Legea 10/2001. Decizia nr. 307/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 307/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2014 în dosarul nr. 73319/3/2011**
Dosar nr._
(2300/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 307
Ședința publică de la 25.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - S. G.
JUDECĂTOR - S. I.
JUDECĂTOR - G. C.
GREFIER - I. N. - C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs promovate de recurenții pârâți Municipiul București, prin Primar G. și I. M. împotriva sentinței civile nr. 1781 din 08.10.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. M. București.
Obiectul pricinii - acțiune civilă în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât Municipiul București, prin Primar G., în baza delegației ce o depune la dosar, lipsind recurenta pârâtă I. M. și intimatul reclamant P. M. București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul se află la primul termen de judecată și motivele cererilor de recurs au fost comunicate intimatului, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare atașată la dosarul cauzei. Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, conform art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995.
Pentru recurenta pârâtă I. M. se prezintă S. A., în baza procurii autentificate sub nr. 193/03.02.2006 de notar public R. C..
Curtea, deliberând, constată că procura înfățișată de mandatarul recurentei I. M. nu îi dă dreptul acestuia să reprezinte recurentul în fața instanței de judecată, fiind o procură generală cu referire la administrarea bunurilor.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurentul pârât Municipiul București, prin Primar G., prin consilier juridic, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii cererii Prefectului M. București de anulare a Dispoziției nr._/07.05.2010, apreciind că aceasta a fost emisă cu respectarea legii.
Consideră că hotărârea instanței de fond este nelegală, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă fără echivoc faptul că imobilul în litigiu, în prezent afectat de detalii de sistematizare, a fost preluat de către Statul Român prin Decretul nr. 155/1977 de la familia I., pentru care această familie a primit despăgubiri în cuantum de 5220 lei la data de 23.07.1980 pentru construcția demolată, instanța de fond făcând doar a apreciere a dispozițiilor Decretului nr. 221/1950, fără a face însă nicio referire la decretul de expropriere.
Pune concluzii de admitere a recursului promovat de recurentul I. M., pentru aceleași considerente.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21.11.2011 pe rolul Tribunalului București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr._, reclamantul P. M. București a chemat în judecată pe pârâții P. G. al M. București și I. M., solicitând anularea Dispoziției nr._/07.05.2010, emise în baza Legii nr. 10/2001 de P. G. al M. București.
Prin încheierea de la data de 14.11.2012, Tribunalului București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o la registratura generală spre a fi înregistrată pe rolul uneia din secțiile civile ale Tribunalului București, apreciind că litigiile privind dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu pot intra decât în sfera de competență procesual civilă.
Cauza a fost reînregistrată la data de 26.11.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, unde s-a format dosarul nr._ .
La data de 30.04.2013 s-au depus de către pârâtul Municipiul București, prin Primar G., note de ședință, prin care s-au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, precum și excepția tardivității introducerii cererii prin care a solicitat respingerea acțiunii ca tardiv introdusa.
Prin încheierea de ședință din data de 02.09.2013, Tribunalul a respins excepțiile ca neîntemeiate.
Prin sentința civilă nr. 1781 din 08.10.2013, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a admis cererea și a anulat dispoziția nr._/07.05.2010 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de P. G. al M. București.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin notificarea nr. 2484/06.08.2001, I. M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 4, în suprafață de 800 m.p.
Totodată, a constatat că notificarea a fost soluționată prin dispoziția nr._/07.05.2012, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață, pentru cota de ½ din terenul în suprafață totală de 555,80 m.p., respectiv pentru suprafața de 277,90 m.p. și pentru cota de ½ din construcția demolată în suprafață construită de 99,00 m.p., respectiv pentru suprafața de 49,5 m.p., ce a fost situată în București, ., sectorul 4, imposibil de restituit persoanei îndreptățite I. M..
De asemenea, a constatat că la dosarul administrativ nu există un act de proprietate în formă autentică, ci o chitanță sub semnătură privată încheiată la data de 23.04.1955, prin care soțul său - I. I. a cumpărat terenul în suprafața de 555,80 m.p. situat în București, ., sector 4, pârâta I. M. declarând că nu mai este în posesia chitanței sub semnătura privată și că a pierdut-o în condiții necunoscute.
Conform relațiilor depuse la dosar referitoare la situația juridică a imobilului, respectiv adresa nr. 494/31.05.2007 emisă de S.C. A.V.L. Berceni S.A., tribunalul a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 155/02.06.1977, aplicat prin decizia nr. 1254/30.09.1977 emisă de Consiliul Popular al M. București, în anexa nr. 3 a decretului la poziția 4 fiind înscriși I. I. și I. E. cu suprafață expropriată de 570 m.p. teren și construcții în suprafață desfășurată de 99 m.p. S-a observat că s-au primit despăgubiri în valoare de 5220 lei în data de 23.07.1980.
