Pretenţii. Decizia nr. 1481/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1481/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-10-2014 în dosarul nr. 24215/3/2011**
Dosar nr._
(526/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1481
Ședința publică de la 14.10.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta – reclamantă REGIA AUTONOMĂ – ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI ȘI PROTOCOLULUI DE STAT – S. PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR, împotriva deciziei civile nr.470 A din data de 26.04.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE ROMÂNIA – CEHIA.
Obiectul pricinii – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic O. C., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante REGIA AUTONOMĂ – ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI ȘI PROTOCOLULUI DE STAT – S. PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR în baza delegației nr. 2640 din 21.03.2014 (fila 33), lipsind reprezentantul intimatei – pârâte C. DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE ROMÂNIA – CEHIA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, având în vedere procedura de citare cu intimata – pârâtă, față de noua adresă indicată chiar de parte, în temeiul dispozițiilor art.98 din Codul de procedură civilă, apreciază că procedura de citare este îndeplinită, nefiind învederată vreo eventuală modificare a sediului.
Reprezentantul recurentei - reclamante solicită proba cu înscrisuri, sens în care depune extras de pe portalul instanțelor de judecată referitor la dosarul nr._/300/2014, din care rezultă că societatea intimată se află în procedura de dizolvare.
Curtea încuviințează recurentei – reclamante proba cu înscrisuri, administrând-o la acest termen de judecată.
Reprezentantul recurentei - reclamante, având cuvântul, susține că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului
Recurenta – reclamantă, REGIA AUTONOMĂ – ADMINISTRAȚIA PATRIMONIULUI ȘI PROTOCOLULUI DE STAT – S. PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR, prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei atacate, în sensul obligării intimatei – pârâte și la plata sumei de 99.277,25 lei.
Apreciază că, instanța de apel în mod eronat a criticat reclamanta în sensul că: ar fi inițiat o acțiune în răspundere civilă contractuală, în condițiile în care reclamanta a formulat cererea în temeiul răspunderii civile delictuale, precizând totodată că într-o altă cauză ar fi fost admise irevocabil toate devizele pentru perioada ulterioară celei cuprinse în cauza de față.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamanta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat – S. pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar a chemat în judecată pârâta C. de Comerț și Industrie România-Cehia, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 174,626,01 lei, reprezentând debit neachitat pentru spațiul pe care l-a ocupat în Piața V. M., nr. 1-3, .. 35, 36, 38 și 39, sector 1, București, în baza contractului de locațiune și prestări și servicii nr. 78/19.01.2004, fiind compus din:161.035,04 lei – folosință spațiu fără titlu pentru perioada decembrie 2008 – august 2009, februarie – iulie 2010,6.979,86 lei – prestări servicii pentru perioada februarie – august 2010 1.753,39 lei – utilități pentru perioada februarie – august 2010; 4.857,72 lei – dobânda legală calculată pentru perioada 01.01.2010 – 30.06.2010.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004, având ca obiect închirierea spațiului situat în Piața V. M., nr. 1-3, .. 35, 36, 38 și 39, sector 1, București, a cărui valabilitate a încetat la data de 31.08.2008.
La data de 20.10.2010, pârâta și-a mutat sediul, fără să predea spațiul închiriat locatorului ,ci terțului Comisariatul pentru Societatea Civilă.
Reclamanta a arătat că, prin contractul menționat anterior, pârâta s-a obligat la plata chiriei, a prestărilor de servicii, a utilităților și la plata penalităților de întârziere în cazul neexecutării la termen a obligațiilor de plată, însă nu și-a respectat îndatoririle contractuale, deși a folosit spațiul închiriat și a beneficiat de serviciile și utilitățile aferente acestuia. Debitul acumulat de către pârâtă s-a ridicat astfel la un cuantum de 174.626,01 lei.
Reclamanta a învederat că a urmat procedura concilierii prealabile, prevăzută de art. 720/1 Cod procedură civilă. În urma concilierii a fost încheiat procesul verbal nr. 935/03.02.2011, în care s-a consemnat faptul că pârâta nu recunoaște debitul.
A mai precizat reclamanta că între pârâtă și Comisariatul pentru Societatea Civilă a fost încheiat contractul de comodat nr. 2565/27.11.2006, pe care l-a aprobat, cu condiția ca durata acestuia să se încadreze în limitele valabilității contractului de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.10.2004. Cu toate acestea, deși contractul de locațiune a expirat la data de 31.08.2008, comodatarul nu a eliberat spațiul.
Debitul a fost creat în perioada în care pârâta a ocupat spațiul fără titlu, respectiv după expirarea contractului de locațiune. Reclamanta a învederat îndeplinirea celor patru condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale și a susținut că i se datorează despăgubiri echivalente cu contravaloarea lipsei de folosință.
Dobânda legală a fost calculată pentru facturile emise începând cu data de 31.12.2009, după data încetării valabilității contractului, conform prevederilor OG nr. 9/2000, debitorul fiind de drept pus în întârziere, în baza art. 43 Cod comercial. A mai precizat că facturile depuse la dosar fac dovada contra emitentului în tot ce se referă la cuprinsul său, indiferent dacă au fost sau nu acceptate, fundamentul juridic al acestei forțe probante fiind mărturisirea extrajudiciară.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 998-999 Cod civil, art. 720/1 Cod procedură civilă. În baza art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, reclamanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În ședința publică din data de 07.12.2011, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare (f.84-85), prin care și-a majorat debitul solicitat la suma de 204.445,63 lei, compusă din: 179.447,14 lei – folosință spațiu fără titlu calculată la facturi emise în perioada martie 2010 – ianuarie 2011, pentru perioada efectiv facturată diferență decembrie 2008 – august 2009, februarie 2010 – decembrie 2010, 10.919,36 lei – prestări servicii calculate la facturi emise în perioada februarie 2010 – ianuarie 2011, pentru perioada efectiv facturată februarie 2010 – ianuarie 2011, 3.557,96 lei – utilități calculate la facturi emise în perioada februarie 2010 – februarie 2011, pentru perioada efectiv facturată decembrie 2009 – ianuarie 2011, 10.521,17 lei – dobânda legală calculată pentru perioada 01.01.2010 – 31.12.2010.
Ulterior, reclamanta a formulat o nouă cerere precizatoare, prin care și-a majorat debitul solicitat la suma de 282.284,70 lei, compusă din: 226.961,48 lei – folosință spațiu fără titlu pentru perioada efectiv facturată diferență decembrie 2008 – august 2009, februarie 2010 – ianuarie 2012,20.169,55 lei – prestări servicii pentru perioada efectiv facturată februarie 2010 – ianuarie 2012, 11.648,25 lei – utilități pentru perioada efectiv facturată decembrie 2009 – decembrie 2011, 23.505,42 lei – dobânda legală calculată pentru perioada 01.01.2010 – 31.12.2011.
