiat între T. D. I. și T. V., în calitate de vânzători și S.C. O. S.A. în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2492/09.09.1999 încheiat între S.C. C. S. S.R.L., în calitate de vânzător și T. D. I. și T. V., în calitate de cumpărători.

În ce privește protocolul nr. 192/23.03.1999, acesta s-a încheiat între S.C. R. B. S.A. și .., cea din urmă predând spațiul bar de la parterul imobilului din ., iar protocolul nr. 207/30.03.1999 a fost încheiat între S.C. C. S. S.R.L. și S.C. P. S.A., aceasta din urmă predând, printre altele, imobilul si spațiul etaj din ., în suprafață de 127,22 mp.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, soluționarea acesteia s-a făcut observându-se calitatea de părți în contractele de vânzare-cumpărare și în protocoalele a căror nulitate s-a invocat.

In ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune referitoare la cele două protocoale, s-a constatat că acestea sunt acte juridice de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect un imobil care cade sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 și că, potrivit art. 46 al. 5 din acest act normativ, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14.08.2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28.10.2003).

S-a apreciat însă, ca nefiind incidentă dispoziția legală menționată anterior și deci, neîntemeiată excepția de prescripție extinctivă, în privința celor 4 contracte de vânzare-cumpărare, întrucât acestea nu s-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, pronunțându-se pe fondul cererii în nulitate, tribunalul a constatat că reclamantul nu a reușit să facă dovada existenței cauzei de nulitate absolute invocate, respectiv fraudarea legii, nedemonstrând în ce ar fi constat aceasta, ce dispoziții legale au fost încălcate sau eludate în scopul încheierii celor 4 contracte de vânzare-cumpărare.

Susținerile reclamantului, în sensul că nerespectarea art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382/1994 (potrivit cu care se interzicea vânzarea imobilelor într-o perioadă de 7 ani, de la momentul încheierii contractului, ar fi condus la nulitatea absolută a actelor succesive de înstrăinare a imobilului) au fost înlăturate de instanță. Astfel, împrejurarea că S.C. P. S.A. a vândut imobilul înaintea împlinirii perioadei de 7 ani, nu a fost considerată o fraudare a legii, ci doar o încălcare a unui contract de privatizare. Ca atare, sancțiunea nu poate fi nulitatea absolută a acestuia și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente ci, așa cum s-a prevăzut în actul încheiat cu F.P.S., obligația de a achita o diferență între prețul obținut din vânzare și prețul cu care a dobândit inițial imobilul.

Cererea privind retrocedarea în natură a imobilului, în baza art. 480 C.Civ, în contradictoriu cu pârâta S.C. O. S.A., a fost apreciată ca neîntemeiată, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului, în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, așa încât acest imobil nu reprezintă un ,,bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul să se poată prevala; în plus, actele în baza cărora pârâta S.C. O. S.A. deține imobilul nu au fost anulate.

Ca atare, s-a considerat că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, ci are un drept de creanță – dreptul la despăgubiri – stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, care este de natură să excludă incidența dreptului comun în cadrul căruia să fie promovată cu succes acțiunea în revendicare.

Impotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a susținut că instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei fără să-l supună dezbaterilor părților, încălcând astfel dispozițiile procedurale ce guvernează desfășurarea procesului civil, cât și dreptul la apărare al părții.

De asemenea, în mod greșit instanța a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la nulitatea absolută a celor doua protocoale întrucât cererea completatoare prin care s-a solicitat și constatarea nulității absolute a celor două acte juridice, a fost formulată în urma depunerii întâmpinării de către S.C. O. S.A. pentru termenul din 22.09.2003, întâmpinare prin care pârâta a precizat, pentru prima dată, că imobilul în litigiu se află în proprietatea acesteia conform contractelor de vanzare-cumparare nr. 3140, 3141, imobilul făcând obiectul privatizării conform contractului nr.382/18.07.1994, încheiat între F.P.S. și Asociația P.; la întâmpinare au fost atașate contractele de vânzare- cumpărare și cele două protocoale.

Ca atare, din momentul în care a aflat de existența acestor acte juridice, reclamantul a formulat acțiune de constatare a nulității absolute a acestora.

În ce privește soluționarea pe fond a cererilor în nulitate, pe lângă faptul că s-a realizat cu încălcarea dreptului de apărare, aceasta a avut loc și cu aplicarea, interpretarea eronată a dispozițiilor legale, fără verificarea valabilității actelor și din perspectiva Legii nr.10/2001, ce cuprinde norme speciale referitoare la valabilitatea contractelor ce au ca obiect imobile preluate abuziv de stat.

