Validare poprire. Decizia nr. 180/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 180/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 12351/4/2012

Dosar nr._

(2062/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 180

Ședința publică de la 10.02.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - FĂNICA PENA

JUDECĂTOR - C. M. T.

JUDECĂTOR - D. A.

GREFIER - RĂDIȚA I.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul debitor, M. JUSTIȚIEI și de recurentul terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.667.A. din 20.06.2013, pronunțată de T. București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori A. Ș., A. A. V., C. G. I., G. M. L., M. M. C., M. A. F., O. G., F. G. I., D. I. C. și Z. C. M..

P. are ca obiect – validare poprire.

La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Se învederează faptul că prin motivele de recurs, ambii recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin.2 C.p.civ.

Curtea ia act de solicitarea recurenților, în sensul că au solicitat judecarea cauzei în lipsă și reține cauza spre soluționare.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.5157/18.06.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, s-a admis cererea de validare a popririi formulată de creditorii A. Ș. F., A. A. V., C. G. I., G. M. L., M. M. C., M. A. F., ONICULEANU G., F. G. I., D. I. C. și Z. C. M., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI, și cu terțul poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ - SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE.

S-a dispus validarea poprirea înființată la data de 12.03.2012 în dosarul de executare nr. 171/2011 al B. Asociați D. și D..

A fost obligat terțul poprit să plătească creditorilor, în limita creanței de 1.108.447 lei, suma datorată debitorului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:

„Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 13.04.2012 creditorii A. Ș. F., A. A. V., C. G. I., G. M. L., M. M. C., M. A. F., ONICULEANU G., F. G. I., D. I. C. și Z. C. M., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună validarea popririi înființate de B. Asociați D. și D. la data de 12.03.2012, în dosarul de executare nr. 171/2011, asupra veniturilor debitorului M. JUSTIȚIEI, datorate de către terțul poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ - SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE.

În motivare, s-a arătat că executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi, punând în vedere terțului poprit să procedeze la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului și la virarea acestor sume în contul creditoarei. Terțul poprit a restituit documentația, susținând că sunt aplicabile prevederile OUG nr. 71/2009, refuzând să își îndeplinească astfel obligațiile prevăzute de lege.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 452, art. 454, art. 456, art. 457, art. 460 Cod procedură civilă, art. 11 și 20 din Constituția României.

Debitorul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca întemeiată, întrucât nu a fost respectată procedura derogatorie de la dreptul comun, reglementată de OG nr. 22/2002. A menționat că i-a fost comunicată doar somația, nu și adresa de înființare a popririi, fapt de natură să-i încalce dreptul la apărare.

A mai arătat că executarea silită este suspendată de drept, prin efectul OUG nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011, prevederi ce au fost declarate constituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1533/2011, astfel încât creditorul sau executorul judecătoresc nu poate cere sau îndeplini nici un act de executare.

A susținut că cererea de validare este prematură, întrucât trebuia introdusă după curgerea unui termen de 3 luni, calculat de la data când terțul poprit trebuia să consemneze suma datorată.

Terțul poprit nu a formulat întâmpinare.

Instanța a încuviințat pentru creditori și pentru debitor proba cu înscrisuri.

A fost atașat dosarul de executare nr. 171/2011 al B. Asociați D. și D..

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:

Creditorii A. Ș. F., A. A. V., C. G. I., G. M. L., M. M. C., M. A. F., ONICULEANU G., F. G. I., D. I. C. și Z. C. M., au solicitat B. Asociați D. și D. începerea executării silite împotriva debitorului M. JUSTIȚIEI, în baza titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1402/22.11.2007 pronunțată de T. Suceava, sentința civilă nr. 608/03.04.2008 pronunțată de T. Suceava, sentința civilă nr. 1135/05.06.2008 pronunțată de T., sentința civilă nr. 444/09.03.2009 pronunțată de T. Suceava și sentința civilă nr. 902/14.04.2009 pronunțată de T. Suceava, prin care debitorul a fost obligat la plata către creditori a drepturilor salariale restante.

La data de 12.03.2012 executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terțul poprit, până la concurența sumei totale de 1.119.663 lei.

Prin adresa nr._/14.03.2012, terțul poprit a restituit documentația, comunicând executorului judecătoresc că nu poate proceda la înființarea popririi, întrucât sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 71/2009.

Nu vor fi reținute apărările debitorului conform cărora înființarea popririi este prematură, pentru nerespectarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă, deoarece acest text legal se interpretează într-un sens contrar, respectiv, cererea de validare trebuie formulată înainte de expirarea acelui termen.