Prin Sentința civilă nr. 2095/07.12.2011 a Tribunalului București, a fost admisă excepția necompetentei materiale, invocată din oficiu, iar competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Judecătoriei Sector 5. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe la data 13.01.2012.
Prin sentința civilă nr. 2132/09.03.2012, Judecătoria sector 5 București a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma totală de 183.007,45 lei, compusă din: suma de 172.050,74 lei, reprezentând contravaloarea folosinței spațiului situat în Piața V. M., nr. 1-3, .. 35, 36, 38 și 39, sector 1, București, pentru perioada decembrie 2008 – august 2009, februarie – octombrie 2010, suma de 8.555,66 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor privind curățenia, paza clădirii, căldura și apa, P.S.I, a serviciilor de telefonie secundară și a transportului de persoane și mărfuri pe verticală, executarea lucrărilor de întreținere și reparații la clădire, întreținerea și repararea instalațiilor electrice, sanitare, aferente imobilului și livrarea utilităților de energie electrică, combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate și telefonie prestate în perioada februarie – octombrie 2010, suma de 2.401,05 lei, reprezentând contravaloarea utilităților aferente imobilului consumate în perioada decembrie 2009 – octombrie 2010 și a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată pentru suma de 99.277,25 compusă din: suma de 54.910,74 lei, reprezentând contravaloarea folosinței spațiului situat în Piața V. M., nr. 1-3, .. 35, 36, 38 și 39, sector 1, București, pentru perioada noiembrie 2010 – ianuarie 2012, suma de 11.613,89 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor privind curățenia, paza clădirii, căldura și apa, P.S.I, a serviciilor de telefonie secundară și a transportului de persoane și mărfuri pe verticală, executarea lucrărilor de întreținere și reparații la clădire, întreținerea și repararea instalațiilor electrice, sanitare, aferente imobilului și livrarea utilităților de energie electrică, combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate și telefonie prestate în perioada noiembrie 2010 – ianuarie 2012,suma de 9.247,2 lei, reprezentând contravaloarea utilităților aferente imobilului consumate în perioada noiembrie 2010 – decembrie 2011, suma de 23.505,42 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 01.01.2010 – 31.12.2011.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că, la data de 19.01.2004, reclamanta a încheiat cu pârâta C. de Comerț și Industrie România-Cehia contractul de locațiune și prestări servicii nr. 78, având ca obiect folosința temporară a spațiului situat în Piața V. M., nr. 1-3, asigurarea serviciilor privind curățenia, paza clădirii, căldura și apa, P.S.I, a serviciilor de telefonie secundară și a transportului de persoane și mărfuri pe verticală, executarea lucrărilor de întreținere și reparații la clădire, întreținerea și repararea instalațiilor electrice, sanitare, aferente imobilului și livrarea utilităților de energie electrică, combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate și telefonie (art. 1). Prin art. 2, 3 și 4 din contract părțile au prevăzut că, pentru folosința imobilului, locatarul se obligă să achite o chirie lunară de 130,83 $/lună, la care se adaugă TVA, pentru serviciile prestate, o sumă de 3.421.780 lei/lună, la care se adaugă TVA, sumă ce va fi actualizată trimestrial, și pentru utilități, valoarea facturată de furnizori, la care se adaugă un comision de 5%.
Prin art. 5 din contract, părțile au prevăzut că îndeplinirea obligațiilor de plată trebuie efectuate de către locatar în primele șase zile lucrătoare de la data emiterii facturii, în caz de întârziere calculându-se penalități de 0,15 % pentru fiecare zi (art. 6).
Prin art. 13, părțile au prevăzut, în mod expres, termenul contractului, de la data de 01.12.2003 până la data de 30.11.2004, stipulându-se că acesta va putea fi prelungit cu acordul ambelor părți doar pe bază de act adițional. Această clauză contractuală trebuie interpretată coroborat cu art. 14, conform căruia, dacă după expirarea contractului, locatarul continuă să utilizeze spațiul, executându-și obligațiile de plată pentru utilizarea spațiului, acest fapt nu poate fi interpretat drept o tacită relocațiune.
La data de 19.05.2008, părțile au încheiat actul adițional nr. 397, autentificat sub nr. 3315/22.05.2008 de N. public D. Vitzman Norin, prin care au modificat contractul anterior prezentat, majorând cuantumul chiriei lunare la 695,86 euro/lună, cel al serviciilor prestate la 1.064,01 lei/lună și prelungind termenul contractual până la data de 30.11.2008.
Din contractul de comodat nr. 2565, rezultă că, la data de 27.11.2006, pârâta, în calitate de locatar, a acordat o parte din spațiul prezentat anterior în folosință gratuită terțului Comisariatul pentru Societatea Civilă pentru un termen de un an, începând cu data de 01.11.2006.
Prin adresa nr. 71/20.10.2010, pârâta i-a notificat reclamantei faptul că dorește să-i predea spațiul situat în Piața V. M., nr. 1-3, de unde urmează să își mute sediul. Pârâta a arătat că în respectivul spațiu se află și sediul social al Comisariatului pentru Societatea Civilă, care, prin G. I. P., își asumă toate datoriile înregistrate retroactiv privind neplata chiriei.
La data de 10.01.2011, reclamanta i-a expediat pârâtei invitația la conciliere directă cu nr._/28.12.2010, în care a menționat creanța de 174.060,01 lei, defalcată în sumele precizate în cererea de chemare în judecată. Din procesul verbal de conciliere nr. 935/03.02.2011, rezultă că pârâta nu a recunoscut debitul de 174.626,01 lei, pe care i l-a solicitat reclamanta, motivând că spațiul închiriat a fost ocupat de către Comisariatul pentru Societatea Civilă, iar C. de Comerț și Industrie România – Cehia nu îl mai folosește sub nici un aspect începând cu data de 20.10.2010, când și-a mutat sediul.
În urma procedurii concilierii prealabile, la data de 16.02.2011, pârâta i-a transmis reclamantei adresa nr. 022, prin care i-a solicitat să-și cesioneze creanța de 174.626,01 lei către Comisariatul pentru Societate Civilă, persoana juridică care a creat debitul. Din susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, și din promovarea prezentei acțiuni pentru recuperarea debitului rezultă că cesiunea de creanță nu s-a finalizat în nici un mod.
Având în vedere situația de fapt astfel cum rezultă din materialul probator descris anterior, instanța a apreciat că regimul juridic al răspunderii civile delictuale a fost în mod corect invocat de către reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată.