S-a susținut, de asemenea, contrar aprecierii primei instanțe, că reclamantul deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Prin decizia civilă nr.107/A/19.03.2013pronunțată de către Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă s-a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare a nulității protocoalelor nr. 192/1999 și nr. 207/1999. A desființat în parte sentința și a trimis cauza la Tribunalul București, pentru rejudecarea următoarelor cereri: cea de declarare a nulității protocoalelor nr. 192/1999 și nr. 207/1999 și a nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 și nr. 3141/1999 în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S. S.R.L., S.C. R. B. S.R.L., S.C. P. S.A., T. D. I., T. V., Șoghior O., Șoghior M. și S.C. O. S.A., cererea de repunere în situația anterioară în contradictoriu cu aceste părți și cererea de retrocedare în natură în contradictoriu cu S.C. O. S.A.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței (privind excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare de nulității celor 4 contracte de vânzare-cumpărare și repunerea în situația anterioară).

P. a decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul fondat al criticii referitoare la încălcarea dreptului de apărare al reclamantului prin pronunțarea asupra fondului unora din capetele de cerere, în condițiile în care tribunalul nu a pus în discuție fondul la termenul la care a avut loc judecata și a acordat cuvântul exclusiv asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune.

În acest sens, s-a făcut referire la conținutul încheierii de dezbateri din data de 30.04.2012 din care rezultă că singurele aspecte care au fost puse în discuție și asupra cărora părțile au pus concluzii au fost cele două excepții.

Față de această situație, s-a constatat încălcarea dreptului la apărare ceea ce, conform art. 297 C.pr.civ., atrage soluția de desființare în parte a sentinței cu trimitere spre rejudecarea respectivelor capete de cerere.

S-a apreciat ca fiind fondat și cel de-al doilea motiv de apel invocat, referitor la greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la declararea nulității celor două protocoale.

P. aceasta, în primul rând, Curtea a respins susținerile apelantului-reclamant conform cărora a fost în imposibilitate obiectivă de a cunoaște încheierea celor două protocoale anterior formulării întâmpinării de către S.C. O. S.A. și înăuntrul termenului de prescripție special instituit de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/ 2001, întrucât cele două protocoale au fost supuse publicității imobiliare încă din anul 1999, după cum și contractele de vânzare – cumpărare încheiate ulterior au fost toate supuse formalităților de publicitate imobiliară (conform mențiunilor existente pe contracte și protocoale în legătură cu înscrierea în registrele de publicitate), situație față de care ele devin opozabile, astfel încât reclamantul nu se mai poate apăra în felul în care a făcut-o.

În același timp însă, Curtea a constatat că interpretarea dată de tribunal dispozițiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 este greșită, termenul de prescripție specială instituit de acest act normativ nefiind aplicabil celor două protocoale.

Astfel, s-a constatat ca fiind eronată aprecierea tribunalului în sensul că cele două protocoale ar fi acte de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, întrucât în realitate, nu au nicio legătură cu privatizarea S.C. P. S.A., ci sunt acte ulterioare privatizării, încheiate în cadrul unui proces de divizare, la un moment la care societatea P. S.A. era deja privatizată de 5 ani.

Totodată, instanța de apel a considerat că disp. art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen special de prescripție derogatoriu de la dreptul comun, vizează exclusiv actele de înstrăinare efectuate de stat către diferite alte persoane (fizice sau juridice), în orice modalitate, iar nu și înstrăinări intervenite ulterior de la subdobânditorii de la stat către alți terți, întrucât rațiunea legiuitorului a fost aceea de a curma insecuritatea juridică legată de înstrăinările efectuate de Stat.

Constatând greșita soluție dată de tribunal excepției prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare a nulității celor doua protocoale, instanța de apel a schimbat sentința în sensul respingerii excepției și, în vederea reluării judecății asupra respectivelor pretenții, în baza art. 297 C.pr.civ., a admis apelul, a desființat hotărârea cu trimitere spre rejudecare și cu privire la aceste capete de cerere.

A fost menținută sentința cu privire la celelalte aspecte vizând excepția lipsei calității procesuale pasive, prescripția dreptului la acțiune privind cele 4 contracte de vânzare-cumpărare si prescripția cererii de repunere in situația anterioară.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta S.C. O. V. Insurance Group S.A.

Prin decizia civilă nr.28/15.01.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta . Group SA, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte a constatat următoarele :

– Mai întâi, sub aspect formal, se constată că pretinsa nulitate a cererii de recurs invocată de intimata-pârâtă cu referire la dispozițiile art. 302¹ alin. 1 lit. a Cod procedură civilă (pentru nemenționarea tuturor elementelor de identificare a părților) nu poate fi reținută.