Potrivit art. 456 alin. 1 Cod procedură civilă, terțul poprit are obligația de a consemna suma de bani în 15 zile de la comunicarea popririi. Astfel, se constată că legiuitorul a pus la dispoziție terțului poprit un termen pentru îndeplinirea obligației, motiv pentru care nu ar fi necesar să curgă un nou termen, cel de 3 luni, care ar avea aceeași finalitate. Dimpotrivă, la expirarea termenului de 15 zile, creditorul are obligația de a acționa în vederea validării, în termen de 3 luni, pentru finalizarea executării și lămurirea raporturilor juridice dintre părți. Consecința nerespectării acestui termen de către creditor este lipsirea de efecte juridice a adresei de înființare a popririi, fiind necesară emiterea unui nou act de executare cu același conținut.

Instanța constată că executorul a comunicat debitorului o somație la data de 18.01.2012, prin care i-a pus în vedere să își îndeplinească obligația de plată, astfel cum acesta a recunoscut în cuprinsul întâmpinării.

Debitorul nu a comunicat executorului judecătoresc situația fondurilor de care dispune, astfel încât în mod legal executorul judecătoresc a procedat la continuarea executării silite potrivit dreptului comun, în conformitate cu prevederile art. 4 din OG nr. 22/2002. În cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitorul avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitorul trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății, executorul neputând emite acte de executare.

Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, instanța consideră că acestea încalcă dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.

Astfel, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

Față de excepția ridicată de Guvern în sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioară (Cauza Ș. împotriva României nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanță în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în discuție; conflictele obișnuite de muncă nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.

Curtea a conchis că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească în cauză, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului 2 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".

De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.

Nu au fost avute în vedere considerațiile mai sus expuse, iar actele normative prin care au fost eșalonate plățile stabilesc un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, fiind impuse în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces ( în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).

Astfel, după ce plata drepturilor salariale câștigate prin titluri executorii a fost amânată prin OUG nr. 75/2008, pentru o perioadă de 18 luni de la . acestui act normativ, fără a respecta propriul termen, Guvernul, debitor de rea-credință al sumelor astfel eșalonate, a intervenit și a suspendat din nou plata debitelor, prin OUG nr. 71/2009.

Mai mult, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, plata sumelor restante urma a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

Adoptarea OUG nr. 71/2009, prin Legea nr. 230/2011, nu a clarificat modalitatea de plată și nu a adus o îmbunătățire a situației creditorilor, dimpotrivă, termenele au fost din nou modificate, executarea urmând a avea loc în perioada 2012-2016.

De această dată, perioada este nepermis de mare iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menționați în actul normativ se va achita procentul astfel ales) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.

La o analiză mai atentă, procentele alese de Guvern par a nu avea la bază vreun studiu de impact financiar, și nici din nota de fundamentare nu rezultă ce calcule și studii financiare ar fi fost făcute, ci procentele și anii par a fi alese la întâmplare, întrunind pe deplin condițiile arbitrariului și imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față. De fapt, nu există nici cea mai mică garanție că la împlinirea termenelor de plată Guvernul nu va suspenda din nou plățile, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin actele normative menționate.

În ceea ce privește deciziile Curții Constituționale prin care au fost declarate constituționale și în concordanță cu jurisprudența CEDO prevederile OUG nr. 71/2009, instanța constată că, sesizată cu un recurs în interesul legii referitor la incidența actului normativ menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1/2012, a respins recursul în interesul legii, statuând, printre altele că: „Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curții Constituționale, consideră că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta în abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice în concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței”.

Având în vedere aceste recomandări și față de cele reținute mai sus, instanța consideră că suntem în prezența unui conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, eșalonările dispuse afectând însăși substanța dreptului, fiind absolut incertă dată la care urmează a fi executată obligația.

Mai reține instanța că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât instanța va constata că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului.

Susținerile debitorului conform cărora nu a fost înștiințat cu privire la măsura înființării popririi nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, ci doar pe calea unei contestații la executare. Într-o cauză având ca obiect validare poprire prezintă relevanță comunicarea popririi către terțul poprit și modul în care acesta își îndeplinește obligațiile prevăzute de lege.

Prin urmare, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța va admite cererea și va dispune validarea popririi înființate de B. Asociați D. & D. la data de 12.03.2012, în dosarul de executare nr. 171/2011, și va obliga terțul poprit să plătească creditorilor, în limita creanței de 1.108.447 lei, suma datorată debitorului. Instanța va avea în vedere la stabilirea sumei precizările depuse de creditori la ultimul termen de judecată, prin care aceștia și-au micșorat câtimea pretențiilor”.

Împotriva sentinței civile nr.5157/18.06.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._ au formulat apel debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, astfel cum s-a reținut în decizia din apel a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă:

„În apelul său, apelanta terț-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București a arătat că validarea de poprire, în general este admisa și aplicata ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța ca o sancțiune aplicata terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credința obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.

Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.

Apelanta a reiterat dispozițiile art. 460 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora: „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popriri”.

Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, s-a solicitat respingerea cererii de validare formulata de către creditori, ca fiind neîntemeiată.

În al doilea rând, s-a apreciat ca punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere că prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: „în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauza, astfel încât deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 modificata și completata prin Legea nr.230/2011 fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii pana la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Art. 1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; (2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

Nu poate constata existenta unei neconcordante intre dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte și art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeana a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea în acord cu cele de mai sus, ca la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariate ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par.43).

Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a tării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par.46-49).

De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).

În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din și art.4 din Convenție (par.52).

Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Față de cele arătate mai sus, rezulta fără putință de tăgadă că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 a fost pe deplin justificata.

Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de fond.

În al treilea rând, s-a învederat faptul ca dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.92/2011, „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva”.

Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.

Astfel, în deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege”, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

În acest context, O.G. nr.22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.

Ca un argument în plus, s-a menționat că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 motivat de faptul ca „dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplica fără nicio discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art.16 și art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecata fără sa aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale”.

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art. 6 par.1 din CEDO.

Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituționala a constatat ca OG nr.22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât s-a reținut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.

Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificata și completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

F. de aceasta dispoziție legala imperativa, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului ca în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.

Astfel, este fără putință de tăgadă că cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm., C.proc.civ., iar în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

În recursul său, recurentul-debitor M. Justiției a arătat că hotărârea pronunțată este criticabilă, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, modificată și completată, și a OG nr. 22/2002, modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, și solicităm, de asemenea, în temeiul art. 304/1 din Codul de procedură civilă, examinarea cauzei sub toate aspectele.

Astfel, în primul rând, s-a solicitat a se observa că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice-debitoare, respectiv OG nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 1 alin. 2 din O.G nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, prevede: „(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate”.

În condițiile adoptării O.U.G nr. 71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012 sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002.

În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu anexat urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009.

În acest sens, urmare adoptării HG nr. 257/3.04.2012, în cursul lunii aprilie 2012 a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr.293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, în temeiul HG nr. 598/13.06.2012, în cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii. La data de 2.10.2012, în Monitorul Oficial nr. 682/2012, a fost publicată HG nr. 954/2012, privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiției în vederea plătii tranșei a 3-a din fracțiunea de 5%, conform eșalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009.

De asemenea, în mod greșit instanța de fond a respins contestația la executare, cât timp creanța nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadență.

În susținerea motivelor noastre sunt prevederile OUG nr. 71/18.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, prin care s-a dispus ca plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială urmează a fi făcută voluntar și eșalonat, în timp ce orice proceduri de executare silită sunt suspendarea de drept. Aceste dispoziții legale în mod greșit au fost ignorate de executorul judecătoresc, în virtutea unei practici judiciare generalizate, care consideră că prevederile OUG nr. 71/2009 încalcă prevederile și jurisprudența CEDO.

În sens contrar, instanța trebuie să aibă în vedere că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012, în cauza D. ș. A. contra României.

Prin decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului de proprietate), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.

Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare, precum și că autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică”, Curtea fiind pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, că măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică”. Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârilor judecătorești definitive, pronunțate în februarie - aprilie 2008.

În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.

Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.

La acest moment, reclamanții au primit mai mult decât o treime din suma totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.

Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.

În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei, Curtea a considerat că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.

În consecință, cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd: „3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă; 4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii”.

Din studiul considerentelor hotărârii, în speță paragraful 52 - Astfel, Curtea consideră că cererea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art. 33 alin. 3 lit. a și alin. 4 din Convenție” - rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind vădit neîntemeiată”.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art. 35 alin 3 lit. 1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reține „...așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar . S-ar putea spune că el permite o adevărată „contopire” între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei” În aceeași ordine de idei: „...adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult mai mult decât prima fade, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Așa cum s-a observat pe drept cuvânt, condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu de delimitat, Aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, sa permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat...”.

Consideră astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprire, precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009.

În fine, la justa soluționare a cauzei s-a solicitat a se avea în vedere Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009, și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.

În al treilea rând, s-a solicitat instanței de recurs să pună în vedere Tribunalului Suceava, în calitate de angajator al creditorilor, să depună la dosarul cauzei situația privind plata titlurilor executorii, având în vedere faptul că în cursul anilor 2008-2010 au fost făcute deschideri de credite bugetare, iar în anul 2012 a fost făcută o plată parțială, conform eșalonării descrise de OUG nr. 71/2009.

Solicită această probă deoarece există riscul ca debitorul să fie obligat la toată suma solicitată prin cererea de validare a popririi, deși până la momentul soluționării irevocabile a cererii de către instanță a fost achitată o parte a debitului principal și, așadar, să se ajungă la o plată nedatorată din partea debitorului și o îmbogățire fără just temei a creditorilor.