Dispozițiile art. 998-999 din Codul civil din 1864, aplicabile în cauză în baza art. 3 și art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, reglementează răspunderea civilă delictuală, care survine în ipoteza existenței unei fapte ilicite, distinct de răspunderea civilă contractuală.
În speță, contractul de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004 a încetat să mai producă efecte, conform voinței părților, la data de 30.11.2008 (stipulată în actul adițional nr. 397/19.05.2008). Potrivit aceleiași voințe a părților, concretizate în art. 15 din contract, faptul că, după această dată, pârâta a continuat să folosească spațiul, iar reclamanta a continuat să perceapă chirie, nu are semnificația unei noi voințe contractuale, respectiv a unei tacite relocațiuni (posibile în baza art. 1437 din Codul civil din 1864). Pentru aceleași considerente, chiar în pofida principiului consensualismului ce guvernează raporturile juridice private, nici emiterea facturilor de către reclamantă, privind folosința imobilului și serviciile aferente acestuia prestate, și nici acceptarea acestora, prin semnătură și ștampilă, de către pârâtă nu poate fi considerată ca reprezentând o nouă voință contractuală.
Prin urmare, în lipsa unei convenții valabil încheiate între părți la data nașterii creanței reclamantei, natura pretențiilor acesteia nu poate fi decât una delictuală, principiile instituite de art. 998-999 din Codul civil din 1864 urmând a fi analizate în continuare.
Fapta ilicită ce îi este imputată pârâtei este reprezentată de continuarea folosinței imobilului din Piața V. M., nr. 1-3, sector 1, București, după expirarea termenului contractual, respectiv data de 30.11.2008, imobil ce se află în patrimoniul reclamantei, astfel cum rezultă din contractul de locațiune.
Din procesul verbal de conciliere nr. 935/03.02.2011 și din adresa nr. 71/20.10.2010, ambele asumate de către pârâtă prin semnătură, rezultă că aceasta a continuat să aibă sediul în spațiul deținut de către reclamantă și ulterior datei de 30.11.2008, respectiv, până în data de 20.10.2010, când și-a mutat sediul într-o altă locație. Faptul că, în data de 20.10.2010, pârâta a eliberat imobilul din Piața V. M. nu este contestat de către reclamantă, care, prin cererea de chemare în judecată a recunoscut că, în ziua respectivă, pârâta și-a mutat sediul, predând spațiul inițial terțului Comisariatul pentru Societatea Civilă.
Ca atare, pârâta a folosit imobilul până la data de 20.10.2010, ceea ce constituie o faptă ilicită în sensul art. 998 din Codul civil din 1864. Ulterior acestei date, însă, săvârșirea faptei ilicite a luat sfârșit, pe tărâm delictual, pârâta neputând fi ținută responsabilă pentru situația juridică a imobilului ulterior părăsirii lui.
În lipsa unui contract care să guverneze raporturile juridice dintre părți, și a unei obligații contractuale de predare a spațiului în anumite condiții și către reclamantă, fapta ilicită a pârâtei s-a finalizat prin simpla eliberare a imobilului, chiar dacă acesta nu a fost predat proprietarului de drept, ci unei alte persoane.
Instanța a reținut că prevederile contractului de comodat nr. 2565/27.11.2006 încheiat între pârâtă și Comisariatul pentru Societatea Civilă nu pot fi opozabile reclamantei, care nu este parte contractantă, și nu afectează răspunderea delictuală a pârâtei pentru folosirea fără drept a spațiului reclamantei. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul în cauză a fost utilizat fără drept, în perioada 30.11.2008 – 20.10.2010, atât de către pârâtă, cât și de către comodatarul Comisariatul pentru Societatea Civilă, motiv pentru care cele două persoane juridice răspund, pe tărâm delictual față de reclamantă, în solidar, conform art. 1003 din Codul civil din 1864, solidaritate ce implică faptul că pârâta poate fi chemată în judecată pentru acoperirea întregului prejudiciu cauzat reclamantei.
Mențiunea cuprinsă în adresa nr. 71/20.10.2010 potrivit căreia Comisariatul pentru Societatea Civilă și-a asumat retroactiv întreg debitul pârâtei cu privire la ocuparea fără drept a imobilului reclamantei nu este susținută din punct de vedere probator, astfel că nu va fi avută în vedere de către instanță. De altfel, în lipsa acordului reclamantei, un astfel de acord, chiar dacă ar fi existat, nu îi poate fi opus acesteia.
Prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta ilicită reținută anterior este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ce îi aparține, contravaloare ce va cuprinde și costurile aferente folosinței spațiului, respectiv serviciile asigurate de către reclamantă și utilitățile consumate de către pârâtă. Cuantumul prejudiciului a fost evidențiat de către reclamantă ca fiind reprezentat, lunar, de sumele stipulate cu titlu de chirie și de servicii aferente imobilului în contractul de locațiune inițial, precum și de valoarea utilităților consumate de către pârâtă. Instanța apreciază că acesta are un caracter cert, în modalitatea în care a fost calculat de către reclamantă, din perspectiva faptului că a fost însușit de către pârâtă prin semnarea facturilor atașate la dosar.
Astfel, facturile cuprinzând contravaloarea chiriei lunare, a serviciilor și a utilităților aferente imobilului, emise până în luna octombrie 2010 au fost însușite de către pârâtă prin semnare, ceea ce echivalează cu o recunoaștere a prejudiciului săvârșit.
Însă, facturile emise ulterior lunii octombrie 2010 nu au mai fost acceptate la plată de către pârâtă, ceea ce dovedește încă o dată faptul că, ulterior acestei date, pârâta a părăsit spațiul reclamantei.
Ca atare, instanța a reținut că valoarea prejudiciului pentru care pârâta este ținută să răspundă este de 183.007,45 lei, fiind format din: suma de 172.050,74 lei, reprezentând contravaloarea folosinței spațiului situat în Piața V. M., nr. 1-3, .. 35, 36, 38 și 39, sector 1, București, pentru perioada decembrie 2008 – august 2009, februarie – octombrie 2010. Suma de bani aferentă perioadelor decembrie 2008 – august 2009, februarie – iulie 2010, a fost evidențiată prin tabelul de calcul atașat la fila 42 din dosar, iar la aceasta s-au adăugat sumele aferente lunilor august – octombrie 2010, menționate în tabelul de calcul atașat la fila 86 din dosar: Suma de 8.555,66 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor privind curățenia, paza clădirii, căldura și apa, P.S.I, a serviciilor de telefonie secundară și a transportului de persoane și mărfuri pe verticală, executarea lucrărilor de întreținere și reparații la clădire, întreținerea și repararea instalațiilor electrice, sanitare, aferente imobilului și livrarea utilităților de energie electrică, combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate și telefonie prestate în perioada februarie – octombrie 2010. Suma de bani aferentă perioadei februarie – august 2010 a fost evidențiată prin tabelul de calcul atașat la fila 43 din dosar, iar la aceasta s-au adăugat sumele aferente lunilor septembrie – octombrie 2010, menționate în tabelul de calcul atașat la fila 95 din dosar.