Aceasta, în condițiile în care, prin decizia nr. 176/24.03.2006, Curtea Constituțională a declarat textul neconstituțional, întrucât este „de un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție”, având în vedere că elementele enumerate de textul procedural menționat se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunțat hotărârea ce face obiectul căii de atac.

De aceea, invocarea excepției de nulitate cu referire la un text declarat neconstituțional o lipsește de orice fundament juridic.

– În ce privește critica recurentei-pârâte, conform căreia judecata căii de atac de către instanța anterioară s-ar fi realizat cu încălcarea normelor de organizare – instanța nefiind legal alcătuită– se constată, de asemenea, caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, norma tranzitorie conținută de art. XXVI din Legea nr. 202/2010, care vizează aplicarea dispozițiilor modificate ale art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 (în sensul supunerii hotărârilor pronunțate în această materie numai căii de atac a recursului), este incidentă și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță „dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În speță însă, exista o asemenea hotărâre de primă instanță la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (respectiv, 26.11.2010), câtă vreme prin decizia nr. 193/21.09.2010 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă, urmare a admiterii apelurilor, a avut loc desființarea doar în parte a hotărârii de primă instanță (sentința nr. 264/26.02.2010 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă), cauza fiind trimisă spre rejudecarea unei cereri completatoare formulată la 28.10.2003.

Nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că ar fi fost vorba de o cerere nouă asupra căreia instanța de fond nu pronunțase nicio hotărâre până la . Legii nr. 202/2010, ceea ce ar atrage incidența acestui act normativ.

În realitate, o cerere completatoare nu are o existență de sine-stătătoare, ea se grefează pe cererea principală deja existentă (ale cărei elemente le completează), iar în cadrul procesual astfel dezvoltat se pronunțase deja o hotărâre de primă instanță (a cărei soluție fusese doar schimbată în apel prin respingerea cererii principale, conform deciziei nr. 193/21.09.2010 menționată anterior).

De aceea, soluționarea cauzei în apel, la momentul rejudecării, s-a realizat corect, potrivit dispozițiilor nemodificate ale art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, singurele incidente, așa încât criticile formulate din perspectiva art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă au caracter nefondat.

– Este însă întemeiată critica recurentei-pârâte referitoare la greșita apreciere a instanței de apel, în sensul că tribunalul ar fi judecat fondul cauzei fără a-l supune dezbaterii părților (ceea ce ar fi condus la încălcarea dreptului de apărare).

Astfel, separat de faptul invocat de către recurenta-pârâtă, conform căruia părțile au pus de mai multe ori concluzii pe fondul pricinii în diferitele etape procesuale anterioare (ceea ce interesează sub aspectul posibilității acestora de a supune dezbaterii judiciare pretențiile și, respectiv, apărările) se constată, din conținutul încheierii de dezbateri din 30.04._, că tribunalul a stabilit asupra limitelor rejudecării, cu trimitere la decizia de casare a instanței supreme.

În acest sens, a reținut că este învestit cu judecata cererii completatoare, precizând obiectul și acordând cuvântul asupra unor excepții (vizând lipsa calității procesuale și prescripția extinctivă) în funcție de diferitele pretenții formulate.

Contrar aprecierii instanței de apel, tribunalul nu a limitat dezbaterile doar asupra excepțiilor, câtă vreme a făcut mențiunea expresă că se va pronunța asupra acestora odată cu fondul cauzei (ceea ce înseamnă că, în funcție de soluția dată excepțiilor, urma sau nu să dea dezlegare fondului raporturilor juridice).

Felul în care fiecare parte a înțeles însă să pună concluzii în cauză vizează, în concret, modalitatea în care acestea au apreciat să-și valorifice dreptul de apărare și care nu poate fi imputată instanței.

Astfel, pârâta-intimată S.C. O. S.A. a solicitat, pe lângă admiterea excepțiilor procesuale, și respingerea acțiunii în nulitate, ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, reclamantul însuși – ale cărui concluzii pe fondul pricinii nu sunt menționate în încheierea de dezbateri – a depus, înăuntrul termenului de amânare a pronunțării (la 7.05.2012), note scrise în care, dezvoltând argumentele referitoare la lipsa calității procesuale pasive, face referire la aspectele de fond vizând cauza de nulitate invocată, arătând că este vorba de frauda la lege și cauza ilicită, și că acestea decurg din încheierea contractelor la foarte scurt timp, în interiorul unui termen de 7 ani, în care era interzisă înstrăinarea.