Conform notei de reconstituire, în prezent terenul imobilului este afectat de elemente de sistematizare, pe teren existând . de protecție, spațiu verde aferent blocului.
La dosar există înscrisuri referitoare la rolul fiscal, din care rezultă că numitul I. I. a figurat cu teren în suprafață de 556 m.p. și construcție, în baza actului de vânzare cumpărare autentificat la data de 23.04.1955.
Din fișa imobilului rezultă că terenul avea o suprafață de 570 m.p., fiind proprietatea numiților I. I. și I. E., construcția fiind realizată în anul 1954.
Conform certificatului de moștenitor nr. 445/1989 emis după defunctul I. Gh. I., a rămas ca moștenitoare a acestuia I. M., în calitate de soție.
În cazul în care ar fi existat un act de proprietate, acesta ar fi fost atașat la cererea pentru înscrierea rolului fiscal. Se știe că impozitarea se putea aplica și persoanelor care dețineau imobile fără a avea titlu de proprietate, astfel că faptul că imobilul avea deschis rol fiscal pe numele soțului pârâtei I. M. nu duce la concluzia că acesta a fost și proprietarul acestuia, în lipsa unor alte dovezi mai clare, respectiv a unui înscris valabil, apt să transmită dreptul de proprietate.
Deși Primăria M. București a solicitat notificatoarei să depună actul de proprietate al imobilului, iar aceasta nu s-a conformat acestei obligații, a emis dispoziția cu propunere de acordare măsuri reparatorii în echivalent, considerând că aceasta a făcut dovada dreptului de proprietate.
Tribunalul a observat că instituția Camera Notarilor Publici a arătat că în evidențele emise de notariatul de Stat al Raionului N. B. în anul 1955 nu s-au regăsit acte autentice, respectiv contractul de vânzare cumpărare în care numiții A. P. și I. I. să figureze ca părți.
Instanța de fond a apreciat că pârâta I. M. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în sensul că nu a reușit să dovedească faptul că imobilul a fost dobândit printr-un înscris autentic, apt să transmită dreptul de proprietate.
În drept, a avut în vedere prevederile art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, art. 23.1 și art. 24.2 din Normele metodologice la Legea nr. 10/2001.
În art. 24.2 se menționează că aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.
Tribunalul a reținut că această prezumție se aplică în absența unor probe contrare actului de preluare. Or, în speță exista probe contrare, din care rezulta că imobilul nu a fost deținut în baza unui act de proprietate în formă autentică, așa cum cerea Decretul nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare, publicat în B. Of. nr. 75/06.09.1950, intrat în vigoare la data de 06.09.1950, în vigoare și aplicabil la data încheierii chitanței sub semnătură privată, astfel încât prezumția menționată mai sus nu este incidentă în cauză.
Contestatoarea nu a reușit să dovedească existența unui titlu de proprietate valabil încheiat, întrucât prin chitanța sub semnătură privată încheiată la data de 24.10.1967 nu s-a transmis valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, ci acest act echivalează cu o promisiune de vânzare cumpărare.
În situația în care soțul pârâtei I. M. a deținut imobilul cu chitanța sub semnătură privată, acesta nu a fost și proprietar, în considerarea prevederilor art. 2-4 din Decretul nr. 221/1950, conform cu care s-a prevăzut obligativitatea încheierii prin acte autentice a înstrăinărilor de orice fel a terenurilor cu sau fără construcții. Tribunalul a mai avut în vedere dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958.
Împotriva acestei sentințe, la data de 14.11.2013 au declarat recursuri pârâții I. M. și Municipiul București, prin P. G., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 27.11.2013.
În motivarea cererii sale, recurentul pârât Municipiul București, prin P. G., a arătat că din adresa Primăriei M. București - Direcția Patrimoniu rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 155/1977, la poziția 4 figurând I. I. și I. E., iar în adresa emisă de S.C. A.V.L. Berceni S.A. se menționează că imobilul a fost preluat de la familia I., care au primit despăgubiri cuantum de 5.220 lei în data de 23.07.1980.
În ceea ce privește lipsa actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, astfel
cum prevăd dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, a arătat că prevederile art. 24 din legea sus-menționată fac referire la obținerea unei negații din partea Arhivelor Naționale și de la Direcția de Taxe și Impozite Locale.
Petentul a depus la dosarul de notificare negații emise de Primăria Sector 4, din care rezultă că nu deține actul solicitat privind imobilul situat în București, ., sector 4, adresă de la Arhivele Statului privind lipsa actului, adresă de la Camera Notarilor Publici și adresă emisă de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 4.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii sale, recurenta pârâtă I. M. a arătat că regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun, prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituindu-se așa numita prezumție de proprietate, care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Coroborând prezumția de proprietate cu documentele de plată către stat, consideră că a făcut dovada dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
În acest sens, a invocat și decizia nr. 2022/21.03.2012 a Secției I-a Civilă din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea, recurenta pârâtă a invocat tardivitatea cu care Prefectura M. București a contestat dispoziția nr._/07.05.2010. Cererea de contestare a dispoziției a fost introdusă la data de 21.11.2011, la circa un an și jumătate de la emitere, cu depășirea termenului de 30 de zile în care putea să o conteste.
La data de 19.12.2013, intimatul reclamant P. M. București a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
1. În motivare, a arătat, cu privire la motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă I. M. ce privește greșita respingere a excepției tardivității introducerii cererii de chemare în judecată, că, având în vedere că dispoziția atacată prin prezenta acțiune i-a fost comunicată în vederea exercitării controlului de legalitate în data de 30.09.2011, astfel cum rezultă din adresa nr. 3632/6/30.09.2011, fiind înregistrată la Instituția Prefectului M. București sub nr._/30.09.2011.
Conform dispozițiilor legale, în cazul în care, în urma exercitării controlului de legalitate de către prefect, se apreciază că dispoziția emisă este nelegală, aceasta va fi contestată pe calea contenciosului administrativ, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 3 alin. 1.
Acțiunea formulată de prefectul M. București se încadrează în termenul de 6 luni de la data luării la cunoștință a motivelor de nelegalitate a actelor administrative atacate.
2. În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 ce instituie prezumția de proprietate, invocat de ambii recurenți pârâți, a arătat că sentința recurată este temeinică și legală, notificatoarea neputând avea calitatea de persoană îndreptățită în temeiul legii speciale de reparație, întrucât dovada dreptului de proprietate asupra terenului restituit în natură s-a făcut cu un înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1955 (nici acesta nefiind identificat), ulterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950.
În drept, au mai fost invocate dispozițiile art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
1. Potrivit art. 21.6. din H.G. nr. 250/2007: „Instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari și de președinții consiliilor județene, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau notificatorul nu face dovada calității de moștenitor al fostului proprietar), vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii contenciosul administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare”.
Este de menționat și faptul că eventuala neconformitate a H.G. nr. 250/2007 cu Legea nr. 10/2001 sau cu Constituția nu poate fi constatată pe cale incidentală, ci numai urmând procedura reglementată de normele speciale cuprinse în art. 4 din Legea nr. 554/2004: „Excepția de nelegalitate: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza (…)”. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția C. Administrativ și Fiscal s-a și pronunțat asupra unei excepții de nelegalitate a dispozițiilor art. 20.6 din H.G. nr. 498/2003 (identice în conținut cu art. 21.6 din H.G. nr. 250/2007), prin decizia nr. 3750/04.10.2007.
Conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 554/2004: „P. poate ataca direct în fața instanței de contencios administrativ actele emise de autoritățile administrației publice locale, dacă le consideră nelegale; acțiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect și în condițiile prevăzute de prezenta lege”.
Potrivit art. 11 alin. 1 din același act normativ: „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni”, iar conform art. 11 alin. 3: „În cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal (…)”.
Făcând aplicarea în cauză a acestor dispoziții legale, Curtea constată că nu a fost depusă la dosar dovada comunicării dispoziției nr._/07.05.2010 către P. M. București, în vederea exercitării controlului de legalitate, pentru a se stabili cu certitudine data la care a avut loc acest fapt. Cu toate acestea, data comunicării este cel târziu 16.05.2011, când P. M. București, cu adresa nr. OM/_/2010/P/12.05.2011, înregistrată la Primăria M. București sub nr._/16.05.2011, a solicitat acestei din urmă instituții să completeze dosarul administrativ, făcând referire la dispoziția nr._/07.05.2010. Pe de altă parte, P. M. București a sesizat instanța cu cererea de anulare a dispoziției în discuție prin scrisoare recomandată la data de 18.11.2011.
2. Pe fond, instanța de recurs are în vedere faptul că, în aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum este interpretat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (inclusiv prin decizia nr. 2022/21.03.2012, la care a făcut trimitere recurenta pârâtă I. M.), înscrisul constatator al unui contract de vânzare cumpărare ce nu îndeplinește cerințele prevăzute în Decretul nr. 221/1950 (forma autentică), în care notificatorul sau autorul său figurează în calitate de dobânditor, nu constituie o probă contrară aspectelor ce rezultă din actul de preluare a imobilului de către stat cu privire la titularul dreptului de proprietate, ci una cu care se coroborează prezumția de proprietate întemeiată pe actul de preluare, pentru că regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun.
Față de aceste considerente, reținând că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii sub aspectele învederate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursurile și să modifice în tot sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții pârâți MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin Primar G. și I. M. împotriva sentinței civile nr. 1781 din 08.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. M. BUCUREȘTI.
Modifică în tot sentința atacată în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de P. M. BUCUREȘTI în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI și I. M., ca nefondată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. G.
GREFIER
RISTINA N. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex. 2/28.03.2014
T.B. Secția a IV-a Civilă - L. I. F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1494/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 335/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
