Legea 10/2001. Decizia nr. 658/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 658/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-04-2014 în dosarul nr. 13282/3/2012
DOSAR NR._
(253/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.658
Ședința publică de la 16.04.2014
Curtea constituită din:
P. - I. A. H. P.
JUDECATOR - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurenta – intervenientă . SA, de recurentul-reclamant M. A. și de către recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1740 din 02.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat Toia P., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant M. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/17.03.2014, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenta-intervenientă . SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului declarat de reclamantul M. A. și de intervenienta . SA, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul admiterii și a capătului de cerere respins de către tribunal, prin care s-a solicitat transmiterea dosarului administrativ aferent notificării nr.1935/2001 direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, fără controlul de legalitate care urma a fi efectuat de către Prefectura Municipiului București. Urmează să se constate că în cauză se aplică dispozițiile art.21 al.1 din Legea nr.10/2001, în sensul că se înaintează dosarul administrativ direct la Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței nr.1087/14.04.2014 și a Convenției nr.1390/23.01.2012, pe care le depune la dosar.
Reprezentantul recurentului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant M. A. și recurenta-intervenientă . SA, ca nefondat, menținerea soluției instanței de fond privind capătul de cerere care a fost criticat prin motivele de recurs.
În ceea ce privește recursul promovat, solicită admiterea, modificarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul diminuării cheltuielilor de judecată raportat la dispozițiile art.274 al.3 din Codul de procedură civilă, cu mențiunea că nu mai insistă asupra criticii privind excepția de prematuritate a cererii în raport de Decizia nr.88/27.02.2014 a Curții Constituționale.
Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, ca nefondat sub toate aspectele invocate.
Depune la dosar și concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 18.04.2012, reclamantul M. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea pe fond a notificării nr. 1935/27.04.2001, transmisă prin executor judecătoresc, privind imobilul situat în București, . .. 77B, sectorul 5, format din teren in suprafața de 1.718 mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiza efectuată în prezenta cauză la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării; să se dispună obligarea M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._, aferent notificării nr.315/07.02.2002, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, s-a solicitat să fie obligat M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin sentința civilă nr.1740/02.10.2013 a admis în parte cererea și, în consecință, a obligat pârâtul M. București prin Primar General la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul situat în București, .. 77B, sector 5, formată din teren în suprafață de 1.718 mp, în favoarea reclamantului M. A. pentru cota de 75%, măsuri compensatorii care se vor determina conform art. 21 alin. 6 din Legea nr.165/2013 și în favoarea intervenientei S.C. „R. G. Invest” S.A. pentru cota de 25%, măsuri compensatorii ce se vor stabili conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, a respins cererea de transmitere directă a dosarului administrativ către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fără exercitarea controlului de legalitate, ca neîntemeiată, a obligat pârâtul M. București să transmită dosarul nr._ către Prefectura Municipiului București in vederea centralizării si continuării procedurii administrative, a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale ca neîntemeiat și a obligat pârâtul M. București la plata către reclamantul M. A. a sumei de 1.525 lei, iar către intervenienta . SA a sumei de 175 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:
Prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nr. 315/7.02.2002 transmisă prin B. E. & P. (fila 67), care venea în completarea transmisă Prefecturii Municipiului București sub nr. 1935/27.04.2001 (filele 65-66), reclamantul M. A. a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul din București, .. 77, sector 5, în suprafață de 1.718 mp preluat in mod abuziv de către stat. Notificării i-au fost atașate un set de acte, acestea fiind transmise Primăriei București unde au fost înregistrate făcând obiectul dosarului nr._, nesoluționat până în prezent.
În ceea ce privește dovada calității reclamantului și intervenientei principale de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, tribunalul a reținut că terenul în suprafață de 1.718,64 mp a fost dobândit de autoarea reclamantului M. V. prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr._/03.06.1941 la Tribunalul Ilfov, Secția notariat (filele 15-17).
Pentru imobilul notificat a fost plătit impozit până în anul 1952, așa cum reiese din documentele de la rolul fiscal (adresa nr.R114/_/04.03.2010, emisa de DITL Sector 5 - filele 41-42).
Mama reclamantului M. V. a stăpânit acest imobil până în anul 1948, când, a fost expropriat și trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fără titlu și fără a se încasa despăgubiri, așa cum reiese din declarația autentificată la BNP Schuster E.-M. sub nr.713/26.03.2008 (fila 38).
Ulterior, în anul 1986 autoarea reclamantului M. V. a decedat, întocmindu-se certificatul de moștenitor nr. 287/11.03.1986 (fila 21), conform căruia reclamantul M. A. a rămas unic moștenitor legal în calitate de fiu pentru întreaga masă succesorală.
Așa cum rezultă din adresa nr._/8225/06.08.2010, emisă de PMB - Direcția Patrimoniu (fila 40), artera de circulație situată in București, sectorul 5, care poartă denumirea de . din anul 1935, a purtat următoarele denumiri: . D. II, iar, in ceea ce privește numărul poștal acesta este nr. 77.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 421/23.02.2012 la Birou N. Public F. M. și Asociații reclamantul M. A. a cesionat 25% din drepturile la măsuri reparatorii ce i se vor acorda pentru imobilul din București, .. 77b, sector 5, obiect al Notificării nr. 315/7.02.2002 către reclamanta S.C. R. G. Invest S.A.
În privința modalității de preluare a bunului imobil în proprietatea statului, Tribunalul a reținut că din declarația reclamantului pe proprie răspundere, precum si din declarațiile depuse la dosarul fiscal de către autoarea sa, dna M. V., rezultă că imobilul a fost preluat de stat, încă din anul 1948, însă, deși au fost făcute demersuri pentru a se identifica actul in baza căruia s-a făcut preluarea, nicio autoritate nu i s-a putut comunica acest aspect (adresa nr. 660/08.02.2012. emisă de . 37, adresa nr._/514/04.02.2010, emisă de PMB - Direcția Evidența Imobiliară si Cadastrală – fila 43), astfel încât rezultă că acest imobil a fost trecut in proprietatea statului fără titlu.
Având in vedere modalitatea de trecere in proprietatea statului a imobilului revendicat devin aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. 1 (i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale in vigoare la data preluării, precum si cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.).
Pentru imobilul preluat in mod abuziv de către stat nu s-au încasat despăgubiri, așa cum rezultă din declarația pe proprie răspundere autentificată sub nr. 713/26.03.2008 de BNP Schuster E. M. (fila 38) si conform adresei nr. 660/08.02.2012, emisă de . 37).
Din cele expuse, Tribunalul a reținut că reclamanții au făcut atât dovada formulării în termen a notificării, dovada calității acestora de persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001, precum și a preluării abuzive a imobilului, în sensul art. 2 din lege.
Pentru soluționarea notificării, este necesară identificarea bunului ce face obiectul notificării.
Având in vedere faptul că terenul se află într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic, fiind afectat parțial de blocurile de locuințe, spațiul verde aferent blocurilor, alee de acces, circulații si posibil rețele subterane de utilități, s-a apreciat că imobilul nu poate fi restituit in natură, ci numai prin măsuri reparatorii (adresa nr._/1616/07.03.2011 - PMB - Direcția Urbanism – fila 39). Tribunalul a reținut că aceleași au fost si concluziile expertului judiciar desemnat in cauză pentru efectuarea expertizei topografice.
Potrivit art. 7 alin.1 din Legea nr.10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Art. 11 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că „Imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.”.
Art. 11 alin.4 din lege prevede că „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.
Prin urmare, terenul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură exproprierea ocupând funcțional întregul teren. Tribunalul a observat, de altfel, că prin cererea de chemare în judecată formulată, tocmai acestea sunt și pretențiile notificatorului.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În conformitate cu dispozițiile art. 25.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a facut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Tribunalul a constatat că dosarul administrativ este complet, astfel încât notificarea poate fi soluționată
Prin Decizia nr. XX/19.03.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a reținut că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Ca atare, tribunalul, competent să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării acesteia, a apreciat că reclamantul și intervenienta au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, a preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului aflat sub incidența Legii nr. 10/2001, precum și a imposibilității de restituire în natură a imobilului notificat.
În conformitate cu art. 26 alin. 1 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.165/2013, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea măsurilor compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art. 21 din Legea nr.165/2013, Tribunalul a reținut că: (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate.
(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.
(7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).
(8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).
(9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.
Pentru considerentele menționate anterior, tribunalul a admis în parte cererea principală și cererea de intervenție si a obligat pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul situat în București, .. 77B, sector 5, în suprafață de 1718 mp, în favoarea reclamantului R. D. pentru cota de 75%, măsuri compensatorii care se vor determina conform art. 21 alin. 6 din Legea nr.165/2013 și în favoarea S.C. „R. G. Invest” S.A. pentru cota de 25%, măsuri compensatorii ce se vor stabili conform art. 24 alin. 2 din Legea nr.165/2013.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 3 din Legea nr.165/2013, Tribunalul a reținut că: dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile. a.
Ca atare, tribunalul a respins cererea de transmitere directă si de înregistrare a dosarului administrativ către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor fără exercitarea controlului de legalitate, ca neîntemeiată, și va obliga pârâtul M. București să transmită dosarul nr._ către Prefectura Municipiului București in vederea centralizării si continuării procedurii administrative.
Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, ca urmare a nesoluționării într-un termen rezonabil a notificării și, implicit, a privării acestuia de dreptul de proprietate pentru o perioadă îndelungată.
În acest sens, s-a reținut faptul că Statul Român a adoptat acte normative cu caracter special, ce reglementează modalitatea de despăgubire a persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat în mod abuziv.
În cadrul acestei proceduri, s-a avut în vedere valoarea imobilului de la data soluționării notificării, respectiv data pronunțării prezentei hotărâri, iar față de valoarea de piață a imobilului de la nivelul anului 2001, nu se poate constata existența unui prejudiciu material în patrimoniul reclamanților, având în vedere evoluția pieței imobiliare.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de acordare a daunelor morale, față de dispozițiile art. 998-999 C.civ., Tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.
În acest sens, într-adevăr Statul Român prin instituțiile sale este autorul unei fapte ilicite, constând în durata excesivă a procedurii administrative derulate potrivit Legii nr. 10/2001, față de nesoluționarea timp de 12 ani a notificării depuse în anul 2001 de către unitatea deținătoare (M. București).
Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu au probat existența unui prejudiciu moral ca o consecință a încălcării drepturilor acestora în perioada de timp menționată, în afara inerentului disconfort creat de îndelungata așteptare a soluționării cererii de restituire în natură, respectiv prin echivalent a imobilului preluat de stat în mod abuziv. Împrejurarea că până în prezent reclamantele nu au primit nicio despăgubire pentru dreptul de proprietate de care au fost privați autorii lor nu poate constitui temei pentru acordarea daunelor morale.
In temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, având in vedere soluția ce a fost pronunțată in prezenta cauză, Tribunalul a obligat pârâtul M. București la plata către reclamantul M. A. a sumei de 1.525 lei, reprezentând onorariu expert și onorariu de avocat și către . SA a sumei de 175 lei cu titlu de onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamanții cât și pârâtul.
Reclamanții apreciază că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr.165/2013, respingând capătul de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită dosarul aferent notificării nr.1935/2001, direct la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.21 din Legea respectivă.
În condițiile Legii speciale nr.165/2013, se impune ca dosarul administrativ aferent notificării formulate de reclamant să fie transmis direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, nemaifiind necesar controlul de legalitate din partea Prefectului Municipiului București, pentru aceleași argumente legale pentru care reclamanții au solicitat, prin acțiunea introductivă, ca dosarul să fie transmis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform dispozițiilor vechii reglementări (Titlul VII al Legii nr.247/2005), argumente care rămân valabile și în condițiile legii speciale actuale.
Pârâtul, la rândul său, arată că hotărârea este nelegală întrucât:
Prin notificarea nr. 315/2001 reclamantul M. A. a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat in București ..77B, sector 5 compus din teren în suprafață de 1.718 mp,
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire in natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen in sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din Legea nr.10/2001 mai mult prin art.32.1 din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere in procedura administrativă de 90 zile in care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
In consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv in perioada regimului comunist in România respectiv Legea nr.165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult prin dispoziția, art.4 din Legea nr.165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate si depuse in termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării in vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate in temeiul Hotărârii pilot, din 12 octombrie 2010 pronunțată in cauza M. A. împotriva României, la data intrării in vigoare e prezenței legi.
Astfel, recurentul – pârât apreciază că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, recurentul – pârât învederează următoarele;
Consideră că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamantul având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevătzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
În cazul în care va fi respinsă motivarea Municipiului București, recurentul – pârât solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 Cod de procedură civilă.
Curtea, examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, reține că:
Recursul formulat de pârât este nefondat.
Printr-un prim motiv de recurs se critică sentința pentru că instanța nu era competentă să se pronunțe pe fondul notificării, singura abilitată fiind unitatea deținătoare.
Critica este neîntemeiată, întrucât această problemă a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În ceea ce privește excepția prematurității raportată la Legea nr.165/2013, instanța constată că este neîntemeiată întrucât:
Cauza de față a fost înregistrată pe rolul instanței judecătorești, la data de 18.04.2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 și a avut ca temei legal Legea nr. 10/2001, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nu în ultimul rând Decizia nr.XX/2007, pronunțată in interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, acte normative sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic dedus judecății. Recurenții - reclamanți au procedat la învestirea instanței, în raport de dispozițiile legale în vigoare la acel moment și urmare refuzului de soluționare din partea autorităților, care au ignorat termenele legale înlăuntrul cărora trebuia soluționată notificarea, prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr.10/2001, termene ce au ca dată de început al curgerii lor, data depunerii notificării la autoritățile administrative învestite, sau după caz, data completării dosarului administrativ.
Astfel, deși recurenții – reclamanți au formulat notificarea în anul 2001 și dosarul aferent notificării este apt de soluționare, entitatea învestită a refuzat să soluționeze notificarea, fapt ce i-a determinat să introducă cererea de chemare în judecată, întemeindu-și cererea pe Decizia nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii declarat de Procurorul General, potrivit căreia, instanțele pot proceda la soluționarea pe fond a notificărilor, cererea de chemare în judecată fiind interpretată ca o contestație împotriva refuzului nejustificat de soluționare a notificării.
Pe cale de consecință, recurenții – reclamanți au contestat refuzul nejustificat de a soluționa notificarea depusa în termenul prevăzut de lege.
Contestația nu putea fi amânată sine die, recurenții – reclamanți exercitându-și acest drept recunoscut de lege, drept născut, legitim și actual în momentul declanșării procedurii judiciare.
Din această perspectivă, instanța supremă a statuat că într-o asemenea situație, sunt aplicabile disp. art. 25 din Legea nr.10/2001, raportat la obligația pe care o au entitățile învestite cu soluționarea notificării în conformitate cu disp. art. 26 din aceeași lege specială de reparație.
Deci, atât reglementările legale sub imperiul cărora s-a născut dreptul recurenților - reclamanți, cât și noile reglementări pe care le invoca recurentul - pârât prin excepția de prematuritate, prevăd fără putință de tăgadă instituția contestației împotriva refuzului de soluționare a notificării.
Așadar, la momentul înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată, interesul reclamanților era născut, actual și legitim,
Legea nr. 165/2013 stabilește prin art. 33-34, termene variabile în interiorul cărora se pot soluționa notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 și care sunt adresate
entităților învestite de lege. Aceste termene nu sunt termene imperative, ele au caracter
administrativ, iar nu judiciar, în interiorul cărora autoritățile administrative au
obligația să soluționeze toate dosarele, nefiind termene menite să instituie o atitudine
pasivă prelungită, la nivel global al autorităților administrative.
Legea nr. 165/2013 este o lege specială care reglementează „măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv in perioada regimului comunist", altfel spus stabilește modalitățile de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii ce se vor acorda persoanelor îndreptățite, al căror drept la reparație a fost recunoscut și analizat în conformitate cu disp. Legii nr. 10/2001.
Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 - privind aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată - trebuie interpretate corelat cu întregul act normativ, astfel încât rezultă cu evidență că, cererile aflate pe rolul instanțelor se vor soluționa în concordanță cu noua lege, atunci când se stabilește modalitatea de despăgubire.
Prin urmare, o interpretare corectă a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 nu atrage si nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de legislația în vigoare la momentul introducerii cererii - respectiv Legea nr. 10/2001, neabrogată și Decizia XX/2007 a ICCJ, potrivit principiului neretroactivității legii.
Excepția prematurității unei cereri de chemare în judecată, trebuie analizată din perspectiva condițiilor prevăzute de lege, pe care trebuie să le îndeplinească exercitarea dreptului material la acțiune.
La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul reclamanților de exercitare privind introducerea cererii de chemare în judecată, îndeplinea toate condițiile prevăzute de lege, prealabile cererii.
Apariția legii noi, pe parcursul exercitării dreptului legitim și actual, nu poate să schimbe condițiile pe care le îndeplineau reclamanții la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pentru că in caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului privind accesul la justiție și mai mult decât atât, un abuz asupra dreptului procesual. De altfel, Curtea Constituțională, prin decizia nr.88/2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.4 teza a II-a din Legea nr.165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Or, prezenta acțiune a fost promovată pe rolul instanțelor judecătorești la data de 18.04.2012, iar Legea nr.165 a fost publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.278/17.05.2013.
Nici ultimul motiv de recurs, privind aplicarea dispozițiilor art.274 Cod de procedură civilă nu este întemeiat, întrucât recurentul – pârât, ca parte căzută în pretenții datorează cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți în fața instanței de fond, respectiv onorariu de expert și onorariu de avocat. Nu se justifică nici reducerea acestora, onorariile justificând munca avocatului și a expertului.
În ceea ce privește recursul formulat de reclamanți, Curtea reține că este întemeiat întrucât:
Potrivit art.16 alin.21 Titlul VII al Legii nr.247/2005, „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
Analizând logic aceste dispoziții, Curtea constată că intenția evidentă a legiuitorului a fost aceea de a asigura executarea unui control de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control care s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă de emitere a acestor decizii.
În cazul sesizării instanței însă, procedură finalizată prin emiterea unei hotărâri judecătorești pe fond, nu entitatea administrativă este cea care verifică temeinicia cererii de restituire și stabilește calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, respectiv natura măsurilor reparatorii la care acesta este îndreptățit, ci o instanță de judecată.
Or, singurul control de legalitate și temeinicie care poate viza o hotărâre judecătorească este cel deschis de căile de atac împotriva hotărârii judecătorești și prevăzute ca atare de lege.
Rezultatul acestei interpretări corespunde rațiunii legii care este accelerarea procedurii administrative și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, Curtea apreciind așadar, că aceluiași scop îi este afectată și omisiunea voluntară a legiuitorului a reglementării trimiterii către prefect, a hotărârilor pe fond ale instanței, însoțite de documentația aferentă.
Pentru aceste considerente urmează a se admite recursul formulat de reclamanți, se va modifica în parte decizia, în sensul că se va admite și capătul de cerere privind obligarea Municipiului București prin Primarul General să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1740/02.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu recurenta – intervenientă . SA și recurentul – reclamant M. A..
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant M. A. și recurenta – intervenientă . SA, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Obligă pârâtul să înainteze prezenta hotărâre și dosarul aferent direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I.-A. H.-P. E. V. A.-D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.E.V.
Tehdact.R.L.
2 ex./18.06.2014
TB-S.4 – E.A.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1661/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 560/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