Or, soluționând pricina, după ce a respins excepția prescripției extinctive cu privire la nulitatea contractelor încheiate în anul 1999, tribunalul a făcut referire la motivele de nulitate invocate de reclamant prin cererea completatoare și reiterate în concluziile scrise, arătând de ce nu este vorba de o eludare a legii, ci eventual, de încălcarea unei clauze din contractul de privatizare, a cărei sancțiune nu constă în nulitatea absolută ci, potrivit actului încheiat cu F.P.S., în obligația de a achita o diferență dintre prețul obținut din vânzare și prețul cu care a fost dobândit imobilul inițial.

Rezultă că prima instanță, dând dezlegare fondului raportului juridic, după ce a depășit – prin soluția adoptată – impedimentul analizării acestuia decurgând din invocarea excepției prescripției extinctive, s-a pronunțat asupra aspectelor deduse judecății prin cererea reclamantului (reluate de acesta și prin notele de concluzii depuse înăuntrul termenului de amânare a pronunțării).

De aceea, soluția nu este de natură să surprindă părțile sau să încalce dreptul de apărare al acestora, câtă vreme ea a vizat exact pretențiile deduse judecății, pe care reclamantul le-a susținut prin notele scrise, iar pârâta, dimpotrivă, a pretins netemeinicia acestora.

Mai mult, menționând că se va pronunța asupra excepțiilor odată cu fondul cauzei, este evident că tribunalul a avut în vedere inclusiv ipoteza în care, găsind excepțiile neîntemeiate, va trece la analiza conținutului de fond al raporturilor juridice. O dovadă în acest sens o reprezintă și cealaltă consemnare din încheierea de dezbateri, conform căreia părțile nu mai au alte probe de solicitat, în afara înscrisurilor de la dosar.

În acest context, aprecierea instanței de apel referitoare la „gravitatea încălcării dreptului de apărare, ceea ce ar atrage anularea sentinței în sensul art. 105 Cod procedură civilă” este greșită și atrage incidența art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă referitor la nesocotirea formelor desfășurării procedurii judiciare (motiv de recurs în care, conform art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, va fi încadrată critica pe acest aspect a recurentei, iar nu în dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă indicate de aceasta).

– Este întemeiată, de asemenea, critica formulată în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a tranșat chestiunea referitoare la excepția prescripției extinctive vizând nulitatea absolută a celor două protocoale de predare-primire.

Așa cum corect se arată în motivele de recurs, instanța a respins susținerile reclamantului privind imposibilitatea cunoașterii încheierii celor două protocoale anterior depunerii întâmpinării de către O. și înăuntrul termenului prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, constatând că protocoalele au fost supuse formalităților de publicitate imobiliară încă din anul 1999, devenind astfel opozabile terților, inclusiv reclamantului.

Deși a înlăturat aceste susțineri, care constituiseră obiect al criticilor, în același timp, decizia din apel reține că acțiunea nu era prescrisă.

În felul acesta, considerentele instanței sunt într-adevăr, așa cum arată recurenta, contradictorii pentru că pe de o parte, consideră criticile nefondate – ceea ce ar fi condus la menținerea soluției date prescripției extinctive – iar pe de altă parte, consideră nu numai că termenul de prescripție nu s-a împlinit ci, mai mult, că acțiunea este imprescriptibilă deoarece nu cade sub incidența dispozițiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dată fiind natura protocoalelor, care nu sunt acte de înstrăinare întocmite în cadrul procesului de privatizare.

Or, aceste argumente sunt unele străine dezbaterilor din proces, folosite de instanța de apel pentru a justifica o imprescriptibilitate a acțiunii pe care reclamantul însuși nu a pretins-o, acesta susținând doar că, în ce-l privește, nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, având în vedere data la care acesta ar fi luat cunoștință (în cursul procesului) de existența actelor a căror nulitate a solicitat-o.

Câtă vreme instanța a înlăturat criticile reclamantului pe acest aspect, nu putea decât de o manieră contradictorie (depășind cadrul criticilor care o învestiseră și fără să rezulte că ar fi avut în vedere vreun aspect de ordine publică pe care să-l supună dezbaterii părților) să aprecieze că dreptul la acțiune nu este prescris.

În acest context, în care sunt înlăturate, ca nefondate, critici – situație aptă să confirme soluția de primă instanță – dar în același timp acțiunea este considerată imprescriptibilă (în afara argumentelor și criticilor părții) rezultă caracterul contradictoriu al considerentelor și incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Reținând, potrivit celor prezentate anterior, incidența deopotrivă, a motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 Cod procedură civilă și având în vedere dispozițiile art. 312 alin. 3 teza a doua C. pr. civ., Înalta Curte urmează să caseze decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel și, în măsura în care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, necesitatea ca ele să fie supuse dezbaterii contradictorii a părților. În acest context, dacă se va trece la determinarea sferei de reglementare a prevederilor art. 45 alin. 5, se va analiza în ce măsură conținutul celor două protocoale vizate de acțiunea în nulitate relevă existența unor acte de divizare (adică, o transmisiune universală sau cu titlu universal a bunurilor) sau, dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, așa cum sunt ele enumerate în conținutul celor două acte.

Vor fi avute în vedere, de asemenea, și aspectele invocate de intimata A. pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calității sale procesuale pasive.

În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr._ .

În rejudecarea căii de atac a apelului, nu s-a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.

Analizând apelul declarat din prisma criticilor formulate, ținând cont de dispozițiile art.295-297 din codul de procedură civilă și de îndrumările obligatorii ale instanței de control judiciar, se învederează următoarele:

În primul rând, în rejudecare, instanța de apel este învestită numai cu soluționarea cererii completatoare depuse la data de 28.10.2003, iar, la soluționarea acesteia, trebuie avute în vedere îndrumările instanței de control judiciar.

În al doilea rând, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin hotărârea pronunțată, a statuat ca instanța de apel, în rejudecare, să aibă în vedere limitele cererii de apel stabilite prin criticile formulate, precum și sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001.

Situația de fapt:

Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr.0185 a fost înființată S.C. P. S.A. B., în conformitate cu dispozițiile HGR nr.796/1992, adoptată în temeiul Legii nr.15/1990.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382/1994 dintre F.P.S. și S.C. P. S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor prevăzute în anexă, printre care și imobilul din ., mun. B..

Societatea P. SA a fost înființată conform H.G. nr. 1041/25.09.1990 și a fost privatizată prin metoda MEBO în 1994, desprinzându-se din P. O.J.T. B.; aceasta a devenit o societate distinctă în urma finalizării operațiunii de divizare, conform Protocolului nr. 206 /30.03.1999.

Prin protocolul nr. 192/23.03.1999, încheiat între S.C. R. B. S.A. și .., cea din urmă a predat spațiul bar de la parterul imobilului din ..

Cu privire la acest imobil, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2487/09.09.1999 între S.C. R. B., în calitate de vânzător, și Șoghior O. căsătorit cu Șoghior M., în calitate de cumpărători.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3140/18.10.1999, încheiat între Șoghior O. si Șoghior M. în calitate de vânzători și S.C. O. S.A. în calitate de cumpărător, s-a transmis dreptul de proprietate asupra spațiului bar, de la parterul imobilului din . (clădire și teren).

Prin protocolul nr. 207/30.03.1999 încheiat între S.C. C. S. S.R.L. și S.C. P. S.A., ultima societate, a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului și spațiului etaj din ., în suprafață de 127,22 mp către societatea S.C. C. S. S.R.L.

Dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost transmis prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2492/09.09.1999 încheiat între S.C. C. S. S.R.L., în calitate de vânzător și T. D. I. și T. V., în calitate de cumpărători.

Ulterior, dreptul de proprietate asupra imobilului (spațiului etaj din ., în suprafață de 127,22 mp) a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3141/18.10.1999, încheiat între T. D. I. și T. V., în calitate de vânzători și S.C. O. S.A. în calitate de cumpărător.

Situația juridică a imobilului litigios, la data depunerii cererii completatoare, respectiv anul 2003, era următoarea: atât spațiul bar de la parterul imobilului din ., cât și spațiul etaj din ., în suprafață de 127,22 mp se aflau în proprietatea privată a unor persoane juridice privatizate. Dreptul de proprietate asupra celor două imobile a intrat în patrimoniul unor persoane juridice privatizate, înainte de . Legii nr.10/2001. Acest aspect este relevant în soluționarea cauzei, din prisma calității de unitate deținătoare, cât și a posibilității de obținere a restituirii în natură sau a acordării de despăgubiri pentru imobilului notificat, în temeiul Legii nr.10/2001.

Apelantul a formulat notificare, în temeiul Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului notificat.

Prin dispoziția nr. 513/31.07.2007 a Primarului s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă soluționare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul persoanei juridice S.C. O. S.A.

În drept,

Prin cererea de completare dedusă prezentei judecății s-au solicitat următoarele: constatarea nulității protocoalelor nr. 192/1999 și nr. 207/1999 și a nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 și nr. 3141/1999 în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S. S.R.L., S.C. R. B. S.R.L., S.C. P. S.A., T. D. I., T. V., Șoghior O., Șoghior M. și S.C. O. S.A., precum și cererea de repunere în situația anterioară în contradictoriu cu aceste părți și cererea de retrocedare în natură în contradictoriu cu S.C. O. S.A.

În soluționarea primului capăt de cerere, s-au invocat dispozițiile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2011, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Potrivit art. 45 din Legea nr.10/2001 „(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. (..)5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an**) de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În cauza de față, instanța de apel, în conformitate cu îndrumările stabilite de către instanța de control judiciar, trebuie să stabilească sfera de aplicabilitate a dispozițiilor legale sus-menționate.

În acest sens, în rejudecare, se arată că, în sfera de reglementare a dispozițiilor art.45 din Legea nr.10/2001, sunt incluse nu numai actele de privatizare, dar și orice act de înstrăinare, care are ca obiect imobile, care intră sub incidența Legii nr.10/2001.

Instanța de apel învederează că protocolului de predare-primire nr. 192 din 23.03.1999 încheiat între S.C. P. S.A. și S.C. R. B. S.R.L și protocolul de predare primire nr. 207 din 30.03.1999 încheiat între S.C. P. S.A B. și S.C. C. S. S.R.L. B. reprezintă acte efectuate în cadrul procesului de privatizare, realizate prin metoda MEBO.

Curtea învederează că procedura privatizării societății S.C. P. S.A a debutat în anul 1994, prin încheierea contractului de privatizare, însă s-a finalizat în anul 1999, prin divizarea acesteia, conform Protocolului nr. 206 din 30 martie 1999.

Ca urmare a divizării societății comerciale privatizate, au fost încheiate cele două protocoale, prin intermediul cărora a fost împărțit și transmis patrimoniul societății comerciale S.C. P. S.A, aflate în procesul de privatizare.

Astfel, Curtea constată că cele două protocoale reprezinte acte realizate în cadrul procesului de privatizare al societății S.C. P. S.A, dar și acte de transmiterea a dreptului de proprietate asupra imobilelor identificate în cuprinsul acestora.

P. considerentele expuse, se constată că sunt aplicabile dispozițiile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, în ceea ce privește prescriptibilitatea acțiunii.

Mai mult, Curtea constată că, niciodată pe parcursul litigiului, apelantul nu a invocat inaplicabilitatea termenului de prescripție, ci a formulat numai apărări cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

Cu toate acestea, având în vedere îndrumările instanței de control judiciar, precum și împrejurarea că a fost pusă în discuția părților sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, instanța de apel, în rejudecare, a înțeles să pună în discuția părților și să clarifice problema de drept dedusă judecății.

În ceea ce privește, momentul începerii curgerii termenului de prescripție, instanța de apel constată că, în mod corect, a reținut Tribunalul București că dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14.08.2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28.10.2003).

În acest sens, vor fi înlăturate și criticile formulate de către apelantul-reclamant cu privire la imposibilitate obiectivă de a cunoaște încheierea celor două protocoale anterior formulării întâmpinării de către S.C. O. S.A. și înăuntrul termenului de prescripție special instituit de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/ 2001, întrucât cele două protocoale au fost supuse publicității imobiliare încă din anul 1999, după cum și contractele de vânzare – cumpărare încheiate ulterior au fost toate supuse formalităților de publicitate imobiliară (conform mențiunilor existente pe contracte și protocoale în legătură cu înscrierea în registrele de publicitate), situație față de care ele devin opozabile.

De asemenea, Curtea învederează că asupra constituționalității dispozițiilor acestui text s-a pronunțat și Curtea Constituțională, considerând că legiuitorul este îndreptățit să stabilească conținutul și limitele exercitării dreptului de proprietate în temeiul art. 44 alin. (1) teza II și art. 136 alin. (5) din Constituție și are drept scop evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește securitatea raporturilor juridice civile.

S-a mai arătat că, în considerentele deciziilor nr. 167/2006, nr. 249/2006, nr. 212/2006 și nr. 276/2006, Curtea Constituțională a reținut că instituția prescripției - în general - și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție și că, prin stabilirea lor, se asigură un climat indispensabil exercitării, în condiții optime, a unui drept constituțional, prevenindu-se eventuale abuzuri și limitându-se efectele negative asupra stabilității și securității raporturilor juridice.

Achiesând asupra celor stabilite în expunerea de motive a deciziilor pronunțate de către Curtea Constituțională, instanța a apreciat că exercitarea dreptului la acțiune în termenul stabilit de legiuitor nu îngrădește dreptul de acces la justiție, dată fiind și durata rezonabilă a termenului prelungit, tocmai în scopul de a oferi timp suficient pentru exercitarea acțiunilor de acest gen.

În soluționarea excepției, instanța a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și a Curții de Justiție a Comunităților Europene de la Luxemburg.

Așa fiind, Curtea a reținut că, în raport de data înregistrării acțiunii – octombrie 2003, a fost depășit termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar cursul prescripției nu se consideră suspendat și nici întrerupt, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 și de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul având obligația să-și formeze conduita și să respecte condițiile impuse de legiuitor sub aspectul termenului stabilit pentru promovarea unor acțiuni referitoare la constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare. Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a mai obține o cercetare pe fond asupra legalității actului juridic a cărui desființare se solicită pe calea nulității absolute, considerente pentru care s-a admis excepția și s-a constatat prescripția dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere.