Mai mult, s-a solicitat a se proceda la diminuarea sumelor menționate în cuprinsul cererii de validare a popririi în raport de ceea ce a fost achitat de M. Justiției, în calitate de debitor și, respectiv, ordonator principal de credite.

Intimații-creditori au depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.

La termenul de judecata din data de 20.06.2013, în ședința publica, T. a procedat la calificarea caii de atac declarate drept apel.

În faza apelului nu au fost solicitate și administrate probe noi”.

Prin decizia civilă nr.667/A/20.06.2013, pronunțată de T. București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, s-au respins apelurile ca nefondate, potrivit următoarelor considerente:

„Analizând hotărârea atacata prin prisma motivelor de apel invocate si probatoriului administrat in cauza, T. reține următoarele:

Validarea popririi constituie o măsură de executare, în sensul că prin hotărârea ce se pronunță, creanța privitoare la sumele poprite la terț se transferă asupra creditorului urmăritor, terțul poprit devenind astfel debitorul direct al acestuia.

T. reține că potrivit art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Potrivit art. 453 C.pr.civ. sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Art.460 alin.1 C.proc.civ. prevede că, dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile care-i revin pentru efectuarea popririi, creditorul poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.

T. constată că nu poate fi primită interpretarea recurentului în sensul că cererea de validare a popririi poate fi adresată instanței de judecată numai după expirarea termenului de 3 luni; dimpotrivă, dacă în interiorul acestui termen de 3 luni creditorul nu formulează cererea de validare a popririi, acesta va fi decăzut din dreptul de a cere validarea popririi.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din interpretarea art. 460 C.proc.civ., instanța de validare verifică atât existența raporturilor juridice dintre creditor și debitor, în condițiile stabilite prin titlul executoriu și dispozițiile legale aplicabile, cât și existența raporturilor juridice dintre debitor și terțul poprit.

În conformitate cu prevederile art.460 alin.2 C.proc.civ., dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, terțul poprit devenind în acest fel debitorul direct al creditorului popritor.

In cauză, T. apreciază ca sunt îndeplinite condițiile art. 460 alin. 2 C.proc.civ., deoarece învestirea instanței în cazul validării popririi se limitează la verificarea faptului că terțul poprit datorează sumele de bani debitorului, probă produsă în prezenta cauză.

Față de conținutul dispozițiilor art. 452-457 c.pr.civ., în cadrul soluționării cererii de validare poprire se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.

Nu fac obiectul analizei cererii de validare legalitatea actelor de executare, astfel de neregularități putând fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare.

Așa fiind, tribunalul constată că terțul poprit sau debitorul nu pot invoca în faza de validare poprire chestiuni legate de legalitatea executării silite. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de lege în materia contestației la executare în art. 401 c.pr.civ., golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.

Toate susținerile recurenților în sensul că dispozițiile OG 22/2002 și OUG 71/2009 se constituie într-un motiv de respingere a validării popririi, nu pot fi reținute, pe de o parte pentru ca aceste chestiuni pot fi invocate si analizate numai in cadrul unei contestații la executare, astfel cum s-a menționat mai sus, iar pe de alta parte pentru următoarele considerente, care vor fi expuse în subsidiar, pentru a răspunde criticilor expuse.

Pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007 și prin O.U.G. nr. 4/2011, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, debitorul M. Justiției trebuia să facă dovada că neînceperea executării obligației de plată stabilită în sarcina sa prin titlurile executorii din cauză s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora. Or, o asemenea probă nu a fost făcută în cauza de față de către debitor.

Debitorul M. Justiției nu s-ar putea considera surprins de începerea executării silite împotriva sa și de înființarea în cadrul acesteia a măsurii popririi asupra conturilor avute de acesta. Potrivit dispozițiilor art. 371¹ alin.1 C.pr.civ., debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

T., in acord cu jurisprudența CEDO, apreciază că dispozițiile legale invocate ce prevăd eșalonări privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar pot reprezenta limitări care să urmărească un scop legitim și sa există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat, însa numai in anumite circumstanțe care se vor analiza de la caz la caz.

Asupra executării de îndată a hotărârilor judecătorești în condițiile în care debitor este statul sau una dintre instituțiile acestuia s-au pronunțat numeroase hotărâri de CEDO, respectiv in cauzele Hornsby, S., Metaxa, Bourdov, etc.

Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).

Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).

Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.

In cauza D. D. contra României, pronunțată în 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, CEDO s-a pronunțat asupra compatibilității cu Convenția a eșalonării aplicate prin OUG nr. 71/2009, insa in raport de circumstanțele spetei prezentate.

Prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României", prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

Cu privire la această cauză pronunțată de CEDO, chiar în contradictoriu cu statul român, trebuie menționat faptul că drepturile patrimoniale invocate de către reclamanți priveau drepturi de natură salarială asemănătoare celor din cauza de față, iar Curtea a avut în vedere actele normative emise de Guvern, de eșalonare și suspendare a executărilor silite .