Suma de 2.401,05 lei, reprezentând contravaloarea utilităților aferente imobilului consumate în perioada decembrie 2009 – octombrie 2010. Suma de bani aferentă perioadei decembrie 2009 – iunie 2010 a fost evidențiată prin tabelul de calcul atașat la fila 44 din dosar, iar la aceasta s-au adăugat sumele aferente lunilor iulie – octombrie 2010, menționate în tabelul de calcul atașat la fila 104 din dosar.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă implicit din datele speței, iar vinovăția pârâtei poate fi reținută prin raportare la aspectul că aceasta cunoștea atât faptul că imobilul pe care îl ocupa aparține reclamantei, cât și aspectul că termenul contractual de închiriere expirase.
Constatând astfel întrunite condițiile art. 998-999 din Codul civil din 1864 cu privire la perioada cuprinsă între data de 30.11.2008 și data de 20.10.2010, instanța a admis în parte cererea reclamantei.
Cu privire la capătul cererii reclamantei privind acordarea dobânzii legale de la data exigibilității fiecărei facturi în parte, s-a reținut că:
Facturile emise de către reclamantă și acceptate la plată de către pârâtă au în cauză valoare probatorie în ceea ce privește cuantumul prejudiciului cauzat de către pârâtă prin privarea reclamantei de folosința imobilului ce îi aparține, fără a avea natura juridică, astfel cum a fost arătat mai sus, a unor raporturi contractuale dintre părți. Ca atare, exigibilitatea plății respectivelor sume de bani nu poate fi guvernată nici de contractul de locațiune încheiat între părți, nici de către prevederile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală în general, ci doar de regulile răspunderii civile delictuale.
Hotărârea judecătorească în materie delictuală are caracter constitutiv, în sensul că, deși dreptul la reparație se naște din momentul cauzării prejudiciului, creanța de daune pentru reparația acestui prejudiciu ia naștere la momentul pronunțării hotărârii definitive care stabilește existența și întinderea prejudiciului. Prin urmare, creanța constând în contravaloarea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită poate produce dobânzi doar de la data pronunțării hotărârii definitive de admitere a acțiunii în pretenții, moment la care aceasta devine o creanță certă, lichidă și exigibilă. Cuantumul prejudiciului stabilit de instanță va cuprinde însă, atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cesans), captând așadar întreaga pagubă suferită de către cel titular.
S-a reținut că suma de 183.007,45 lei, astfel cum a fost calculată anterior, acoperă întreg prejudiciul suferit de către reclamantă, prin privarea sa de folosința imobilului din Piața V. M., nr. 1-3, sector 1, București, iar la aceasta nu se poate adăuga nici un tip de dobândă legală pentru perioada anterioară pronunțării prezentei hotărâri, pentru rațiunile expuse în paragraful anterior.
S-a constatat că este neîntemeiată cererea precizată pentru suma de 99.277,25 compusă din: suma de 54.910,74 lei, reprezentând contravaloarea folosinței spațiului situat în Piața V. M., nr. 1-3, .. 35, 36, 38 și 39, sector 1, București, pentru perioada noiembrie 2010 – ianuarie 2012,suma de 11.613,89 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor privind curățenia, paza clădirii, căldura și apa, P.S.I, a serviciilor de telefonie secundară și a transportului de persoane și mărfuri pe verticală, executarea lucrărilor de întreținere și reparații la clădire, întreținerea și repararea instalațiilor electrice, sanitare, aferente imobilului și livrarea utilităților de energie electrică, combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate și telefonie prestate în perioada noiembrie 2010 – ianuarie 2012, suma de 9.247,2 lei, reprezentând contravaloarea utilităților aferente imobilului consumate în perioada noiembrie 2010 – decembrie 2011,suma de 23.505,42 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 01.01.2010 – 31.12.2011.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanța a constatat că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta RA-A. criticând soluția primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 11.04.2012, sub nr. de dosar_ .
În motivarea apelului s-a susținut în esență că:
După cum a reținut și instanța de fond, între intimata pârâtă și Comisariatul pentru Societatea Civilă, a fost încheiat contractul de comodat nr. 2565/27.11.2006, contract de comodat pentru care R.A.-A.P.P.S. și-a dat acordul, însă cu condiția ca durata acestuia, să se încadreze în limitele perioadei de valabilitate a contractului de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004. Deși contractul de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004 a expirat la data de 30.11.2008, comodatarul nu a eliberat spațiul.
În adresa nr._/19.12.2006 - prin care R.A.-A.P.P.S. și-a exprimat acordul cu privire la încheierea contractului de comodat - se prevăd în mod expres și condițiile în care a fost dat acest acord. În raport de acestea, direct răspunzătoare față de reclamanta, pentru toate debitele acumulate pentru spațiul ocupat în imobilul situat în Piața Walter M. nr. 1-3, a rămas C. DE COMERȚ Șl INDUSTRIE ROMÂNIA - CEHIA.
A susținut apelanta că acest fapt a fost reținut în mod corect de către instanța de fond, care motivează că prevederile contractului de comodat nr. 2565/27.11.2006 încheiat între intimată și Comisariatul pentru Societatea Civilă nu pot fi opozabile apelantei, care nu este parte contractantă.
În mod eronat instanța de fond a admis în parte acțiunea precizată (numai pentru suma de 183.007,45 lei), motivând că facturile emise ulterior lunii octombrie 2010 nu au mai fost acceptate la plată de către intimată, iar referitor la capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, instanța de fond a reținut că hotărârea judecătorească în materie delictuală are caracter constitutiv, în sensul că, deși dreptul la reparație se naște din momentul cauzării prejudiciului, creanța de daune pentru reparația acestui prejudiciu ia naștere la momentul pronunțării hotărârii definitive care stabilește existența și întinderea prejudiciului.
Sub aspectul forței probante, factura trebuie privită atât din punctul de vedere al emitentului cât și din cel al primitorului.
În literatura și practica de specialitate este unanim acceptat faptul ca emiterea facturilor are loc în ipoteza unui contract deja încheiat, ale cărui clauze au fost stabilite mai dinainte de către părți; factura nu face decât să-i recunoască existenta.
Factura face dovada contra emitentului în tot ce se referă la cuprinsul său, independent dacă a fost sau nu acceptată, fundamentul juridic al acestei forțe probante fiind mărturisirea extrajudiciară, concretizată printr-un înscris, respectiv Factura.
Au fost evocate prevederile art. 46 din codul comercial, concluzionându-se în sensul că legea nu limitează dovada obligațiilor comerciale la facturi acceptate, ci permite dovedirea acestora prin orice mijloace de proba.
În speța, obligația intimatei s-a născut odată cu semnarea contractului de locatiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004 (acesta reprezentând „legea pârtilor, în accepțiunea art. 969 Cod civil), și nu odată cu emiterea facturii lunare.
Nu se poate interpreta că obligația de plata se naște pentru fiecare factura în parte, la data acceptării acesteia, fără a se lua în considerare existenta contractului și a clauzelor referitoare la executarea obligației de plata.
O astfel de interpretare, ar da loc la refuzul abuziv de acceptare a facturilor și deci, la nerespectarea clauzelor contractuale de către beneficiar.
Legea prevede ca și în condițiile neacceptării la plata a facturilor, nu se poate declara ca suma înscrisa nu este datorata, atâta timp cat intre parți exista un raport obligațional izvorât dintr-un contract.
Mai mult decât atât, în contract s-a specificat foarte clar ca suma înscrisa în factura devine scadenta de la data emiterii acesteia.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, s-a făcut referire la prevederile art. 1082 și 1085 Cod civil, precizând apelanta că în această situație nu se încadrează intimata.
Din redactarea art. 1073 și 1075 Cod civil, rezultă că simplul fapt al neexecutării obligației dă loc la daune-interese. Au fost evocate și prevederile art. 1080, alin. 1, Cod civil, precizându-se că răspunderea se întemeiază pe simplul fapt al neexecutării.
Debitorul este ținut să răspundă, chiar dacă este de bună credință și chiar dacă se comportă ca un bonus pater familias.
Cât privește data de la care încep să curgă aceste daune, a făcut precizarea că plățile trebuie efectuate la data exigibilității obligațiilor, debitorul fiind dator să le efectueze, iar creditorul să le ceară. Debitorul datorează daune/penalități de întârziere de la data scadenței sau din momentul punerii în întârziere și până la data executării în natură a obligațiilor sau până în momentul renunțării creditorului la executarea prestației în natură ori până când obligația a devenit imposibil de executat datorită unor cauze străine, neimputabile debitorului.
Din interpretarea art. 43 Cod comercial, rezultă condițiile care se cer a fi îndeplinite pentru curgerea de drept a daunelor:obligația debitorului să constea în plata unei sume de bani. Numai dacă obligația are ca obiect plata unei sume de bani, debitorul datorează daune, pentru întârzierea în executarea obligației;obligația să fie lichidă. Daunele curg de drept numai în cazul în care cuantumul sumei datorate este precis determinat; obligația să fie exigibilă. Numai dacă datoria debitorului a ajuns la scadență și nu a fost executată, creditorul este îndreptățit la plata sumei de bani și a daunelor aferente.
Totodată, în sensul dispozițiilor art. 379, alin. 3 Cod procedură civilă, este certă creanța a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
În cauza, dreptul de creanță al apelantei îndeplinește condiția certitudinii, existența sa rezultând din factura fiscal.
Creanța este de-asemenea, lichidă, în lumina dispozițiilor art. 379, alin.4, ca procedură civilă, câtimea ei fiind determinată prin facturile fiscale emise. Nu ultimul rând, tot conform art. 379, alin. 4, Cod procedură civilă, intimatei îi sunt opozabile și stipulațiile conținute în actul de creanță, respectiv în contractul de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004, contract prin care și-a asumat obligația de plată a penalităților/dobânzilor legale care încep să curgă din ziua următoare expirării termenului de scadență.
În virtutea celor mai sus expuse, s-a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282, 287, Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.470/A/26.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a stabilit aceeași situație de fapt ca și prima instanță.
A reținut că prima instanța a încadrat corect, pornind de la situația de fapt prezentata, confirmata de probele administrate în cauza ca, în speța este aplicabil regimul juridic al răspunderii civile delictuale conform dispozițiilor art.998-999c.civ., acesta fiind de altfel și temeiul juridic al cererii invocat de reclamanta.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că atât răspunderea civila delictuala, cat și răspunderea civila contractuala sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentala a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabila a unei anumite persoane.
Intre cele doua forme nu exista deosebiri de esența, elementele ce le condiționează fiind aceleași - existenta unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumita obligație, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, săvârșita cu vinovăție, existenta unui prejudiciu patrimonial, un raport de cauzalitate între fapta și prejudiciu, capacitatea juridica acelui chemat sa răspundă. Răspunderea civilă delictuala alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea contractuala este o răspundere cu caracter special, derogator. Altfel spus, ori de cate ori nu se aplica răspunderea civila contractuala, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civila delictuală.
În acest sens, fundamentându-și argumentele prin raportare la situația de fapt corect stabilita, prima instanța a reținut ca în speța contractul de locațiune al părților a încetat prin ajungerea la termen, folosința în continuare a spațiului de către pârâta circumscriindu-se unui fapt ilicit ce consta din încălcarea unei obligații legale, cu caracter general și nu a vreunei obligații concrete derivate din contractul părților - având în vedere ca acesta expirase prin ajungerea la termen.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca pentru angajarea răspunderii civile contractuale, situația premisa o constituie preexistența unui contract valabil încheiat, situație ce nu se verifica în speță.
Contractul de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004 a încetat să mai producă efecte, conform voinței părților, la data de 30.11.2008, așa cum a fost prelungit termenul prin actul adițional nr. 397/19.05.2008, iar continuarea folosinței spațiului de către parata nu constituie încheierea unui nou contract, cu atât mai mult cu cat, părțile insele au prevăzut în art.15 mai sus citat în ce condiții este posibilă încheierea unui nou act juridic - prin act adițional.
În acest context, în mod corect prima instanța a reținut ca fapta ilicita a paratei a constat în folosința spațiului, în lipsa unor clauze contractuale, până în data de 20.10.2010, când și-a mutat sediul într-o altă locație.
Împrejurarea eliberării de către pârâta a spațiului ce a făcut obiectul locațiunii în data de 20.10.2010, nu a fost infirmat de apelanta reclamanta, ci dimpotrivă aceasta, chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecata, a recunoscut că, în ziua respectivă, pârâta și-a mutat sediul, predând spațiul inițial terțului Comisariatul pentru Societatea Civilă.
În ceea ce privește prejudiciul cauzat de către pârâta, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanța a reținut că acesta este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ce îi aparține apelantei reclamante, precum și a costurilor aferente folosinței spațiului, respectiv serviciile asigurate de către reclamantă și utilitățile consumate de către pârâtă, exclusiv pana la momentul eliberării spațiului - situat în luna octombrie 2010, nefiind justificat după aceasta data.
În acest context nu au relevanta susținerile apelantei privind nelegalitatea hotărârii în ceea ce privește neacordarea sumelor rezultate din facturile emise de reclamanta ulterior momentului eliberării spațiului de către parata și valoarea probanta a acestor facturi chiar în lipsa acceptării lor la plata de către pârâta.
Și în privința facturilor emise de către reclamantă și acceptate la plată de către pârâtă, prima instanța a reținut în cauză valoarea probatorie în ceea ce privește cuantumul prejudiciului cauzat de către pârâtă prin privarea reclamantei de folosința imobilului ce îi aparține, fără a avea natura juridică, a unor raporturi contractuale.
O data ce fapta ilicita a paratei ca constat în continuarea folosinței fără drept a spațiului proprietatea reclamantei, fapta ce a încetat la momentul eliberării spațiului de către pârâta, și prejudiciul s-a raportat în mod corect la contravaloarea lipsei de folosința și a costurilor necesare utilizării spațiului pe aceeași perioada.
În ceea ce privește criticile apelantei referitoare la acordarea dobânzii legale de la data exigibilității fiecărei facturi în parte, s-a constatat că în mod corect prima instanța a reținut exigibilitatea plății respectivelor sume de bani nu poate fi guvernată nici de prevederile contractului de locațiune încheiat între părți, care și-a încetat valabilitatea anterior, nici de mențiunile din respectivele facturi, nici de prevederile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală în general, ci doar de regulile răspunderii civile delictuale.
Or, în materie delictuală, deși dreptul la reparație se naște din momentul cauzării prejudiciului, creanța de daune pentru reparația acestui prejudiciu ia naștere la momentul pronunțării hotărârii definitive care stabilește existența și întinderea prejudiciului. Prin urmare, creanța constând în contravaloarea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită poate produce dobânzi doar de la data pronunțării hotărârii definitive de admitere a acțiunii în pretenții, moment la care aceasta devine o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelanta reclamantă.
În motivarea recursului - după reluarea expunerii din cererea introductivă referitoare la relațiile contractuale derulate între păți prin încheierea contractului de locațiune pentru spațiului situat în .. 1-3, și ulterior prin continuarea folosirii aceluiași spațiu de către intimata pârâtă – precizează recurenta că între intimată și Comisariatul pentru Societatea Civilă a fost încheiat un contract de comodat (pentru una dintre camerele ce erau închiriate intimatei), existând acordul recurentei în sensul încheierii acestui din urmă contract pentru o perioadă ce nu o poate depăși cea a contractului de locațiune încheiat între recurentă și intimată.
Astfel, consideră recurenta că răspunzătoare (față de aceasta), pentru toate debitele acumulate pentru spațiul ocupat în imobilul situat în piața Walter M. nr. 1-3, a rămas intimata.
Chiar dacă acest lucru a fost consfințit în adresa nr._/19.12.2006, care reprezintă voința reală a R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I., în sensul exprimării acordului cu privire la încheierea contractului de comodat, nu a ținut cont de acesta nici instanța de fond și nici cea de apei.
În opinia recurentei, prin hotărârile pronunțate, instanțele de fond și de apel, au intervenit în voința părților și au dat o interpretare proprie înscrisurilor de la dosar, intervenind astfel în înțelesul real acestor acte, încălcând principiul conform căruia orice contract/document încheiat între părți reprezintă legea acestora.
Instanța de fond a reținut că prevederile contractului de comodat nr. 2565/27.11.2006 încheiat între intimată și Comisariatul pentru Societatea Civilă nu pot fi opozabile recurentei, care nu este parte contractantă, și nu afectează răspunderea delictuală a intimatei pentru folosirea fără drept a spațiului recurentei. Totodată, s-a reținut faptul că cele două persoane juridice pot răspunde pe tărâm delictual, fie în solidar față de reclamantă, fie intimata C. de Comerț șl Industrie România-Cehia poate fi chemată în judecată pentru acoperirea întregului prejudiciu cauzat recurentei, fapt pe care l-a realizat de-altfel, prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată.
Cu toate acestea, a admis în parte acțiunea precizată, numai pentru suma de 183.007,45 lei.
În ceea ce privește instanța de apel, precizează recurenta că s-a aflat în totală eroare prin interpretarea dată înscrisurilor, făcând în principiu apologia răspunderii civile delictuale, în condițiile în care reclamanta și-a întemeiat acțiunea tocmai pe această răspundere civilă delictuală, și nu pe cea contractuală.
Tocmai pentru că a expirat contractul de locațiune și prestări servicii încheiat cu intimata, reclamanta recurentă și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea delictuală (art. 998, 999 Cod civil), fiind solicitate folosință spațiu fără titlu și dobândă legală, iar nu chirie și penalități de întârziere.
Sub aspectul forței probante, se arată că factura trebuie privită atât din punctul de vedere al emitentului, cât și din cel al primitorului.
În literatura și practica de specialitate este unanim acceptat faptul că emiterea facturilor are loc în ipoteza unui contract deja încheiat, ale cărui clauze au fost stabilite mai dinainte de către părți, factura nu face decât să-i recunoască existența.
Factura face dovada contra emitentului în tot ce se referă la cuprinsul său, independent dacă a fost sau nu acceptată, fundamentul juridic al acestei forte probante fiind mărturisirea extrajudiciară, concretizată printr-un înscris, respectiv "Factura".
Art.46 din Codul comercial prevede că: „Obligațiunile comerciale și liberațiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătura privata; cu facturi acceptate; prin corespondenta; prin telegrame; cu registrele pârtilor; cu martori, de câte ori autoritatea judecătoreasca ar crede ca trebuie sa admită proba testimoniala și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din Codul civil; în fine, prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila".
Astfel, legea nu limitează dovada obligațiilor comerciale la facturi acceptate, ci permite dovedirea acestora prin orice mijloace de proba.
Arată recurenta că, în speță, obligația intimatei s-a născut odată cu semnarea contractului de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004 (acesta reprezentând „legea pârtilor", în accepțiunea art. 969 Cod civil) și nu odată cu emiterea facturii lunare.
Nu se poate interpreta că obligația de plată se naște pentru fiecare factură în parte, la data acceptării acesteia, fără a se lua în considerare existența contractului și a clauzelor referitoare la executarea obligației de plata.
O astfel de interpretare ar da loc la refuzul abuziv de acceptare a facturilor și deci, la nerespectarea clauzelor contractuale de către beneficiar.
Prin urmare, legea comercială nu limitează proba obligațiilor comerciale la facturi acceptate, cu atât mai mult cu cât între părți există încheiat un contract prin care s-a reglementat în mod amănunțit modul în care se va face plata.
Legea prevede că și în condițiile neacceptării la plată a facturilor, nu se poate declara că suma înscrisă nu este datorată, atâta timp cât între părți exista un raport obligațional izvorât dintr-un contract.
Mai mult decât atât, în contract s-a specificat foarte clar că suma înscrisă în factură devine scadentă de la data emiterii acesteia.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, recurenta reclamantă învederează instanței de recurs, următoarele aspecte:
Art. 1082 cod civil stabilește că debitorul va fi obligat la plata de daune-interese, afară numai dacă va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată. Ideea este reluată în art. 1085 Cod civil, în care se prevede că debitorul nu va fi obligat la daune-interese dacă a fost împiedicat să execute obligația datorită forței majore sau cazului fortuit, situație în care nu se încadrează intimata din prezenta cauză, și anume C. de Comerț și Industrie România - Cehia.
În schimb, din redactarea art.1073 și 1075 Cod civil, rezultă că simplul fapt al neexecutării obligației dă loc la daune-interese. În același timp, art.1080, alin. 1, Cod civil dispune: "Diligenta ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligații este totdeauna aceea a unui bun proprietar". Deci răspunderea se întemeiază pe simplul fapt al neexecutării.
Debitorul este ținut să răspundă, chiar dacă este de bună credință și chiar dacă se comportă ca un bonus pater familias.
Cât privește data de la care încep să curgă aceste daune, recurenta reclamantă precizează că plățile trebuie efectuate la data exigibilității obligațiilor, debitorul fiind dator să le efectueze, iar creditorul să le ceară. Debitorul datorează daune/penalități de întârziere de la data scadenței sau din momentul punerii în întârziere și până la data executării în natură a obligațiilor sau până în momentul renunțării creditorului la executarea prestației în natură ori până când obligația a devenit imposibil de executat
datorită unor căușe străine, neimputabile debitorului.
Din interpretarea art. 43 Cod comercial, rezultă condițiile care se cer a fi îndeplinite pentru curgerea de drept a daunelor: obligația debitorului să constea în plata unei sume de bani.; obligația să fie lichidă.; obligația să fie exigibilă.
Totodată, în sensul dispozițiilor art. 379, alin. 3, Cod procedură civilă, este certă creanța a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
În cauza de față, recurenta solicită a se constata că dreptul său de creanță îndeplinește condiția certitudinii, existența sa rezultând din factura fiscal.
Creanța este, de asemenea, lichidă, în lumina dispozițiilor art. 379, alin.4, Cod procedură civilă, câtimea ei fiind determinată prin facturile fiscale emise. Nu în ultimul rând, tot conform art. 379, alin. 4, Cod procedură civilă, intimatei îi sunt opozabile și stipulațiile conținute în actul de creanță, respectiv în contractul de locațiune și prestări servicii nr. 78/19.01.2004, contract pe care l-a semnat, ștampilat, deci și l-a însușit și prin care și-a asumat obligația de plată a penalităților/dobânzilor legale, care încep să curgă din ziua următoare expirării termenului de scadență, respectiv a celor șase zile lucrătoare de la data emiterii facturii, respectiv data înscrisă pe factură.
Relevant este, în susținerea recurentei, faptul că împotriva intimatei, reclamanta R.A.-A.P.P.S. - S.A.I.F.I. a mai avut în derulare, pentru debite acumulate ulterior celor cuprinse în prezentul dosar (respectiv pentru perioada 02-12.2012) dosarul nr._/299/2012, dosar în care a fost admisă în totalitate acțiunea formulată împotriva Camerei de Comerț și Industrie România-Cehia, și în care Judecătoria Sectorului 1 București, a obligat-o la plata către reclamantă, a sumei de 84.163.38 lei (a se vedea sentința civilă nr._/07.05.2013 - sentință pe care o anexează în )
Recurenta reclamantă menționează, totodată, că la termenul de judecată din data de 15.02.2013, intimata, prin reprezentant, a precizat în ședința publică faptul că adresa corectă a sediului social a Camerei de Comerț șl Industrie România-Cehia este în: București, ., ., și nu cum a reținut instanța de apel în decizia nr. 470/26.04.2013, ca fiind în București, ., ., ., sector 5.
În drept: art. 304, pct. 9; art.242, alin. 2 Cod procedură civilă.
Recurs scutit de taxa de timbru.
Intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare în cauză.
Atașat cererii de recurs a fost depusă sentința civilă nr._/07.05.2013 pronunțată de Judecătoria sector 1 București.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Raportat la exigențele stabilite prin art. 304 partea introductivă din C.pr.civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar poate fi realizat exclusiv cu privire la aspecte care interesează legalitatea deciziei atacate pe această cale.
Astfel, aspectele de fapt pe care recurenta le-a expus în cererea de recurs, și criticile pe care aceasta le-a formulat cu privire la modalitatea în care instanțele de fond au evaluat/interpretat înscrisurile administrate în etapele procesuale anterioare constituie chestiuni care nu se încadrează în rigorile normei juridice menționate, respectiv nu se referă la legalitatea deciziei supuse controlului judiciar, astfel că ele nu pot forma obiect de analiză din partea instanței de recurs.
Curtea reține că situația de fapt stabilită prin decizia recurată este aceea că intimata pârâtă a ocupat imobilul situat în .. 1-3, .. 35, 36, 38 și 39, sector 1, București în baza contractului de locațiune nr. 78/2004, iar la expirarea termenului locațiunii a continuat să folosească acest imobil intimata, dar și Comisariatul pentru Societatea Civilă care încheiase cu aceasta din urmă un contract de comodat în anul 2006.
Raportat la aceste coordonate ale situației de fapt, instanța de apel (ca și cea de fond) a reținut că este aplicabil regimul juridic al răspunderii civile delictuale, astfel cum este reglementat de art. 998-999 C.civ., și că sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii intimatei pentru ocuparea fără drept a spațiului menționat, în perioada scursă între data împlinirii termenului de locațiune și data la care intimata și-a schimbat sediul la o altă adresă.
În aceste condiții, și ținând seama că însăși reclamanta recurentă a formulat cererea de despăgubire în coordonatele angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei intimate, este vădit lipsită de fundament critica prin care se afirmă că „este inacceptabil ca o instanță superioară, în acest caz instanța de apel (…) să-și motiveze decizia pe 16 pagini, făcând apologia răspunderii civile delictuale, în condițiile în care noi ne-am întemeiat acțiunea tocmai pe această răspundere civilă delictuală și nu contractuală”, precum și aceea prin care se susține că instanța de apel ar fi reținut că acțiunea recurentei reclamante ar fi fost întemeiată pe răspunderea civilă contractuală.
Se cuvine a fi subliniat faptul că instanței de apel, ca și instanței de fond, îi revine obligația instituită prin art. 261 alin. 1 pct. 5 din C.pr.civ., respectiv de a expune motivele pentru care a adoptat soluția care se regăsește în dispozitivul hotărârii, astfel că expunerea referitoare la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi angajată forma de răspundere civilă invocată prin cererea de chemare în judecată constituie expresia unei judicioase aplicări a normei juridice menționate, dar și a respectării principiului disponibilității propriu procesului civil.
Considerațiile teoretice expuse de recurentă cu privire la forța probantă a facturii în dovedirea obligațiilor comerciale sunt lipsite de relevanță în speță, respectiv în evaluarea relativă la legalitatea deciziei supuse controlului judiciar. Nu numai că instanța de apel nu a reținut lipsa forței probante a facturilor emise de recurentă, în aprecierea asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății, dar obligația de despăgubire reținută în sarcina intimatei nici nu a fost circumscrisă unor raporturi obligaționale izvorâte dintr-un contract, astfel că nu există temei spre a se analiza legalitatea deciziei recurate dintr-o atare perspectivă.
Acțiunea dedusă judecății nefiind una fundamentată pe regulile răspunderii civile contractuale, sunt lipsite de relevanță clauzele contractului de locațiune – invocate de recurentă - (printre care și cea referitoare la scadența sumelor înscrise în facturile emise de locator).
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că folosirea fără drept a unui bun nu generează raporturi juridice comerciale, ci dă naștere unui raport juridic obligațional civil circumscris răspunderii civile delictuale.
Ca atare, argumentele dezvoltate de recurent prin raportare la data emiterii facturilor și, corelativ, la prevederile art. 43 din Codul Comercial coroborate cu cele ale art. 1073-1075 și art. 1080-1085 din C.civ. sunt nefondate atâta vreme cât contractul de locațiune a încetat să mai producă efectele juridice specifice (dreptul de a încasa chirie și, corelativ, obligația locatorului de a plăti chiria) pentru folosința spațiului în perioada ce formează obiectul litigiului.
Curtea notează că probatoriul administrat în etapa recursului, respectiv sentința civilă nr._/07.05.2013 pronunțată de judecătoria sector 1 București, reliefează coordonate noi ale raporturilor juridice între părți.
Prin respectiva hotărâre judecătorească, au fost admise pretențiile recurentei reclamante privind obligarea aceleași pârâte la plata de despăgubiri pentru ocuparea, în perioada februarie 2012 – decembrie 2012, fără drept a spațiului ce a format anterior obiectul contractului de locațiune nr. 78/2004, precum și la plata cheltuielilor aferente serviciilor și utilităților furnizate acestui spațiu, și a dobânzii aferente sumelor astfel datorate.
Pentru a pronunța această din urmă hotărâre, instanța a reținut că pârâta a continuat să folosească spațiul și ulterior datei la care și-a schimbat sediul la o altă adresă (schimbare survenită în mai 2012), cu alte scopuri decât acela de sediu. De asemenea, s-a reținut că pârâta avea obligația – asumată prin convenția de locațiune – ca la încetarea contractului să predea spațiul reprezentantului autorizat al locatorului, pe bază de proces verbal, iar un astfel de proces verbal nu a fost întocmit.
Având în vedere că sentința civilă nr._/07.05.2013 pronunțată de Judecătoria sector 5 București este definitivă, și – astfel – a intrat în puterea lucrului judecat, bucurându-se de prezumția de adevăr și incontestabilitate, Curtea constată că situația de fapt stabilită prin aceasta se impune și în litigiul pendinte, astfel că urmează a se constata că fapta ilicită a intimatei pârâte s-a derulat pe întreaga perioadă ce formează obiectul prezentului litigiu (continuând și pe perioada ulterioară ce a format obiect al litigiului soluționat prin sentința menționată).
În considerarea acestei situații de fapt, se impune reformarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 și 3 din C.pr.civ., urmează a se dispune admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului.
Va fi schimbată sentința apelată, în sensul că va fi stabilită obligația pârâtei de a plăti reclamantei și următoarele sume: 54.910, 74 lei reprezentând contravaloarea folosirii fără drept a spațiului situat în .. 1-3 în perioada noiembrie 2010 – ianuarie 2012; 20.861,02 lei reprezentând contravaloarea serviciilor și utilităților de care pârâta a beneficiat (curățenie, pază, căldură, apă, PSI, telefonie, transport de mărfuri și persoane, lucrări de întreținere a clădirii, repararea instalațiilor aferente imobilului, combustibil, energie electrică, canal, salubritate).
În ce privește capătul de cerere accesoriu referitor la dobânda legală, Curtea constată că, potrivit art. 1082 și 1084 C.civ., pârâta o datorează, dobândă care curge de la data producerii prejudiciului (care este data la care reclamanta ar fi fost îndreptățită să încaseze contravaloarea folosinței imobilului, dacă acesta ar fi fost ocupat în baza unui contract de locațiune) având în vedere că, în materie delictuală, debitorul este de drept în întârziere - soluție aplicabilă inclusiv sub imperiul vechiului Cod civil (care este incident răspunderii civile delictuale a pârâtei în raport de data comiterii faptei ilicite analizate, și de dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011).
Sub acest aspect, dând eficiență principiului disponibilității, Curtea va obliga pârâta să plătească reclamantei dobânda legală cu începere de la data de 01.01.2010 (până la data de 31.12.2011), astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, cuantumul acesteia - de 23.505,42 lei – fiind stabilit conform prevederilor art. 1 alin. 3 și art. 2 alin. 2 din OG 13/2011.
Vor fi păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă R.A. – A.P.P.S. – S. PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR (S.A.I.F.I) împotriva deciziei civile nr.470/26.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. DE COMERȚ ȘI INDUSTRIE ROMÂNIA – CEHIA.
Modifică în tot decizia civilă recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței civile nr.2132/09.03.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 99.277,25 lei, reprezentând pretenții descrise în alin.3 al sentinței.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. H. G. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehnored.B.I.
2 ex/
-------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – M.I.L.
- D.I.T.
Jud.Sector 5 – I.R.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 617/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 116/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