P. toate motivele expuse, se constată că prima instanță a aplicat și a interpretat, în mod corect, dispozițiile art. 45 alin.5 din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește modul de soluționare al excepției prescripției dreptului material la acțiune referitor la constatarea nulității absolute a protocolului de predare-primire nr. 192 din 23.03.1999 și a protocolului de predare primire nr. 207 din 30.03.1999.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr.3140/1999 și nr.3141/1999, Curtea constată că motivele de nulitate invocate se referă la fraudarea legii, cauza ilicită și nerespectarea termenului prevăzut de dispozițiile art.7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.382/1994 privind interdicția de înstrăinare a imobilelor.

Instanța de apel, în rejudecare, constată că, în mod corect, a fost soluționat și acest capăt de cerere de către Tribunalul București, pentru următoarele aspecte:

Apelantul-reclamant nu a probat aspectele invocate prin cuprinsul cererii completatoare cu privire la fraudarea legii sau cauza ilicită a contractelor menționate, motiv pentru care, în conformitate cu art.1169 din Codul Civil, vor fi înlăturate susținerile acestuia.

În ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor, pe motiv că nu au fost respectate dispozițiile art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382/1994 (potrivit cu care se interzicea vânzarea imobilelor într-o perioadă de 7 ani, de la momentul încheierii contractului), instanța de apel constată că această interdicție nu este legală, ci convențională, stabilită de comun acord între părțile contractante. În raport de natura juridică a interdicției, Curtea învederează că nerespectarea acesteia poate fi invocată numai de către părțile contractante, și nu de către un terț.

Imposibilitatea invocării nerespectării unei interdicții contractuale de către un terț, derivă din natura convențională a acestei interdicții și de faptul că numai părțile contractuale ar putea invoca nerespectarea clauzelor stabilite de comun acord.

Mai mult, Curtea constată că, părțile, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, au stipulat și sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării interdicției și anume: obligația de a achita o diferență între prețul obținut din vânzare și prețul cu care a dobândit inițial imobilul.

Atâta timp cât părțile nu au stabilit ca sancțiune nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiunii, în situația încălcării dispozițiilor art.7.3 din contract, cu atât mai mult, un terț nu ar putea invoca nulitatea absolută a actului juridic menționat, pe acest motiv.

Nu în ultimul rând, Curtea învederează că acest demers judiciar nu îi procură apelantului-reclamant nici un folos practic, deoarece, chiar și în ipoteza în care s-ar constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare contestate, nu s-ar schimba cu nimic situația acestuia, deoarece dreptul de proprietate asupra bunurilor ar intra în patrimoniul celor două societăți comerciale, care erau privatizate integral, înainte de . Legii nr.10/2001, motiv pentru care apelantul nu ar putea obține restituirea în natură a imobilelor litigioase, ci numai măsuri reparatorii prin echivalent.

P. considerentele menționate, va constata că sunt neîntemeiate criticile formulate cu privire la modul de soluționare a celui de-al doilea capăt de cerere din cuprinsul cererii completatoare.

În ceea ce privește ultimul capăt de cerere, respectiv acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu S.C. O. S.A, instanța de apel constată că și acest capăt de cerere a fost soluționat, în mod corect, de către prima instanță, pentru următoarele motive:

Pe fondul acțiunii în revendicare, se învederează că aceasta reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului).

Scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanșează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului.

P. soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă apelantul-reclamant mai are în patrimoniul lui un „bun” sau cel puțin o speranță legitimă, în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției.

Astfel, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției articolului 1, îl formează așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiție (lit.b), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei ­Marea Cameră, hotărârea din data de 28.09.2004):

a) Art.1 nu recunoaște dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept". În consecință, privările de proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);

b) Reclamantul nu poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art.1; aceeași este situația creanțelor condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției (Prințul Hans-A. II de Liechtenstein c. Germaniei" Gratzinger . Cehe, D. c. României, 6.12.2007).

c). Art. 1 nu impune statelor contractante nici o obligație privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenției; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislației privind restituirea bunurilor, precum și condițiile restituirii (a se vedea și P. c. României);

d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenției și a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație privind restituirea totală ori parțială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislație dă naștere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);

e) noțiunea de "speranță legitimă": trebuie distins între o simplă speranță ­oricât de legitimă moral - și speranța legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă și să se întemeieze pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existența unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanțe, nu există o speranță legitimă (Jantner c. Slovaciei).

f) un interes patrimonial (creanță) nu poate fi considerat o " valoare patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art.1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești; o contestație reală, ori caracter serios al pretențiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existența unei speranțe legitime.

În raport de limitele rejudecării, instanța de apel va avea în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art.1 din Protocolul 1 al Cedo; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr.15/1990, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

I.Titlul apelantului-reclamant.

Aplicând principiile enunțate la cauza de față, Curtea constată că apelantul-reclamant nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și . fostului proprietar.

Astfel, instanța constată că apelantul-reclamant invocă, în justificarea acțiunii sale, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930, transcris la data de 12 mai 1930, la Tribunalul Județului B..

Acest contract de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul reclamantului existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului litigios.

Acesta nu poate constitui titlul de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a Cedo, care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950.

În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun- în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare. În temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, s-a născut vocația de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 și dacă îndeplinesc condițiile legale.

În acest sens, este și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României, paragraful nr.37 din cauza M. împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (paragraful nr.36 din cauza M. împotriva României).

De asemenea, în paragraful nr.135 din hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Se învederează că apelantul-reclamant nu deține nicio hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin care să i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios.

Din această perspectivă,Curtea învederează că, în prezent, apelantul-reclamant nu are un bun actual și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.

II. Titlul de proprietate al pârâtei-reclamante S.C. O. S.A este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare nr. 3140/1999 și nr.3141/1999.

În ceea ce privește actele de înstrăinare menționate se învederează că acestea se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, având în vedere că nu au fost anulate sau desființate prin nicio hotărâre judecătorească sau decizie administrativă.

Curtea învederează că actele juridice menționate reprezintă un „bun” actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Acest titlu nu a fost anulat, desființat sau revocat, fiind emis cu respectarea dispozițiilor legale, astfel încât instanța de apel reține că acesta se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate.

Pe cale de consecință, instanța de apel învederează că pârâtă reclamantă S.C.O. S.A deține un bun actual cu privire la imobilul litigios, având în vedere legalitatea și valabilitatea actului juridic translativ de proprietate.

III. Principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate al unui terț, societate privată, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului.

Având în vedere că s-a reținut că apelantul-reclamant nu are nici un bun actual și nicio speranță legitimă, acțiunea în revendicare trebuie respinsă având în vedere valabilitatea, temeinicia și preferabilitatea titlului invocat de către pârâtă reclamantă S.C.O. S.A, precum și aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice.

Instanța de apel reține că preferabilitatea titlului de proprietate al S.C. O. S.A, este determinată de următoarele aspecte:

1.respectarea dispozițiilor legale, în vigoare la data emiterii acestuia.

2.valabilitatea și legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare, ca efect al împrejurării că nu a fost desființat sau anulat.

3. consolidarea dreptului de proprietate, prin soluționarea prezentei cauze.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea reține că titlul lui S.C. O. S.A este preferabil, motiv pentru care se paralizează acțiunea în revendicare formulată de apelantul-reclamant C. C..

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se învederează că legiuitorul, a adoptat Legea nr.10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.

Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea apreciază că vătămarea produsă este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce lui S.C. O. S.A, dacă aceasta ar pierde protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

Această concluzie derivă din împrejurarea că apelantul-reclamant C. C. are posibilitatea efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr.10/2001.

În raport de aceste aspecte, Curtea va avea în vedere principiul securității raporturilor juridice și împrejurarea că acest caracter trebuie să ofere o protecție juridică sporită.

De asemenea, Curtea va avea în vedere că numai S.C. O. S.A are un„bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

P. aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, în conformitate cu art.295-297 din Codul de Procedură Civilă și, ținând cont de dispozițiile art.315 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul reclamant C. C. împotriva sentinței civile nr. 1055/14.05.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți A. pentru Administrarea Activelor Statului, . Group SA, P. Orașului B. prin Primar, ., . R. B. SRL, Șoghior M. și Șoghior O., T. D. I. și T. V..

P. ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul reclamant C. C., domiciliat în București, ., ..4, ., împotriva sentinței civile nr. 1055/14.05.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți A. pentru Administrarea Activelor Statului, cu sediul în București, .. Ș. nr. 50, sector 1, . Group SA, cu sediul în București, .. 23, sector 1, P. Orașului B. prin Primar, cu sediul în B., ., jud. B., ., cu sediul în B., .. 2, hotel Coro, jud. B., .>cu sediul în B., .. 1, jud. B., ., cu sediul în B., ., jud. B., Șoghior M. și Șoghior O., ambii domiciliați în B., ., ., ., T. D. I. și T. V., ambii cu domiciliul în B., .. 10, jud. B..