Curtea a amintit că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integranta din "proces", in sensul art. 6, neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6, punctul 1 din Convenție-cauza Bourdov împotriva Rusiei,. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.

S-a mai menționat ca o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin Convenție (Cauzele Jesiuniene împotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, precum si Beshiri si alții împotriva Albaniei).

Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin OUG nr. 71/ 2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică - asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.

In cauza D. contra României Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. (...) Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, respectiv mai mult de o treime din suma totala acordata de instanțe, restul sumei trebuind sa fie plătit eșalonat, conform legislației in vigoare, pana in 2016, Curtea nu a considerat că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților”. CEDO a argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.

În speța D. contra României, analizând proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eșalonării, însă, se poate deduce că, față de situația concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curții, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.

Deci, CEDO a apreciat ca numai in contextul plății unei sume mari din debitul solicitat se poate considera ca plata eșalonata a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerata nerezonabila.

T. reține că aspectele reținute de Curtea Europeană nu sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, creditoarele neaflându-se într-o situație asemănătoare, întrucât nu s-a făcut dovada (de către recurent, căruia îi incumba sarcina probei) ca acestora li s-a achitat anterior înființării popririi vreo parte semnificativa din debit, ca in cazul creditorilor din cauza D., astfel ca eșalonarea sumelor datorate reclamanților poate fi considerata nerezonabila întrucât afectează însăși substanța dreptului câștigat prin hotărârile judecătorești definitive si irevocabile.

În ceea ce privește susținerile în sensul că excepția de neconstituționalitate a OUG nr. 71/2009 a fost respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 188/2.03.2010, tribunalul apreciază că nu poate constitui o motivare pertinentă pentru respingerea acțiunii, având în vedere că instanța judecătorească păstrează în continuare competența de a înlătura de la aplicare legea națională pentru contrarietatea ei cu Convenția, in anumite circumstanțe.

Curtea Constituțională nu constituie o instanță de judecată în sensul art. 6 din CEDO și nici nu are competența să se pronunțe cu privire la convenționalitatea legii interne față de dispozițiile CEDO, ci numai cu privire la neconstituționalitatea legii interne față de dispozițiile Constituției României, iar deciziile acesteia prin care s-a pronunțat asupra conformității actului normativ în discuție cu Convenția Europeană, nu leagă instanța judecătorească de drept comun.

În calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestora de către legiuitor" (mutatis mutandis, Vermeire c. Belgiei; cauzaD. P. c. României).

În consecință, in temeiul disp. art. 312 alin. 1 C.p.c si în raport de considerentele arătate, tribunalul apreciază că atât apelul declarat de terțul poprit, cat si apelul declarat de debitor sunt nefondate, motiv pentru care le va respinge”.

Împotriva deciziei civile nr.667/A/20.06.2013, pronunțată de T. București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, au formulat recurs debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generală – Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, aducându-i-se critici de nelegalitate potrivit art.304 pct.9 C.proc.civ.

1) În recursul Ministerului Justiției s-a arătat, contrar motivării instanței de apel, că dispozițiile art.460 C.proc.civ. prevăd ca instanța de judecată să se pronunțe asupra cererii de validare a popririi, analizând cerințele textului de lege, inclusiv „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani creditorului”, așadar că respectiva creanță nu este supusă unui termen ori condiție, fiind exigibilă, exigibilitatea fiind o condiție relevantă, astfel că nu se poate cere de către creditor executarea obligației stabilită prin titlul executoriu, când creanța nu este ajunsă la scadență, nu este exigibilă (sublin.red.).

În speță, s-a solicitat a se observa aplicabilitatea O.U.G. nr.71/18.06.2009 privind eșalonarea plății sumelor datorate din titlurile executorii constând în hotărâri judecătorești), iar Curtea Constituțională a analizat eșalonarea plății sumelor datorate, astfel cum a fost stabilită prin O.U.G. nr.71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu prevederile art.6 din C.E.D.O. – prin deciziile nr.190/02.03.2010 și nr.1533/28.11.2011 -, constatând că dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 sunt constituționale.

Iar cele două decizii ale Curții Constituționale sunt convergente cu decizia C.E.D.O. D. ș.a. contra României publicată în Monitorul Oficial nr.709/17.10.2012, care este incidentă cauzei, în ceea ce privește analiza dispozițiilor art.1 din protocolul 1 adițional la C.E.D.O. invocat în neplata sporurilor salariale obținute în instanță și eșalonarea achitării lor prin O.U.G. nr.71/2009, apreciindu-se că prevederile acestui act normativ sunt compatibile cu drepturile fundamentale precizate de Convenție, pe fondul crizei bugetare interne accentuate, luându-se act și de faptul respectării termenelor privind plățile parțiale cu privire la aceste drepturi, dar și indexarea prevăzută de actul normativ susmenționat, pentru acoperirea devalorizării.

- S-a solicitat a se observa și faptul că potrivit dispoz.art.1 alin.2 din O.G. nr.22/2002, modificat prin Legea nr.92/2011, creanțele în sarcina instituțiilor publice nu se pot achita din sumele destinate funcționării instituției potrivit bugetului aprobat, iar în bugetul aferent astfel anului 2013, sumelor destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, nu au fost prevăzute, decât în cuantumul în echivalent cu 10% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr.500/2002.

- Cu privire la caracterul cert și lichid al creanței, s-a solicitat a se avea în vedere prevederile art.1 din Codul civil privind divizibilitatea obligației și art.1435 din Codul civil, care stipulează că solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres, or titlurile executorii nu stabilesc în mod explicit, în cauză, solidaritatea debitorilor, fiecare debitor fiind ținut să execute pentru partea lui, neexistând temei legal pentru a se executa întreaga obligație din conturile Ministerului Justiției, solicitându-se admiterea recursului și anularea actelor de executare.

S-au citat decizii interne de practică judiciară pronunțate, în sensul susținerilor recurentului.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

2) În recursul formulat de terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice – Activitatea de trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București s-a arătat că nelegalitatea hotărârii recurate constă în ignorarea unui act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul bugetar, inclusiv din sistemul judiciar – OUG nr. 71/2009 – care nu a fost declarat neconstituțional și în raport de care, acțiunea terțului poprit de a se prevala de acest act normativ, nu poate reprezenta un refuz exprimat cu rea credință.

Recurentul reiterează dispozițiile art. 460 alin. 1 Cod de procedură civilă potrivit cărora: „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de trei luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.

Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, solicită instanței să admită recursul, sa modifice decizia civilă în sensul respingerii cererii de validare formulată de către creditori, ca fiind neîntemeiată.

În al doilea rând, recurentul apreciază că punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele argumente:

Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: „În cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât, deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii, orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

Prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 modificată și completată prin Legea nr. 230/2011 a fost eșalonata plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

„Art. 1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) În anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.

Învederează instanței că nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009 modificată, pe de o parte, și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe de altă parte, atâta timp cât prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.

În motivarea Deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, în acord cu cele învederate, arată că la data de 04 septembrie 2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând OUG nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par. 43).

Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății, prin degradarea situației economice și financiare a țării începând cu anul 2008, ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice, plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi, în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par. 46 – 49).

De asemenea, Curtea a constatat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par. 51).

În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 din și art. 4 din Convenție (par. 52).

Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere, în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului român, în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate al Curții Constituționale, solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Față de cele arătate mai sus, rezulta fără putință de tăgadă că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009, a fost pe deplin justificată.

Recurentul precizează totodată că prin dispozițiile OUG nr. 71/2009, legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent, în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi avut drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar – aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanță.

În al treilea rând, învederează faptul că dispozițiile imperative ale OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452 – 461 Cod de procedura civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice, se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă”.

Prin dispozițiile OG nr. 22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.

Astfel, în deplină concordanță cu art. 137 alin. 1 din Constituția României, care prevede ca „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege”, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

În acest context, OG nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.

Ca un argument în plus, s-a menționat că prin decizia nr. 784 din 12 mai 2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG nr. 22/2002 motivat de faptul că „dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 și art. 44 alin. 2 din Constituție. Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale”.

De asemenea, Curtea Constituțională a concluzionat prin decizia nr. 213 din 04 martie 2010, că OG nr. 22/2002 nu este contrară dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituțională a constatat ca OG nr. 22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât s-a reținut că instituirea termenului de șase luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea, în mod excesiv de către stat, a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa. Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedică executarea silită a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 este instituită obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Indiscutabil, OG nr. 22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

Față de aceasta dispoziție legală imperativă, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului că în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de bună voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012, a sumelor necesare pentru plata tranșei de 5% din valoarea titlului executoriu.

Față de cele învederate este fără putință de tăgadă că cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile OG nr. 22/2002.

Față de argumentele prezentate, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei civile nr. 895/A din 29 octombrie 2012 pronunțată de T. București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._ în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Recurentul a solicitat judecarea recursului și în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Intimații creditori au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea recursurilor, arătând că instanța sesizată în speță nu poate decât să constate existența debitului potrivit titlului executoriu și dacă terțul poprit nu a procedat la executarea obligațiilor consemnării sumelor, creditorilor – potrivit art.460 C.proc.civ., fără a se putea contesta pe această cale legalitatea acestui act de executare, pe calea validării popririi, care se poate face doar pe calea contestației la executare în termenul prevăzut de art.401 alin.1 lit.b) C.proc.civ.

S-a solicitat a se constata că apărările formulate în recursul pendinte de M. Justiției a făcut deja obiectul și al contestației la executare îndreptat împotriva executării silite ce a făcut obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Sectorului 5 București și cu privire la caracterul exigibil al creanței, în care s-a respins contestația la executare ca nefondată prin sentința civilă nr.3734/26.04.2012, irevocabilă prin decizia civilă nr.678/8.03.2013 a Tribunalului București.

Pe cale de consecință, nu se mai pot pune în discuție aceleași aspecte în prezenta cauză, întrucât aspectele învederate de către recurentul debitor și-au găsit soluționarea irevocabilă, prin respingerea lor, în soluția din contestația la executare, operând puterea lucrului judecat, potrivit art.1201-1202 C.civ., în problema dezlegării chestiunii litigioase între părți cu ocazia judecății anterioare între aceleași părți.

S-a invocat și decizia nr.1 din 16.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în M.Of. Partea I nr.210/29.03.2012, prin care s-a respins recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. în materie, privind incidența deciziilor prin care în mod constant Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a O.U.G. nr.71/2009 din anii 2010 – 2011, inclusiv cu privire la considerentele din aceste decizii ale C.C.R. cu privire la chestiunea de convenționalitate.

Or, Înalta Curte a statuat că în situația în care instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi, o atare constatare este în abstract, astfel că o astfel de constatare nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă pentru reclamant, aplicarea aceleiași norme, nu antrenează consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența C.E.D.O., aplicând direct legislația comunitară, atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta.

Cauza C.E.D.O. D. ș.a. contra României din 4.09.2012 nu este aplicabilă, întrucât situația de fapt reținută în cauza susmenționată este diferită de cea reținută în respectiva speță, respectiv că o parte importantă (1/3) din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea apreciind că nu poate considera că în acel caz a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților.

În cauză, potrivit expertizei administrate, necontestate, s-a primit un procent mai mic de o treime din creanță, solidaritatea debitorilor rezultă din titlurile executorii înseși, iar Noul cod civil nu este aplicabil, dată fiind nașterea creanțelor anterior, O.G. nr.22/2002 nu se poate reține, câtă vreme poprirea nu se cere a fi înființată asupra cheltuielilor de organizare și funcționare a instituțiilor respective, ci asupra conturilor sale.

Suspendarea executării silite în temeiul O.G. nr.71/2009 ține de legalitatea executării silite, care nu se analizează în cadrul art.460 C.proc.civ., astfel cum susține terțul poprit, ci în cadrul contestației la executare, având ca obiect anularea formelor de executare.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Nu s-au administrat noi probe în recurs.

Recursurile sunt fondate.

Curtea constată că prevederile O.U.G. nr.71/2009 cu modificările ulterioare, inclusiv prin Legea nr.230/2011 declarate constituționale prin mai multe decizii ale instanței de contencios constituțional au justificat refuzul terțului poprit privind indisponibilizarea prin poprire asupra conturilor debitorului M. Justiției cu privire la executarea silită cu privire la sporurile salariale obținute prin hotărârile judecătorești de către creditorii în cauză (sublin.red.).

Prin OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările ulterioare, ultima prin Legea nr. 230/2011, s-au eșalonat plățile acestor drepturi bănești pentru hotărârile judecătorești devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, în cote procentuale, până în anul 2016, astfel: 5% din valoarea titlului executoriu în anul 2012; 10% în 2013; 25% în 2014; 25% în 2015 și 35% în 2016, sumele fiind actualizate – potrivit art. 1 alin. 1 și 3 din OUG nr. 71/2009.

În art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, se prevede că în cursul termenelor prevăzute la art. 1 alin. 1 – „orice procedură de executare silită se suspendă de drept” (sublin. red.).

În art. 1 alin. 4 lit. a și c, art. 2 și art. 3 din OUG nr. 71/2009, se stabilește în sarcina instituțiilor publice implicate și ordonatorilor principali de credite, respectarea termenelor prevăzute la art. 1 alin. 1.

Or, analizarea cerințelor art. 460 Cod de procedură civilă – dreptul comun în materie de validare a popririi – instituție ce ține de materia executării silite – nu se poate face cu ignorarea legii speciale sus-menționate și respectiv OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 și OUG nr. 46/2013 – privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii – care la art. 1 alin. 1 prevede că sumele stabilite prin titlurile executorii în sarcina instituțiilor publice, se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora …” (sublin. red.).

Se constată astfel, că pentru litigiul pendinte măsura eșalonării plății creanțelor din titlurile executorii urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și responsabil potrivit actelor normative susmenționate, neconstituționalitatea invocată a unor prevederi ale acestora fiind respinse de către Curtea Constituțională prin decizii pronunțate în mod constant în acest sens și argumentat în raport de Constituția României și respectiv de drepturile fundamentale ale omului prevăzute în Convenția Europeană – art.6, art.1 Protocolul nr.1 adițional.

Însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. D. D. ș.a. contra României publicată în M.Of. nr.709/17.10.2012, a statuat asupra compatibilității actului normativ de eșalonare a plăților sumelor din titlurile executorii privind drepturile salariale (sporuri) constând în hotărârile judecătorești obținute de creditori în contra statului, - cu drepturile fundamentale consfințite în Convenția Europeană – art.6, art.1 Protocolul adițional.

Astfel, Curtea Europeană a observat că din anul 2009, România a început să se confrunte cu o importantă criză economico-financiară, statuând astfel, că măsurile de eșalonare a plăților sumelor datorate către creditorii statului în temeiul hotărârilor judecătorești, până în anul 2016, prin O.U.G. nr.71/2009, Legea nr.230/2011 și luând în considerare complexitatea comportamentului tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național – au urmărit un scop de utilitate publică, fiind astfel proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale.

Curtea a mai reținut respectarea de către autoritățile naționale a plății tranșelor procentuale, potrivit calendarului stabilit prin legislația adoptată în acest scop, cu indexarea aplicată, fără a fi afectată substanța dreptului reclamanților (în cauza D. – nota red.) sesizarea Curții Europene fiind respinsă ca inadmisibilă.

Instanța de recurs constată că argumentele Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza citată se impun a fi avute în vedere și în pricina pendinte.

Susținerile intimaților – creditori din întâmpinare, în sensul că analizarea cerințelor din art.460 C.proc.civ. nu implică decât formal verificarea existenței celor două condiții, nu poate fi primită, întrucât validarea popririi implică o judecată de valoare, care conduce la una din cele două soluții de fond: admiterea ori respingerea cererii de validare a popririi, trimiterea astfel la calea contestației la executare fiind în același context, neacceptabilă ca argument juridic.

Iar aspectele ce țin ce soluționarea irevocabilă a contestației la executare nu pot fi invocate în pricina pendinte, cu putere de lucru judecat, având în vedere cauzele distincte între cele două căi prevăzute de lege la îndemâna părților interesate – poprirea ca formă de executare silită și contestația la executare prin care se verifică legalitatea actelor de executare, finalitatea urmărită fiind, de asemenea, distinctă între cele două instituții.

Apărarea creditorilor privind caracterul exigibil al creanței, asupra căreia, instanța ar fi dat o dezlegare de drept cu putere de lucru judecat prin contestația la executare soluționată invocată, în contra criticii pe acest aspect din recursul Ministerului Justiției, este fondată.

Curtea însă nu va primi această critică din recursul debitorului, care să conducă la reformarea sentinței atacate, ci a celorlalte critici formulate, admise potrivit considerentelor reținute mai sus.

Susținerea intimaților – creditori, în sensul că nu este incidentă cauza D. c.României în pricina pendinte, nu poate fi primită de asemenea, întrucât argumentele reținute la nivel de principii statuate în cauza C.E.D.O. susmenționată o fac aplicabilă speței pendinte, iar nu situația concretă a îndestulării creanței în cauza respectivă, care nu constituie decât un element variabil ce ține de situația de fapt, spre a statua asupra elementului esențial, acela dacă în cazul respectiv, prin eșalonare, s-ar afecta însăși substanța dreptului, răspunsul fiind negativ, inclusiv prin aplicarea indexării asupra sumelor datorate.

Pentru considerentele reținute, potrivit art.312 C.proc.civ., vor fi admise recursurile, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelurilor debitorului M. Justiției și terțului poprit Direcția Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, schimbării sentinței apelate și pe fond a respingerii cererii de validare a popririi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI și de recurentul terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ-SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.667/A/20.06.2013, pronunțată de T. București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori A. Ș., A. A. V., C. G. I., G. M. L., M. M. C., M. A. F., O. G., F. G. I., D. I. C. și Z. C. M..

Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelurile formulate de apelantul debitor M. Justiției și de apelanta terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice împotriva sentinței civile nr.5157/18.06.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.

Schimbă în tot sentința, în sensul că respinge cererea de validare a popririi formulată de reclamanți, înființată la 12.03.2012 în dosarul de executare nr.171/2011 al B.E.J. Asociați D. și D., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 10.02.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

F. P. C. M. T. D. A.

GREFIER

RĂDIȚA I.

Red.F.P.

Tehnored.B.I.

2 ex/26.02.2014

----------------------------------------------

T.B.- Secția a IV-a –S.E.P.

- A.M.V.

Jud.Sector 4 – I.O.P. M.

← Partide politice. Decizia nr. 547/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Cereri. Decizia nr. 305/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Decizia nr. 154/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1395/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1138/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partide politice. Decizia nr. 547/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 305/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 10/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 396/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 11/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI