Legea 10/2001. Decizia nr. 1395/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 1395/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-10-2014 în dosarul nr. 30060/3/2013

Dosar nr._

(1586/2014)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1395

Ședința publică de la 06.10.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - IOANA BUZEA

JUDECĂTOR - DOINIȚA M.

JUDECĂTOR - D. A. B.

GREFIER - LUCREȚIA C.

Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurentul pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 331din 19.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă L. O..

Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat I. D., în calitate de reprezentant al intimatei reclamante L. O., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 25.09.2014, emisă de Baroul București, aflată la fila 14 din dosar, lipsind recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a unei întâmpinări formulate de intimatei reclamante L. O. la data de 30.09.2014.

Apărătorul intimatei reclamante arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.

Apărătorul intimatei reclamante învederează că răspunderea pentru evicțiune nu era aplicabilă în speță, având în vedere că, prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a chemat în judecată S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art.50 alin.3 din Legea specială nr.1/2009 care completa și modifica Legea nr.10/2001 și prevedea expres obligația Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București de a plăti prețul actualizat din fondul extrabugetar, constituit în temeiul dispozițiilor art. 13 alin.6 din Legea nr.112/1995.

Pentru aceste motive, dar și pentru lipsa calității procesual pasive invocată de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe care o consideră neîntemeiată, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală, cu obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat până la momentul efectiv al plății.

Solicită și cheltuieli de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin actiunea formulata la data de 03.11.2009 si inregistrata sub nr._ pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamanta L. O. a solicitat instantei in contradictoriu cu parata S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE sa se pronunte o hotarare prin care sa se dispuna obligarea paratei la restituirea pretului de piata stabilit prin expertiza cu privire la imobilul situat in Bucuresti . etaj 4 Sector 1.

In subsidiar se solicita obligarea paratului la restituirea pretului reactualizat achitat de autporul lui L. O. in baza contractului de vanzare cumparare nr. 2986/_/ 21.01.2997.

In motivarea actiunii se arata de catre reclamanta ca tatal sau L. O. a cumparat in baza Legii 112/1995 apartamentul nr. 4 situat in Bucuresti . etaj 1 Sector 1, incheiand in acest sens contractul de vanzare cumparare nr. 2986/_/ 21.01.1997. Se arata ca la data perfectarii contractului de vanzare cumparare tatal sau stia ca avea calitatea de proprietar al apartamentului si ca nu exista nici un impediment la vanzarea acestuia catre el si . a confirmat faptul ca acest imobil s-ar putea vinde.

In drept reclamanta isi intemeiaza cererea pe prevederile Legii nr. 10/ 2001 si ale Legii nr. 1/2009.

In sustinerea actiunii reclamanta a depus la dosarul cauzei procura speciala, certificat de mostenitor nr. 37/ 02.03.1999 emis de BNP S. C. D., Decizia Civila nr. 42A/ 11.01.2006 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a IV-a contractul de vanzare cumparare nr. 2986/_/ 21.01.1997 privind imobilul in litigiu.

La data de 11.05.2010 parata Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice a formulat intampinare in care invoca exceptia lipsei calitatii procesuale pasive si pe fondul cauzei solicita respingerea actiunii ca neintemeiata.

Prin sentința civilă nr. 4941/15.03.2011 Judecătoria sector 1 București a admis exceptia de necompetenta materiala și declinat competenta de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că, asa cum rezulta din concluziile raportului de expertiza valoarea actualizata a apartamentului la nivelul pietei la data evacuarii este de 514.171 lei.

Pe cale de consecinta vazand prevederile art 2 punctul 1 litera b C. si ale art 158 si 159 alin 3 C. instanta a admis exceptia de necompetenta teritoriala si va declina competenta de judecare a prezentei cauze in favoarea Tribunalului Bucuresti Sectia Civila.

Pe rolul Tribunalului București – Secția a-IV-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr._/3/2011 la data de 10.06.2011.

Prin sentința civilă nr. 302/15.02.2012 Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin acțiunea introductivă la instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului la valoarea de piață pentru imobilul apartament 4, indicând ca temei de drept Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009.

Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1 /2009: „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”

Așadar, potrivit acestor dispoziții, acordarea foștilor proprietari în baza Legii nr. 112/1995, a prețului de piață al imobilelor, este condiționată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995, astfel că, pentru a decide dacă reclamanta, în calitate de moștenitor al titularului contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este îndreptățită a beneficia de prevederile acestui text de lege, se impune analizarea îndeplinirii condițiilor premisă, anume acelea privind încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2896/_/21.01.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, L. O., în calitate de cumpărător, a dobândit dreptul de proprietatea asupra imobilului situat în București, ., ., sector 1 de la primăria Municipiului București, prin . calitate de vânzător (fila 17 dosar Js1).

Astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 37/02.03.1999 emis de BNP „S. C.-D.”, L. O. a decedat la data de 17.02.1999, iar de pe urma sa a rămas ca unic moștenitor doamna L. O., fiică, iar ca bun succesoral imobilul apartament nr.4, situat în București, ., . (fila 4 dosar Js1).

Ulterior, la data de 13.08.2002, I. Nadeja și M. O. au formulat cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2896/_/21.01.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și în revendicare, împotriva doamnei L. O., în calitate de moștenitor al domnului L. O., acțiunea fiind admisă prin decizia civilă nr. 11.01.2006 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 3842/2005, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2089/20.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă.

Din decizia civilă nr. 11.01.2006 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, rezultă că tribunalul a reținut că din probele administrate în dosar a rezultat că prin legea nr. 112/1995 a fost condiționată cumpărarea imobilelor de existența titlului statului asupra imobilului, iar „dispozițiile art. 1 alin. 6 din Normele metodologice de aplicare a legii au prevăzut suspendarea procedurilor administrative” până la soluționarea cererilor formulate de foștii proprietari, că pe cererea formulată de fostul chiriaș L. O. s-a făcut la data de 20.03.1995 mențiunea că asupra imobilului există litigiu, precum și faptul că pentru imobil exista notificare pentru restituirea lui în baza Legii nr. 112, iar în ceea ce privește buna-credință, s-a reținut că „autorul pârâtei (n.n. dl L. O.) a fost atenționat să nu dobândească imobilul, întrucât există litigiu”, astfel că „s-a dovedit reaua-credință a părților la data înstrăinării” (filele 5-9 dosar Js1).

Această decizie a fost menținută prin decizia civilă nr. 2089/20.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă (filele 10-12 dosar Js1).

Tribunalul a constatat așadar, că s-a stabilit cu putere de lucru judecat atât faptul că imobilul în litiu a fost cumpărat cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995, cât și faptul că autorul reclamantei a fost de rea-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001, respectiv art.501, reclamanta ar fi putut primi despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului numai dacă autorul său L. O. ar fi fost de bună credință la data cumpărării bunului în baza Legii nr.112/1995, ipoteză în care aceștia nu se înscriu, fiindu-le așadar aplicabile dispozițiile art. 50 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001, respectiv aceștia fiind îndreptățiți la plata contravalorii prețului de achiziție a imobilului, capăt de cerere cu care tribunalul nu a fost învestit.

Tribunalul a reținut însă că reclamanta nu a înțeles să formuleze și o cerere subsidiară, prin care să solicite acordarea prețului achitat reactualizat, ci s-a limitat numai la solicitarea prețului de circulație al imobilului.

De asemenea, a reținut tribunalul că reclamanta a beneficiat de la început de asistență juridică specializată, fiind asistată de avocat ales, iar potrivit art.129 C.proc.civ. tribunalul este ținut să soluționeze acțiunea în limitele în care a fost învestit, potrivit principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil.

Tribunalul a reținut și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv când s-a constatat și încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 a Convenției, respectiv Cauza R. împotriva României.

Din motivarea acestei hotărâri, rezultă că s-a reiterat principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând totodată că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. Se observă că în cadrul aceleiași decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriașului-cumpărător de către bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună-credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului. Prin urmare, instanța a reținut prin prisma acestor considerente ale Curții, că s-a avut în vedere în principal lipsa unor prevederi legislative speciale care să acorde despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, dar numai în situația specială a chiriașilor cumpărători de bună-credință (Cauza R. împotriva României).

Or, astfel cum s-a reținut deja anterior sesizării tribunalului cu prezenta acțiune, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, autorul reclamantei a cumpărat imobilul cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, precum și cu rea-credință.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta L. O., solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul pronunțării unei hotărâri prin care să se dispună omologarea raportul de expertiză efectuat de către expertul D. D. C., depus la termenul din data de 15.03.2011, obligarea pârâtei la plata sumei de 151.200 EURO, reprezentând contravaloarea prețului de piață stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pentru imobilul situat in București, . ,., sector 1, iar în cazul în care se va dispune doar schimbarea în parte a sentinței civile nr.302 din 15.02.2012, în sensul admiterii doar a capătului de cerere formulat in subsidiar, solicită omologarea raportului de expertiza al aceluiași expert, care a stabilit prețul actualizat al imobilului la momentul octombrie 2010, la suma de 39.527,86 RON, să se dispună obligarea paratei la plata prețului actualizat la zi.

În motivare, apelanta a arătat că prin acțiunea formulată, a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună în principal obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață cu privire la imobil și in subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea prețului reactualizat achitat de autorul reclamantei, L. O., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.2986/_ din 21.01.1997 ,încheiat cu Primăria Municipiului București, anulat definitiv și irevocabil prin Decizia Civila nr.2089, pronunțată în dosarul nr._/3/2005, în ședința publică din 20.11.2006, de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă.

Într-un prim motiv de apel, consideră că sentința apelată este nelegală și netemeinică întrucât cuprinde erori materiale și de interpretare a actelor care au stat la baza sentințelor prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.2986/_ din 21.01.1997, încheiat cu Primăria Municipiului București.

Astfel, în mod cu totul eronat, instanța a reținut "că la data de 13.08.2002, I. N. și M. O., au formulat cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.2896/_/21.01.1997, încheiat în baza Legii nr.112/1995 și în revendicare împotriva dnei L. O., în calitate de moștenitor al dlui L. O., acțiunea fiind admisă prin decizia civila nr.11.01.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a-IV-a Civila in dosarul nr.3842/2005, devenită irevocabilă prin decizia civila nr.2089/20.11.2006, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civila."

In realitate, la data de 13.08.2002, I. N. si M. O. au formulat cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.2986/_ din 21.01.1997, acțiunea fiind respinsă prin sentința civila nr.7809 din data de 18.10.2004, pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 București. Împotriva acestei sentințe cele două au declarat apel, iar prin decizia civila nr.42A pronunțată în ședința publică din data de 11.01.2006 în dosarul nr.3852/2005, de către Tribunalul București - Secția a IV a Civilă apelul a fost admis, rămânând definitivă și irevocabilă prin decizia civila nr.2089 pronunțata în ședința publică din data de 20.11.2006 de către Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civila.

Tot în mod eronat instanța reține că "pe cererea formulată de fostul chiriaș L. O. s-a făcut la data de 20.03.1995, mențiunea că asupra imobilului exista litigiu, precum și faptul că există notificare pentru restituirea lui in baza Legii nr.112, iar în ceea ce privește buna-credință, s-a reținut că autorul pârâtei (n.n. dI L. O.) a fost atenționat să nu dobândească imobilul, întrucât există litigiu, astfel că s-a dovedit reaua credință a părților la data înstrăinării" (filele 5-9 dosar Jud.Sector 1).

In realitate, așa cum se arată și în sentința civilă nr.7809/18.10.2004, pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 București "cererea făcută pentru cumpărarea imobilului de către L. O. a fost înregistrată sub nr._ din data de 20.03.2006 și se află la fila 208 din dosarul aflat la Judecătorie, pe verso-ul cererii formulate de către acesta, Oficiul Juridic al S.C. Herăstrău Nord SA făcând mențiuni cu privire la inexistența pe rol a unui litigiu cu S.C. Herăstrău Nord SA la data de 16.12.1996, pentru apartamentul cu nr.4, pe care îl deținea în calitate de chiriaș, precum și cu privire la faptul că prin decizia civila nr.1059/18.09.1996, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantelor I. Nadejdea si M. O.. Pe aceeași cerere se mai menționează existența unei adrese cu nr.9488/02.08.1996, prin care M. O. si I. N. solicită să nu se vândă apartamentul nr.4."

Al doilea motiv de apel se refera la faptul că Tribunalul reține că prin Legea nr.112/1995 a fost condiționată cumpărarea imobilelor de existența titlului statului asupra imobilului, iar dispozițiile art.1 alin.6 din Normele metodologice de aplicare a legii au prevăzut suspendarea procedurilor administrative până la soluționarea cererilor formulate de foștii proprietari și că s-a stabilit cu putere de lucru judecat atât faptul că imobilul în litigiu a fost cumpărat cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr.112/l995, cât și faptul că autorul reclamantei a fost de rea-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare si respinge acțiunea".

Consideră că respingerea acțiunii nu poate fi motivată prin invocarea relei-credințe a autorului său la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Legea nr.1/2009 neprevăzând în mod specific buna sau reaua-credință ca și criteriu de aplicare a dispoziției cuprinse în art.501(1), ci pe aceea a respectării prevederilor Legii nr.112/1995.

Condiția esențială prevăzută de dispozițiile art.501 (1) din Legea nr.1/2009, pentru a se putea dispune restituirea prețului de piața al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, este aceea ca acest contract de vânzare-cumpărare să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut la data de 21.01.1997, data la care erau în vigoare Legea nr.112/1995 si H.G. nr.20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantei s-a făcut cu respectarea prevederilor art.4, 9 și 14 din Legea nr.112/1995, anularea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a produs ca urmare a nerespectării prevederilor Legii nr.112/1995, ci prin raportare la dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, ulterioară momentului încheierii contractului, încălcându-se astfel principul neretroactivității legii civile, reglementat de art.15 alin.2 din Constituția României. In acest sens, Decizia nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Secțiile Unite, obligatorie potrivit art.329 alin.3 din Codul de procedură civilă, stipulează că "în conformitate cu prevederile art.15 alin(2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, iar potrivit dispozițiilor art.1 din Codul Civil, nu are putere retroactivă. Aceste texte legale consacră teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic”. Încălcându-se principul neretroactivității legii civile, s-a procedat la examinarea titlului statului, respectiva Decretului nr.92/1950, din această perspectivă, s-a considerat că preluarea s-a făcut fără titlu, deși la momentul încheierii contractului, Decretul nr.92/1950 era considerat titlu valabil al statului potrivit art.1 (2) din H.G.nr.20/1996, situație în care imobilul făcea obiectul de reglementare al Legii nr.112/1995 și s-a procedat la anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Problema de drept pusă în discuție prin acest motiv de apel este de fapt modul de aplicare al prevederilor art.501(1), așa cum a fost introdus prin Legea nr.1/2009.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, consideră că și contractul de vânzare-cumpărare al autorului său a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 și că îndeplinește condițiile legale pentru a beneficia de prevederile art.501(1) din Legea nr.1/2009, având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, conform raportului de expertiză efectuat de către expertul D. D. C. si depus la termenul din data de 15.03.2011, la suma de 151.200 EURO.

În al treilea motiv de apel, apelanta consideră sentința civilă atacată ca netemeinică, nelegală și contradictorie cu privire la capătul de cerere intitulat în subsidiar, prin care a solicitat obligarea pârâtei la restituirea prețului reactualizat achitat de autorul său, L. O., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.2986/_ din 21.01.1997, încheiat cu Primăria Municipiului București și asupra căruia instanța nu numai că nu s-a pronunțat, dar a avut o poziție contradictorie, nelegală și netemeinică.

Astfel, cu toate că în cuprinsul primei pagini din sentință, instanța precizează că "în subsidiar se solicită obligarea pârâtului la restituirea prețului reactualizat achitat de autorul lui L. O. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.2986/_/21.01.2997", în pagina 3 alin.2 și 3 "Tribunalul reține însă: că reclamanta nu a înțeles să formuleze și o cerere subsidiară, prin care să solicite acordarea prețului reactualizat, ci s-a limitat numai la solicitarea prețului de circulație al imobilului, deși potrivit art.50 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001, ar fi îndreptățită la plata contravalorii prețului de achiziție a imobilului, capăt de cerere cu care tribunalul nu a fost învestit."

Apelanta consideră că tribunalul a fost investit cu acest capăt de cerere asupra căruia nu s-a pronunțat și că în condițiile în care nu se acceptă cererea formulată în principal, prin primul capăt de cerere, cererea formulată în subsidiar, în baza art.14 alin.(2) din Legea nr.1/2009 și a H.G. nr.923/2010 privind modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 și a Legii nr.1/2009, este legală și temeinică, în baza lor, instanța putând dispune acordarea prețului actualizat conform indicelui de inflație.

In acest sens, există la dosar un raport de expertiză al aceluiași expert, care a stabilit prețul actualizat al imobilului la momentul octombrie 2010, ca fiind de 39.527,86 RON. Este desigur, un preț modic și inechitabil, prin care nu se urmărește decât să se îndrepte o așa zisă nedreptate cu alta mult mai mare.

Este de altfel și poziția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea din 12.10.2010 în cauza M. A. și alții împotriva României hotărăște că astfel de cazuri sunt o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție și în art.6, "hotărăște ca statul pârât să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art.6&1 din Convenție si art.1 din Protocolul nr.1, în contextul tuturor cazurilor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție”.

În drept, apelanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.282 și urm. din codul de procedură civilă și pe prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.1/2009.

Intimatul – pârât nu a depus întâmpinare, deși potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta L. O. iar prin decizia civilă nr. 327 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel București – secția a III – a civilă pentru cauze cu minori și de familie s-a admis apelul reclamantului, s-a desființat în parte sentința sub aspectul capătului de cerere privind prețul actualizat al contractului și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind menținută dispoziția de respingere în privința capătului de cerere privind valoarea de piață.

S-a respins și cererea privind cheltuielile de judecată aferente capătului de cerere privind valoarea de piață ca nefondată urmând ca acestea să fie evaluate în rejudecare.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente.

Utilizând metoda de interpretare teleologică a textului art. 50 din Legea nr. 10/2001 privind scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției legale instanță de apel a considerat că dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului, având valoare de premisă în silogismul juridic presupus de cererea de pretenții întemeiată pe dispozițiile art.50 din lege, se realizează în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care actul juridic bilateral a fost desființat lato sensu. În măsura în care însă, instanța ce a desființat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în acest algoritm juridic, atunci analiza menționată va fi realizată de către însăși instanța sesizată cu litigiul privind pretențiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art.50 din Legea 10/2001 modificată și completată, acest bilanț urmând a fi realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.

În privința primei ipoteze ilustrate (a existenței de statuări anterioare relevante ale instanței de desființare), instanța a reținut că în cauză se pune problema dacă instanța de judecată care va soluționa litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art.50 din Legea 10/2001, este obligată să respecte rezultatul problemei de drept configurat irevocabil anterior.

Pentru a răspunde acestei întrebări, s-a mai reținut că potrivit prevederilor art. 1201 Cod Civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el, sau „altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat, acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta” (Decizia civilă nr. 7222/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, s-a constat că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.

Concluzia expusă este impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale. Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „. pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

Astfel, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunțate în cauza A. împotriva României, nr. 4351/02, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art.6 din Convenție, că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr._/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr._/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, CEDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că „instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe, asupra situației” imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că „instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente”, concluzionând în sensul că „permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art.6 alin.1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, instanțele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție” (paragrafului 37).

În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convențional, instanța de apel a apreciat că răspunsul la întrebarea formulată - vizând obligativitatea pentru instanța de judecată care soluționează litigiul de pretenții, a rezultatului problemei de drept, configurat irevocabil anterior - nu poate fi decât cel pozitiv, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele expuse.

Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, la speța concretă, dedusă judecății, s-a reținut că într-adevăr, în cadrul deciziei civile nr. 42A din 11 ianuarie 2006 a Tribunalului București – Secția a IV – a Civilă, în dosarul nr.3852/2005, irevocabile prin decizia civilă nr. 2089/20.11.2006 a Curții de Apel București – Secția a IV – a Civilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului încheiat de autorul reclamantei prezentei, în temeiul Legii 112/1995, litigiu în care a figurat ca parte și apelanta reclamantă din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către autorul reclamantei, prin prisma dispozițiilor Legii 112/1995.

Astfel, Tribunalul București – Secția a IV – a Civilă a reținut în hotărârea sa: „Credința cumpărătorului că a achiziționat bunul de la adevăratul proprietar al imobilului, se raportează la dispozițiile art.9 din Legea 112/1995, acest act normativ stabilind cadrul legal prin care chiriașii, titulari de contracte de închiriere ale apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, pot cumpăra apartamentele cu plata integrală sau în rate a prețului”. În continuare, a arătat că: „În aceste condiții, nu se poate reține buna-credință a cumpărătorului în temeiul art. 1898 Cod Civil, astfel cum a reținut prima instanță, deoarece vânzătorul de la care a dobândit imobilul nu avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, existența celui mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului rezultând din mențiunile exprese efectuate pe cererea formulată de cumpărător. Cum actul de înstrăinare este lovit de nulitate absolută, intimata pârâtă având calitatea de posesor neproprietar al imobilului, se va da eficiență și dispozițiilor art. 480 cod civil ” (filele 8 și 9 din dosarul de fond).

Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere a acțiunii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și de revendicare, în lipsa lor neputând fi admisă respectiva cerere, Curtea constată în virtutea argumentelor expuse la punctul 1, că ele beneficiază de puterea de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care reclamanta apelantă a fost parte și în cauza anterioară.

Din această perspectivă, motivul de apel al reclamantei aferent distincției în cauză, dintre cerința bunei-credințe și cea a respectării dispozițiilor Legii_, cu ansamblul criticilor sale,a fost apreciat ca neîntemeiat, întrucât potrivit citatului evocat, instanța anterioară a subordonat prima condiție ilustrată, celei secunde, cu alte cuvinte a precizat că analiza existența bunei sau relei-credințe, se realizează prin prisma respectării cerințelor Legii 112/1995.

Așadar, în litigiul anterior, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-au respectat prevederile Legii 112/1995, fapt care determină prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art.50 al.21 și 3 și art.501 din Legea 10/2001, caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului.

Sub un al treilea aspect, instanța de apela reținut că întrucât problema de drept a încheierii contractului cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, astfel cum am expus anterior, criticile subsumate punctului 2 din motivele de apel, orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior și întemeiate în mod prioritar, pe principiul neretroactivității, devin neîntemeiate.

Sub un al patrulea aspect, cel de convenționalitate,s-a apreciat că neacordarea a unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a bunului, nu este contrară silogismului juridic presupus de art.1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, protecția pe care acest text fundamental o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nefiind una absolută, potrivit statuărilor judicioase ale Curții de la Strasbourg.

Astfel, în privința cerinței de proporționalitate configurate pe cale de analiză exegetică a dispoziției convenționale, cerință care include și aspectul necesității indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, instanța de la Strasbourg a ilustrat în jurisprudența sa referitoare la „relația rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat prin deposedarea unei persoane de bunurile sale” (cauza Velikovi și alții împotriva Bulgariei, nr._/98,_/99,_/99,_/99,_/99,_/99,_/00,_/01 și 194/0, hotărâre din 15 martie 2007, § 177), că trebuie avuți în vedere mai mulți factori: „În concluzie, raportându-ne la dispozițiile apreciate relevante, la aplicațiile lor în practică, la susținerile părților și la preocupările și factorii care au ghidat autoritățile naționale în elaborarea politicii lor în domeniul relevant și care au conturat dezbaterea publică națională, Curtea consideră că aspectul proporționalității trebuie să fie evaluat prin raportare la următorii factori: i) dacă speța se subordonează scopului dispozițiilor legale incidente, apreciere care se grefează pe situația de fapt și de drept rezultată din titlul petentului și din statuările instanțelor naționale în cadrul litigiilor care au desființat acest titlu (abuzul de putere, încălcarea majoră a unor dispoziții legale sau omisiuni minore imputabile administrației) și ii) greutățile suferite de petent și caracterul adecvat al compensației efectiv acordate sau al compensației care ar fi putut fi obținute prin intermediul unei utilizări normale, firești, la momentul adecvat, a procedurilor accesibile petentului, incluzând acordarea de acțiuni în compensare și posibilitățile petentului de a își asigura un nou cămin” (cauza Velikovi și alții împotriva Bulgariei, nr._/98,_/99,_/99,_/99,_/99,_/99,_/00,_/01 și 194/0, hotărâre din 15 martie 2007, § 190).

Aplicând aceste principii cazului prezent, este evident că în privința reclamantei, admiterea acțiunii în constatarea nulității contractului și în revendicare a determinat efectul juridic al lipsirii sale de imobilul dobândit în temeiul Legii 112/1995, acțiunea evocată fiind un mijloc procedural legal de (re)dobândire a proprietății și concomitent (în privința părții care pierde procesul), de pierdere a acesteia.

În același timp, se poate observa că redobândirea proprietății de către persoanele expoliate în perioada comunistă, a reprezentat și reprezintă un deziderat general al statului român după anul 1989, deziderat de interes public care a fost atins prin diverse modalități procedurale, unele nou consacrate legislativ: acțiunea în revendicare – ca mijloc tradițional uzitat în mod frecvent, de proprietarii deposedați de statul comunist sau adoptarea Legii 10/2001 care permite în principiu, restituirea pe cale administrativă sau judiciară, a imobilelor din această categorie sau chiar adoptarea Legii 112/1995.

Sub un al doilea element, grefându-se pe statuările intrate în puterea lucrului judecat evocate anterior, prezenta instanță de apel a reținut împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile substanțiale, importante ale Legii 112/1995, nu au fost respectate (similar cazurilor Wulpe; Stoyanova și I. din cadrul cauzei Velikovi și alții împotriva Bulgariei citate), astfel încât, potrivit legii, nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piață a imobilului achiziționat în aceste condiții, cu atât mai mult cu cât reclamanta (prin autorul său) a plătit pentru acest imobil, un preț subvenționat, sub prețul de piață al epocii respective.

De asemenea s-a reținut că reclamanta nu a invocat în litigiul prezent, nici o dificultate în procurarea unui nou cămin.

Sub un alt aspect, s-a mai reținut că prezenta cerere dedusă judecății are două capete alternative: unul principal, de acordare a prețului de piață și altul subsidiar, de acordare a prețului actualizat, în conformitate cu prevederile dispozițiile art.50 al.2 din Legea 10/2001, potrivit cărora: „„Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”.

Or, astfel cum în mod corect a invocat apelanta, instanța de fond, respingând capătul principal de cerere, a omis a se pronunța asupra celui subsidiar, apreciind dintr-o evidentă eroare de judecată, că nu a fost sesizată cu el: „Tribunalul a reținut însă că reclamanta nu a înțeles să formuleze și o cerere subsidiară, prin care să solicite acordarea prețului achitat reactualizat, ci s-a limitat numai la solicitarea prețului de circulație al imobilului.

Necercetând acest capăt de cerere asupra căruia în mod voluntar tribunalul nu s-a pronunțat, prima instanță de judecată nu a procedat la soluționarea integrală a fondului cauzei, devenind așadar incidente dispozițiile privind desființarea cu trimitere ale art.297 al.1 Cod Procedură Civilă în forma anterioară modificării prin Legea 202/2010, dată fiind atât data introducerii cererii de chemare în judecată, anterioară intrării în vigoare a legii ultim evocate, cât și prevederile art. XXII pct. 2 din aceasta.

În consecință,instanța de apel a apreciat că se impune desființarea în parte a sentinței, sub aspectul capătului de cerere privind prețul actualizat al contractului și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleași instanțe, pentru cercetarea și soluționarea sa.

Instanța de apel a mai apreciat că primul motiv de apel formulat este neîntemeiat întrucât eventualele erori materiale săvârșite în cadrul sentinței apelate, pot fi remediate pe calea procedurii speciale reglementate de art. 281 Cod Procedură civilă și nu prin intermediul căilor de atac împotriva hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta L. O. solicitând modificarea ei în sensul admiterii capătului de cerere privind restituirea prețului de piață a imobilului conform standardelor internaționale și a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată și pe cale de consecință a fi obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață a imobilului evaluat prin raportul de expertiză la suma de 151.200 €.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, iar criticile de nelegalitate invocate vizează următoarele aspecte:

Astfel se susține greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 ce vizează restituirea prețului de piață a imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 în cazul în care contractele au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în condițiile în care contractul de vânzare – cumpărare nr. 2986 din 22.114 din 2 ianuarie 1997 a fost încheiat cu respectarea în totalitate a Legii nr. 112/1995.

Or, susține recurenta în condițiile respectării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, are dreptul în condițiile Legii nr. 1/2009 la restituirea valorii de piață a imobilului, cu atât mai mult cu cât problema privind modul de încheiere a contractului prin prisma Legii nr. 112/1995 a fost tranșată cu putere de lucru judecat în cadrul litigiului prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare .

În această idee se mai învederează faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare prevederile substanțiale ale Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate.

Recurenta mai susține neexaminarea cauzei prin prisma dispozițiilor art. 1336 – 1341 Cod civil incidente în cauză

O altă critică vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă în condițiile în care instanța de apel nu numai că nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată dar a și fragmentat generic onorariul de avocat pe cele două capete de cerere, reprezentând cheltuielile de judecată aferente capătului de cerere privind valoarea de piață stabilind că acele cheltuieli aferente capătului de cerere privind prețul contractului să fie evaluate în rejudecare, urmare a soluției de desființare cu trimitere.

Prin decizia civilă nr. 1807/01.04.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a respins ca nefondat recursul, reținând, în esență, următoarele:

Acțiunea reclamantei vizează două petite și anume unul principal ce vizează acordarea prețului de piață iar cel subsidiar acordarea prețului actualizat al apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 în condițiile în care prin decizia civilă nr. 42 din 11 ianuarie 2006 a Tribunalului București secția a IV – a civilă rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2089 din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel București secția a IV – a civilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr._ din 21 ianuarie 1997.

Or, în condițiile în care instanța de fond nu a examinat și petitul subsidiar al acțiunii reclamantei, soluția instanței de apel de desființare în parte a hotărârii de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru petitul fiind prețul actualizat, este în concordanță atât cu principiul contradictorialității cât și al dreptului la un proces echitabil.

În ce privește petitul principal ce vizează prețul de piață al imobilului sunt de reținut următoarele aspecte:

După . Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu rea – credință ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune prin definiție existența unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că menținându-se alin. 2 al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. 3 al art. 50, ce cuprinde ipotezele de la alin. 2 și alin. 21 și introducându-se art. 50¹ este evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați) în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul contractului de vânzare – cumpărare incidente în considerarea Legii nr. 112/1995 ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare incidente în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor.

Din perspectiva celor expuse, în contextul cauzei se constată însă că recurenta nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 al Legii nr._ respectiv al încheierii contractului de vânzare – cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și a menținerii valabilității acestui contract, respectiv al evingerii prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

În acest sens, deși se poate reține că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată – evincere est vicendo in judicio aliquid auferre – Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente aceste reguli întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare – cumpărare valabil încheiat, iar în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros se desființează, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum).

În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat și cum obligația fiecăreia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare ca și când nu a existat vreodată, restituirea prestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.

Or, în speța dedusă judecății prin decizia nr. 42 din 11 ianuarie 2006 a Tribunalului București – secția a IV – a civilă rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2089 din 20 noiembrie 2006 a Curții de Apel București secția a IV – a civilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că este exclusă buna credință a cumpărătorului.

Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, nu mai pot fi expuse în discuție în prezentul recurs, urmând a se reține că în cauză a intervenit desființarea titlului de proprietate a reclamantei, ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii raportat la dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Nefondate sunt și criticile legale de neexaminarea cauzei prin prisma dispozițiilor art. 1336 și 1341 Cod civil, în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii reclamantei îl constituie dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009.

În ce privește critica legată de greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă Înalta Curte reține următoarele:

Față de soluția de desființare în parte a hotărârii instanței de fond privind petitul de cerere ce are ca obiect prețul actualizat și trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect și menținerea dispoziției de respingere a capătului de cerere privind valoarea de piață, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă.

Astfel în cazul în care pretențiile sunt admise doar în parte, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate proporțional cu capetele de cerere admise.

Cum hotărârea instanței de fond a fost desființată în parte, menținîndu-se dispozitia de respingere a petitului ce vizează prețul de piață, în mod corect și legal s-a reținut că aspectul legat de cheltuielile de judecată aferente doar capătului de cerere ce vizează rejudecarea cauzei, va fi examinat în rejudecare, concluzie ce se impune atât în respectarea principiului contradictorialității cât și al dreptului la un proces echitabil.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile reclamantei nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

II. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă sub nr._ .

În completarea probatoriului existent la dosar, tribunalul a dispus completarea raportului de expertiză tehnică specialitatea construcții civile, urmând ca expertul să precizeze prețul achitat reactualizat cu indicele de inflație.

Prin sentința civilă nr.331/19.03.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis acțiunea, capătul de cerere subsidiar, formulată de reclamanta L. O. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 43.907,33 lei, reprezentând prețul actualizat achitat de reclamantă pentru cumpărarea imobilului situat în București, ., ., sector 1, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2986/_/21.04.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului București prin ., în calitate de vânzător și L. O., in calitate de cumpărător; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea contabilitate efectuat de dl. expert D. D. C.; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expert și onorariu avocat).

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea introductivă la instanță reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea prețului la valoarea de piață pentru imobilul apartament 4, iar în subsidiar prețul achitat reactualizat cu indicele de inflație, indicând ca temei de drept Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009.

Prin sentința civilă nr. 302/15.02.2012 Tribunalul București – Secția a IV a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată. Această sentință civilă a rămas irevocabilă prin respingerea apelului în ceea ce privește acordarea prețului imobilului la valoarea de circulație, cauza fiind trimisă spre rejudecare în ceea ce privește plata prețului achitat reactualizat cu indicele de inflație, prin admiterea apelului pe acest capăt de cerere și trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 327 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel București – secția a III – a civilă pentru cauze cu minori și de familie, respectiv prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1807/01.04.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a I Civilă.

Potrivit art. 315 C.proc.civ. dispozițiile instanței de recurs sunt obligatorii pentru instanța de fond la rejudecarea cauzei.

Acest contract a fost anulat ca urmarea a admiterii cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2896/_/21.01.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și în revendicare, împotriva dnei L. O., în calitate de moștenitor al dlui L. O., prin decizia civilă nr. 11.01.2006 pronunțată de Tribunalul București – Secția a-IV-a Civilă în dosarul nr. 3842/2005, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2089/20.11.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a-IV-a Civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 50¹alin. 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1 /2009: „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”

Așadar, potrivit acestor dispoziții, acordarea foștilor proprietari în baza Legii nr. 112/1995, a prețului de piață al imobilelor, este condiționată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu respectarea legii nr. 112/1995, ipoteză în care reclamanta nu se află, astfel cum s-a statuat prin sentința civilă nr. 302/15.02.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, irevocabilă și care se bucură de putere de lucru judecat.

Așa fiind, devin incidente dispozițiile amintite aplicate per a contrario, coroborate cu dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Din raportul de expertiză efectuat de dl. expert D. D. C. rezultă că în urma reactualizării prețului inițial de 21.107.191 Rol cu indicele de inflație a rezultat suma de 43.907,81 Ron (fila 18 dosar).

Pentru aceste motive, tribunalul a admis acțiunea, respectiv capătul de cerere subsidiar și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 43.907,33 lei, reprezentând prețul actualizat achitat de reclamantă pentru cumpărarea imobilului situat în București, ., ., care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2986/_/21.04.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului București prin ., în calitate de vânzător și L. O., in calitate de cumpărător. Tribunalul a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea contabilitate efectuat de dl. expert D. D. C..

În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în limita admiterii cererii, respectiv a capătului de cerere subsidiar, față de care pârâtul a căzut pretenții (din care onorariu expert 200 lei, numai în limita capătului de cerere subsidiar și onorariu avocat în cuantum de 1.000, chitanța nr._/15.10.2013).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.

În motivele de recurs se susține excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, considerând că în mod greșit instanța de fond a apreciat și a stabilit în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului actualizat.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, recurentul nefiind parte la încheierea acestuia, ci Primăria Municipiului București prin S.C. Herăstrău Nord S.A.

În speță, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Municipiul București prin Primarul General, în temeiul dispoz.art.1337 C.civ., respectiv răspunderea pentru evicțiune.

Prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, ele fiind edictate doar pentru a se determina sursa din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanți.

A reține opinia contrară, ar însemna să se realizeze o novație de debitor, ce nu poate opera fără consimțământul expres al creditorului.

Pe fondul cauzei, apreciază că în mod greșit s-a admis acțiunea, având în vedere dispoz.art.1337 C.civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul a fost desființat, reținându-se reaua-credință a cumpărătoarei în momentul încheierii contractului.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, ce antrenează răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestuia.

Cea de-a doua critică vizează obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 lei, apreciind că nu este culpa sa pentru declanșarea litigiului, astfel încât nu poate fi sancționat procedural, conform art.274 C.proc.civ.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.

Întrucât Codul de procedură civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune.

Astfel, s-a considerat că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale active) și nici o obligație inclusă în conținutul unui raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale pasive).

Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și, respectiv, al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei ce pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept. Calitatea procesuală este deci titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.

S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). Definiția menționată a fost confirmată în mod constant și de jurisprudența actuală.

Raportat la criticile concrete formulate, Curtea constată că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civil), care în speță este Municipiul București.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. În ce privește sumele încasate din aceste vânzări, ele nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituireaprețului de piațăal imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (21) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Totodată, potrivit disp. art. 50¹ C.pr.civ. „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Curtea apreciază că prin noțiunea de contract de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă legiuitorul a avut în vedere actul translativ de proprietate lipsit de efecte juridice fie prin admiterea unei acțiuni în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, între cele două ipoteze diferind doar limitele de despăgubire a cumpărătorului în raport de eludarea sau respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului. Astfel, chiar dacă art. 50 și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor, această desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor. Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația în care a intervenit sancțiunea nulității relativ la contract, ci și pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare.

În plus, prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50, respectiv art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Ca atare, criticile sale, în sensul că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care nu ar avea calitate procesuală, sunt nefondate.

În concluzie, pârâtul – recurent Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă față de disp. art. 50 din Legea nr.10/2001, datorând restituirea prețului actualizat achitat de reclamantă.

Se observă că, în cauză, instanța de fond a acordat prețul actualizat achitat de reclamantă, conform art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, și nu prețul de piață al imobilului, recurenta fiind în eroare asupra acestui aspect.

Nici critica referitoare la aplicarea dispoz.art.274 C.proc.civ. nu este întemeiată, deoarece demararea acestui litigiu în contradictoriu cu recurentul reprezintă singura modalitate efectivă de a se ajunge la restituirea prețului actualizat al imobilului, reclamanta neavând opțiunea unei alte proceduri administrative prin care să dobândească direct de la recurentă în temeiul legii restituirea acestui preț.

Astfel fiind în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat, și față de dispoz.art.274 C.proc.civ., va obliga recurentul la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 331din 19.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă L. O..

Obligă recurentul la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 6.10.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. B. DOINIȚA M. D. A. B.

GREFIER

LUCREȚIA C.

Red.D.A.B.

Tehnored.B.I

2 ex/22.10.2014

---------------------------------------------

T.B.-Secția a IV-a – E.R.

#Judecator Ioana Buzea

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 154/2014. Curtea de Apel...		Pretenţii. Decizia nr. 1138/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1395/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1395/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI